Reflecţie la duminica VI de peste an  „A”

Isus este Legea noastră cea nouă

Predica lui Isus de pe Muntele Fericirilor, continuă şi în această duminică. Astăzi Isus proclamă legea cea nouă. El nu abrogă legea dată prin îngeri poporului său (cf. Fap 7,53), pentru a fi deosebit, liber, şi înţelept (cf. Dt 4,6), ci o perfecţionează, punând accent pe dispoziţia internă şi pe inima omului, unde se dă bătălia pentru fidelitate faţă de Dumnezeu şi deschidere faţă de semeni.  

Cât timp omul a locuit în paradis, el a trăit în legea iubirii de Dumnezeu şi în legea iubirii faţă de aproapele şi de toată creaţia. Când, după păcat, Dumnezeu, a privit spre omul de pe pământ, acesta uitase legea iubirii şi trăia după Legea junglei, legea celui mai puternic. Să ne amintim numai de setea de sânge a lui Lameh, un nepot al lui Cain. El se lauda în faţă nevestelor sale: ”Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele. Dacă Cain va fi răzbunat de şapte ori, Lameh va fi răzbunat de şaptezeci de ori câte şapte.” (Gen 4, 23-24). Încă de atunci, Dumnezeu a hotărât să-l cheme iar pe om la legea iubirii. Datorită păcatului, care slăbise mult fiinţa omului, introducerea legii iubirii în lume, a trebuit să se făcă lent şi pe etape. Prima etapă a acestei mari lucrări, a fost Legea talionului. Acesta a fost un mare pas înainte, căci s-au limitat răzbunările nesfârşite. Acum se plătea doar ochi pentru ochi; dinte pentru dinte; mână pentru mână (cf. Ex 21,24; Lev 24,20; Dt 19,21). Apoi a urmat o nouă perfecţionare, prin legea de pe Sinai, unde se cerea: “Să nu te răzbuni şi să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul” (Lev 19,18).

În legea de pe Sinai, după exilul babilonic, mânaţi de diavol, marii preoţi şi cărturarii, împreună cu fariseii, consilierii lor laici, au introdus şi „legea orală”, care conţinea "tradiţii bătrâneşti şi prescrieri omeneşti", adică multe amendamente şi derogări nepermise; aceste „tradiţii şi prescrieri omeneşti”, au fost ca nişte portiţe care strecurau păcatul şi sufocau Legea. După tradiţia fariseilor şi cărturarilor, "Legea", amendată şi derogată de ei, cuprindea acum 613 porunci. Răul cel mare al acestor "tradiţii şi prescrieri omeneşti" a fost că ele ajuns să fie considerate de către ei şi de către o bună parte din popor, mai importante decât însăşi Legea de pe Sinai. De aceea, în prima lectură de astăzi, Siracide, strigă: „Dumnezeu nu a poruncit nimănui să fie nelegiuit, şi nici să păcătuiască (cf. Sir 15,21); iar psalmistul a spus şi el: „Fericit este numai omul care păzeşte Legea Domnului” (Ps 119,1)!

Astăzi, evanghelia, ni-l prezintă pe Isus, căutând să-i aducă pe oameni, fie de la legea junglei, fie de la legea talionului, fie de la legea iubirii strâmbată de cărturari şi farisei, la legea iubirii adevărate, la legea iubirii celei noi, lege după care vor trebui să trăiască toţi ucenicii săi. Dintre acele legi îndreptate şi perfecţionate de Isus, legi care poartă marca: “dreptatea fariseilor şi a cărturarilor” (cf. Mt 5,20), evanghelia de astăzi, ne prezintă doar câteva dintre ele: să nu ucizi, să nu faci fapte necurate, să nu juri strâmb. Celelalte legi îndreptate de Isus, regăsindu-se în alte locuri din Noul Testament.

Prima lege ştirbită de cărturari şi farisei, şi îndreptată de Isus, este: „Să nu ucizi” (Ex 20,13; Dt 5,17). Cetăţeanului evreu, după “dreptatea fariseilor şi a cărturarilor” (Mt 5,20), i se cerea numai să nu ucidă fizic pe cineva. Cetăţeanului împărăţiei lui Dumnezeu i se cere nu numai să nu ucidă, dar nici măcar să urască, nici să se mânie, nici să jignească, nici să-şi închidă inima faţă de lipsurile şi necazurile celorlalţi, şi nici să umble prin judecăţi nedrepte. De ce? Pentru că toate aceste a sunt de la diavol. Pentru că prin toate acestea, l-ai ucis pe fratele tău în inima ta.  

