Reflecţie la duminica a VIII-a de peste an - A

Dumnezeu ne iubeşte cu o dragoste de tată şi de mamă

Predică lui Isus de pe munte continuă şi în această duminică. Predica de pe munte este fără îndoială cel mai minunat discurs care s-a ţinut vreodată pe faţa pământului. În acest discurs, mântuitorul Isus şi-a expus învăţătura sa despre împărăţiei lui Dumnezeu, unde el este împărat.

Ştim cu toţii că cea mai curată iubire pe care a cunoscut-o fiinţa umană, este cea a tatălui şi mamei pentru copilul lor. Ei bine, tocmai această imagine, unde tatăl şi mama stau plecaţi cu dragoste asupra copilului lor, este folosită de profetul Isaia, pentru a descrie dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii ca un tată bun şi ca o mamă bună (cf. Is 49,14-15).

Rembrandt Harmenszoon van Rijn (1606-1669), un pictor şi gravor olandez, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru şi pentru desenele şi gravurile sale, în tabloul său: "Întoarcerea fiului risipitor" (cf. Lc 15,11-32), îl prezintă pe Tatăl îmbrăţişându-şi fiul risipitor întors acasă, - fiu pierdut şi regăsit, fiu mort şi înviat sufleteşte -, cu o mână de tată şi cu o mână de mamă, cu o iubire de tată şi cu o iubire de mamă. Şi papa Ioan Paul I (1912-1978), ori de câte ori vorbea despre dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, vorbea ca despre o dragoste conjugată a tatălui şi a mamei.

Cu o asemenea siguranţă, în braţele viguroase de tată şi în braţele calde de mamă ale lui Dumnezeu, nimeni dintre fiii oamenilor nu ar mai trebui să se teamă şi nici să se mai îngrijoreze de nimic; şi nimeni nu ar mai trebui să-şi mai caute sprijin la idolii falşi ai lumii, mai ales că Dumnezeu a asigurat pe fiecare om în parte: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi" (Evr 13,5).

Evreii, deşi au ajuns în robia babilonică datorită purtării lor rele, totuşi, Dumnezeu, prin profetul Isaia, le spune că el îi iubeşte încă cu o dragoste de tată şi de mamă. Şi drept dovadă a acestei iubiri, Dumnezeu i-a scos din robia babilonică, prin mâna lui Cirus, regele perşilor (cf. Is 44,28; 45,1; Ezd6,3 ). Mulţi dintre ei, în loc să aprecieze acest mesaj şi să-l caute pe Dumnezeu, s-au îndepărtat de el şi s-au alipit şi mai mult de idoli, cu toate că duşmanii şi idolii lor nu i-au fericit. Îndârjirea lor faţă de Dumnezeu care-i iubea ca o mamă a tot crescut până acolo că, atunci când a venit Mesia pentru a-i mântui din toate robiile lor trupeşti şi sufleteşti, ei nu l-au primit, nu l-au mai ascultat, nu i-au deschis inima pentru mântuire.

Noi, creştinii de ieri şi de astăzi, suntem noul popor ale al lui Dumnezeu, format din oameni aparţinând poporului evreu şi oameni aparţinând tuturor popoarelor păgâne de pe pământ. Pe noi, creştinii, Isus ne smuls din robia satanei, prin patima, moartea şi învierea sa glorioasă. Mai mult decât pe vechiul său popor, Dumnezeu nu ne-a scris numai în palmele sale (cf. Is 49,16), ci şi în rănile lui Isus (cf. 1Pt 2,24); ba mai mult, el ne repetă zilnic "să ne temem de nimic", căci el ne iubeşte ca un tată şi ca o mamă. În Biblie, expresia: "Nu vă temeţi", apare de 366 de ori, câte odată pentru fiecare zi din an.

Cu atâtea dovezi de iubire din partea lui Dumnezeu, numai micimea credinţei îi poate face pe unii oamenii să oscileze între Dumnezeu şi mamona, amăgindu-se că se pot bucura şi de darurile lui Dumnezeu şi de surogatele mamonei. Este o înşelăciune a satanei să crezi asta, căci Isus spune: "Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni: sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau se va ataşa de unul şi-l va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi mamonei" (Mt 6,24). Nu poţi fi nici măcar neutru, căci atunci când nu eşti cu unul, automat eşti cu celălalt.

Isus ne spune astăzi că unicul lucru necesar, urgent şi înţelept este acesta: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, iar celelalte vi se vor da pe deasupra" (Mt 6,33). Restul e amăgire.

Sfântul Ioan Scolasticul (579-649) ne spune: "Mulţi oameni din această lume se aseamănă cu un bolnav, care după ce îşi picură în ochi colir vindecător, imediat după aceea îşi picură acid care arde". El nu se referă în primul rând la leacuri diferite, ci se referă la obişnuinţa omului de a sluji în acelaşi timp la doi stăpâni total diferiţi între ei, Dumnezeu şi mamona, cum diferiţi sunt şi: colirul şi acidul, lumina şi întunericul, iubirea şi ura, viaţa şi moartea.

Mamona despre care ne vorbeşte astăzi Isus (cf. Mt 6,24; Lc 16,9; 11,13) este un cuvânt de origine babiloniană şi înseamnă: "absolut nimic". Şi într-adevăr, mamoma este "absolut nimic", de vreme ce la moarte nu putem scoate nimic din această lume (cf. 1Tim 6,7-9). Isus a preluat cuvântul "mamona", cu înţelesul de idol şi laţ, de amăgire şi goană după vânt, prin care diavolul caută să-l deturneze pe om de pe calea lui Dumnezeu şi a legilor sale (cf. Mt 6,19-24).

Mai exact, pentru Isus, "mamona" este suma tuturor idolilor, prin care diavolii au amăgit, amăgesc şi vor amăgi pe oameni, ca să se îndepărteze şi să-l părăsească pe Dumnezeu. În acest sens, mamona însemnă multe: bani, avere, plăceri, distracţii, băutură, desfrâu, patima rea, idei şi mentalităţi păgâne, căutări de lucruri zadarnice, pierdere de timp preţios, şi orice altă amăgire prin care satana ne ţine departe Dumnezeu şi de împărăţia lui. Câte păcate sunt, toţi atâţia idoli sunt. De fapt, tot ceea ce preţuieşte omul mai mult decât pe Dumnezeu şi împărăţia lui este idol. În acest caz, pentru oameni, idoli ne pot deveni: soţul, soţia, copilul, prietenul, maşina, ogorul şi chiar fiinţa lor (cf.Lc 14,26). Dar... "nici un închinător la idoli nu va moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (1Cor 6,9).

Când ucenicul lui Cristos a primit de la Dumnezeu bani şi bunuri, el nu este stăpân peste ele, ci doar administrator. De la administrator se cere să fie credincios (cf. 1Cor 4,1-2; 1Pt 4,10-11). Isus spune că cine ar îndrăzni să se poarte ca un stăpân hapsân peste bunurile primite de la el, fără a le împărţi cu fraţii săi, va ajunge în locul unde este plâns şi scrâşnirea dinţilor (cf. Mt 24,45-51). Exemplu bun de corectă administrare a bunurilor primite de la Dumnezeu este Abraham; el le împărţea cu săracii şi drumeţii, sub al căror chip de multe ori erau îngerii şi chiar persoanele divine (cf. Gen 18,3; Evr13,2; Mt 25,40).

Fiecăruia dintre noi i-a fost dat să audă, chiar din gura multor creştini, vorbe nesocotite ca acestea: "Mai poţi trăi astăzi fără să minţi, fără să înşeli, fără să furi? Mai poţi trăi astăzi curat până la căsătorie şi fidel până la mormânt? Mai poţi astăzi respecta angajamentele de la Botez şi cerinţele evangheliei lui Isus? Cum mă va judeca lumea dacă îmi voi schimba purtarea?" Sfântul Paul, care a trebuit să se schimbe în urma întâlnirii cu Isus, se temea de judecata lui Dumnezeu, nu de a oamenilor: "Puţin îmi pasă dacă mă judecaţi voi sau dacă mă judecă lumea; cel care mă judecă este Domnul" (1Cor 4,3). Dacă ne pasă mai mult de ceea ce spune lumea şi mai puţin de ceea ce cere Dumnezeu, arătăm că suntem robii satanei.

Mulţi au alergat spre corabia lui Noe, atunci când a venit potopul, dar uşa corăbiei a fost închisă de Domnul şi nu au mai putut să se salveze (cf. Gen 7,17). Cei care au alergat spre corabia lui Noe în momentul potopului, sunt icoana celor mulţi din toate timpurile, care s-au pierdut şi se vor pierde, pentru că în timpul vieţii au crezut că se poate trăi slujind în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi mamonei.

Spuneam că pentru Isus, mamona înseamnă tot ceea ce ne desparte de Dumnezeu. Propun să privim în Biblie şi să vedem răutatea şi ravagiile pe care le aduc alergarea după bani. Pentru bani: Iuda l-a vândut pe Isus şi s-a spânzurat (cf. Mt 26,49; 27,5); tânărul bogat a refuzat urmarea lui Isus şi comoara din cer (cf. Lc 18,22-23); lucrătorii din vie, au început să se răzvrătească, pierzând prietenia stăpânului (cf. Mt 20,11-13); soldaţi puşi de pază la mormântul lui Isus au minţit că Isus nu a înviat, lăsând un popor în necredinţă (cf. Mt 28,12-15); Anania şi Safira şi-au vândut sufletul satanei (cf. Fap 5,9); Simon Magul voia să comercializeze cele sfinte (cf. Fap 8,18); Dima s-a lăsat de Cristos şi evanghelie (cf. 2Tim 4,2).

Dar ce putem face practic cu banii? Cu bani putem cumpăra mâncare, dar nu şi pofta de mâncare. Cu bani putem cumpăra perne moi, dar nu şi somnul liniştit. Cu bani putem cumpăra medicamente, dar nu şi sănătatea. Cu bani putem cumpăra multe cărţi, nu şi înţelepciunea. Cu bani putem câştiga mulţi prieteni, nu şi statornicia lor. Cu bani putem cumpăra multe desfătări, nu şi fericire adevărată. Cu bani putem cumpăra multe lucruri pământeşti, dar nu şi împărăţia lui Dumnezeu, mântuirea sufletului şi viaţa veşnică.

Rămânând tot la mamona ban, amintim că Biblia ne spune clar: "Dragostea de bani este rădăcina tuturor relelor; iar cei care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri." (1Tim 6,10). În lume, mamona ban este cauza tuturor: relelor, crimelor, furturilor, curviilor, trădărilor, minciunilor, înşelătoriilor, a distrugerilor de sentimente şi de speranţe; apoi, dragostea de bani: tulbură şi strică sănătatea; slăbeşte nervii şi transformă munca în sclavie; apoi ucide şi trupul şi sufletul. De aceea, Dumnezeu ne spune iar: "Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (cf. Ps 61,10).

Am văzut numai mamona ban şi ne-am speriat. Ce să mai spunem dacă vom analiza toate celelalte faţete ale mamonei şi despre toate urmările lor? Sunt un dezastru pentru om! Când un european a mers la un prieten al său din SUA, a rămas uimit când a văzut câţi bani cheltuiesc americanii pe distracţii şi divertisment. Atunci americanul i-a explicat europeanului: "Acesta este modul nostru de a evada din cotidian". "A evada din cotidian? Asta e bună! Aveţi cele mai înalte cote civilizaţie, aveţi cele mai înalte standarde de viaţă, aveţi tot ce vă doreşte inima şi, totuşi, doriţi să evadaţi? Chiar că nu vă înţeleg!"

Căutarea celor pământeşti, în detrimentul celor veşnice, sufocă şi ucid omul, la propriu şi la figurat. Se spune că atunci când un şarpe otrăvitor atacă o lebădă, se încolăceşte de gâtul ei. Pasărea îşi ia zborul împreună cu şarpele. Cine priveşte de jos, văzând şarpele încolăcit în jurul gâtului lebedei, cu solzii lui verzi şi cu reflexe luminoase în bătaia soarelui, are impresia că pasărea poartă la gât un colier de pietre preţioase. În realitate, are un şarpe ucigător care, după ce îi suge sângele, îşi varsă veninul în trupul ei, iar ea se prăbuşeşte moartă la pământ. Lebăda cu şarpele la gât, care de departe pare a fi un colier preţios, este imaginea oricărui om păcătos care-şi petrece viaţa departe de Dumnezeu şi aproape de satana; la prima vedere un astfel de om pare fericit şi de invidiat; dar, în realitate, el poartă în suflet un şarpe otrăvitor care-l muşcă mereu, care-i strecoară continuu venin în el şi care îi ucide trupul şi sufletul.

Pentru psalmistul de astăzi, Dumnezeu îi era totul. Iată ce spunea el: "Numai în Dumnezeu îşi află sufletul meu odihna; numai de la el îmi vine ajutorul. Numai Dumnezeu este stânca şi mântuirea mea, turnul meu de scăpare; de aceea nu mă clatin. Numai în Dumnezeu îşi află sufletul meu odihna, el singur este speranţa mea. Numai el este stânca şi mântuirea mea, turnul meu de scăpare; de aceea nu mă clatin. Numai Dumnezeu este mântuirea şi gloria mea, locul meu de adăpost" (Ps62,1-8). Încrederea în Tatăl ceresc trebuie să biruie îngrijorarea referitor la ceea ce vom mânca şi vom bea, la ceea ce vom îmbrăca şi purta şi ce va fi cu ziua de mâine. Dacă Dumnezeu are grijă de viaţa păsărilor cerului; dacă Dumnezeu îmbracă şi parfumează atât de frumos crinii câmpului, oare ne va putea uita pe noi copii săi, pe care atât de mult ne iubeşte (cf. Mt 6,26-30), el care ne numără şi lacrimile şi perii capului (cf. Ps 56,9; Mt 10,30)? Desigur că nu! Dacă noi vom căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei, atunci toate cele de trebuinţă ni se vor da pe deasupra (cf. Mt6,33).

Văduva săracă din Sarepta Sidonului, care avea şi un fiu de crescut, care trecea şi printr-un timp de criză din cauza secetei prelungite, pentru că şi-a deschis inima la cuvântul lui Dumnezeu, rostit prin gura lui Ilie, nu a dus lipsă de nimic, având cele necesare pentru, ea, fiul ei şi profetul Ilie (cf. 1Rg17,10-16).

Lazăr, Maria şi Marta, pe care îi iubea Isus (cf. In 11,5), pentru că erau mereu în căutarea împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii ei, deşi erau orfani şi săraci, nu numai că nu au dus niciodată lipsă de nimic, ba chiar aveau resurse pentru a ajuta şi pe alţii (cf. Lc 10,38-42).

Chiar şi atunci când nimic nu ne-ar reuşi, chiar şi atunci, sau, mai ales atunci, trebuie să alergăm la Dumnezeu, care ne spune: "Chiar dacă o mamă îşi poate uita copilul, eu nu te voi uita" (Is 49,14-15); "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi" (Evr 13,5).

De aceea, sfântul Petru ne spune: "Aruncaţi asupra lui Dumnezeu îngrijorările voastre şi el se va îngriji de voi" (1Pt 5,7; Fil 4,6; 1Tim 6,6). Numai lipsa de credinţă sau credinţa noastră puţină îl poate împiedica pe Dumnezeu să lucreze în noi aşa cum ar voi.

Pentru a arăta că Dumnezeu este credincios cuvântului dat, am să închei cu un caz consemnat în istoria casei regale engleze. Elisabeta I (1533-1603), regina Angliei, a desemnat un industriaş prosper să îndeplinească misiunea de ambasador într-o ţară străină. Anunţat de această desemnare, industriaşul a cerut sa fie scuzat, motivând că misiunea aceasta i-ar aduce prejudicii financiare, pentru că nu i-ar permite să-şi dezvolte afacerea. La această scuză, regina i-a dat următoarea asigurare: "Tu caută ca afacerea mea să meargă bine în străinătate, iar eu voi căuta ca afacerea ta să meargă bine în ţară". Acest industriaş a acceptat misiunea şi a stat în străinătate mai mulţi ani. Când s-a întors acasă, a găsit că regina se îngrijise de afacerea lui chiar mult mai bine decât putea el să o facă el, dacă rămânea în ţară. Dacă un rege pământesc se ţine de cuvânt, oare Regele cerului nu se va ţine de cuvânt atunci când ne cere: "Să căutăm mai întâi împărăţia cerurilor şi dreptatea ei, şi că apoi toate celelalte ni se vor adăuga pe deasupra" (Mt 6,33)? Dumnezeu, este credincios promisiunilor sale (cf. Ps 105,8). Curaj!

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica VII de peste an  „A”

Iubirea este testul de paternitate a lui Dumnezeu pentru copiii săi

Isus continuă şi astăzi îndreptarea şi desăvârşirea Legii răstălmăcită de oameni. Citind textul evangheliei, m-am gândit că un titlu potrivit ar fi: Iubirea este testul de paternitate a lui Dumnezeu pentru copii săi.

Creştinul, devenit prin botez, fiul lui Dumnezeu, fratele lui Isus, templul Duhului Sfânt (cf. 1Cor 3,16), dar şi moştenitorul împărăţiei cerurilor, trebuie să caute şi să trăiască mereu sfinţenia şi desăvârşirea voită de Dumnezeu cel întreit şi unic, - Dumnezeu iubire (cf. 1In 4,8.16) - prin împlinirea poruncii iubirii îndreptată de Isus, poruncă care cuprinde şi care împlineşte toată Legea şi toţi profeţii (cf. Mt 22,37-40; Rom 13,8); căci, creştinul nu se poate numi copilul lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp să trăiască ca şi un fiu al satanei (cf. In 8,44; 1In 3,10). Lângă Dumnezeu cel sfânt şi desăvârşit, nu poate locui nici un păcătos: „Nimic întinat nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Ap 21,27), căci Dumnezeu este un foc mistuitor care îi arde pe păcătoşi (cf. Evr 12,29). De aici şi chemarea Cuvântului lui Dumnezeu din această duminică: “Fiţi sfinţi, căci eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”  (Lev 19,2). „Fiţi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Mt 5,48).

Dumnezeu cel întreit şi unic este sfânt şi desăvârşit prin excelenţă. El este iubitor da oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare și de dreptate (cf. Ex 34,6). Sfinţenia şi desăvârşirea lui Dumnezeu ne-a fost descoperită nouă prin Cristos, în care satana nu a găsit nimic care să-i aparţină, iar nimeni nu l-a putut acuza vreodată de vreun păcat (cf. In 14,30; In 8,46). Aceasta este o ţintă de atins şi pentru noi, botezaţii, care trebuie să ajungem la starea de om desăvârşit şi la înălţimea staturii lui Cristos (cf. Ef 4,13). Iar acest lucru este posibil, urmându-l pe Isus şi fugind de a da prilej diavolului (cf. Ef 4,27).

Pentru orice creştin care vrea să intre în împărăţia cerurilor, sfinţenia şi desăvârşirea trebuie să devină un mod nou de viaţă. Autorul Scrisorii către evrei, ne spune: „Căutaţi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr 12,14); iar fântul Petru ne spune: „După cum cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt” (1Pt 1,14-16).    

Ascultând de Dumnezeu şi privind la Isus, apostolii, au fost primii care au trăit şi predicat această chemare la sfinţenie şi desăvârşire. Astfel, Paul a putut să spună: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos” (1Cor 11,1). Iar, după apostoli, o mulţime mare de oameni pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile, s-au sfinţit prin puterea iubirii şi a sângelui lui Isus (cf. Ap 7,9). Acest fapt, l-a făcut pe sfântul Augustin (354-430), să exclame: „Dacă atâţia şi atâtea au putut, eu de ce nu aş putea”? Şi a putut şi el.

Cărturarii şi fariseii, care nu-l iubeau pe Dumnezeu şi nu credeau în Isus, care nu urmau calea iubirii, care nu urmau calea spre cer deschisă de Isus, şi care care nu-i lăsau nici pe alţii să intre (cf. Mt 23,13), astfel au răstălmăcit Poruncile şi Legile lui Dumnezeu că, s-au întors împreună cu poporul păstorit de ei, la Legea Talionului: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (Mt 5,38; cf. Ex 21,24; Lev 24,20; Dt 19,21).

Isus, îndreaptă şi desăvârşeşte astăzi cea mai importantă poruncă din Lege, Porunca iubirii, care a fost cea mai strâmbată de către cărturari şi farisei. El, spune: „Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine” (Mt 5,39-42). Deci, nu este suficient numai să nu te răzbuni, după vechea lege a talionului, dar trebuie să adaugi Legea iubirii.

La prima vedere, ceea ce a cerut Isus astăzi tuturor ucenicilor săi, pentru mulţi oameni care nu trăiesc ca fii ai lui Dumnezeu, şi nici după logica lui, pare un lucru greu şi de neînţeles. Când ai pe Dumnezeu de tată, pe Isus de frate, pe Duhul Sfânt de mângâietor şi când ai comorile, bucuriile şi onorurile nemaiauzite ca moştenire (cf. 1Cor 2,9), atunci nu mai contează şi nu te mai interesează când cineva ţi le ia pe cele din lumea trecătoare, care şi aşa constituie şi o povoară pe calea cerului. Aici, să ne gândim la mulţimea de sfinţi care au lăsat de bunăvoie toate cele pământeşti, gândindu-se numai la comorile, bucuriile, şi onorurile cerului. Când, noi ne luptăm şi ne zbatem pentru comorile, bucuriile şi onorurile pământeşti trecătoare, arătăm că le-am refuzat pe cele veşnice.    

O veche legendă norvegiană povesteşte despre un om pe nume Haakon, care privea mereu imaginea lui Cristos răstignit. Într-o zi, Haakon s-a gândit să ceară favoara de a sta în locul lui Isus pe cruce. Isus a fost de acord, dar cu condiţia de a tăcea în faţa a tot ceea se întâmplă şi vede. Într-o zi, Haakon, a văzut o nedreptate, şi, fără să-i înţeleagă folosul pentru cel nedreptăţit, l-a certat pe făptuitor. Atunci, Haakon, şi-a pierdut chipul şi locul lui Isus de pe cruce. Fără cuvinte!

Isus însuşi, nu s-a împotrivit duşmanilor săi, conduşi de satana, nici când l-au lovit, nici când i-au luat tunica şi cămaşa, nici când l-au ucis (cf. Is 50,5-7). Când aceştia gândeau că i-au făcut cel mai mare rău, de fapt i-au făcut cel mai mare bine, căci l-au ajutat să-şi împlinească misiunea de mântuitor al lumii. Isus, nu a rămas de ocara satanei şi a oamenilor răi; odată că i-a folosit la realizarea mântuirii lumii; apoi, prin Slava şi Duhul Tatălui, a fost înviat (Rom 5,6.8.10), înălţat şi glorificat la dreapta Tatălui (cf. Mc 16,19); iar în final, pe diavol şi oamenii răi, i-a făcut aşternut picioarelor sale (cf. 1Cor 15,25).

Prin porunca iubirii, Dumnezeu cel întreit şi unic, face mereu copiilor săi, testul de paternitate, ca să vadă dacă îi seamănă sau nu. Iată câteva teste reuşite:

Iosif cel drept şi curat din Vechiul Testament, care nu s-a împotrivit fraţilor săi care i-au spus cuvinte grele şi l-au vândut ca sclav (cf. Gen 37,28), care nu s-a împotrivit femeii lui Putifar care l-a aruncat nevinovat în închisoare (cf. Gen 39,7-20), nu a rămas de ruşine. Despărţirea de familie, a însemnat mântuirea familiei sale care murea de foame; iar întemniţarea lui de către femeia lui Putifar, a însemnat aşezarea lui pe tronul Egiptului.

Sfântul Ştefan, care nu s-a împotrivit celor care îl ocărau, îl judecau, îl condamnau, şi-l ucideau cu pietre, nu a rămas de ruşine. A reuşit convertirea lui Paul, a multor preoţi iudei (cf. Fap 6,7) şi a mai multor potrivnici; iar el, a văzut cerurile deschise şi pe Isus în glorie, încă din această viaţă (cf. Fap 7,56).

Sfântul Paul, prigonit, întemniţat şi bătut fără ca să se împotrivească (cf. 2Cor 11,23-33), nu a rămas nici el de ruşine, căci numai în Filipi a câştigat pentru Cristos, pe Lidia, pe temnicerul care l-a pus în lanţuri, şi pe întreaga lui familie (cf. Fap 16,16-40); apoi să nu uităm ce câştig de suflete a avut în Orient, Asia şi Europa. Cât despre el, s-a desăvârşit în Cristos, şi a primit coroana învingătorului (cf. 2Tim 4,7-8).

Apoi, cărturarii şi fariseii, au ciuntit legea dragostei, că au coborât-o sub trăirea păgânilor, căci nu-şi mai ajutau nici măcar părinţii ajunşi la neputinţă (cf. Ex 20,12), inventând diabolicul „Corban”, adică “închinat Domnului, şi nu pot să-ţi dau” (cf. Mc 7,11-13). Iar, dacă au ajuns să-şi excIudă până şi părinţii de la iubirea lor, ce să mai vorbim atunci de străini şi păgâni. Isus vine şi îndreaptă şi acestă anomalie strecurată abuziv în Lege, spunând că nu numai familiarilor să nu le întorci spatele la nevoi, dar nimănui: „Oricărui îţi cere dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine” (Mt 5,42).

Se spune că odată, un eremit mergând să-şi vândă coşurile, a găsit pe drum o perlă de mare preţ. Un om lacom a văzut aceasta, şi i-a cerut călugărului să-i dea lui perla aceea. Călugărul i-a dat-o cu bucurie. Omul, primind perla de la eremit, a început să se gândească: “Ce siguranţă aşa mare are acesta, că mi-a putut da mie perla aceasta? Mă voi duce să vorbesc cu el”. Întâlnindu-l pe călugăr, omul i-a spus: “Ia-ţi perla înapoi. Eu vreau să mi-l dai pe acela care ţi-a dat puterea să-mi dai fără rezervă perla”! “Acela care mi-a dat puterea să-ţi dau perla, se numeşte Cristos, i-a spus eremitul”. Dă-mi-l, căci pe el îl caută inima mea”! Eremitul l-a condus pe om la Cristos, şi din acea clipă, omul, i s-a alăturat în slujirea lui Cristos şi a semenilor. Iată aici înţelesul cuvintelor lui Isus: “Oricui îţi cere dă-i”. Făcând aşa, putem câştiga multe suflete pentru cer.

Noi suntem copiii generosului Dumnezeu întreit şi unic, care ne-a dat tot ceea ce avem şi suntem (cf. Gen 1,26.28; Ps 8,6). De aceea, Paul, ne întreabă: „Ce ai omule ce nu ai primit” (1Cor 4,7)? Apoi, odată cu Isus, Dumnezeu, ne-a dat toate bunurile de pe pământ şi din cer (cf. Rom 8,32). De aceea, creştinul, ca şi tatăl său, Dumnezeu, trebuie să fie iubitor cu toţi: buni şi răi, drepţi şi nedrepţi (cf. Mt 5,45-47). Aşa cum îngerii şi sfinţii golesc visteriile lui Dumnezeu, aducându-ne ajutoare din cer; tot astfel şi noi, creştinii, trebuie să golim visteriile lui Dumnezeu, aflate în administraţia noastră, în mâinile fraţilor noştri aflaţi în dificultate, după exemplul lor, şi administratorului „necredincios” din evanghelie (cf. Lc 16,1-12), căci pentru asta ne-au fost date. Şi în acest punct al Legii iubirii, Dumnezeu, ne face testul de paternitate.

Tare multe suflete s-au câştigat pentru cer prin dărnicie. Să ne gândim numai la timpurile apostolice, când creştinii îşi puneau bunurile la dispoziţia Bisericii, câţi păgâni veneau la credinţă (cf. Fap 4,32-37).

Tertulian, un creştin de la începutul creştinismului, ne spune că, păgânii văzând iubirea dintre creştini care trăiau toţii ca fraţii, se făceau creştini cu miile. Şi astăzi bisericile care practică întrajutorarea, cresc. De aceea Paul spune: “Nimeni să nu-şi pună încrederea în oameni, toate vă aparţin: şi Paul, şi Apolo, şi Petru, şi lumea, şi viaţa, şi moartea, şi prezentul, şi viitorul: toate sunt ale voastre; voi însă sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu” (cf. 1Cor 3,21-23).

Pe lângă câştigarea de suflete pentru cer, pe care o fac cei generoşi, - chiar şi după moartea lor (cf. Mc 14,9), - astăzi suntem chemaţi să ne gândim şi la câştigurile lor pământeşti, alături de cele veşnice.

Astfel: Rahav din Ierion, pentru că a găzduit, hrănit şi ocrotit cercetaşii lui Israel, a fost cruţată de moarte şi sărăcie împreună cu toată familia ei, a intrat în poporul ales şi în genealogia mântuiţilor lui Isus (cf. Ios 2,6; 17,22-25; Iac 2,5; Mt 1,5). Văduva din Sarepta care a împărţit pumnul ei de făină cu Ilie, a fost scăpată de griji pe tot timpul secetei de 3 ani şi 6 luni, şi a primit şi mântuirea (cf. 1Rg 17,10-16); sutaşul din evanghelie, pentru faptul că i-a ajutat pe iudei să-şi construiască o sinagogă şi pentru faptul că a fost darnic cu poporul sărac, Isus i-a îndepărtat boala de la casa lui şi i-a dat mântuirea (cf. Lc 7,1-10); sutaşul Coneliu, un ofiţer păgân din armata romană, pentru că făcea milostenii cu cei săraci, a primit de la Isus darul credinţei şi al mântuirii (cf. Fap 10,1-48). Apoi amintim pe Tabita din Iope (cf. Fap 9,36-42). etc.

Tare mult au pierdut şi pierd cei zgârciţi, care aproape toţi au trăit şi au murit nebuni, dar şi subit. Iată câteva exemple: Nabal, soţul înţeleptei Abigail, care a ajuns soţia lui David (cf. 1Sam 25,1-39); bogatul căruia i-a rodit ţarina şi nu s-a gândit decât la el (cf. Lc 12,16-21); bogatul care trăia numai în chefuri şi beţii, şi nu-i păsa de săracul Lazăr, când a murit în somn şi a ajuns în iad (cf. Lc 16,19-26).

Dumnezeu, poruncise încă din Vechiul Testament, şi iubirea aproapelui şi iubirea duşmanilor: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev 19,18). „Să nu urăşti pe edomit, căci este fratele tău; să nu urăşti pe egiptean, căci ai fost străin în ţara lui” (cf. Dt 23,7; Ex 22,21; Ex 23,9; Lev 19,34; Dt 10,19). Cărturarii şi fariseii, au făcut şi aici tăieri şi adăugiri nepermise. Au scos de la iubirea aproapelui: „ca pe tine însuţi”; şi au înlocuit voit: “să nu urăşi pe duşmanul tău” cu „să urăşti pe duşmanul tău” (cf. Mt 5,43). Isus, a îndreptat aceaste abuzuri, aducând Legea la starea de la început. De aceea, a spus: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci el face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5,44-45).

Chiar din Vechiul Testament, “iubirea”, este singura formă de “ură şi răzbunare” permisă contra duşmanilor noştri, singurul mod permis de a strânge cărbuni aprinşi pe capul duşmanilor (cf. Prov 25,21-22; Rom 12,20). Deşi, prin iubirea grămăddeşte cărbuni aprinşi pe capul duşmanilor, ea nu le face nici un rău (cf. Rom 13,10), iar, pe noi nu ne separă de Dumnezeu şi nici de ei. Din contra, iubirea le aduce duşmanilor noştri mântuirea, iar nouă apropierea de Dumnezeu şi de ei. Iubindu-ne duşmani, ne arătăm a fi cu adevărat copiii lui Dumnezeu, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (cf. Mt 5,45). Aşa cum prin iubirea sa faţă de toţi oamenii: “buni şi răi, drepţi şi nedrepţi”, Dumnezeu îi aduce şi astăzi pe aceştia la la iubirea sa; tot astfel, iubirea noastră faţă de, “buni şi răi, drepţi şi nedrepţi”, trebuie să fie singura cale, de a-i schimba.  

Dar, modul cel mai clar prin care, Dumnezeu, şi-a arătat dragostea faţă de toţi oamenii: “buni şi răi, drepţi şi nedrepţi”, a fost jertfa lui Isus de la cruce; această jertfă a lui Isus de la cruce, l-a făcut pe sfântul Ioan să exclame: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Iar, din rândul duşmanilor săi, făceam parte şi noi: „Căci, pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi; pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi; pe când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului său” (Rom 5,6.8.10). Ba mai mult, Isus, „când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa“ (1Pt 2,23); iar, când a fost pus pe cruce, s-a rugat pentru cei care-l răstigneau: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Lc 23,34). Şi care a fost rezultatul? Mântuirea lumii! Iar, pe Isus, “Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult şi i-a dat numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în numele lui, să se plece orice genunchi” (Fil 2,9-11).

Apostolii şi primii creştini, au iubit pe duşmanii lor după învăţătura şi exemplul lui Isus, le-au făcut bine şi le-au predicat evanghelia. Iar când aceştia îi prigoneau şi îi ucideau, ei se rugau lui Dumnezeu ca să ne le socotească lor păcatul acesta şi să-i mântuiască (cf. Fap 7,60). Şi mulţi oameni s-au convertit atunci şi se convertesc şi astăzi aflând de purtarea lor. Iată, un alt test de paternitate, din partea lui Dumnezeu.

Sfânta Maria Goretti (1890-1902), iertând pe ucigaşul ei, Alexandru Serenelli, l-a condus pe acesta la Isus, la convertire, şi la mântuire; şi mai conduce încă pe mulţi alţii. Iar, ea şi-a mântuit sufletul.

Fericitul Miguel Pro (1891-1927), a fost un preot iezuit din Mexic, omorât pentru credinţă. Odată, fiind urmărit de un poliţist pe bicicleta, pentru a-l duce la închisoare; acesta, în goana lui cade şi se loveşte grav. Părintele Miguel Pro se opreşte, îl urcă într-o maşină, plăteşte şoferului, şi-l trimise la spital. Cucerit de dragostea preotului, poliţistul s-a convertit, şi împreună cu el şi mulţi alţii.

La un birou parohial, a venit odată un domn foarte alarmat din cauza unui duşman care nu-l mai lăsa în pace. I-a povestit preotului cum a făcut tot ce ştia el pentru a scăpa de el, dar în zadar. La urmă, preotul l-a întrebat: Dar cu cărbuni aprinşi, ai încercat? A fost nevastă-mea la o babă şi i-a aprins şi i-a stins nişte cărbuni. Atunci preotul i-a explicat ce fel de cărbuni trebuie să-i aprindă pe cap: „dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui” (Rom 12,20). Aşa ceva nu am încercat! Deşi, i-a venit greu să accepte ideea, a făcut totuşi ceea ce i-a spus preotul, iar vrăjmăşia s-a stins ca prin minune.

Psalmul responzorial ne spune că: „Îndurător şi milostiv este Domnul” (Ps 102,8), pentru ca noi să nu uităm, că în calitate de copii ai lui Dumnezeu, trebuie să fim şi noi iubitori, milostvi şi îndurători.  

                                                                                                                            Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica VI de peste an  „A”

Isus este Legea noastră cea nouă

Predica lui Isus de pe Muntele Fericirilor, continuă şi în această duminică. Astăzi Isus proclamă legea cea nouă. El nu abrogă legea dată prin îngeri poporului său (cf. Fap 7,53), pentru a fi deosebit, liber, şi înţelept (cf. Dt 4,6), ci o perfecţionează, punând accent pe dispoziţia internă şi pe inima omului, unde se dă bătălia pentru fidelitate faţă de Dumnezeu şi deschidere faţă de semeni.  

Cât timp omul a locuit în paradis, el a trăit în legea iubirii de Dumnezeu şi în legea iubirii faţă de aproapele şi de toată creaţia. Când, după păcat, Dumnezeu, a privit spre omul de pe pământ, acesta uitase legea iubirii şi trăia după Legea junglei, legea celui mai puternic. Să ne amintim numai de setea de sânge a lui Lameh, un nepot al lui Cain. El se lauda în faţă nevestelor sale: ”Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele. Dacă Cain va fi răzbunat de şapte ori, Lameh va fi răzbunat de şaptezeci de ori câte şapte.” (Gen 4, 23-24). Încă de atunci, Dumnezeu a hotărât să-l cheme iar pe om la legea iubirii. Datorită păcatului, care slăbise mult fiinţa omului, introducerea legii iubirii în lume, a trebuit să se făcă lent şi pe etape. Prima etapă a acestei mari lucrări, a fost Legea talionului. Acesta a fost un mare pas înainte, căci s-au limitat răzbunările nesfârşite. Acum se plătea doar ochi pentru ochi; dinte pentru dinte; mână pentru mână (cf. Ex 21,24; Lev 24,20; Dt 19,21). Apoi a urmat o nouă perfecţionare, prin legea de pe Sinai, unde se cerea: “Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul” (Lev 19,18).

În legea de pe Sinai, după exilul babilonic, mânaţi de diavol, marii preoţi şi cărturarii, împreună cu fariseii, consilierii lor laici, au introdus şi „legea orală”, care conţinea "tradiţii bătrâneşti şi prescrieri omeneşti", adică multe amendamente şi derogări nepermise; aceste „tradiţii şi prescrieri omeneşti”, au fost ca nişte portiţe care strecurau păcatul şi sufocau Legea. După tradiţia fariseilor şi cărturarilor, "Legea", amendată şi derogată de ei, cuprindea acum 613 porunci. Răul cel mare al acestor "tradiţii şi prescrieri omeneşti" a fost că ele ajuns să fie considerate de către ei şi de către o bună parte din popor, mai importante decât însăşi Legea de pe Sinai. De aceea, în prima lectură de astăzi, Siracide, strigă: „Dumnezeu nu a poruncit nimănui să fie nelegiuit, şi nici să păcătuiască (cf. Sir 15,21); iar psalmistul a spus şi el: „Fericit este numai omul care păzeşte Legea Domnului” (Ps 119,1)!

Astăzi, evanghelia, ni-l prezintă pe Isus, căutând să-i aducă pe oameni, fie de la legea junglei, fie de la legea talionului, fie de la legea iubirii strâmbată de cărturari şi farisei, la legea iubirii adevărate, la legea iubirii celei noi, lege după care vor trebui să trăiască toţi ucenicii săi. Dintre acele legi îndreptate şi perfecţionate de Isus, legi care poartă marca: “dreptatea fariseilor şi a cărturarilor” (cf. Mt 5,20), evanghelia de astăzi, ne prezintă doar câteva dintre ele: să nu ucizi, să nu faci fapte necurate, să nu juri strâmb. Celelalte legi îndreptate de Isus, regăsindu-se în alte locuri din Noul Testament.

Prima lege ştirbită de cărturari şi farisei, şi îndreptată de Isus, este: „Să nu ucizi” (Ex 20,13; Dt 5,17). Cetăţeanului evreu, după “dreptatea fariseilor şi a cărturarilor” (Mt 5,20), i se cerea numai să nu ucidă fizic pe cineva. Cetăţeanului împărăţiei lui Dumnezeu i se cere nu numai să nu ucidă, dar nici măcar să urască, nici să se mânie, nici să jignească, nici să-şi închidă inima faţă de lipsurile şi necazurile celorlalţi, şi nici să umble prin judecăţi nedrepte. De ce? Pentru că toate aceste a sunt de la diavol. Pentru că prin toate acestea, l-ai ucis pe fratele tău în inima ta.  

Ce înseamnă oare să-l urăşti pe fratele tău? Este să-l ucizi în inima ta! “Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el” (1In 3,15). Cine nu iubeşte pe fratele său, nu este nimic şi nu foloseşte la nimic (cf. 1Cor 13,2-3).

La începutul creştinismului, în Antiohia Siriei, trăiau doi buni prieteni, Niceforus (+ 257), laic şi Sapriţius,  preot. Cum diavolul nu a putut suporta această prietenie, a găsit motive pentru a o transforma în ură. Niceforus suferea mult din această cauză şi căuta mereu împăcarea. Dar Sapriţius nici nu voia să audă. Între timp a început prigoana lui Valerianus şi Gallienus, contra creştinilor. Sapriţius, fiind preot a fost arestat primul dintre ei. Apoi a fost arestat şi Niceforus. Amândoi au fost condamnaţi la moarte prin sabie. În drum spre eşafod, Niceforus, a căutat iar să facă pace între ei. Dar Sapriţius a refuzat din nou. Ajunşi la spânzurătoare, călăul i-a întrebat: Vreţi să muriţi, sau să jertfiţi idolilor? Atunci Sapriţius, călăuzit de diavol, a spus: „Mă lepăd de Cristos şi jertfesc idolilor”! Pentru ura lui faţă de Niceforus, a pierdut harul martiriului. Niceforus, a primit moartea pentru Cristos, şi astăzi este sfânt martir al Bisericii.

Ce înseamnă să-i spui cuiva “prostule”, sau “nebunule”?  Înseamnă să-l ucizi în inima ta. „Eu însă vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi tras la judecată. Cine va spune fratelui său: «Prostule», va fi dat pe mâna Sinedriului; cine-i va spune: «Nebunule», va fi sortit focului Gheenei” (Mt 5,22). Mânia şi jignirea sunt semnul depărtării Duhului Sfânt de la om. Să ne amintim de regele Saul, care după ce s-a depărtat de la el Duhul lui Dumnezeu, a avut manifestări necontrolate de manie, căutând de mai multe ori, să-l ucidă pe David (cf. 1Sam 18,11; 19,10). Pentru că a urî înseamnă a ucide, sfântul Paul ne spune: „Să n-apună soarele peste mania voastră; nu daţi prilej diavolului” (Ef 4,26-27).

Ce înseamnă a-l vedea pe fratele tău sărac, bolnav, gol, flămând şi să nu-l ajuţi? Înseamnă a-l ucide în inima ta, şi apoi în realitate. Cum poţi merge cu ofrandă la altar când n-ai mers cu ofrandă la fratele tău aflat în nevoi, când Dumnezeu n-o primeşte. Isus îi trimite astăzi pe toţi cei închişi la inimă faţă de fraţii lor, să se împace mai întâi cu ei; adică dându-le mai întâi lor ofranda, ca apoi s-o primească şi Dumnezeu (cf. Mt 5,23-25). Dumnezeu judecă aspru închiderea inimii faţă de cel sărac. Iacob, spune: „Judecată fără milă, pentru cine nu a avut milă” (Iac 2,13). De aceea, dacă cineva ar spune: „Îl iubesc pe Dumnezeu şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede” (1In 4,20).

Ce înseamnă să te judeci cu aproapele tău pentru a-i lua casa, pământul sau bunurile? Înseamnă că l-ai ucis deja în inima ta, şi acum voieşti să intri şi în posesia bunurilor sale. Să ne amintim de Ahab şi Isabela, care prin proces nedrept, au luat via lui Nabot (cf. 1Rg 21,15-16). Consecinţa acestui fapt a fost nimicirea Izabelei şi a întregii case a lui Ahab (1Rg 22,34; 2Rg 9,24,33; 10,1-11). A te împăca cu fratele tău înainte de judecata lui Dumnezeu, înseamnă a înceta şi a repara toate aceste rele care aduc moarte sufletului tău, după exemplul vameşului, Zaheu (cf. Lc 19,8).

A altă poruncă îndreptată şi desăvârşită astăzi de Isus, este şi: ”Să nu săvârşeşti fapte necurate” (Ex 20,14; Dt 5,18). Pentru cetăţeanul împărăţiei cerurilor, nu e suficient numai să nu curvească sau să preacurvească fizic cu cineva, în căsătorie cât şi în afara ei, dar el trebuie să fugă şi de gânduri, dorinţe, vorbe, atingeri, ascultări, flirturi, şi provocări murdare.

Dreptul Iob a făcut un legământ cu ochii săi să nu privească nici o fecioara (cf. Iob 31,1). Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591), l-a întrecut pe Iob, căci el n-a privit-o în faţă nici măcar pe mama sa. Pentru a nu provoca femeile la păcat prin fizicul său frumos, sfântul Cristofor (+ 251), după convertire, a cerut de la Dumnezeu, o faţă de câine; şi a primit. Tot pentru acelaşi motiv, sfânta Brigita din Irlanda (451–525), a cerut o boală care s-o facă urâtă bărbaţilor; şi a primit.

Pentru cetăţeanul împărăţiei cerurilor, nu e suficient numai să încheie o căsătorie după Lege şi să nu divorţeze; dar nici nu trebuie să-şi pericliteze mântuirea sa şi a copiilor, prin luarea unui partener străin de credinţă, numit de Biblie: “Jug nepotrivit” (cf. 2Cor 6,14). Solomon a călcat acest principiu expus clar în Scripturi (cf. Ex 34,16; Dt 7,1-3; Lev 19,19; Dt 22,10), cu nespus de mari pierderi personale şi naţionale (1Rg 11,1). Nu este nici o fericire sau siguranţă în legăturile cu cei care nu iubesc şi nu slujesc aceluiaşi Dumnezeu cu noi. Experienţele tragice a lui Esau (cf. Gen 26,34.35), Samson (cf. Jud 14,1), ale lui Solomon (cf. 1Rg 11,1-11) şi ale altora sunt mai mult decât revelatoare. Apoi, ucenicul, nici nu trebuie să trăiască în viaţa de familie, în aşa numitul “divorţ al inimii”, adică sub acelaşi acoperiş, dar nu împreună.

Când creştinii se căsătoresc, trebuie să să ştie şi să accepte acest text al Bibliei; “Dragostea adevărată, este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, nu caută folosul propriu, suferă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, răbda totul (cf. 1Cor 13,4-7).  

Într-un mic sat de pescari din Sicilia, trăiau doi tineri căsătoriţi. Într-o zi, tânărul soţ a trebuit să plece pentru câteva zile de acasă. În lipsa lui, soţia lui amăgită de diavol şi patimă, a comis adulterul. Conform unei tradiţii, acolo adulterul se pedepsea cu moartea, ca la evrei. Vinovatul sau vinovata, era aruncat de pe stânci în mare. Dragostea soţului a fost mai mare decât dezamăgirea din cauza necredincioşieie ei. El, s-a dus şi a adunt toate plasele de pescuit pe care a putut să le găsească în sat, le-a inodat pe toate în una singură, şi în zorii zilei cu riscul vieţii le-a pus sub stanca cea neagră. Astfel, când femeia a fost aruncată de pe stânci în mare, a căzut în plasa dragostei întinsă de soţul ei, fapt care i-a îngăduit să reia totul de la început cu o dragoste reînnoită.

Iubirea matrimonială, jurată la altar, este pentru toată viaţa; ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate desface (cf. Mc 10,9). De aceea, nu se admit scuze, condiţii şi retractări. Iubirea dintre soţi trebuie să fie deasupra oricărei dezamăgiri, deasupra oricărui glas potrivnic, şi mai tare chiar decât moartea (Ct 8,6). Orice abatere de la Legile căsătoriei, duce la moarte veşnică. Cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte (cf. Mt 5,32). Iar, desfrânaţii sunt primii excluşi de la împărăţia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,9).

Apoi, soţii, nu trebuie să uite nici o clipă că, sfânta Căsătorie, este o “taină mare”; că ea fost astfel constituită de Isus, pentru a fi o imagine a iubirii sale şi mireasa sa, Biserica; şi invers (cf. Ef 5,32). De aceea, cei care se despart, prezintă lumii o imagine falsă despre iubirea lui Cristos faţă de Biserica sa.

Numai cuplului care trăieşte în cocubinaj sau în adulter, i se porunceşte despărţirea, altfel nu există despărţire. Orice căsătorit care se desparte pentru a se căsători din nou, preacurveşte (cf. Mt 5,32). Deci, trăirea împreună înainte de căsători a două persoane este păcat. Sfântul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria, deşi logodiţi, nu locuiau împreună, căci este păcat (cf. Mt 1,18). Necăsătorit, sau căsătorit, este păcat mare să ai relaţii de căsătorie cu femeia altuia, sau bărbatul alteia. Iosif din Vechiul Testament, a preferat să făcă închisoare decât să facă un asemenea păcat (cf. Gen 39,7-20). Suzana, a preferat şi ea să fie condamnată pe nedrept şi să moară, decât să păcătuiască în afara căsătoriei (cf. Dan 13,42-43).

Isus, spune astăzi că, dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă Dacă mâna ta cea dreapta te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la ţine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreapta te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă (cf. Mt 5,30-30).

Cred că îndemnul lui Isus de a fi înţelepţi că şerpii şi blânzi că porumbeii, se poate aplica bine la aceste cuvinte (cf. Mt 10,16). Din spusele oamenilor de ştiinţă, cunoaştem că: şarpele prins, pentru a scăpa cu viaţă, îşi lasă coada de care e prins; vulpea îşi leapădă laba piciorului prins în laţ, rozând-o. La fel, şopârla îşi sacrifică coadă, lăsând-o în mâna celui care a prins-o. Racul, îşi lasă cleştii. etc.

Deşi Isus nu cere aici mutilarea trupului, ci numai o controlare bună a gândurilor şi poftelor firii, unii oameni, pentru a scapă de păcat şi osânda, au aplicat, “ad litteram”, aceste cuvinte. Iată doar câteva exemple:

Sfânta Lucia din Silezia (sec. XVII), a fost o călugăriţă benedictină, Silezia. Intrând nişte eretici în mănăstirea lor, şeful lor a remarcat frumuseţea Luciei şi a poruncit să-i fie adusă. Lucia l-a pe cel care a venit s-o ridice: ce i-a plăcut şefului tău la mine? Acesta, i-a răspuns: ochii tăi! Lucia se întoarce, îşi scoate ochii, şi îi dă omului să-i ducă şefului lui. Când a văzut şeful ereticilor jertfă Luciei, a plecat lăsând mănăstirea şi călugăriţele în pace.

Pe timpul năvălirilor tătare peste principatele române (sec. XV), în ţinutul “berindestilor”, judeţul Bacău de astăzi, a trăit o fată foarte frumoasă care a plăcut ochilor şefului tătar şi a voit s-o batjocorască. Fata a alergat spre buza unei stânci; când barbarii s-au apropiat, şi pe când se gândeau că au reuşit s-o prindă, fata s-a aruncat mai bine în prăpastie, decât să se lase batjocorâtă. Văzând jertfă fetei, tătarii au plecat lăsând satul în pace. Locul jertfei acestei tinere este cunoscut şi astăzi sub numele: ”La fata moartă”.

O altă poruncă îndreptată astăzi de Isus, este şi: “Să nu juri strâmb, luând în deşert numele lui Dumnezeu” (Ex 20,7; Dt 5,11). Pentru cetăţeanul împărăţiei cerurilor, nu e suficient numai să nu jure strâmb; dar trebuie să nu jure de loc, nici pe cer, nici pe pământ, nici pe Ierusalim, nici pe capul său, nici pe mădularele lui. Ci vorba lui să fie “da, da” şi “nu, nu”; ceea ce este în plus de aceasta este de la diavol.

Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660), a întâlnit un om distins, care avea obiceiul să-şi întărească orice afirmaţie printr-un jurământ. Când, odată, a spus: “Să mă ia dracul!”, sfântul l-a prins de mâna şi i-a spus: “Ba nu, eu te ţin pentru Dumnezeu”. Din acea clipă s-a lăsat de jurămintele făcute cu atâta uşurinţă.

Închei cu nişte cuvinte ale sfântului Francisc de Sales (1567-1622): “O, cât de dulce şi de dorit este jugul tale sfinte, Doamne, căci nimic nu-mi dă atâta putere şi ajutor în această viaţă muritoare, cât îmi dă dulcea povoară a Legii tale”!

                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica V de peste an „A”

„Nil sole et sale utilius”! - nimic nu e mai folositor decât soarele şi sarea -  dicton roman.

După ce duminica trecută, Isus, le-a cerut ucenicilor săi, pe care i-a numit fericiţii moştenitori ai împărăţiei cerurilor, să trăiască în lumea prezentă ca nişte: săraci, blânzi, milostivi, curaţi, flămânzi, însetaţi de dreptate, făcători de pace şi persecutaţi, arătând în mod concret că bogăţia şi fericirea lor nu sunt din lumea aceasta trecătoare (cf. Mt 5,1-12); duminica aceasta, tot pentru faptul că aparţin împărăţiei cerurilor, Isus, le mai cere ca, prin viaţa şi faptele lor, să fie pentru omenirea lovită de păcat, ce este sarea pentru gust şi lumina pentru ochi (cf. Mt 5,13-16).

Calitatea de membru al împărăţiei cerurilor, nu începe din momentul trecerii din această lume, ci ea începe din momentul în care ai crezut în Isus şi ai făcut din el mântuitorul vieţii tale. De aceea, Isus, voieşte ca ucenicii săi, pentru care a devenit „Domn şi mântuitor” (Fil 3,20), astfel să trăiască în această viaţă trecătoare, încât să se vadă că-i aparţin lui şi împărăţiei sale, şi că au valori, comori şi bucurii care nu sunt din lumea aceasta (cf. Rom 14,17; Fil 3,7-8), după cum nici el şi nici împărăţia lui nu sunt din lumea aceasta (cf. In 17,16; In 18,36); iar prin această vieţuire după legile împărăţiei cerurilor, să oprească înaintarea stricăciunii lumii în care trăiesc ca străini şi călători (cf. Evr 11,13), şi să-i aducă lumina prin care oamenii să poată ieşi din întunericul păcatului şi să vină la Isus.

Când Isus a rostit „Predica de pe munte”, în faţa lui şi a ascultătorilor săi se deschidea un peisaj frumos. Oamenii şedeau în jurul lui, aşa cum stau oiţele bune în jurul păstorului său. Într-o parte se vedeau drumurile albite de sarea stricată de intemperii şi impurităţi, care a fost aruncată spre a fi călcată în picioare, pentru că s-a descompus în cele două mari otrăvuri, sodiul şi clorul, şi care purtate de vânt ar îmbolnăvi ochii şi pielea oamenilor, dar care ar strica şi rodnicia ogoarelor (cf. Dt 29,23; Jud 9,45; Ier 17,6; Iob 39,6). Aici trebuie să mai spunem că, dacă popoarele vecine poporului evreu obţineau sarea numai prin evaporarea apei din Marea Mediterană, evreii aveau cantităţi nelimitate de sare pe malurile Mării Moarte (cf. Sof 2,9), ca şi din Dealul sării, o înălţime vastă din Sud-Vestul Mării Moarte.

Deci, dacă de o parte se vedeau drumurile albe ale sării aruncate în noroiul drumurilor, de cealaltă parte se vedeau satele şi cetăţile evreieşti construite pe coasta muntelui, din raţionament de apărare, şi care în bătaia soarelui se vedeau foarte frumos, reflectând lumina soarelui, ca nişte feerice lumini aprinse.

Dacă, duminica trecută, Isus, folosindu-se de imaginea frumoasă a muntelui, unde el şedea în mijlocul apostolilor şi al norodului venit să-l asculte, ca pastorul cel bun în mijlocul oiţelor şi ca Domnul împărăţiei cerurilor în mijlocul aleşilor săi, rostind celebrele „8 fericiri ale împărăţiei sale”, pentru cei care au lăsat şi vor toate pentru a-l urma (cf. Lc 18,28); duminica aceasta, vedem că Isus, când a fost vorba de comorile şi fericirile împărăţiei sale cereşti, nu s-a gândit numai la cei 12, şi nici numai la poporul iudeu; ci el s-a gândit la lumea întreagă, pentru care a venit să moară şi pentru care va pregăti un loc în casa Tatălui său veşnic. De aceea el a voit ca toţi cei care au primit aceste comori şi bucurii veşnice de la el, să meargă cu ele în lume şi să le arate tuturor oamenilor pe care îi vor întâlni; ba mai mult să meargă în căutarea oamenilor, pentru a le vorbi de aceste comori şi bucurii veşnice, pentru ca ei să lase în urmă falsurile şi surogatele cu care satana îi amăgeşte, pentru a le putea răpi adevăratele comori şi adevăratele bucurii din împărăţia veşnică a cerului.

Sarea, pentru că asigură permanenţa şi fidelitatea, era folosită pentru ratificarea înţelegerilor dintre oameni; dar mai ales era folosită în jertfele de la templu, pentru a se arate natura eternă a legământului dintre Dumnezeu şi Israel (cf. Lev 2,13; Num 18,19; 2Cr 13,5). Textele biblice ne sugerează că, şi jertfele de sine pe care creştinii le aduc zilnic (cf. Rom 12,1), pentru a avea valoare pentru viaţa veşnică, trebuiesc sărate în Cristos. De aceea, sfântul Paul, le recomandă creştinilor că, până şi vorbirea lor, să  fie dreasă cu sarea lui Isus (cf. Col 4,6).

Isus, spune astăzi către toţi oamenii care au crezut în el şi îl urmează: „Voi sunteţi sarea pământului” (Mt 5,13). Ideea care stă la baza comparării ucenicilor împărăţiei cu sarea, este calitatea ei de a da gust mâncărurilor (cf. Iov 6,6), de a conserva alimente (Mt 5,13; Mc 9,50), de a se dizolva uşor, şi dea topi gheaţa. Dar, Biblia, mai spune că Eliseu a folosit sarea pentru a îndulci apele moarte din izvorul Ierihonului. Aceasta ilustrează că ucenicul care este asemuit cu sarea (cf. Mt 5,13), trebuie să vină în contact personal cu aceia la care doreşte să ajungă cu evanghelia. Şi, după cum izvorul lui Eliseu a fost însănătoşit, tot aşa va putea fi însănătoşit sufleteşte şi orice om dacă acceptă lucrarea slujitorului trimis de Dumnezeu. (cf. 2Rg 2,19-22). Apoi, tot referitor la sare, ni se mai spune că, noii născuţi ai lui Israel, erau în mod obişnuit frecaţi cu sare înainte de a fi înfăşaţi în scutece; asta pentru a le face pielea mai rezistentă, mai uscată, şi mai curată (cf. Ez 16,4).

Într-un fel asemănător sării, fiecare om devenit ucenic al împărăţiei cerurilor, trebuie să exercite o influenţă conservatoare, purificatoare, regeneratoare şi întăritoare în lume, prin evocarea evangheliei. Practic, fiecare creştin trebuie să facă ceea ce a făcut Abraham în mijlocul poporului în care trăia; ceea ce a făcut Iosif în Egipt; ceea ce a făcut Daniel în Babilon; ceea ce a făcut Elisei cu apele întinate (cf. 2Rg 2,19-22); ceea ce făceau evreii cu noii născuţi (cf. Ez 16,4); ceea ce a făcut sfântul Paul pe unde a predicat; dar mai ales ceea ce a făcut Isus, care pe oriunde a trecut, a făcut numai bine (cf. Fap 10,38).  În urma mărturiei noastre, ca şi în urma mărturiei celor din trecut, mulţi oameni vor recunoaşte că, numai Dumnezeu cel întreit şi unic, este Dumnezeul cel adevărat şi mântuitor.  

Biblia spune: „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul” (Ps 34,8). Mi-amintesc aici de unul din basmele copilăriei, „Sarea în bucate”, scris de Petre Ispirescu (1830-1887), editor, folclorist, povestitor, scriitor şi tipograf român, unde se scoate în evidenţă valoarea sării, mai presus de mierea de albine şi de zahar. De aceea, regele, tatăl celor trei fete, a înţeles într-un târziu că, vorbirea luminoasă şi dreasă cu sare a mezinei sale, a fost mai înţeleaptă şi mai adevărată decât vorbirea mieroasă şi zaharoasă a celorlalte două fete mai mari. 

Creştinul, constituit de Isus, „sare a pământului”, pentru a nu produce suferinţă în alţii, trebuie să poarte gustul bun, al Tatălui său ceresc. Toată fiinţa sa trebuie să-i fie bună şi gustoasă: vorbirea, umblarea, purtarea, îmbrăcămintea, lucrul (cf. Col 4,6). După cum sarea alterată, se descompune în două mari otrăvuri, sodiul şi clorul, ambele cancerigene; tot astfel, creştinii, „sare stricată”, devin cauză de ruină şi pierzare, după cum spune sfântul Iuda. El spune despre creştinii răi, că au devenit nişte: „stânci ascunse; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi; nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi; nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinea; nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pentru vecie” (Iuda 1,12-13).

Văzând apoi, Isus, din locul în care şedea înconjurat de ucenicii săi, satele şi cetăţile iudeilor, aşezate pe coasta muntelui, care străluceau şi se vedeau bine în bătaia soarelui, Isus, a spus că, aşa cum sunt aceste sate şi cetăţi pe coastele munţilor, şi care se vedeau de departe, aşa vor trebui să fie şi ei, ucenicii lui. De aceea, Isus, le-a zis: „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mt 5,14-16).

Lumea a noastră e o arenă unde se desfăşoară lupta dintre păcat şi virtute şi dintre adevăr şi minciună, înaintea unui public extrem de interesat, alcătuit din locuitorii cerului şi ai pământului. Sfântul Paul, spunea: „Am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni” (1Cor 4,9; Evr 10, 33). E datoria fiecărui credincios de a face ca lumina adevărului să fie văzută de toţi. Dacă creştinii ar conştienţi că, ochii cerului şi ai pământului, sunt aţintiţi asupra lor, altfel şi-a trăi lor de viaţa apostoli, şi ar edifica pe îngeri şi pe oameni, în loc să facă să plângă îngeri şi oameni.  Iar, sfântul Petru, spune şi el: „Să aveţi o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca cei care vă vorbesc de rău, ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (1Pt 2,12).

Dacă l-a primit cineva pe Isus ca lumină a lumii, devine un reflector al acelei lumini, ca luna şi stelele cerului. (cf. Gen 1,16). Mi-aduc aminte de un joc al copilăriei, când cu un ciob de oglindă, trimeteam lumina de la soare în multe unghere de întuneric. Creştinul-lumină, împrăştie întunericul, dă la iveală obstacolele, fereşte oamenii de la poticnire, ajută pe oameni să se regăsească drumul pierdut.  

Isaia, spune astăzi, oricărui om, din partea Domnului: „Dacă vei îndepărta din mijlocul tău asuprirea, gestul de ameninţare şi cuvintele de ocară, dacă vei da de mâncare celui flămând şi vei aduce mângâiere celui amărât, atunci lumina ta va răsări în întuneric şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare” (Is 58,9-10). Deci, pornind, de la mici fapte de dragoste faţă de aproapele, cum ne sugerează prima lectură, un zâmbet cald, o vorbă dulce, un mic ajutor material, un simplu exemplu de încredere în Domnul (cf. Ps 112,4-9), toate vor deveni ca nişte lumini ce biruie întunericul şi vor schimba destinele multor oameni.

Biblia, pe cei care-l slujesc bine pe Domnul, îi aseamănă cu „soarele” (cf. Jud 5,31), atât aici pe pământ, cât şi în veacul viitor (cf. Mt 13,43). Lumina faptelor de dragoste aprinsă de creştini în lume, va străluci şi după moartea lor. Vorbind despre  Maria, care a turnat ulei parfumat peste picioarele lui, Isus, a spus: „Oriunde va fi vestită evanghelia, în toată lumea se va vorbi şi despre fapta ei” (cf. Mt 26,13). În acest sens spunem că, faptele lui Isus, ale apostolilor, ale martirilor, ale mărturisitorilor, ale fecioarelor, ale convertiţilor, dar şi faptele noastre, vor lumina mereu drumul oamenilor spre Dumnezeu.

Iată câteva exemple concrete în acest sens: sfântul Ioan Colombini (1304-1367), s-a convertit citind viaţa sfintei Maria Egipteanca (355-431); sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556), s-a convertit citind cartea Vieţile Sfinţilor; fericitul Pier Giorgio Frassati (1901-1925), - beatificat de papa Ioan Paul II (1920-2005), la 20 mai 1990, - s-a convertit citind viaţa sfintei Maria Goretti (1890-1902); pioasa Florentina Bartic (1924-1942), - din oraşul Roman, judeţul Neamţ, moartă din dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele, la numai 18 ani, şi a cărei viaţă a fost scrisă de Pr. Iosif Tălmăcel OFMConv. (1887 Halaucesti-1979 Margineni) - s-a entuziasmat pentru o viaţă dăruită lui Dumnezeu şi semenilor, citind viaţa fericitului Pier Giorgio Frassati. Fericitul episcop martir, Anton Durcovici (1888-1951), s-a entuziasmat şi el pentru o viaţă dăruită lui Dumnezeu şi semenilor, cunoscându-le în copilăria sa pe surorile de la “Institutul Sfânta Maria”, de pe strada Pitar Moş, din Bucureşti. etc.

Un exemplu strălucit de creştin, „sare şi lumină”, pe care ni-l prezintă Biserica astăzi, este sfântul apostol Paul, care ne-a vorbit în lectura a doua de astăzi. Rodnicia sa în câmpul evanghelic, n-a constat din cuvinte scoase din înţelepciunea omenească, ci dintr-o viaţă inspirată din Cuvântul biblic şi conformată cu Isus răstignit (cf. 1Cor 2,2). Cuvântul biblic al lui Dumnezeu este atotputernic, este ca sabie cu două tăişuri (cf. Evr 4,12), şi ca un ciocan care sfarâmă (cf. Ier 23,29). La Cuvântul lui Dumnezeu: Noe şi-a sfărâmat beţia; Moise şi-a sfărâmat mânia; Lot şi-a sfărâmat duşmănia; Iosif şi-a sfărâmat răzbunarea; David şi-a sfărâmat mândria; Zaheu şi sfărâmat lăcomia; Maia Magdalena şi-a sfărâmat necurăţia. etc.

Referitor la faptele de dragoste, indicate de prima lectură, spunem că: Isus, săturând oamenii cu pâine, le trezea foamea după Dumnezeu. Creştinii, sare şi lumină, mergând pe urmele lui Isus, au făcut şi ei lucruri mari, asemenea lui Isus. Astfel: apostolii vindecând ologi, îi făceau sprinteni pe căile Domnului (cf. Fap 3,1-8); sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660), îmbrăcând pe cei goi, îi îmbrăca cu haina mântuirii; sfântul Ioan Bosco (1815-1888), strângând tineri fără adăpost, îi aduna pentru totdeauna în casa Domnului; sfântul Dominic Savio (1842-1857), împiedicând rostirea vorbelor rele între colegi, îi împiedica să nu cadă în iad; sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), adunând oamenii la sfânta Liturghie, îi aduna în paradis; sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997), zâmbind celor amărâţi, îi făcea să-i zâmbească lui Dumnezeu.

Evanghelia de astăzi ne spune că lumina nu trebuie pusă sub „obroc” (cf. Mt 5,15). Obrocul este o unitate de măsură pentru cereale şi fructe. În acest sens, obrocul este un simbol pentru negustorie şi interese pământeşti. Iar acolo unde locuieşte spiritul negustoriei, acolo satana înăbuşă spiritul lui Cristos. De aceea lumina trebuie ridicată în „sfeşnic”, adică deasupra oricărui interes pământesc. Numai deasupra intereselor trecătoare lumina îşi găseşte puterea de a lumina.

Cu ceva secole în urmă, într-un sat de munte din Europa, un nobil bogat se întreba ce moştenire să lase oamenilor din satul său. Şi nobilul nostru s-a hotărât să le clădească o biserică. Cu ocazia inaugurării, oamenii s-au strâns şi s-au minunat de frumuseţea noii bisericii. Dar biserica nu avea sistem de iluminare pentru slujbele de seară. Atunci nobilul a dăruit fiecărui sătean câte o lampă pentru a lumina locul lui din biserică. El le-a zis: de fiecare dată când veţi lipsi, locul vostru va fi întunecat; o parte din casa Domnului va rămâne în întuneric”. Vai, cât de multe locuri goale mai sunt astăzi prin biserici! Vai, câte locuri întunecate care zac în beznă de multă vreme, din cauza creştinilor care lipsesc de la sfânta Liturghie.

Doamne, fă din fiecare creştin şi din fiecare om, o sare binefăcătoare şi o lumină plăcută, după exemplul lui Cristos şi al tuturor sfinţilor, pentru ca toţi să ajungă în viaţa cea veşnică. Amin.

                                                                                                                              Pr. Ioan Lungu