Reflecţie la duminica a XV-a de peste an - A

Parabola semănătorului este povestea cu final fericit a ceea ce la început pare să fie un eşec.

Parabola semănătorului pe care am ascultat-o astăzi la sfânta Liturghie a fost rostită de Isus după ce a fost refuzat, atât de conducătorii lui Israel, cât şi de o parte din poporul de rând pe care au ei reuşit să o influenţeze. Iar ceea ce el i-a învăţat pe apostolii săi cândva: "Când vă vor persecuta într-o cetate, fugiţi în alta" (Mt 10,23), aceea a făcut şi el când a fost refuzat. Astfel, când a fost refuzat la Nazaret, a plecat la Cafarnaum; când a fost refuzat la Cafarnaum, a părăsit casa în care se afla şi s-a dus lângă Marea Galileei. Aici, lângă mare, îi putea întâlni pe iudei şi păgâni deopotrivă, care îi vor primi învăţătura şi împărăţia.

În parabola semănătorului, din evanghelia de astăzi, Isus ne spune povestea fericită a unui eşec. Totul începe de la o speranţă, cea a semănătorului, care îşi seamănă sămânţa care să-i dea pâinea de toate zilele; dar în ciuda acestei speranţe, curând totul pare să fie redus la un eşec: păsările îi mănâncă sămânţa; solul stâncos arde rădăcina; spinii sufocă planta; totul merge parcă împotrivă. Dar, în mijlocul acestui eşec, apare Dumnezeu cu puterea şi speranţa sa şi încep minunile: mai întâi, mica porţiune de pământ bun va aduce roade de 30, 60, 100 de ori mai mult, ceea ce va depăşi cu mult rodul aşteptat de pe pământul rău; şi apoi minunea cea mai mare, Dumnezeu, chiar şi pe cei răi, îi poate transforma în pământuri bune pentru evanghelia împărăţiei, dacă aceştia vor veni la el.

Isus a spus această poveste cu început trist, dar cu final fericit, pentru el, pentru ucenicii lui şi pentru toţi cei care îl vor urma, oricât de păcătoşi ar fi şi oricât de numeroşi vor fi ei. Într-un prim moment, asemenea lui Isus şi asemenea ucenicilor lui, cei care vin la el se vor lovi de refuz, de negare şi de violenţă. Dar Domnul va coborî cu puterea sa şi pe toţi cei care l-au primit şi au lucrat împreună cu el îi aşteaptă bucuria roadelor, care vor depăşi nu numai suferinţele şi pierderile, ci şi speranţele.

Iată ce citim în prima lectură de astăzi şi în continuarea ei: "Căci, după cum ploaia şi zăpada se coboară din ceruri şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi cuvântul meu, care iese din gura mea, nu se întoarce la mine fără rod, ci va face voia mea şi va împlini planurile mele. Munţii şi dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră şi toţi copacii din câmpie vor bate din palme. În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor" (Is 55,10-14).

Aici lângă Marea Galileei, se afla câmpia Genezaretului. Era tocmai timpul semănatului şi se vedeau deja mulţi oameni la semănat. Ţara lui Israel, fiind o ţară cu multă piatră şi spini, semănatul, în puţinul pământ, se făcea greu şi numai manual. Isus a socotit că este bine ca, în timpul semănatului, să le spună parabola semănătorului, prin care să le vorbească despre un alt semănat, în inimi şi nu pe pământ; cu o altă sămânţa, cea a evangheliei împărăţiei şi nu cu seminţe de cereale.

Împărăţia lui Dumnezeu este împărăţia pe care Isus a adus-o în lume odată cu întruparea sa (cf. Mc1,15); împărăţie predicată mai întâi de el (cf. Mc 1,14); împărăţie care a rămas în lume prin cuvântul său lăsat nouă (cf. Lc 8,11); împărăţie care ajunge în lăuntrul nostru prin primirea în inimi a lui Isus şi a cuvântului său divin (cf. Lc 17,21); împărăţie predicată de Biserică, adică de noi, ucenicii lui, până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,19-20); împărăţia este locul şi starea de fericire unde vom locui veşnic cu Isus. Împărăţia lui Dumnezeu, odată ajunsă într-o inimă bună şi curată, prin puterea cuvântului divin, germinează, încolţeşte, răsare, creşte, se maturizează şi aduce rod de 30, 60, 100, de ori mai mult. Ba chiar şi inimile rebele vor fi transformate în inimi rodnice.

Şi pentru că au fost şi sunt oameni care au primit Evanghelia împărăţiei şi oameni care au refuzat-o şi o mai refuză încă, am putea compara parabolele şi învăţătura lui Isus cu stâlpul de nor şi de foc ce au luminat poporul lui Israel la ieşirea din Egipt; acesta în vreme ce pentru evrei era noapte lumină şi ziua răcoare, pentru egipteni era întuneric şi arşiţă (cf. Ex 14,19-20). Parabolele şi învăţătura lui Isus le-am mai putea compara şi cu o floare frumoasă sau cu un fruct gustos, din care albinele scot mierea, iar insectele scot veninul. Reacţia diferită a oamenilor faţă evanghelie confirmă acest adevăr.

Parabola semănătorului ne arată că, aşa cum avem şi trei feluri de inimi împărţite, în care rodirea este compromisă, tot astfel avem şi trei feluri de inimi bune, care produc rod de 30, 60 şi 100 de ori mai mult.

Mai întâi, Isus ne-a vorbit despre sămânţa evangheliei împărăţiei, care poate ajunge în trei feluri de inimi rele: într-o inimă dură ca marginea drumului; într-o inimă cu puţină credinţă ca pământul puţin dintre stânci; sau într-o inimă înăbuşită de vicii ca pământul cu spini; în astfel de inimi, rodnicia cuvântului este compromisă.

Cuvântul căzut lângă drum înseamnă cuvântul divin căzut lângă inimă sau căzut într-o inimă fără drag de Dumnezeu. Inima este împietrită din cauza nepăsării, neascultării, nemulţumirii, necredinţei; sămânţa rămasă lângă inimă este mâncată de păsările iadului. Conform Scripturii, inima împietrită ca marginea drumului, este şi locul unde stau: orbii (cf. Mt 20,30); cerşetorii (cf. Mc 10,46); tâlharii care jefuiesc şi ucid (cf. Lc 10,30); şerpii şi târâtoarele; păsările flămânde (cf. Mt 13,4); smochinul neroditor (cf. Mt 21,19).

Cuvântul căzut în pământ amestecat cu pietre este cuvântul căzut în inima oamenilor superficiali; în inima oamenilor care vor să fie în acelaşi timp şi cu Dumnezeu şi cu lumea; în inima oamenilor care cred până la prigoană (cf. Lc 8,13; Mt 13,21); în inima oamenilor care cred că ştiu deja totul şi nu suportă adevărul lui Cristos şi învăţătura sănătoasă (cf. 2Tim 4,3). Astfel sunt: oamenii cărora Isus le vorbea despre trebuinţa de a mânca trupul său (cf. In 6,60); saduceii şi grecii cărora Isus şi apostolii le vorbeau despre învierea morţilor (cf. Mt 22,23; Fap 17,32); creştini autosuficienţi din toate timpurile.

Cuvântul căzut în pământ cu spini înseamnă cuvântul divin căzut într-o inimă plină de vicii, într-o inimă îngrijorată numai de lucrurile acestei lumi: mâncare, băutură, distracţii, onoruri, îmbrăcăminte, posesii; într-o inimă care nu pune mare preţ pe viaţa veşnică (cf. 1Cor 6,9-10), ca cele ale lui: Iuda (cf.In 13,30), Imeneu şi Alexandru (cf. 1Tim 1,20), Figel şi Hermogene (cf. 2Tim 1,15), Dima (cf. 2Tim4,10), Alexandru, arămarul (cf. 2Tim 4,14), Diotref (cf. 3In 1,9). Tot aici îi putem încadra pe Irod şi Irodiada, cărora le-a predicat Ioan Botezătorul (cf. Lc 3,19), sau guvernatorul Felix, care aştepta bani de la Paul (cf. Fap 24,26).

Cineva numea pământul în sămânţa care a adus rod de 30, 60 şi 100: venerabili, fericiţi şi sfinţi.

Dar, aşa cum am spus şi mai sus, frumuseţea, noutatea şi bucuria extraordinară şi nemaiîntâlnite până la Isus sunt acelea că, dacă Isus este primit prin credinţă şi urmat, nu numai că aduce o mare rodnicie inimii bune, făcând-o să rodească de până la 100 de ori mai mult, dar Isus poate transforma şi inimile bătătorite de păcat, inimile împărţite între doi stăpâni, inimile sufocate patimi şi de toate cele trecătoare în nişte inimi rodnice care să producă roade bogate pentru viaţa cea veşnică.

Pentru a ne convinge că schimbarea inimilor noastre păcătoase în inimi bune nu este o simplă poveste, Isus a venit lângă mare, locul unde se adunau păgânii şi acei iudei care erau preocupaţi mai mult de cele trecătoare decât de cele veşnice, nu numai cu predica sa, ci însoţit şi de ucenicii săi, pe care toţi oamenii de acolo îi ştiau ca pe nişte oameni păcătoşi, dar acum erau oameni convertiţi, oameni aşezaţi pe calea cea bună, oameni transformaţi în pământuri rodnice pentru împărăţia cerurilor. Transformarea este posibilă şi chiar uşoară, dar numai cu ajutorul lui.

Când oamenii neroditori de lângă mare i-au văzut pe indiferentul religios, Petru; pe iubitorul de cai, Filip; pe trândavul Natanael; pe violentul Simon Zelotul; pe hoţul Matei, vameşul, stând acum liniştiţi ca nişte mieluşei lângă Isus şi preocupaţi de mântuirea lor şi a semenilor lor, au înţeles că şi schimbarea vieţii lor este posibilă; şi, drept urmare, mulţi dintre ei au crezut în Isus şi l-au urmat.

După înălţarea lui Isus la cer, crainicii evangheliei împărăţiei suntem noi, cei botezaţi, noi, creştinii, noi, convertiţii. Iar cei la care mergem cu evanghelia împărăţiei trebuie să fie atenţi de la care vine cuvântul şi nu la cei care îl aduc. Cei din Nazaret au privit mai mult la familia simplă a lui Isus decât la dumnezeirea lui (cf. Mt 13,54-58; Mc 6,1-6; Lc 4,16-30) au rămas fără mântuire. Oamenii cărora noi le împărtăşim evanghelia împărăţiei trebuie să fie asemenea gospodarului care priveşte la sămânţă bună şi nu la sacul cârpit prin îi vine sămânţa; trebuie să fie asemenea nuntaşilor care ascultă muzica frumoasă şi nu privesc la instrumentul vechi sau nou şi nici la omul frumos sau urât, tânăr sau bătrân, care o cântă.

Nu pot uita o bătrânică vorbind despre Isus într-o gară şi care mi-a spus: "Nu te uita la mine care sunt bătrână şi bolnavă, ci fii atent la ceea ce îţi spune Isus prin mine!"

Dar, pentru o astfel de atitudine, avem nevoie de smerenie şi de convertire. Biblia ne spune că toţi oamenii au venit pe lume sub puterea păcatului şi că nu este nici măcar un om care să facă binele (cf. Ps 14,3; Ps 51,1; Rom 3,10). Pentru a ne transforma, Isus aşteaptă ca fiecare să conştientizăm aceasta şi să venim la el, ca să ne ridice păcatul (cf. In 1,29). Iată câteva exemple în acest sens:

Înainte de primirea lui Isus, Petru, ca toţi iudeii şi ca mulţi oameni, se credea drept şi gata mântuit numai pentru aparţinea la poporul ales; sau, vorbind de creştini, numai pentru faptul că au fost botezaţi. Însă la pescuirea minunată, în lumina lui Isus, Petru şi-a dat seama pentru prima dată de păcătoşenia sa şi de trebuinţa de a fi mântuit; de nevrednicia de a sta lângă Isus: Dar, de frica de moarte pentru că stătea lângă Dumnezeu, în loc să strige cum a strigat mai apoi: "Doamne, salvează-mă că pier" (cf. Mt 8,25), a strigat numai: "Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos" (Lc 5,8).

Sfântul apostol Paul, înainte de a veni la Cristos, se credea drept şi îi persecuta pe creştini, pe care el îi judeca păcătoşi şi vrednici de moarte (cf. Fap 9,1-2). După ce a venit la Cristos şi a crezut în el, şi-a văzut nevrednicia şi s-a aşezat singur în fruntea păcătoşilor, de aceea spunea: "Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu" (1Tim 1,15).

Simţindu-şi nevrednicia, femeia bolnavă de scurgere de sânge s-a apropiat de Isus pe la spate (cf. Mt9,20); vameşul de la templu, conştient de starea păcatului său, îşi bătea pieptul cerându-i lui Dumnezeu să îl ierte (cf. Lc 18,13); femeia păcătoasă din casa lui Simon fariseul stătea prosternată la pământ, în spatele lui Isus, şi de acolo îşi plângea păcatele şi îi spăla picioarele lui Isus cu lacrimi, implorând iertarea (cf. Lc 7,38).

Fariseii mândri, îmbogăţiţi şi vindecaţi trupeşte de Dumnezeu, spre convertire, căci toţi oamenii am venit pe pământ păcătoşi, nu cereau de la Isus bogăţia harului şi vindecarea sufletească. De la Isus nimeni n-a plecat vreodată cu mâinile goale, în afară de cei prea plini de ei înşişi şi de dreptatea lor.

Nimeni nu trebuie să uite niciodată că simţul păcatului şi nevoia de mântuire sunt proporţionale cu apropierea noastră de Dumnezeu. Cu cât ne vom apropia mai mult de Dumnezeu, cu atât vom fi mai conştienţi de starea noastră de păcătoşi şi de pierduţi ce au nevoie urgentă de salvare. Iar, cu cât vom sta mai departe de Isus, cu atât ne va lipsi conştiinţa păcatului şi nevoia de mântuire. De aceea, când vom auzi vreodată pe cineva afirmând că el nu prea este păcătos, să fim convinşi că acel om trăieşte departe de Dumnezeu şi de evanghelie.

Sfinţii sunt oamenii care au venit la Isus şi, în lumina lui, au dobândit conştiinţa păcatului şi nevoia de mântuire. De aceea toţi se recomandau pe ei înşişi "păcătoşi", asemenea lui Petru, lui Paul, vameşului de la templu. De aceea Isus ne spune fiecăruia dintre noi, care suntem păcătoşi: "Fără mine nimeni nu poate fi iertat" (cf. Mc 2,10); "Fără mine nimeni nu poate ajunge la Tatăl" (In 14,6); "Fără mine nimic nu puteţi face" (In 15,5).

Ştiţi de ce la citirea evangheliei ne însemnăm cu sfânta cruce fruntea, buzele şi inima şi de ce stăm în picioare? Ne însemnăm fruntea, buzele şi inima, la lectura evangheliei, pentru a arăta că ea ne-a pătruns mintea, vorbirea şi viaţa. Dacă la momentul "Prefacere", de la sfânta Liturghie, stăm în genunchi adorând-l pe Isus care a venit între noi pe altar, la proclamarea evangheliei stăm în picioare, voind să arătăm că suntem gata să pornim în trăirea şi vestirea ei. Amintesc că împăratul Constantin cel Mare, cel care a dat libertate Bisericii şi cel care a sprijinit-o să se întărească, asculta evanghelia numai stând în picioare.

Sfântul Paul, în lectura a doua de astăzi, ne aminteşte că fiii lui Dumnezeu, care nu mai au nici o datorie faţă de trup, în trăirea şi vestirea evangheliei împărăţiei, vor avea de înfruntat suferinţe, căci satana va ridica valuri (cf. Rom 8,9-13). Dar apostolul ne mai spune că suferinţele timpului de faţă sunt trecătoare şi că nu merită să fie puse alături de slava viitoare pe care ne-o dobândesc; apoi ne încurajează să fim răbdători, bine ştiind că şi ceilalţi oameni şi celelalte creaturi aşteaptă cu nerăbdare să vadă descoperirea fiilor lui Dumnezeu şi speră să fie eliberate de orice sclavie (cf. Rom8, 18-25).

Să ne gândim numai la apostolii pe care Isus i-a luat astăzi cu el, pentru ca să ne înveţe şi prin exemplul lor, şi apoi la mulţi alţii, câte au pătimit plini de speranţa mântuirii, din cauza trăirii şi vestirii evangheliei împărăţiei, trăire şi vestire fără de care nimeni nu poate să se mântuiască. Astfel: Petru moare la Roma, răstignit cu capul în jos; Andrei moare la Patras în Grecia, răstignit pe o cruce în formă de "X"; Iacob Zebedeu moare de sabie, la Ierusalim; Ioan Zebedeu moare la Efes, după ce a fost exilat în Insula Patmos şi trecut prin cazanul de ulei încins; Filip a murit răstignit la Ierapolis; Bartolomeu a fost jupuit de viu şi apoi i s-a tăiat capul, în Armenia; Matei a murit de sabie, în părţile de miazăzi ale Mării Caspice; Toma a murit străpuns de lance, în Indii; Iacob cel tânăr a fost lovit cu măciuca şi apoi aruncat de pe templu; Simon Zelotul a fost tăiat în două cu fierăstrăul, în Persia; Iuda Tadeul a murit la Edessa, străpuns de săgeţi; Matia a fost ucis cu pietre de către iudei şi tăiat cu sabia, la Ierusalim; Paul a murit de sabie, la Roma.

Toţi apostolii şi toţi creştinii mântuiţi din toate timpurile ne spun astăzi în cor cu sfântul Paul: "Fraţilor, noi nu suntem datori faţă de trup ca să trăim după poftele lui. Căci dacă trăiţi după poftele trupului, veţi muri; însă dacă, cu ajutorul Duhului, voi ucideţi pornirile dezordonate ale trupului, veţi trăi; suferinţele timpului de faţă sunt trecătoare, şi nu merită să fie puse alături de slava viitoare" (Rom8,12-13.18).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XIV-a de peste an – A

Satan ne impune o jug greu de purtat singuri, Isus ne oferă un jug uşor de purtat în doi

Pentru a înţelege chemarea lecturilor de astăzi, trebuie să începem meditaţia noastră cu prima lectură, unde profetul Zaharia, vorbind poporului despre venirea lui Mesia, îl prezintă ca pe un rege divin, care este drept, blând şi smerit şi care vine să aducă bucuria, pacea şi încrederea. De aceea, profetul Zaharia, cheamă pe toţi cei care aşteaptă sosirea lui, să-l întâmpine cu bucurie şi încredere, fără teamă şi fără prejudecăţi (cf. Zah 9,9-10).

La timpul când profetul Zaharia ne-a adus cuvântul lui Dumnezeu din cartea lui, împăratul Alexandru Macedon (356-323 î. Cr.), tocmai făcuse nişte incursiuni de cucerire în Siria şi Palestina. Acesta venise călărind un armăsar războinic, numit Bucefal (frică), şi împrăştiind groază şi moarte. Poate, mulţi dintre iudei şi-ar fi dorit un astfel de rege care să cucerească pentru ei împărăţiile pământului şi să-i facă temuţi între popoare. Dar, Dumnezeu, a voit pentru ei ceva mai mult şi mai bun; el a voit să le dea împărăţia sa veşnică şi comorile sale nemuritoare. De aceea, Dumnezeu, le-a promis un rege (Mesia) care să-i poată duce acolo. Mesia, era un rege diametral opus regelui Alexandru Macedon. Dacă împăratul Alexandru Macedon, a venit etalând putere şi măreţie, împrăştiind frică şi moarte şi cerând biruri şi slujire; regele Mesia, va veni pe un asin blând, ascunzându-şi puterea şi măreţia. Mesia va veni aducând mângâiere şi viaţă; va veni pentru a sluji şi pentru a muri pentru oameni, căci numai astfel îi va putea conduce la împărăţia şi comorile sale.

Cu câteva versete mai înainte de pericopa evanghelică de astăzi, sfântul Matei, ni l-a prezentat mai întâi Ioan Botezătorul, cel care-i pregătea calea lui Isus spre inima oamenilor; dar care a fost refuzat şi arestat, pentru chemarea şi pentru calea căuta s-o pregătească pentru Mesia (cf. Mt 11,7-14); apoi, ni l-a prezentat pe Isus însuşi, care îi pregătea pe oameni pentru a primi împărăţia şi mântuirea sa; dar şi el este refuzat şi respins (cf. Mt 11,16-19), chiar de cei în mijlocul cărora lucrase mai mult: Corazinul, Betsaida şi Cafarnaum. Isus, sintetizează neascutarea lor în câteva cuvinte: “V-am cântat de bucuria sosirii mântuirii şi n-aţi jucat; v-am cântat de jalea păcatului vostru şi n-aţi plâns” (cf. Mt 11,17).  

Un vechi dicton francez, spune: „Noblesse oblige” (noblețea obligă). Cu cât primeşti o cinste mai mare, cu atât responsabilitatea este mai mare. Nu multe cetăţi fusese privilegiate ca Corazinul, Betsaida şi Cafarnaum. Isus, Fiul lui Dumnezeu cel viu, umblase pe străzile lor, predicase evanghelia împărăţiei în pieţele lor şi săvârşise multe minuni în favoarea lor, că stârnise gelozia celor din Nazaret (cf. Lc 4,23). În faţa acestor dovezi copleşitoare, locuitorii acestor oraşe în loc să se convertească, sau îndârjit şi mai mult în păcatul lor şi în respingerea lui Isus. Isus, ştia că respingerea lor de acum era doar preludiul respingerii sale totale de la cruce. Prin urmare, nici nu e de mirare că Domnul a rostit nişte “vaiuri” dureroase la adresa lor, aşa cum făcuse şi Isaia mai înainte (cf. Is 1,4).

Dacă, Tirul şi Sidonul, Sodoma şi Gomora, ar fi avut ele privilegiul de a auzi chemarea lui Isus şi de a vedea minunile săvârşite de el, negreşit s-ar fi convertit şi ar fi făcut pocăinţă. Prin urmare, în ziua judecăţii, Tirului şi Sidonului, Sodomei şi Gomorei, le va fi mai uşor decât Corazinului, Betsaidei şi Cafarnaumului. (cf. Mt 11,20-24). Păcatul care îi trimite pe oameni în iad este refuzul lor de a-l primi pe Isus ca Domn şi mântuitor al lor (cf. In 3,36).

Dar, minunăţia pericopei evanghelice de astăzi, este că: la ura iudeilor, la respingerea lor, la lipsa lor de convertire, Isus, a reacţionat şi a răspuns cu dragoste! Mai întâi, Isus, i-a mulţumit Tatălui şi nu s-a revoltat; apoi, i-a chemat cu bunătate la el şi la mântuirea lui pe toţi oamenii, nu numai pe cei mici şi săraci care nu l-au părăsit, dar, şi pe cei care crezându-se înţelepţii şi pricepuţii, l-au respins pe el mântuirea sa.

El i-a chemat pe toţi şi nu a respins pe nimeni; Isus cheamă şi nu respinge pe nimeni, până la sfârşitul lumii, pentru că toţi oamenii sunt păcătoşi şi aveau nevoie de mântuirea lui. El i-a chemat şi îi chemă pe toţi oamenii ca să-l primească ca mântuitor al lor, pentru că numai el singur are puterea să-i mântuiască; numai el singur le poate lua jugul robiei pus diavol şi de povoara păcatului; numai el singur le poate da un jug dulce şi o povoară uşoară, ca nişte aripi, prin care să se înalţe spre cer; numai el singur poate să-i înveţe cum să fie blânzi şi smeriţi cu inima, spre odihna sufletelor lor. Apoi, tot numai el singur le poate da o inimă de copil, prin care să poată înţelege şi primi toate acestea.

Antoine-Marie Roger, viconte de Saint-Exupéry (1900-1944), romancier, eseist şi reporter francez, aviator căzut pe frontul antifascist, are o mică lucrare filosofică, numită „Micul prinţ” (1943). În această lucrare ne vorbeşte despre un băieţel care l-a descoperit pe Dumnezeu, şi s-a făcut credincios şi bun, pornind de la o floare de trandafir care creştea în grădina casei părinţilor săi, şi pe care el o îngrijea cu drag. În povestirea apar şi mulţi oameni necredincioşi şi răi, care aveau plantaţii mari de trandafiri. In finalul povestirii, autorul, pune pe buzele copilului aceste cuvine: „Mulţi oameni au mii de trandafiri în grădinile lor, dar nu au ochi ca să-l vadă pe Dumnezeu în frumuseţea lor, şi să fie mai buni”.

Tot aşa este şi cu dobândirea păcii şi a fericirii veşnice, din cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus pe care el l-a trimis (cf. In 17,3). Unora le ajunge puţinul care l-au primit de la Dumnezeu şi un simplu cuvânt pentru a crede; dar altora care slujesc mai mult trupului, nu le ajunge mii de cărţi, mii de daruri şi mii de argumente, pentru a veni la Isus, pentru a crede în Isus, şi pentru a se converti spre mântuirea lor.  

Înţelepţii şi pricepuţii lumii, bogaţii şi puternicii din orice timp, care slujesc mai mult trupului, resping noutatea evangheliei având iluzia că sunt autosuficienţi, că nu au nevoie de nimeni şi de nimic pentru a fi fericiţi, nici măcar de harul şi iertarea lui Dumnezeu. Şi dacă au convingerea că nu au nevoie de nimeni şi de nimic, cred nu au nevoie nici de convertire prin care să-şi schimbe viaţa şi să ajungă la mântuire.

Sfântul apostol Paul, ne aminteşte astăzi: „Fraţilor, voi nu sunteţi sub stăpânirea trupului, ci sub stăpânirea Duhului, din moment ce Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Cel care nu are Duhul lui Cristos nu-i aparţine lui. Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare prin Duhul său, care locuieşte în voi. Aşadar, fraţilor, noi nu suntem datori faţă de trup ca să trăim după poftele lui. Căci dacă trăiţi după poftele trupului, veţi muri; însă dacă, cu ajutorul Duhului, voi ucideţi pornirile dezordonate ale trupului, veţi trăi” (Rom 8,9.11-13).

Mulţi dintre noi cei de astăzi, după mulţi ani trăiţi în creştinism, trăim încă sub stăpânirea trupului ca, Corozain, Betsaida şi Cafarnaum; şi cu toate că Isus ne predică şi ne face multe minuni, noi rămânem insensibili; cu toate că, Isus ne cântă de bucuria venirii sale, noi nu ne veselim; cu toate că Isus ne cântă de jale de jalea păcatului care ne apasă, noi nu plângem; cu toate că ne pândeşte mânia divină, nu ne pasă. Mulţi dintre noi, am ajuns ca înţelepţii şi bogaţii autosuficienţi, avertizaţi de Isus, care mai credem şi acum că nu avem nevoie de aripile jugului dulce şi a poverii sale uşoare, spre a ne înălţa la cer. Dacă nu vom veni la Isus şi nu ne vom converti, soarta Corazinului, a Betsaidei şi a Cafarnaumului, care au dispărut fără urmă de pe faţa pământului, va fi şi soarta noastră.

Dumnezeu, a rânduit ca omul să nu-şi poarte singur povara vieţii. Tradus din limba latină, cuvântul „Jug” (iugum), înseamnă un sistem de purtat poveri făurit pentru două gâturi. Cristos nu dă decât juguri concepute din veşnicie pentru două locuri, în care unul din cele doua spaţii ale jugului, este al lui. El vrea să împărtăşească cu noi orice trudă şi sarcină grea a vieţii pământeşti. De aceea, imensa şi nesfârşita  greşeală pe care ar putea-o face omul, este aceea de a refuza jugul în doi oferit de Isus, jugul uşor unde Isus şi-a rezervat un loc alături de noi.

Diavolul, oferă şi el oamenilor jugul lui, jug numai cu un singur loc, jug unde omul trage singur, şi pe deasupra apăsat de el. Acest jug al satanei poate să ni-l ofere chiar şi sub forma unui colier de diamante, numai să ne ştie singuri şi fără Cristos. Şi mulţi oameni amăgiţi, primesc şi chiar caută acest jug amăgitor, pe care diavolul îl impune sub formă de bogăţii, plăceri şi onoruri; toate acestea nu numai că sunt trecătoare, dar pe deasupra sunt nimicitoare pentru viaţa veşnic fericită.

Mesajul lui Isus pentru noi astăzi, este următorul: “Fără mine sunteţi slabi şi uşor de învins pentru diavol. Cu mine deveni unul fiecare ca o armată invincibilă”. Diavolul, cunoscând acest adevăr caută să ne amăgească cu un jug şi cu o viaţă fără de Isus. Isus, ne-a înştiinţat deja: „Fără mine nimic nu puteţi face” (In 15,5). „În nimeni altul nu există mântuire” (Fap 4,12).

De aceea, noi, astăzi să spunem cu poetul creştin: „În doi, Isuse drag, pe-al vieţi drum să mergem”, căci după cuvântul psalmistului: „Domnul este iubire şi îndurare, el este îndelung răbdător şi plin de dragoste; Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată bunătatea faţă de orice făptură. Domnul îi sprijină pe cei care se clatină şi îi ridică pe cei căzuţi” (Ps 144,8-9.14).

Se spune că, un bătrân, purta odată două găleţi pline cu apă pe o cobiliţă. Când bătrânul a obosit şi umerii îl dureau, a venit cineva şi i-a căptuşit cobiliţa cu blană şi astfel a dus mai uşor găleţile. Jugul lui Isus este căptuşit totdeauna cu blana dulce a dragostei, de aceea nu roade şi nici nu face răni niciodată.

 Un suflet ales spunea că, dacă ar fi fost ca Isus să-şi pună o firmă pe uşa atelierului său de tâmplărie, ar fi scris aşa: "Aici se găsesc juguri uşoare de purtat".

Ca să înţelegem şi mai bine de ce diavolul ne îndeamnă să lepădăm jugul lui Cristos - jug care în limba indiană corespunde cuvântului „yoga”, şi care înseamnă disciplinarea minţii şi a trupului - am să vă relatez o mică povestire: Un miel era legat de stăpânul său la un loc umbros, cu păşune bună şi apă curată. Un lup, trecând prin preajmă i-a şoptit de departe: de ce nu-ţi scoţi legătoarea de la gât ca să poţi zburda fericit? Mielului i-a plăcut propunerea lupului, şi-a scos legătoarea de la gât, şi a început să zburde liber, să mănânce iarbă de unde voia, să bea apă de unde voia, să se răcorească sub copacul care voia. Numai că pe acolo unde zburda el „liber”, păşunea conţinea ierburi otrăvitoare, iar apele erau tulburi şi infestate. În scurt timp mielul s-a îmbolnăvit, a căzut la pământ; şi ne mai putând alerga sau striga la stăpân, lupul, a venit şi l-a sfâşiat. Aceste motivul pentru care şi pe noi ne amăgeşte diavolul să lepădăm jugul dulce şi de disciplină divină a lui Isus.

Sfântul Anton de Padova (1195-1231), l-a văzut odată pe diavol, stând sub amvonul de pe care predica, strângând suflete într-o mreajă cu ochiuri foarte mici. Atunci, îngrozit, a întrebat: “Atunci cine mai poate scăpa”? Iar, un glas tainic, i-a răspuns: “Cei smeriţi”! De aceea, Isus, ne cheamă astăzi să luăm jugul lui asupra noastră şi să învăţăm de la el, să fim mici, blânzi şi smeriţi cu inima, căci numai ei pot scăpa din plasa deasă a satanei (cf. Mt 11,29).

Iată, câteva texte biblice, care ne vor lămuri şi mai bine ce înseamnă a veni la Cristos şi a lua jugul dulce din mâinile lui, de a ne ordona mintea şi viaţa după învăţătura lui. A veni la Isus, înseamnă: a crede în el (cf. Fap 16,31); a-l primi pe el (cf. In 1,12); a mânca trupul său (In 6,35); a bea de la el apa vieţii (cf. In 7,37); a privi mereu spre el (cf. Is 45,22); a-l mărturisi pe el (cf. 1In 4,2); a asculta şi trăi cuvintele lui (cf. In 5,24-25); a intra prin el (cf. In 10,9); a-i deschide lui uşa (cf. Ap 3,20); a te atinge de poala hainei lui (Mt 9,20-21); şi a accepta darul vieţii veşnice de la el (cf. Rom 6,23). etc.

Un tânăr era greu bolnav, şi pentru prima dată în viaţa lui, simţea nu numai greutatea bolii, dar simţea şi povoara grea păcatelor sale, făcându-l să geamă nu atât la gândul morţii, cât mai ales la gândul judecăţii divine. Era neliniştit. Ochii îi rătăceau în gol. Atunci, şi-a adus aminte de cuvintele lui Isus pe care le-a mai auzit cândva, dar pe care multă vreme nu le-a luat în seamă: „Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă“. Acum sunau altfel pentru el. Atunci tânărul a spus cu glas tare: „Aşa cum sunt, deşi cam târziu, vin chiar acum la tine, Isuse“! Bolnavul din patul alăturat gândea că tânărul delirează. Dar tânărul zâmbea. O lumină şi o linişte deplină au cuprins sufletul său. Niciodată nu a fost aşa de fericit. Acum putea să moară, căci, Isus, îl primise.

Isuse, cu inima blândă şi smerită, fă inima noastră asemenea cu inima ta!

                                                                                                                         Pr. Ioan Lungu