Ce înseamnă oare să-l urăşti pe fratele tău? Este să-l ucizi în inima ta! “Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică rămânând în el” (1In 3,15). Cine nu iubeşte pe fratele său, nu este nimic şi nu foloseşte la nimic (cf. 1Cor 13,2-3).

La începutul creştinismului, în Antiohia Siriei, trăiau doi buni prieteni, Niceforus (+ 257), laic şi Sapriţius,  preot. Cum diavolul nu a putut suporta această prietenie, a găsit motive pentru a o transforma în ură. Niceforus suferea mult din această cauză şi căuta mereu împăcarea. Dar Sapriţius nici nu voia să audă. Între timp a început prigoana lui Valerianus şi Gallienus, contra creştinilor. Sapriţius, fiind preot a fost arestat primul dintre ei. Apoi a fost arestat şi Niceforus. Amândoi au fost condamnaţi la moarte prin sabie. În drum spre eşafod, Niceforus, a căutat iar să facă pace între ei. Dar Sapriţius a refuzat din nou. Ajunşi la spânzurătoare, călăul i-a întrebat: Vreţi să muriţi, sau să jertfiţi idolilor? Atunci Sapriţius, călăuzit de diavol, a spus: „Mă lepăd de Cristos şi jertfesc idolilor”! Pentru ura lui faţă de Niceforus, a pierdut harul martiriului. Niceforus, a primit moartea pentru Cristos, şi astăzi este sfânt martir al Bisericii.

Ce înseamnă să-i spui cuiva “prostule”, sau “nebunule”?  Înseamnă să-l ucizi în inima ta. „Eu însă vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi tras la judecată. Cine va spune fratelui său: «Prostule», va fi dat pe mâna Sinedriului; cine-i va spune: «Nebunule», va fi sortit focului Gheenei” (Mt 5,22). Mânia şi jignirea sunt semnul depărtării Duhului Sfânt de la om. Să ne amintim de regele Saul, care după ce s-a depărtat de la el Duhul lui Dumnezeu, a avut manifestări necontrolate de manie, căutând de mai multe ori, să-l ucidă pe David (cf. 1Sam 18,11; 19,10). Pentru că a urî înseamnă a ucide, sfântul Paul ne spune: „Să n-apună soarele peste mania voastră; nu daţi prilej diavolului” (Ef 4,26-27).

Ce înseamnă a-l vedea pe fratele tău sărac, bolnav, gol, flămând şi să nu-l ajuţi? Înseamnă a-l ucide în inima ta, şi apoi în realitate. Cum poţi merge cu ofrandă la altar când n-ai mers cu ofrandă la fratele tău aflat în nevoi, când Dumnezeu n-o primeşte. Isus îi trimite astăzi pe toţi cei închişi la inimă faţă de fraţii lor, să se împace mai întâi cu ei; adică dându-le mai întâi lor ofranda, ca apoi s-o primească şi Dumnezeu (cf. Mt 5,23-25). Dumnezeu judecă aspru închiderea inimii faţă de cel sărac. Iacob, spune: „Judecată fără milă, pentru cine nu a avut milă” (Iac 2,13). De aceea, dacă cineva ar spune: „Îl iubesc pe Dumnezeu şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede” (1In 4,20).

Ce înseamnă să te judeci cu aproapele tău pentru a-i lua casa, pământul sau bunurile? Înseamnă că l-ai ucis deja în inima ta, şi acum voieşti să intri şi în posesia bunurilor sale. Să ne amintim de Ahab şi Isabela, care prin proces nedrept, au luat via lui Nabot (cf. 1Rg 21,15-16). Consecinţa acestui fapt a fost nimicirea Izabelei şi a întregii case a lui Ahab (1Rg 22,34; 2Rg 9,24,33; 10,1-11). A te împăca cu fratele tău înainte de judecata lui Dumnezeu, înseamnă a înceta şi a repara toate aceste rele care aduc moarte sufletului tău, după exemplul vameşului, Zaheu (cf. Lc 19,8).

A altă poruncă îndreptată şi desăvârşită astăzi de Isus, este şi: ”Să nu săvârşeşti fapte necurate” (Ex 20,14; Dt 5,18). Pentru cetăţeanul împărăţiei cerurilor, nu e suficient numai să nu curvească sau să preacurvească fizic cu cineva, în căsătorie cât şi în afara ei, dar el trebuie să fugă şi de gânduri, dorinţe, vorbe, atingeri, ascultări, flirturi, şi provocări murdare.

Dreptul Iob a făcut un legământ cu ochii săi să nu privească nici o fecioara (cf. Iob 31,1). Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591), l-a întrecut pe Iob, căci el n-a privit-o în faţă nici măcar pe mama sa. Pentru a nu provoca femeile la păcat prin fizicul său frumos, sfântul Cristofor (+ 251), după convertire, a cerut de la Dumnezeu, o faţă de câine; şi a primit. Tot pentru acelaşi motiv, sfânta Brigita din Irlanda (451–525), a cerut o boală care s-o facă urâtă bărbaţilor; şi a primit.

Pentru cetăţeanul împărăţiei cerurilor, nu e suficient numai să încheie o căsătorie după Lege şi să nu divorţeze; dar nici nu trebuie să-şi pericliteze mântuirea sa şi a copiilor, prin luarea unui partener străin de credinţă, numit de Biblie: “Jug nepotrivit” (cf. 2Cor 6,14). Solomon a călcat acest principiu expus clar în Scripturi (cf. Ex 34,16; Dt 7,1-3; Lev 19,19; Dt 22,10), cu nespus de mari pierderi personale şi naţionale (1Rg 11,1). Nu este nici o fericire sau siguranţă în legăturile cu cei care nu iubesc şi nu slujesc aceluiaşi Dumnezeu cu noi. Experienţele tragice a lui Esau (cf. Gen 26,34.35), Samson (cf. Jud 14,1), ale lui Solomon (cf. 1Rg 11,1-11) şi ale altora sunt mai mult decât revelatoare. Apoi, ucenicul, nici nu trebuie să trăiască în viaţa de familie, în aşa numitul “divorţ al inimii”, adică sub acelaşi acoperiş, dar nu împreună.

Când creştinii se căsătoresc, trebuie să să ştie şi să accepte acest text al Bibliei; “Dragostea adevărată, este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, nu caută folosul propriu, suferă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, răbda totul (cf. 1Cor 13,4-7).  

Într-un mic sat de pescari din Sicilia, trăiau doi tineri căsătoriţi. Într-o zi, tânărul soţ a trebuit să plece pentru câteva zile de acasă. În lipsa lui, soţia lui amăgită de diavol şi patimă, a comis adulterul. Conform unei tradiţii, acolo adulterul se pedepsea cu moartea, ca la evrei. Vinovatul sau vinovata, era aruncat de pe stânci în mare. Dragostea soţului a fost mai mare decât dezamăgirea din cauza necredincioşieie ei. El, s-a dus şi a adunt toate plasele de pescuit pe care a putut să le găsească în sat, le-a inodat pe toate în una singură, şi în zorii zilei cu riscul vieţii le-a pus sub stanca cea neagră. Astfel, când femeia a fost aruncată de pe stânci în mare, a căzut în plasa dragostei întinsă de soţul ei, fapt care i-a îngăduit să reia totul de la început cu o dragoste reînnoită.

Iubirea matrimonială, jurată la altar, este pentru toată viaţa; ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu poate desface (cf. Mc 10,9). De aceea, nu se admit scuze, condiţii şi retractări. Iubirea dintre soţi trebuie să fie deasupra oricărei dezamăgiri, deasupra oricărui glas potrivnic, şi mai tare chiar decât moartea (Ct 8,6). Orice abatere de la Legile căsătoriei, duce la moarte veşnică. Cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte (cf. Mt 5,32). Iar, desfrânaţii sunt primii excluşi de la împărăţia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,9).

Apoi, soţii, nu trebuie să uite nici o clipă că, sfânta Căsătorie, este o “taină mare”; că ea fost astfel constituită de Isus, pentru a fi o imagine a iubirii sale şi mireasa sa, Biserica; şi invers (cf. Ef 5,32). De aceea, cei care se despart, prezintă lumii o imagine falsă despre iubirea lui Cristos faţă de Biserica sa.

Numai cuplului care trăieşte în cocubinaj sau în adulter, i se porunceşte despărţirea, altfel nu există despărţire. Orice căsătorit care se desparte pentru a se căsători din nou, preacurveşte (cf. Mt 5,32). Deci, trăirea împreună înainte de căsători a două persoane este păcat. Sfântul Iosif şi Sfânta Fecioară Maria, deşi logodiţi, nu locuiau împreună, căci este păcat (cf. Mt 1,18). Necăsătorit, sau căsătorit, este păcat mare să ai relaţii de căsătorie cu femeia altuia, sau bărbatul alteia. Iosif din Vechiul Testament, a preferat să făcă închisoare decât să facă un asemenea păcat (cf. Gen 39,7-20). Suzana, a preferat şi ea să fie condamnată pe nedrept şi să moară, decât să păcătuiască în afara căsătoriei (cf. Dan 13,42-43).

Isus, spune astăzi că, dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă Dacă mâna ta cea dreapta te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la ţine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreapta te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă (cf. Mt 5,30-30).

Cred că îndemnul lui Isus de a fi înţelepţi că şerpii şi blânzi că porumbeii, se poate aplica bine la aceste cuvinte (cf. Mt 10,16). Din spusele oamenilor de ştiinţă, cunoaştem că: şarpele prins, pentru a scăpa cu viaţă, îşi lasă coada de care e prins; vulpea îşi leapădă laba piciorului prins în laţ, rozând-o. La fel, şopârla îşi sacrifică coadă, lăsând-o în mâna celui care a prins-o. Racul, îşi lasă cleştii. etc.

Deşi Isus nu cere aici mutilarea trupului, ci numai o controlare bună a gândurilor şi poftelor firii, unii oameni, pentru a scapă de păcat şi osânda, au aplicat, “ad litteram”, aceste cuvinte. Iată doar câteva exemple:

Sfânta Lucia din Silezia (sec. XVII), a fost o călugăriţă benedictină, Silezia. Intrând nişte eretici în mănăstirea lor, şeful lor a remarcat frumuseţea Luciei şi a poruncit să-i fie adusă. Lucia l-a pe cel care a venit s-o ridice: ce i-a plăcut şefului tău la mine? Acesta, i-a răspuns: ochii tăi! Lucia se întoarce, îşi scoate ochii, şi îi dă omului să-i ducă şefului lui. Când a văzut şeful ereticilor jertfă Luciei, a plecat lăsând mănăstirea şi călugăriţele în pace.

Pe timpul năvălirilor tătare peste principatele române (sec. XV), în ţinutul “berindestilor”, judeţul Bacău de astăzi, a trăit o fată foarte frumoasă care a plăcut ochilor şefului tătar şi a voit s-o batjocorască. Fata a alergat spre buza unei stânci; când barbarii s-au apropiat, şi pe când se gândeau că au reuşit s-o prindă, fata s-a aruncat mai bine în prăpastie, decât să se lase batjocorâtă. Văzând jertfă fetei, tătarii au plecat lăsând satul în pace. Locul jertfei acestei tinere este cunoscut şi astăzi sub numele: ”La fata moartă”.

O altă poruncă îndreptată astăzi de Isus, este şi: “Să nu juri strâmb, luând în deşert numele lui Dumnezeu” (Ex 20,7; Dt 5,11). Pentru cetăţeanul împărăţiei cerurilor, nu e suficient numai să nu jure strâmb; dar trebuie să nu jure de loc, nici pe cer, nici pe pământ, nici pe Ierusalim, nici pe capul său, nici pe mădularele lui. Ci vorba lui să fie “da, da” şi “nu, nu”; ceea ce este în plus de aceasta este de la diavol.

Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660), a întâlnit un om distins, care avea obiceiul să-şi întărească orice afirmaţie printr-un jurământ. Când, odată, a spus: “Să mă ia dracul!”, sfântul l-a prins de mâna şi i-a spus: “Ba nu, eu te ţin pentru Dumnezeu”. Din acea clipă s-a lăsat de jurămintele făcute cu atâta uşurinţă.

Închei cu nişte cuvinte ale sfântului Francisc de Sales (1567-1622): “O, cât de dulce şi de dorit este jugul tale sfinte, Doamne, căci nimic nu-mi dă atâta putere şi ajutor în această viaţă muritoare, cât îmi dă dulcea povoară a Legii tale”!

                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu