Consideraţie la duminica a 4-a a Paştelui - Anul A - 2020

Fap 2,14a.36-41; Ps 23; 1Pt 2,20b-25; In 10,1-10

"Prin rănile lui aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul şi supraveghetorul sufletelor voastre" (1Pt 2,24-25).

Tradiţional duminica a patra a Paştelui se numeşte "Duminica Bunului Păstor" şi este duminica în care Biserica se roagă pentru vocaţii la viaţa de apostolat, la viaţa consacrată şi la viaţa trăită ca mărturie a iubirii lui Dumnezeu, pentru mântuirea lumii întregi. Citind lecturile biblice din această duminică putem spune, fără teama de a greşi, că un păstor de suflete asemenea lui Isus nu a mai existat niciodată pe pământ, păstor care, după ce s-a dat pe sine însuşi ca hrană pentru oi, s-a dat şi ca jertfă pe cruce pentru salvarea lor din ghearele lupului infernal în care s-au lăsat prinse. Că păstorii trag foloase de la oi şi că le sacrifică, auzim des. Dar ca un păstor să se facă hrană pentru oi şi să moară pentru fericirea lor, asta întâlnim numai la Isus.

Profetul Isaia cu şapte veacuri înainte întruparea lui Isus profeţea cu privire la el: "Noi toţi rătăceam ca oile, fiecare avea propriul drum în faţă. Domnul a făcut să cadă asupra lui păcatele noastre, ale tuturor. Noi l-am considerat lovit, bătut de Dumnezeu şi umilit. Dar el era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecaţi" (Is 53,4-6). Iar sfântul Petru spune şi el astăzi: "El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său, pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile lui aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum v-aţi întors la păstorul şi supraveghetorul sufletelor voastre" (1Pt 2,24-25).

Nu cu argint, nici cu aur, nici cu vreun alt lucru am fost noi răscumpăraţi din robia noastră (cf. Ex 30,11-16; Num 31,50), ci cu sângele scump al lui Cristos. Pe noi nu naşterea naturală, ca pe israeliţi (cf. In 8,33), ne face să avem drepturile şi privilegiile poporului lui Dumnezeu. Noi suntem mântuiţi numai prin Jertfa de la cruce, Jertfă pe care o găsim descrisă în Scripturi şi cuprinsă în Euharistie.

Crucea şi moartea sunt poarta prin care Isus a intrat la oile sale şi şi-a meritat titlul de Păstorul cel bun. Cine nu intră în staulul oilor prin această poartă, nu este păstor, este un hoţ căruia portarul nu-i deschide (cf. In 10,1-4), căci vine să fure, să înjunghie şi să ucidă (cf. In 10,10). Satana încercat să facă din Isus un hoţ şi un tâlhar atunci când i-a propus să intre la oi fără cruce şi moarte (cf. Mt 4,3-10). Pentru Jertfa sa de la cruce Isus a devenit "poarta" pentru oricine ar vrea să fie păstor împreună cu el.

Putem spune fără teama de a greşi că Isus de dragul nostru s-a făcut unul dintre noi, şi-a luat un trup ca al nostru capabil să sufere şi a umblat în locul nostru pe "calea crucii" (cf. Ps 40,7-8; Evr 2,17), căci, în urma păcatului nostru de bunăvoie, noi trebuia să fim judecaţi, condamnaţi la moarte, căzuţi în noroi, chinuiţi, părăsiţi, goi, răstigniţi pe lemnul de ocară al cruci, ucişi şi puşi în mormânt pentru totdeauna, dar el a luat asupra sa toate aceste urmări ale păcatului şi a suferit în locul nostru, el cel fără de păcat şi neprihănit. De ce? Pentru că ne iubeşte (cf. Ap 1,5), pentru ca prin învierea, înălţarea şi glorificarea sa să ne pună pe "calea luminii", pentru ca noi, cei rătăciţi odinioară, să ne întoarcem la păstorul şi supraveghetorul sufletelor noastre (cf. 1Pt 2,25).

Toată această lucrare mântuitoare a lui Mesia care ne-a luat din locul unde zăceam căzuţi şi ne-a ridicat pe culmile gloriei, Dumnezeu a revelat-o înaintea universului întreg cu sute de ani mai înainte de realizarea ei, prin profeţii săi, pentru ca atunci când o va realiza să credem, să o primim şi s-o împărtăşim şi altora. În Biblie sunt doi psalmi pereche, care ne descriu această lucrare divină de mântuire, de la un capăt la altul. În psalmul 22 îl vedem pe Isus bunul Păstor care îşi dă viaţa pentru oi (cf. In 10,15 ). El le-a căutat, s-a dus după ele şi le-a găsit acolo unde se aflau, şi anume moarte în greşelile şi în păcatele lor (cf. Ef 2,1) şi le-a mântuit la cruce (cf. Col 2,14-15).

Acum, după înviere, în psalmul 23, Isus care ne-a ridicat din păcat, scăpându-ne de diavol şi moarte, merge înaintea noastră şi ne conduce spre casa Tatălui. Pe calea spre casa Tatălui, credinciosul poate spune: "Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic". În calitate de păstor, Isus ştie că pe drumul ieşirii noastre din valea întunecată a morţii (cf. Ps 23,4), sunt lipsuri, nu este hrană, în schimb sunt mulţi duşmani care ne-ar vrea iar sclavi, ca faraon (cf. Ex 14,5-6).

Pe calea spre casa Tatălui, credincioşii au nevoie de hrană şi băutură; bunul Păstor s-a îngrijit şi de acestea. Fiecare poate spune din experienţă: "El îmi dă odihnă în păşuni verzi, mă duce la ape liniştite" (Ps 23,2). El ştie toate nevoile alor săi. Cum pot fi hrănite altfel sufletele lor, dacă nu prin Cuvântul său şi prin Euharistie ca la Emaus (cf. Lc 24,30-32)?

Calea credinciosului omului pe pământ poate fi comparată cu "valea umbrei morţii" (Ps 23,4). Moartea este împăratul groazei (cf. Iov 18,4); nimeni nu-i poate scăpa. Pentru oile bunului Păstor însă moartea şi-a pierdut groaza, căci Păstorul însuşi a trecut biruitor prin ea. Plini de bucurie, ei pot spune acum: "Moartea a fost înghiţită de victorie" (1Cor 15,54) şi nu mai are putere asupra acelora care îi aparţin lui Isus.

Pe calea credinciosului nu există numai încercări şi pericole, ci există şi mulţi duşmani, ştiuţi şi neştiuţi, văzuţi şi nevăzuţi. Ei sunt agenţii diavolului, care l-au răstignit pe cruce pe Domnul Isus. Nu este de mirare că ei duşmănesc şi oile bunului Păstor, după ce l-au omorât pe el însuşi: "Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi" (In 15,20). Dar, Isus nu numai că ne eliberat de duşmani, legându-i (cf. Mt 12,29; Mc 3,27), ba mai mult, cum spune psalmistul: "Tu îmi întinzi o masă înaintea vrăjmaşilor mei şi îmi ungi capul cu untdelemn" (Ps 23,5) şi ne putem chiar bate joc de moarte: "Unde sunt moarte biruinţa şi boldul tău" (1Cor 15,55)? Aceste daruri sunt rezultatele minunate ale lucrării sale mântuitoare de la cruce.

Toată această lucrare descrisă în Psalmul 23 de astăzi, o vedem realizată începând cu învierea Păstorului nostru Isus Cristos, lucrare care durează până astăzi şi care va dura până la a doua sa venire în glorie, căci de la învierea sa el vine continuu pentru a ne aşeza şi stabili pe "calea luminii"; pentru a ne ridica din căderile, păcatele şi îngustimile noastre şi pentru a ne întări ca pe: Petru, Maria Magdalena, ucenicii de la Emaus, ca pe Toma şi ca pe toţi ceilalţi ucenici; pentru ne reconfirma ca pe sfântul Petru în poziţia de fraţi ai săi şi împreună moştenitori cu el la Tatăl; pentru a ni-l trimite pe Duhul Sfânt spre învierea fericită. Este oare cineva dintre noi care poate spune că nu a fost ridicat, întărit, onorat şi luminat de Isus? Cunoaşte cineva dintre noi vreun alt păstor mai bun şi mai iubitor ca Isus?

Înainte de cruce, noi eram ca nişte oi rătăcite - pierduţi, sfâşiaţi, zdrobiţi, sângerânzi, dar slujitorul Domnului va lua asupra sa păcatele noastre şi ne va îndreptăţi" (cf. Is 53,6-11). În urma acestei îndreptăţiri, Petru ne aminteşte astăzi promisiunea din Ioel, că oricine va chema numele Domnului va fi mântuit (cf. Ioel 2,28). Este vestea bună valabilă pentru toate veacurile şi pentru toate generaţiile, că mântuirea este oferită în dar tuturor oamenilor, pe baza principiului credinţei în Domnul, adică a chemării numelui lui.

Până acum am arătat tot ceea ce am fost noi şi tot ceea ce a făcut Isus pentru noi la cruce şi la mormântul gol. Însă pentru a intra în posesia mântuirii depline şi gratuite de la cruce, avem de împlinit o temă pentru acasă, adică o datorie, datoria de a primi mântuirea, de a ne converti şi a ne reclădi fiinţa după chipul lui Isus şi de a predica şi altora cu viaţa noastră ceea ce am primit de la Dumnezeu conform Evangheliei. Rezidirea noastră după chipul lui Isus până ce el se va forma deplin în noi (cf. Gal 4,19), până la plinătatea staturii lui (cf. Ef 4,13), va fi prima şi cea mai eficientă predică pe care trebuie s-o facem după poruncă spre mântuirea noastră şi a altora (cf. Mc 16,15-16). Fricoşii apostoli schimbaţi în curajoşi după chipul lui Isus, mândrii apostoli care se certau pentru funcţii schimbaţi în chip de slujitori după chipul lui Isus, prigonitorii de altădată schimbaţi în "vase alese" după chipul lui Isus, au determinat prin cuvântul lor venirea la credinţă şi la mântuirea lui Dumnezeu prin Isus, a circa 3.000 de suflete, numai în dimineaţa de Rusalii (cf. Fap 2,41).

Astăzi, sfântul Petru în lectura a doua de astăzi insistă asupra celui mai convingător mod de a predica şi de a câştiga suflete, suferinţa pentru alţii şi tăcerea în faţa nedreptăţii, după exemplul lui Cristos, ca drum spre convertirea sufletelor. Domnul nostru nu a suferit pentru propriile sale păcate, pentru că nu a avut nici un păcat. "El n-a cunoscut nici un păcat" (2Cor 5,1). "El n-a făcut păcat, în el nu a fost nici un păcat" (1In 3,5). Prin această suferinţă nedreaptă în care nu şi-a deschis gura (cf. Is 53,7; In 19,9), el şi-a arătat dragostea faţă de noi şi noi am crezut în el.

Unii oameni consideră desăvârşirea în numărul de rugăciuni rostite; ei cred că o rugăciune îi aşază pe prima treaptă, două rugăciuni îi aşază pe treapta a doua şi aşa mai departe... Sfântul Ioan Scărarul (579-649), născut în Siria şi care a trăit în Muntele Sinai, din Egipt, ne dă o altă scară a desăvârşirii duhovniceşti. El întreabă: "Ce reacţie avem atunci când suntem jigniţi"? Dacă suntem jigniţi şi ripostăm, nu numai că nu suntem pe nici o treaptă, dar coborâm. Dacă suntem jigniţi şi nu ripostăm, atunci am pus piciorul pe prima treaptă a scării. Dacă nu numai că nu ripostăm, ci ne şi rugăm pentru cel care ne-a rănit, atunci am păşit pe a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Dacă nu numai că ne rugăm pentru acea persoană, dar ne şi pare rău că şi-a vătămat sufletul făcându-ne aceasta şi suntem plini de compătimire pentru ea, atunci suntem pe treapta a treia. Si dacă ne bucurăm că am suferit ocară pentru Dumnezeu, atunci suntem pe o şi mai înaltă treaptă a scării ce duce la desăvârşire.

Am văzut odată un Cristos răstignit şi zâmbind liniştit pe cruce, că a putut să sufere şi să moară pe cruce pentru noi. El este desăvârşirea întruchipată şi aici trebuie să ajungem şi noi pentru a fi martori credibili ai lui Cristos şi pentru a mântui suflete. Apostolii după învierea Domnului au ajuns la această treaptă de desăvârşire, când se bucurau că suferă ocară pentru Cristos (cf. Fap 5,41), de aceea Domnul Isus lucra cu ei şi îi întărea prin minunile care urmau (cf. Mc 16,20), de aceea a venit Duhul Sânt peste ei, de aceea au convertit într-o singură dimineaţă circa 3.000 de suflete (cf. Fap 2,41), iar până seara au mai convertit alte 2.000 (cf. Fap 4,1). Apoi să nu uităm de mulţimea de preoţi ostili la început şi care s-au convertit devenind apostoli (cf. Fap 6,7). De aceea, suntem mereu chemaţi să-l imităm pe Păstorul cel bun care şi-a dat viaţa pentru oi (cf. In 10,11). Siguranţa noastră pe calea mântuirii constă în rămânerea cât mai aproape de "Original".

Apoi trebuie să ne însuşim vorbirea lui care nu a fost niciodată întinată de viclenie. El n-a minţit niciodată, nici măcar nu a umbrit adevărul. Când a fost provocat, şi-a păstrat liniştea şi seninătatea. Când a fost insultat, nu a răspuns cu aceeaşi monedă. Când a fost învinuit, nu a răspuns înapoi. Când a fost acuzat, nu s-a apărat. A tăcea când suntem insultaţi şi nedreptăţiţi este un mod foarte nobil de a-l imita pe Domnul nostru. Când a suferit, nu a ameninţat, el s-a încrezut în Dumnezeu, care judecă drept. Şi noi suntem chemaţi să procedăm la fel: "Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu; căci este scris: "Răzbunarea este a mea, eu voi răsplăti", zice Domnul. Deci, "dacă-i este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci, făcând astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui". Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine" (Rom 12,19-21).

Aşa cum am spus la început astăzi este şi ziua rugăciunilor pentru vocaţii la apostolat: clerici, călugări şi laici, sau invers: laici, călugări şi clerici. Să nu uităm că de la începutul Bisericii încoace Isus a ridicat apostoli dintre oameni de la ţară şi dintre oameni de la oraş, dintre bărbaţi şi femei, dintre copii şi tineri, dintre pescari şi vameşi, dintre zeloţi şi farisei persecutori, dintre hoţi şi desfrânate etc. Îl rugăm ca şi astăzi să ridice vocaţii la apostolat din toate categoriile de oameni pentru a lucra între toate categoriile de oameni, căci toţi sunt chemaţi la mântuire.

În ziua de 30 aprilie Biserica a sărbătorit-o pe Maria Guyart (1599-1672), devenită fericita Maria a Întrupării şi care s-a născut la Tours, Franţa. Când Maria avea şapte ani, a experimentat prima sa întâlnire mistică cu Isus Cristos, care i-a vorbit şi a chemat-o. În cartea ei "Relatări" din 1654, ea povesteşte: "Cu ochii spre cer, l-am văzut pe Domnul nostru Isus Cristos, în formă umană şezând înaintea mea. În timp ce Isus se apropia de mine, mi-am simţit inima mea învăluită de iubirea lui şi am început să-mi întind braţele pentru a-l îmbrăţişa. Apoi m-a cuprins şi m-a sărutat cu drag şi mi-a spus: «Vrei să-mi aparţii?» I-am răspuns: «Da!» Şi după ce a primit consimţământul meu, s-a înălţat la ceruri". Intenţionând să-i aparţină lui Cristos, Maria, în vârstă de paisprezece ani, le-a cerut părinţilor ei să intre în viaţa religioasă la benedictinii din Abaţia Beaumont, dar părinţii ei au ignorat dorinţa şi au căsătorit-o cu Claude Martin, un maestru muncitor în mătase în 1617. Dar nimic nu o putea distrage pe Maria de la dorinţa unei vieţi dăruite lui Dumnezeu, după promisiune. Rămânând văduvă la numai doi ani de la căsătorie, îi caută locul, ba acasă, ba la mănăstire şi nu-l găseşte decât atunci când primeşte o scrisoare de la un misionar din Canada. Asta este misiunea la care Dumnezeu mă chemase de mică, exclamă ea! Lasă Franţa şi merge misionară în Canada. Atrage şi alte călugăriţe şi împreună cu misionarii de acolo, predică, învaţă, slujeşte, suferă, toate cu bucurie de nedescris. Ea care mai înainte era abătută, de acum va surâde mereu până în veşnicie! Apostolatul dezleagă adevărata bucurie, naşte adevărata bucurie, vă rog încercaţi! Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu