Consideraţie la duminica a 4-a a Paştelui - Anul A - 2020

Fap 2,14a.36-41; Ps 23; 1Pt 2,20b-25; In 10,1-10

"Prin rănile lui aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul şi supraveghetorul sufletelor voastre" (1Pt 2,24-25).

Tradiţional duminica a patra a Paştelui se numeşte "Duminica Bunului Păstor" şi este duminica în care Biserica se roagă pentru vocaţii la viaţa de apostolat, la viaţa consacrată şi la viaţa trăită ca mărturie a iubirii lui Dumnezeu, pentru mântuirea lumii întregi. Citind lecturile biblice din această duminică putem spune, fără teama de a greşi, că un păstor de suflete asemenea lui Isus nu a mai existat niciodată pe pământ, păstor care, după ce s-a dat pe sine însuşi ca hrană pentru oi, s-a dat şi ca jertfă pe cruce pentru salvarea lor din ghearele lupului infernal în care s-au lăsat prinse. Că păstorii trag foloase de la oi şi că le sacrifică, auzim des. Dar ca un păstor să se facă hrană pentru oi şi să moară pentru fericirea lor, asta întâlnim numai la Isus.

Profetul Isaia cu şapte veacuri înainte întruparea lui Isus profeţea cu privire la el: "Noi toţi rătăceam ca oile, fiecare avea propriul drum în faţă. Domnul a făcut să cadă asupra lui păcatele noastre, ale tuturor. Noi l-am considerat lovit, bătut de Dumnezeu şi umilit. Dar el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecaţi" (Is 53,4-6). Iar sfântul Petru spune şi el astăzi: "El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său, pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul şi supraveghetorul sufletelor voastre" (1Pt 2,24-25).

Nu cu argint, nici cu aur, nici cu vreun alt lucru am fost noi răscumpăraţi din robia noastră (cf. Ex 30,11-16; Num 31,50), ci cu sângele scump al lui Cristos. Pe noi nu naşterea naturală, ca pe israeliţi (cf. In 8,33), ne face să avem drepturile şi privilegiile poporului lui Dumnezeu. Noi suntem mântuiţi numai prin Jertfa de la cruce, Jertfă pe care o găsim descrisă în Scripturi şi cuprinsă în Euharistie.

Crucea şi moartea sunt poarta prin care Isus a intrat la oile sale şi şi-a meritat titlul de Păstorul cel bun. Cine nu intră în staulul oilor prin această poartă, nu este păstor, este un hoţ căruia portarul nu-i deschide (cf. In 10,1-4), căci vine să fure, să înjunghie şi să ucidă (cf. In 10,10). Satana încercat să facă din Isus un hoţ şi un tâlhar atunci când i-a propus să intre la oi fără cruce şi moarte (cf. Mt 4,3-10). Pentru Jertfa sa de la cruce Isus a devenit "poarta" pentru oricine ar vrea să fie păstor împreună cu el.

Putem spune fără teama de a greşi că Isus de dragul nostru s-a făcut unul dintre noi, şi-a luat un trup ca al nostru capabil să sufere şi a umblat în locul nostru pe "calea crucii" (cf. Ps 40,7-8; Evr 2,17), căci, în urma păcatului nostru de bunăvoie, noi trebuia să fim judecaţi, condamnaţi la moarte, căzuţi în noroi, chinuiţi, părăsiţi, goi, răstigniţi pe lemnul de ocară al cruci, ucişi şi puşi în mormânt pentru totdeauna, dar el a luat asupra sa toate aceste urmări ale păcatului şi a suferit în locul nostru, el cel fără de păcat şi neprihănit. De ce? Pentru că ne iubeşte (cf. Ap 1,5), pentru ca prin învierea, înălţarea şi glorificarea sa să ne pună pe "calea luminii", pentru ca noi, cei rătăciţi odinioară, să ne întoarcem la păstorul şi supraveghetorul sufletelor noastre (cf. 1Pt 2,25).

Toată această lucrare mântuitoare a lui Mesia care ne-a luat din locul unde zăceam căzuţi şi ne-a ridicat pe culmile gloriei, Dumnezeu a revelat-o înaintea universului întreg cu sute de ani mai înainte de realizarea ei, prin profeţii săi, pentru ca atunci când o va realiza să credem, să o primim şi s-o împărtăşim şi altora. În Biblie sunt doi psalmi pereche, care ne descriu această lucrare divină de mântuire, de la un capăt la altul. În psalmul 22 îl vedem pe Isus bunul Păstor care îşi dă viaţa pentru oi (cf. In 10,15 ). El le-a căutat, s-a dus după ele şi le-a găsit acolo unde se aflau, şi anume moarte în greşelile şi în păcatele lor (cf. Ef 2,1) şi le-a mântuit la cruce (cf. Col 2,14-15).

Acum, după înviere, în psalmul 23, Isus care ne-a ridicat din păcat, scăpându-ne de diavol şi moarte, merge înaintea noastră şi ne conduce spre casa Tatălui. Pe calea spre casa Tatălui, credinciosul poate spune: "Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic". În calitate de păstor, Isus ştie că pe drumul ieşirii noastre din valea întunecată a morţii (cf. Ps 23,4), sunt lipsuri, nu este hrană, în schimb sunt mulţi duşmani care ne-ar vrea iar sclavi, ca faraon (cf. Ex 14,5-6).

Pe calea spre casa Tatălui, credincioşii au nevoie de hrană şi băutură; bunul Păstor s-a îngrijit şi de acestea. Fiecare poate spune din experienţă: "El îmi dă odihnă în păşuni verzi, mă duce la ape liniştite" (Ps 23,2). El ştie toate nevoile alor săi. Cum pot fi hrănite altfel sufletele lor, dacă nu prin Cuvântul său şi prin Euharistie ca la Emaus (cf. Lc 24,30-32)?

Calea credinciosului omului pe pământ poate fi comparată cu "valea umbrei morţii" (Ps 23,4). Moartea este împăratul groazei (cf. Iov 18,4); nimeni nu-i poate scăpa. Pentru oile bunului Păstor însă moartea şi-a pierdut groaza, căci Păstorul însuşi a trecut biruitor prin ea. Plini de bucurie, ei pot spune acum: "Moartea a fost înghiţită de victorie" (1Cor 15,54) şi nu mai are putere asupra acelora care îi aparţin lui Isus.

Pe calea credinciosului nu există numai încercări şi pericole, ci există şi mulţi duşmani, ştiuţi şi neştiuţi, văzuţi şi nevăzuţi. Ei sunt agenţii diavolului, care l-au răstignit pe cruce pe Domnul Isus. Nu este de mirare că ei duşmănesc şi oile bunului Păstor, după ce l-au omorât pe el însuşi: "Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi" (In 15,20). Dar, Isus nu numai că ne eliberat de duşmani, legându-i (cf. Mt 12,29; Mc 3,27), ba mai mult, cum spune psalmistul: "Tu îmi întinzi o masă înaintea vrăjmaşilor mei şi îmi ungi capul cu untdelemn" (Ps 23,5) şi ne putem chiar bate joc de moarte: "Unde sunt moarte biruinţa şi boldul tău" (1Cor 15,55)? Aceste daruri sunt rezultatele minunate ale lucrării sale mântuitoare de la cruce.

Toată această lucrare descrisă în Psalmul 23 de astăzi, o vedem realizată începând cu învierea Păstorului nostru Isus Cristos, lucrare care durează până astăzi şi care va dura până la a doua sa venire în glorie, căci de la învierea sa el vine continuu pentru a ne aşeza şi stabili pe "calea luminii"; pentru a ne ridica din căderile, păcatele şi îngustimile noastre şi pentru a ne întări ca pe: Petru, Maria Magdalena, ucenicii de la Emaus, ca pe Toma şi ca pe toţi ceilalţi ucenici; pentru ne reconfirma ca pe sfântul Petru în poziţia de fraţi ai săi şi împreună moştenitori cu el la Tatăl; pentru a ni-l trimite pe Duhul Sfânt spre învierea fericită. Este oare cineva dintre noi care poate spune că nu a fost ridicat, întărit, onorat şi luminat de Isus? Cunoaşte cineva dintre noi vreun alt păstor mai bun şi mai iubitor ca Isus?

Înainte de cruce, noi eram ca nişte oi rătăcite - pierduţi, sfâşiaţi, zdrobiţi, sângerânzi, dar slujitorul Domnului va lua asupra sa păcatele noastre şi ne va îndreptăţi" (cf. Is 53,6-11). În urma acestei îndreptăţiri, Petru ne aminteşte astăzi promisiunea din Ioel, că oricine va chema numele Domnului va fi mântuit (cf. Ioel 2,28). Este vestea bună valabilă pentru toate veacurile şi pentru toate generaţiile, că mântuirea este oferită în dar tuturor oamenilor, pe baza principiului credinţei în Domnul, adică a chemării numelui lui.

Până acum am arătat tot ceea ce am fost noi şi tot ceea ce a făcut Isus pentru noi la cruce şi la mormântul gol. Însă pentru a intra în posesia mântuirii depline şi gratuite de la cruce, avem de împlinit o temă pentru acasă, adică o datorie, datoria de a primi mântuirea, de a ne converti şi a ne reclădi fiinţa după chipul lui Isus şi de a predica şi altora cu viaţa noastră ceea ce am primit de la Dumnezeu conform Evangheliei. Rezidirea noastră după chipul lui Isus până ce el se va forma deplin în noi (cf. Gal 4,19), până la plinătatea staturii lui (cf. Ef 4,13), va fi prima şi cea mai eficientă predică pe care trebuie s-o facem după poruncă spre mântuirea noastră şi a altora (cf. Mc 16,15-16). Fricoşii apostoli schimbaţi în curajoşi după chipul lui Isus, mândrii apostoli care se certau pentru funcţii schimbaţi în chip de slujitori după chipul lui Isus, prigonitorii de altădată schimbaţi în "vase alese" după chipul lui Isus, au determinat prin cuvântul lor venirea la credinţă şi la mântuirea lui Dumnezeu prin Isus, a circa 3.000 de suflete, numai în dimineaţa de Rusalii (cf. Fap 2,41).

Astăzi, sfântul Petru în lectura a doua de astăzi insistă asupra celui mai convingător mod de a predica şi de a câştiga suflete, suferinţa pentru alţii şi tăcerea în faţa nedreptăţii, după exemplul lui Cristos, ca drum spre convertirea sufletelor. Domnul nostru nu a suferit pentru propriile sale păcate, pentru că nu a avut nici un păcat. "El n-a cunoscut nici un păcat" (2Cor 5,1). "El n-a făcut păcat, în el nu a fost nici un păcat" (1In 3,5). Prin această suferinţă nedreaptă în care nu şi-a deschis gura (cf. Is 53,7; In 19,9), el şi-a arătat dragostea faţă de noi şi noi am crezut în el.

Unii oameni consideră desăvârşirea în numărul de rugăciuni rostite; ei cred că o rugăciune îi aşază pe prima treaptă, două rugăciuni îi aşază pe treapta a doua şi aşa mai departe... Sfântul Ioan Scărarul (579-649), născut în Siria şi care a trăit în Muntele Sinai, din Egipt, ne dă o altă scară a desăvârşirii duhovniceşti. El întreabă: "Ce reacţie avem atunci când suntem jigniţi"? Dacă suntem jigniţi şi ripostăm, nu numai că nu suntem pe nici o treaptă, dar coborâm. Dacă suntem jigniţi şi nu ripostăm, atunci am pus piciorul pe prima treaptă a scării. Dacă nu numai că nu ripostăm, ci ne şi rugăm pentru cel care ne-a rănit, atunci am păşit pe a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Dacă nu numai că ne rugăm pentru acea persoană, dar ne şi pare rău că şi-a vătămat sufletul făcându-ne aceasta şi suntem plini de compătimire pentru ea, atunci suntem pe treapta a treia. Si dacă ne bucurăm că am suferit ocară pentru Dumnezeu, atunci suntem pe o şi mai înaltă treaptă a scării ce duce la desăvârşire.

Am văzut odată un Cristos răstignit şi zâmbind liniştit pe cruce, că a putut să sufere şi să moară pe cruce pentru noi. El este desăvârşirea întruchipată şi aici trebuie să ajungem şi noi pentru a fi martori credibili ai lui Cristos şi pentru a mântui suflete. Apostolii după învierea Domnului au ajuns la această treaptă de desăvârşire, când se bucurau că suferă ocară pentru Cristos (cf. Fap 5,41), de aceea Domnul Isus lucra cu ei şi îi întărea prin minunile care urmau (cf. Mc 16,20), de aceea a venit Duhul Sânt peste ei, de aceea au convertit într-o singură dimineaţă circa 3.000 de suflete (cf. Fap 2,41), iar până seara au mai convertit alte 2.000 (cf. Fap 4,1). Apoi să nu uităm de mulţimea de preoţi ostili la început şi care s-au convertit devenind apostoli (cf. Fap 6,7). De aceea, suntem mereu chemaţi să-l imităm pe Păstorul cel bun care şi-a dat viaţa pentru oi (cf. In 10,11). Siguranţa noastră pe calea mântuirii constă în rămânerea cât mai aproape de "Original".

Apoi trebuie să ne însuşim vorbirea lui care nu a fost niciodată întinată de viclenie. El n-a minţit niciodată, nici măcar nu a umbrit adevărul. Când a fost provocat, şi-a păstrat liniştea şi seninătatea. Când a fost insultat, nu a răspuns cu aceeaşi monedă. Când a fost învinuit, nu a răspuns înapoi. Când a fost acuzat, nu s-a apărat. A tăcea când suntem insultaţi şi nedreptăţiţi este un mod foarte nobil de a-l imita pe Domnul nostru. Când a suferit, nu a ameninţat, el s-a încrezut în Dumnezeu, care judecă drept. Şi noi suntem chemaţi să procedăm la fel: "Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu; căci este scris: "Răzbunarea este a mea, eu voi răsplăti", zice Domnul. Deci, "dacă-i este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci, făcând astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui". Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine" (Rom 12,19-21).

Aşa cum am spus la început astăzi este şi ziua rugăciunilor pentru vocaţii la apostolat: clerici, călugări şi laici, sau invers: laici, călugări şi clerici. Să nu uităm că de la începutul Bisericii încoace Isus a ridicat apostoli dintre oameni de la ţară şi dintre oameni de la oraş, dintre bărbaţi şi femei, dintre copii şi tineri, dintre pescari şi vameşi, dintre zeloţi şi farisei persecutori, dintre hoţi şi desfrânate etc. Îl rugăm ca şi astăzi să ridice vocaţii la apostolat din toate categoriile de oameni pentru a lucra între toate categoriile de oameni, căci toţi sunt chemaţi la mântuire.

În ziua de 30 aprilie Biserica a sărbătorit-o pe Maria Guyart (1599-1672), devenită fericita Maria a Întrupării şi care s-a născut la Tours, Franţa. Când Maria avea şapte ani, a experimentat prima sa întâlnire mistică cu Isus Cristos, care i-a vorbit şi a chemat-o. În cartea ei "Relatări" din 1654, ea povesteşte: "Cu ochii spre cer, l-am văzut pe Domnul nostru Isus Cristos, în formă umană şezând înaintea mea. În timp ce Isus se apropia de mine, mi-am simţit inima mea învăluită de iubirea lui şi am început să-mi întind braţele pentru a-l îmbrăţişa. Apoi m-a cuprins şi m-a sărutat cu drag şi mi-a spus: «Vrei să-mi aparţii?» I-am răspuns: «Da!» Şi după ce a primit consimţământul meu, s-a înălţat la ceruri". Intenţionând să-i aparţină lui Cristos, Maria, în vârstă de paisprezece ani, le-a cerut părinţilor ei să intre în viaţa religioasă la benedictinii din Abaţia Beaumont, dar părinţii ei au ignorat dorinţa şi au căsătorit-o cu Claude Martin, un maestru muncitor în mătase în 1617. Dar nimic nu o putea distrage pe Maria de la dorinţa unei vieţi dăruite lui Dumnezeu, după promisiune. Rămânând văduvă la numai doi ani de la căsătorie, îi caută locul, ba acasă, ba la mănăstire şi nu-l găseşte decât atunci când primeşte o scrisoare de la un misionar din Canada. Asta este misiunea la care Dumnezeu mă chemase de mică, exclamă ea! Lasă Franţa şi merge misionară în Canada. Atrage şi alte călugăriţe şi împreună cu misionarii de acolo, predică, învaţă, slujeşte, suferă, toate cu bucurie de nedescris. Ea care mai înainte era abătută, de acum va surâde mereu până în veşnicie! Apostolatul dezleagă adevărata bucurie, naşte adevărata bucurie, vă rog încercaţi! Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 3-a a Paştelui - Anul A - 2020

Fap 2,14.22-33; Ps 16; 1Pt 1,17-21; Lc 24,13-35

"Doamne Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti" (Lc 24,32).

Evenimentele de după învierea lui Isus continuă să ne dezvăluie iubirea sa şi a Tatălui ceresc faţă de noi. Dacă înainte de înviere, în Vinerea Mare, ne-a ridicat pe toţi din păcat, după înviere ne ridică pe toţi din mentalităţile noastre greşite prin care satana ne stăpâneşte încă, pentru a ne face să putem sări liberi ca viţeii ieşiţi din grajd, cum metaforic se exprimă profetul (cf. Mal 4,2).

O mentalitate greşită de pe timpul apostolilor şi până în zilele noastre este aceea de a aştepta de la Isus lucruri pentru care Tatăl ceresc nu l-a mandatat: libertăţi pământeşti, bunuri pământeşti, bucurii pământeşti. Desigur, Isus ne poate poate da şi toate aceste lucruri după cum vedem şi din multele minuni ale pe care le-a făcut: schimbarea apei în vin, înmulţirea pâinilor, potolirea furtunilor, vindecarea bolilor etc. Dar toate acestea ar fi fost prea puţin şi foarte puţin pentru a satisface nevoia oamenilor după fericirea pierdută: "Dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii" (1Cor 15,19). Deci, Isus nu a venit să trateze efectele nefericirilor noastre, ci cauza lor. El a venit să ne facă fericiţi în primul rând în cer şi apoi fericiţi aici pe pământ, cât va decide Providenţa divină, căci cele pământeşti sunt trecătoare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice (cf. 2Cor 4,18). Şi Maica Domnului la Lourdes, Franţa, în 11 februarie 1858, i-a zis Bernadettei Soubirous (1844-1879): "Eu nu-ţi promit să te fac fericită în lumea aceasta, ci în lumea cealaltă!"

Apostolii şi evreii de pe timpul lui Isus, înşelaţi de profeţii mincinoşi care vorbeau de la diavol, aşteptau, aşa cum am început să spun şi mai sus, un Mesia cu o fericire numai pentru pământ, trai liniştit: fără duşmani, fără lipsuri, fără dureri, fără efort (cf. In 6,15). Dar Tatăl ceresc ni l-a trimis pe Isus pentru a ne elibera de păcat, de diavol şi de moarte, cauzele suferinţelor noastre din timp şi din veşnicie, şi să ne facă fericiţi, nu în primul rând pe acest pământ care va trece şi va arde cu tot ceea ce este pe el din cauza păcatului (cf. 2Pt 3,10), ci fericiţi veşnic în paradis, acolo unde nu vor mai fi: "nici plâns, nici ţipăt, nici durere" (Ap 21,4), căci aceşti duşmani sunt cauza nefericirilor noastre de aici şi din veşnicie. Isus a venit să ne trateze cauzele suferinţelor noastre şi nu efectele păcatelor, căci tratând numai efectul, cauza rămâne mereu.

Apostolii şi omenirea întreagă, prin pătimirile, moartea şi învierea lui Isus, absolut necesare în economia mântuirii (cf. Lc 24,26), metaforic vorbind, au primit şi am primit de la Dumnezeu un pachet aşa mare şi aşa de plin de daruri, că vom desface la el toată viaţa de aici şi toată veşnicia şi tot va mai rămânea. Prin aceste pătimiri, moarte şi înviere, absolut necesare mântuirii noastre, cum spun şi lecturile biblice de astăzi, "trupul nostru se va odihni în speranţă, sufletul nu ne va fi lăsat în locuinţa morţilor şi nici nu va vede putrezirea" (cf. Fap 2,26-27), dar din contra "inima noastră se va bucura şi sufletul nostru va tresălta de bucurie" (cf. Ps 16,9), căci Dumnezeu, după ce ne-a răscumpărat din purtarea noastră fără sens moştenită de la părinţi, cu sângele preţios al lui Cristos, ca a unui miel fără cusur şi neprihănit (cf. 1Pt 1,18-19), l-a înviat şi l-a înălţat pe acest Isus la dreapta sa în faţa multor martori şi i-a dat toată gloria şi promisiunea Duhului Sfânt, glorie şi Duh Sfânt, pe care el le revarsă acum continuu asupra oamenilor chemaţi la mântuire (cf. Fap 2,32-33), aşa încât credinţa şi speranţa noastră să fie numai în Dumnezeu (cf. 1Pt 1,21).

Aceasta este vestea cea bună pe care însuşi Isus adus-o mai întâi apostolilor şi ucenicilor săi descurajaţi de evenimentele Calvarului (cf. Lc 24,26) şi apoi prin mărturia lor şi prin Evanghelie şi nouă tuturor care credem că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este Mesia promisul, şi ne-am pus toată speranţa în el (cf. Lc 24,27); veste bună care constă în faptul că Dumnezeu ne iubeşte şi că nu a uitat de noi, veste bună pe care noi trebuie s-o primim cu credinţă şi apoi la rândul nostru, să ne-o împărtăşim unii altora şi lumii întregi care aşteaptă mântuirea, veste bună fără de care mulţi ar cădea în disperare, moarte şi osândă. Iată un exemplu duios în acest sens:

Un copil de 11 ani, auzind despre dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni arătată în jertfa lui Cristos de la cruce pentru ei, şi în trimiterea Duhul Sfânt, Duh de iubire şi de viaţă, găsind nişte pliante multiplicate cu această veste bună a iubirii divine, s-a gândit să meargă zilnic pe la casele oamenilor ca să le împartă şi să le împărtăşească vestea cea bună a iubirii lui Dumnezeu arătată în Isus Cristos mort pe cruce şi înviat prin Duhul Sfânt, ca arvună a învierii noastre şi a primirii noastre în paradis.

Copilul de 11 ani a mers pe toate străzile satului, împărţind pliantele oamenilor pe care i-a întâlnit.

După două ore de mers pe ploaie şi prin frig şi cu un ultim fluturaş în mână, s-a oprit într-un colţ să vadă dacă mai vede pe cineva căruia să dea şi fluturaşul, dar străzile erau total pustii. Apoi s-a întors spre prima casă pe care a văzut-o, a mers până la uşa din faţă, a atins clopoţelul de mai multe ori şi a aşteptat, dar...pentru că nimeni nu răspundea, s-a întors să plece, dar parcă ceva l-a oprit. Băiatul s-a întors spre uşă şi a început să atingă clopoţelul şi să bată puternic în uşă şi să aştepte. În sfârşit uşa a fost deschisă uşor. O doamnă a ieşit cu o privire foarte tristă şi a întrebat: "Ce pot face pentru tine, copile?" Cu ochi strălucitori şi un zâmbet frumos copilul a spus: "Doamnă, îmi pare rău dacă v-am supărat, dar vreau să vă spun doar un singur lucru, că Dumnezeu vă iubeşte cu adevărat şi am venit să vă dăruiesc ultimul meu fluturaş cu acest mesaj de iubire". Băiatul i-a dat apoi fluturaşul. Doamna a spus: "Mulţumesc, copile, Dumnezeu să te binecuvânteze!"

Ei bine, în dimineaţa următoare, care era duminică, predicatorul era la amvon şi, după ce a sfârşit predica, a întrebat: "Are cineva vreo mărturie sau ceva care merită să fie împărtăşit?" Din ultimul rând din spate al bisericii, o doamnă mai în vârstă s-a ridicat în picioare şi a început să vorbească: "Nimeni din această biserică nu mă cunoaşte. Nu am fost niciodată aici şi nici nu am fost creştină. Soţul meu a murit cu ceva timp în urmă lăsându-mă complet singură pe lumea asta. Sâmbăta trecută a fost o zi deosebit de friguroasă şi ploioasă afară, dar şi în inima mea; şi în acea zi am ajuns la capătul drumului meu, nu mai aveam nici o speranţă şi nu mai voiam să trăiesc. Am luat un scaun şi o frânghie şi m-am urcat în podul casei mele. Am legat un capăt al frânghiei de căpriorii acoperişului; apoi m-am urcat pe scaun şi mi-am pus celălalt capăt al frânghiei în jurul gâtului. M-am aşezat apoi pe scaun, atât eram de singură şi cu inima frântă, încât eram pe cale să mă arunc de pe scaun, când deodată am auzit zgomotul puternic al unor bătăi în uşă. Aşa că m-am gândit: aştept un minut şi oricine ar fi va pleca. Am aşteptat şi am aşteptat, dar în uşă acel cineva bătea din ce în ce mai tare încât nu am mai putut ignora. Aşa că am eliberat frânghia de la gât şi m-am dus la uşă să văd cine este. Când am deschis uşa, nu mi-a venit să cred ce mi-au văzut ochii, în faţa uşii mele era cel mai radiant şi angelic copil pe care l-am văzut vreodată. Zâmbetul lui, nu-l voi putea descrie niciodată! Cuvintele care i-au ieşit din gură au făcut ca inima moartă cu mult timp în urmă, să revină la viaţă, atunci când a spus cu glasul lui blajin: «Doamnă, vreau să vă spun doar că Dumnezeu vă iubeşte cu adevărat!» Când copilul a dispărut între frig şi ploaie, mi-am închis uşa şi am citit fiecare cuvânt al fluturaşului. Apoi m-am dus în pod să scot scaunul şi frânghia. Nu mai aveam nevoie de ele. După cum vedeţi. Acum sunt o fiică fericită a Regelui. Cum direcţia băiatului, când a plecat, a fost către această biserică, am venit personal să mulţumesc acelui copil, îngeraş al lui Dumnezeu, care a venit la timp, să-mi salveze viaţa dintr-o eternitate în iad şi să mi-o înlocuiască cu o veşnicie fericită în prezenţa lui Dumnezeu". Toată lumea a plâns în biserică.

Să nu uităm, cuvântul lui Dumnezeu poate face această mare schimbare şi în viaţa oricărui om, cum a făcut în inima acestei văduve bătrâne, cum a făcut în viaţa celor doi ucenici din Emaus care se întorceau trişti şi abătuţi la vechile lor îndeletniciri şi obiceiuri (cf. Lc 24,13-35), dar care, întăriţi de cuvintele şi pâinea frântă a străinului (Isus), s-au înviorat atât de bine în credinţă, căci fără frică s-au întors în miez de noapte la Ierusalim, o distanţă de 60 de stadii, ca să ducă vestea cea bună şi bucuria cea mare fraţilor încuiaţi în casă de frica iudeilor, cum că Isus care a murit pentru păcatele noastre, a înviat spre îndreptăţirea noastră (cf. Rom 4,25), nu numai pentru fericirea de aici, ci şi pentru cea din veşnicie.

Acum mi-a venit în minte şi o altă schimbare produsă în două inimi decăzute, în timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939), un filolog devenit specialist în dinamitare şi o tânără devenită prostituată, Robert Jordan şi Maria, din romanul "Pentru cine bat clopotele" (1940) a scriitorului nord american, Hernest Hemingway (1899-1961), fiinţe decăzute care văzând cum apusul de soare a colorat în purpuriu apa lacului Penarala, de pe drumul dintre Segovia şi Madrid unde ei călătoreau şi auzind şi dangătul lin al clopotelor din Noapte Învierii, s-au transformat şi au devenit oameni noi. Dacă razele soarelui şi dangătul lin al unor clopote neînsufleţite au făcut o asemenea schimbare, ce schimbare, ce nu vor face oare cuvintele lui Dumnezeu cel viu şi plin de putere şi mai ascuţite decât o sabie cu două tăişuri (cf. Evr 4,12) şi Euharistia, "pâinea frântă" şi "medicamentul nemuririi" (cf. In 6,54)?

Euharistia, unde îl recunoaştem cel mai bine pe Isus (cf. Lc 24,31), este aşa cum ne învaţă sfântul Gaudenţiu din Brescia (+ 410), episcop: "Este viaticul drumului nostru. Este aliment şi sprijin indispensabil pentru a putea parcurge calea vieţii, până când, după ce am lăsat lumea aceasta, ajungem la adevăratul nostru scop, care este Domnul. De aceea, el a spus: Dacă nu veţi mânca trupul meu şi nu veţi bea sângele meu, nu veţi avea viaţă în voi (cf. In 6,53). Tocmai pentru a nu ne lăsa lipsiţi de această resursă necesară, a poruncit apostolilor, adică primilor preoţi ai Bisericii, să celebreze întotdeauna misterele vieţii veşnice. Astfel, sufletele răscumpărate de sângele său preţios vor fi îmbogăţite cu darurile sale şi sfinţite de memorialul pătimirii sale" (cf. Tratatul II, 68, 30-32).

Cuvântul lui Dumnezeu şi Euharistia venite prin Isus au adus schimbarea cea mare în sufletele apostolilor fricoşi şi încuiaţi în casă de frica iudeilor, că au călătorit noaptea fără frică (cf. Lc 24,33), care au ieşit pe străzi şi vorbeau la rândul lor cu atâta curaj şi bucurie de învierea lui Cristos, că oamenii credeau că sunt ameţiţi de vin (cf. Fap 2,13). Şi câte destine veşnice au schimbat aceste taine şi această veste bună de-a lungul veacurilor, numai Dumnezeu o ştie! Să nu ne fie ruşine să-l răspândim... fiecare suflet este preţios în ochii lui Dumnezeu.

Despre eroul grec Ulise şi însoţitorii săi, din Iliada şi Odiseea ale poetului grec Homer (+ sec. VIII îC), se spune că după Războiul Troian, în drum spre casă, Itaca, unde Ulise era rege şi unde îl aştepta soţia sa, Penelopa, ajunşi pe insula Aeolos, Grecia, au primit în dar de la Poseidon, zeul mărilor, un burduf înşelător în care erau ţinute închise vânturile sălbatice, iar când ei l-au deschis crezând că este vin, de îndată s-au pornit uraganele care îi cufundau în adâncul mării. Isus, eroul nostru trimis de Dumnezeu, care nu ne-a înşelat niciodată, ne-a oferit şi el în dar un burduf cu vin nou (cf. Lc 5,38), vin din care, dacă vom bea (Lc 22,18), atunci vom avea parte de vânturile cele bune ale Duhului Sfânt (cf. Fap 2,2), vânturi care ne conduc spre casa Tatălui cea cu multe lăcaşuri, unde Isus ne-a pregătit la toţi câte un loc pentru veşnicie (cf. In 14,2-3) şi unde Dumnezeu cel întreit şi unic ne aşteptă cu drag.

Închei cu rugăciunea zilei: "Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Dumnezeule, căci i-ai reînnoit tinereţea sufletească. Dăruieşte-le credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, harul să aştepte recunoscători, cu speranţă neclintită, ziua învierii lor. Prin Cristos Domnul nostru. Amin".

Cristos speranţa şi bucuria noastră a înviat!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 2-a de după Paşti - Anul A - 2020

Fap 2,42-47; Ps 118; 1Pt 1,3-9; In 20,19-31

"Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui" (Ps 118,1)!

Pericopa evanghelică de astăzi ne prezintă o nouă relatare despre o altă arătare a lui Cristos înviat discipolilor săi, când Toma era acum cu ei. Scopul acestei pericope evanghelice este în primul rând acela de a ne dovedi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi apoi acela de a ne spune că cei care cred în el şi îl mărturisesc cu toată existenţa lor au viaţa veşnică în numele său.

Duminica aceasta a doua de după Paşti are mai multe nume: Duminica Tomei şi a întăririi adevărurilor de credinţă, pentru că în această duminică Isus se arată înviat pentru a-l ridica pe Toma din îndoială, tristeţe şi ineficienţă apostolică, dar şi pentru a confirma şi întări nişte adevăruri deja împărtăşite.

Duminica aceasta se mai numeşte şi "Duminica Albă", pentru că în această zi botezaţii din Noaptea Învierii, dezbracă hainele albe pe care le-au îmbrăcat şi le-au purtat cu bucurie începând cu Botezul lor şi pe care nu întâmplător sau arbitrar le-au purtat timp de opt zile, nici mai mult şi nici mai puţin, pentru cifra opt fiind simbolul lui Dumnezeu şi al veşniciei, ei au primit şi şi-au mărturisit credinţa, că prin Botez au fost curăţiţi pentru vecie de păcatele lor, că vor învia şi vor trăi pentru veşnicie cu Dumnezeu şi că se vor bucura şi se vor mânca pentru veşnicie la ospăţul veşnic din paradis, locul unde nu mai este nici moarte, nici durere, nici lacrimi (cf. Ap 21,4).

Apoi duminica de astăzi se mai numeşte şi "Duminica Divinei Îndurări", zi cerută de însuşi Isus prin sfânta Fastina Kowalska (1905-1938), o călugăriţă poloneză, mistică şi vizionară, căreia Isus i s-a arătat şi i-a cerut cu insistenţă instituirea sărbătorii "Divinei Îndurări", prin care ni se cere să nu uităm niciodată mila lui Dumnezeu arătată faţă de noi oamenii păcătoşi în tot decursul istoriei, începând cu prima promisiune a "Mântuitorului născut de femeie" (cf. Gen 3,15; Gal 4,4), continuând îndurările divine arătate prin patriarhi, preoţi, profeţi şi regi; continuând cu Bunavestire a Mariei, cu Naşterea lui Isus la Betleem, cu predicile şi minunile lui; culminând apoi cu pătimirile, răstignirea şi moartea lui pe cruce şi culminând cu învierea lui în care se arată înfrângerea tuturor duşmanilor mântuirii noastre, cu deschiderea cerului prin înălţare sa la cer, prin trimiterea de la Tatăl a Duhului Sfânt spre recăpătarea vieţii şi ale celorlalte daruri pierdut prin păcat, şi nu în ultimul rând prin rămânerea lui Isus cu noi, până la sfârşitul lumii, prin Cuvânt şi prin Euharistie, unde sunt cuprinse şi rezumate toate "darurile îndurării sale divine" faţă de noi.

Revenind la timpul pascal în care ne aflăm şi la pericopa evanghelică pe care am citit-o (cf. In 20,19-31), facem următoarele reflecţii şi consideraţii: Dacă la începutul slujirii sale Isus s-a fost nevăzut timp de patruzeci de zile, fiind ispitit şi biruind duhul cel rău (cf. Mt 4,1-2), acum, la începutul gloriei sale, Isus se face iar nevăzut tot pentru patruzeci de zile, pentru a ne arăta că în starea de glorie este înconjurat şi slujit numai de duhuri bune. Deşi ar fi putut intra pe porţile paradisului deschise prin misterul său pascal, el a preferat să mai rămână fizic şi din iubire cu ucenicii săi şi cu noi toţi, încă 40 de zile, pentru a ne ridica, a ne întări şi a ne face capabili de mărturia cea mântuitoare (cf. Mt 10,32).

În duminica învierii, Toma lipsise de la strângerea împreună a ucenicilor (cf. In 20,24). De aceea, când ceilalţi ucenici i-au spus: "L-am văzut pe Domnul" (cf. In 20, 25), inima lui a rămas rece şi necredincioasă. Şi câţi copii ai lui Dumnezeu nu se privează cu uşurinţă de preţioasa strângere în jurul Domnului Isus, ... poate pentru că, în străfundul inimii lor, nu cred cu adevărat în prezenţa lui! Simbolic, Toma reprezintă rămăşiţa iudaică care mai târziu văzându-l îl va recunoaşte ca Mesia. Atunci ei vor întreba cu profetul: "Ce sunt rănile acestea în mâinile tale", iar el le va răspunde: "Am fost lovit şi am primit rănile în casa celor care spuneau că mă iubesc" (Zah 13,6)! Partea noastră cea mai bună din actuala perioadă până la venirea lui Isus de-a doua, este de a crede fără să fi văzut încă (cf. In 20,29), cum ne învaţă şi sfântul Petru în cea de-a doua lectură de astăzi (cf. 1Pt 1,8). Toate aceste lucruri au fost scrise, nu numai pentru a fi citite, ci pentru a fi crezute şi împlinite! Credinţa noastră, întemeiată pe Scripturi, trebuie să şi-l însuşească pe "Cel" care dă viaţa şi care este Fiul lui Dumnezeu cel viu (cf. In 20,31).

Isus, în mod pedagogic, şi-a amânat această nouă apariţie ca înviat, la opt zile de la înviere şi de la apariţiile din acea zi, pentru a le arăta discipolilor săi şi nouă care credem în el că nu a fost înviat la o viaţă la fel cu cea de mai înainte când conversa constant cu oamenii, ci a înviat la o altă viaţă care aparţine unei alte lumi şi ne vizitează vizibil numai din când, ca îngerii.

În ziua de Paşti Toma neglijase strângerea împreună cu ucenicii, strângere de la care Isus nu lipseşte niciodată (cf. Mt 18,20), strângere la care ucenicii primesc mereu bucuria şi puterea de a da mărturie, iar Toma rămăsese trist şi fără puterea de a mărturisi. Toma îi reprezintă simbolic, aşa cum spuneam mai sus, atât pe iudeii, cât şi pe ceilalţi oameni care auzind Evanghelia în timpul de acum nu au crezut, dar care vor crede abia în zilele din urmă, când bocind îl vor vedea (cf. Mt 24,30), sau dacă îl vor mai vedea venind cu slavă pe norii cerului (cf. 1Tes 4,17). De aceea, zice Isus: "Ferice de cei care au crezut fără să-l vadă", căci şi-au asigurat încă de pe acum gloria lui Isus (cf. 1Pt 1,8), umblă în bucurie şi speranţă şi au certitudinea învierii veşnic fericite (cf. In 20,29).

Reamintesc adevărul creştin care nu trebuie uitat sau neglijat de nimeni, anume că mântuirea este, a fost şi va fi mereu o lucrare divină-umană, în care Dumnezeu îşi are partea lui pe care omul nu o poate pune chiar dacă îşi jertfeşte viaţa, iar omul îşi are partea lui de care Dumnezeu nu scuteşte pe nimeni din cei care caută mântuirea lui, adevăr sintetizat de sfântul Augustin (354-430) în sintagma: "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine!" Dumnezeu şi-a făcut partea lui care este şi partea cea mai grea, imposibilă omului, jertfa Dumnezeului făcut om de la cruce, iar omul trebuie să-şi facă şi el partea lui în această lucrare, crezând, primind şi mărturisind şi altora ceea ce a făcut Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt pentru mântuirea lumii întregi. De aici şi porunca Domnului de după învierea sa: "Mergând în toată lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura! Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat" (Mc 16,15-16). De aici şi menţiunea expresă a evanghelistului: "Iar ei, plecând, au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau" (Mc 16,20).

Acum, în a opta zi de la înviere sau prima zi a săptămânii, Isus a înviat s-a arătat din nou în glorie, atât pentru a statornici prima zi a săptămânii ca noua zi de închinare "în duh şi adevăr" (cf. In 4,23-24), aşa cum a promis, zi care a fost imediat adoptată de apostoli (cf. Fap 20,7; Ap 1,10) şi de Biserica primară. De ce în a opta zi de la înviere? Pentru că cifra 8 fiind semnul grafic al divinităţii şi al infinitului, ne vorbeşte despre duminică ca despre un simbol al veşnicei sărbători cu Dumnezeu în bucurie, iar Euharistia celebrată mereu în Biblie în această zi, ne vorbeşte cel mai bine despre "Liturghia veşnică din paradis" (cf. Evr 8,1; 10,1; Ap 21,1), unde ne vom împărtăşi cu "vinul cel nou al împărăţiei cerurilor" (cf. Mt 26,29; Mc 14,25; . De aici şi vorba de duh: "Cum ţi-a fost duminica, aşa îţi va fi şi veşnicia!" Apoi Isus s-a arătat în a opta zi pentru a-l ridica şi pe Toma, aceasta fiind şi ultima zi a "Sărbătorii Azimilor". Această acţiune a lui Isus vrea să ne fie semn şi învăţătură că Dumnezeu foloseşte şi va folosi şi ultima clipă posibilă pentru a-l ridica şi a-l mântui pe omul căzut.

Apoi pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre faptul că Isus a intrat la ucenicii cuprinşi de frica iudeilor, prin "uşile încuiate". După înviere pentru Isus şi pentru orice om înviat nu mai sunt bariere de netrecut. Trecând peste orice barieră a lumii, Isus nu sparge nimic, aşa cum lumina şi căldura soarelui nu sparg geamul prin care trec, aşa cum Isus atât la zămislirea sa cât şi la naşterea nu a deranjat fecioria Mariei. Toate aceste relatări şi imagini, "naştere virginală" şi "trecerea prin uşile încuiate" rămase intacte, sunt o profeţie despre modul lui Isus de a intra în sufletele oamenilor închise faţă de credinţă, fără să le bruscheze şi fără să le provoace daune.

Isus înviat a trecut prin uşile încuiate ale ucenicilor de frica iudeilor şi a stat în picioare înaintea lor, simbolul "depăşirii", prin el, a oricărei "frici umane" şi al rămânerii în picioare în orice situaţie dificilă. Apoi a stat în picioare în mijlocul lor şi a celebrat Euharistia cu azime şi vin, în această ultima zi a sărbătorii azimelor la evrei, pentru a întări şi confirma că Euharistia se va celebra până în ultima zi numai cu vin şi azime, după rânduiala lui Melchisedec (cf. Gen 14,18), căci pâinea cu drojdie, este simbolul păcatului (cf. 1Cor 5,7), aici în picioare, dincolo aşezat de-a dreapta Tatălui.

Venind în mijlocul ucenicilor Isus i-a salutat cu salutul adus de îngeri de la Dumnezeu la naşterea sa: "Pacea să fie cu voi" (cf. Lc 2,14; In 20,21)! Care pace? Pacea lui Dumnezeu obţinută prin jertfa crucii lui! Iată într-un salut întreaga lucrare a mântuirii! Cu acest salut ne întâmpină pe noi episcopul la celebrările euharistice, episcop care în simbolizează pe Cristos, care face prezent între noi prezenţa şi salutul său. Preoţii, slujitorii Domnului, care lucrează tot "în persoana lui Cristos", spun: "Domnul să fie cu voi", adică să fie cu noi Isus cel care a realizat mântuirea noastră la cruce, care a făcut pace între noi şi Dumnezeu, care ni l-a trimis pe Duhul Sfânt de la Tatăl, Duh Sfânt spre iertarea păcatelor, Duh Sfânt spre facerea Euharistiei ca "medicament spre înviere şi spre nemurire", dar şi spre împărtăşire Duhului, Duh Sfânt fără de care nu se pot celebra sacramentele, Duh Sfânt spre unirea inimilor a celor care formează Biserica şi Duh Sfânt spre învierea împreună cu Isus, Duh Sfânt spre deschiderea paradisului cel fără lacrimi şi durere şi spre împărtăşirea gloriei divine (cf. Ap 21,4).

Isus care nu va rupe trestia frântă şi nu stinge fitilul care abia mai fumegă (cf. Is 42,3), Isus Păstorul cel bun, păstor bun care adună ceea ce a fost risipit (cf. Ez 34,16; In 10,15-16), Isus care poartă neputinţele celor slabi (cf. Is 53,4; Rom15,1-2) se îndreaptă spre Toma "viteazul căzut" şi-l cheamă să-i atingă rănile glorioase şi trupul înviat ca să nu mai fie necredincios împăratului noii împărăţii, infinit mai bună decât cea pe care o aştepta el. Toma îl atinge şi exprimă cea mai puternică credinţă în Isus cel înviat spre mântuirea şi slava noastră veşnică: "Domnul meu şi Dumnezeu meu!" (Înviatul meu glorios, Dumnezeul meu, Stăpânul meu mare) (In 20,28). Să nu fim nicicând necredincioşi, căci, dacă suntem necredincioşi, suntem fără Cristos, fără har, fără speranţă, fără bucurie, fără putere, fără mărturisire şi fără mântuire; dar să spunem cu Toma cel ridicat: "Domnul meu şi Dumnezeu meu!" şi cu tatăl copilului vindecat: "Cred, Doamne, ajută-i necredinţei mele" (cf. Mc 9,24). Căci Isus laudă credinţa celor care nu l-au văzut: "Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!" Fără să-l fi văzut pe el, slava lui, fericirea lui, paradisul lui (cf. In 20,29).

Prima lectură ni-i prezintă pe apostoli şi creştinii de la început întâlnindu-l zilnic pe Cristos în noul său mod de prezenţă de după înviere, în Cuvânt şi în Euharistie, în rugăciune şi dragoste neprefăcută, în ceilalţi ucenici şi fraţi, unde întăriţi de Cristos, fac partea de lucrare ce li se cuvine: cred în Isus, primesc mântuirea lui Isus, respectă rânduielile lui Isus, trăiesc în comun prin Cristos, şi dau mai departe mântuirea lui Isus mărturisindu-l prin fapte şi cuvinte (cf. Fap 2,42-47), rechemând memoria psalmistului care spune: "Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui" (Ps 118,1)! Într-adevăr, aşa cum ne spune sfântul Petru în a doua lectură (cf. 1Pt 1,3-9), toate binecuvântările noastre se datorează milostivirii lui Dumnezeu, nu meritelor noastre, iar învierea lui Isus Cristos din morţi fiind temelia speranţei noastre. Ţara Canaanului, unde curge lapte şi miere, nu era decât o simplă umbră în comparaţie cu ceea ce ne-a dat Isus prin înviere. Moştenire paradisului nu este achiziţia noastră, ci darul Tatălui nostru, nu este o plată pe care o merităm, ci efectul harului, care ne face mai întâi copii adoptivi şi apoi ne stabileşte această moştenire aleasă.

Să spunem şi noi începând măcar de astăzi înainte, împreună cu sfânta Fastina Kowalska (1905-1938), călugăriţa poloneză: "Isuse, mă încred în tine!" Amin.

Pr. Ioan Lungu