Reflecţie la duminica a XIV-a de peste an – A

Satan ne impune o jug greu de purtat singuri, Isus ne oferă un jug uşor de purtat în doi

Pentru a înţelege chemarea lecturilor de astăzi, trebuie să începem meditaţia noastră cu prima lectură, unde profetul Zaharia, vorbind poporului despre venirea lui Mesia, îl prezintă ca pe un rege divin, care este drept, blând şi smerit şi care vine să aducă bucuria, pacea şi încrederea. De aceea, profetul Zaharia, cheamă pe toţi cei care aşteaptă sosirea lui, să-l întâmpine cu bucurie şi încredere, fără teamă şi fără prejudecăţi (cf. Zah 9,9-10).

La timpul când profetul Zaharia ne-a adus cuvântul lui Dumnezeu din cartea lui, împăratul Alexandru Macedon (356-323 î. Cr.), tocmai făcuse nişte incursiuni de cucerire în Siria şi Palestina. Acesta venise călărind un armăsar războinic, numit Bucefal (frică), şi împrăştiind groază şi moarte. Poate, mulţi dintre iudei şi-ar fi dorit un astfel de rege care să cucerească pentru ei împărăţiile pământului şi să-i facă temuţi între popoare. Dar, Dumnezeu, a voit pentru ei ceva mai mult şi mai bun; el a voit să le dea împărăţia sa veşnică şi comorile sale nemuritoare. De aceea, Dumnezeu, le-a promis un rege (Mesia) care să-i poată duce acolo. Mesia, era un rege diametral opus regelui Alexandru Macedon. Dacă împăratul Alexandru Macedon, a venit etalând putere şi măreţie, împrăştiind frică şi moarte şi cerând biruri şi slujire; regele Mesia, va veni pe un asin blând, ascunzându-şi puterea şi măreţia. Mesia va veni aducând mângâiere şi viaţă; va veni pentru a sluji şi pentru a muri pentru oameni, căci numai astfel îi va putea conduce la împărăţia şi comorile sale.

Cu câteva versete mai înainte de pericopa evanghelică de astăzi, sfântul Matei, ni l-a prezentat mai întâi Ioan Botezătorul, cel care-i pregătea calea lui Isus spre inima oamenilor; dar care a fost refuzat şi arestat, pentru chemarea şi pentru calea căuta s-o pregătească pentru Mesia (cf. Mt 11,7-14); apoi, ni l-a prezentat pe Isus însuşi, care îi pregătea pe oameni pentru a primi împărăţia şi mântuirea sa; dar şi el este refuzat şi respins (cf. Mt 11,16-19), chiar de cei în mijlocul cărora lucrase mai mult: Corazinul, Betsaida şi Cafarnaum. Isus, sintetizează neascutarea lor în câteva cuvinte: “V-am cântat de bucuria sosirii mântuirii şi n-aţi jucat; v-am cântat de jalea păcatului vostru şi n-aţi plâns” (cf. Mt 11,17).  

Un vechi dicton francez, spune: „Noblesse oblige” (noblețea obligă). Cu cât primeşti o cinste mai mare, cu atât responsabilitatea este mai mare. Nu multe cetăţi fusese privilegiate ca Corazinul, Betsaida şi Cafarnaum. Isus, Fiul lui Dumnezeu cel viu, umblase pe străzile lor, predicase evanghelia împărăţiei în pieţele lor şi săvârşise multe minuni în favoarea lor, că stârnise gelozia celor din Nazaret (cf. Lc 4,23). În faţa acestor dovezi copleşitoare, locuitorii acestor oraşe în loc să se convertească, sau îndârjit şi mai mult în păcatul lor şi în respingerea lui Isus. Isus, ştia că respingerea lor de acum era doar preludiul respingerii sale totale de la cruce. Prin urmare, nici nu e de mirare că Domnul a rostit nişte “vaiuri” dureroase la adresa lor, aşa cum făcuse şi Isaia mai înainte (cf. Is 1,4).

Dacă, Tirul şi Sidonul, Sodoma şi Gomora, ar fi avut ele privilegiul de a auzi chemarea lui Isus şi de a vedea minunile săvârşite de el, negreşit s-ar fi convertit şi ar fi făcut pocăinţă. Prin urmare, în ziua judecăţii, Tirului şi Sidonului, Sodomei şi Gomorei, le va fi mai uşor decât Corazinului, Betsaidei şi Cafarnaumului. (cf. Mt 11,20-24). Păcatul care îi trimite pe oameni în iad este refuzul lor de a-l primi pe Isus ca Domn şi mântuitor al lor (cf. In 3,36).

Dar, minunăţia pericopei evanghelice de astăzi, este că: la ura iudeilor, la respingerea lor, la lipsa lor de convertire, Isus, a reacţionat şi a răspuns cu dragoste! Mai întâi, Isus, i-a mulţumit Tatălui şi nu s-a revoltat; apoi, i-a chemat cu bunătate la el şi la mântuirea lui pe toţi oamenii, nu numai pe cei mici şi săraci care nu l-au părăsit, dar, şi pe cei care crezându-se înţelepţii şi pricepuţii, l-au respins pe el mântuirea sa.

El i-a chemat pe toţi şi nu a respins pe nimeni; Isus cheamă şi nu respinge pe nimeni, până la sfârşitul lumii, pentru că toţi oamenii sunt păcătoşi şi aveau nevoie de mântuirea lui. El i-a chemat şi îi chemă pe toţi oamenii ca să-l primească ca mântuitor al lor, pentru că numai el singur are puterea să-i mântuiască; numai el singur le poate lua jugul robiei pus diavol şi de povoara păcatului; numai el singur le poate da un jug dulce şi o povoară uşoară, ca nişte aripi, prin care să se înalţe spre cer; numai el singur poate să-i înveţe cum să fie blânzi şi smeriţi cu inima, spre odihna sufletelor lor. Apoi, tot numai el singur le poate da o inimă de copil, prin care să poată înţelege şi primi toate acestea.

Antoine-Marie Roger, viconte de Saint-Exupéry (1900-1944), romancier, eseist şi reporter francez, aviator căzut pe frontul antifascist, are o mică lucrare filosofică, numită „Micul prinţ” (1943). În această lucrare ne vorbeşte despre un băieţel care l-a descoperit pe Dumnezeu, şi s-a făcut credincios şi bun, pornind de la o floare de trandafir care creştea în grădina casei părinţilor săi, şi pe care el o îngrijea cu drag. În povestirea apar şi mulţi oameni necredincioşi şi răi, care aveau plantaţii mari de trandafiri. In finalul povestirii, autorul, pune pe buzele copilului aceste cuvine: „Mulţi oameni au mii de trandafiri în grădinile lor, dar nu au ochi ca să-l vadă pe Dumnezeu în frumuseţea lor, şi să fie mai buni”.

Tot aşa este şi cu dobândirea păcii şi a fericirii veşnice, din cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus pe care el l-a trimis (cf. In 17,3). Unora le ajunge puţinul care l-au primit de la Dumnezeu şi un simplu cuvânt pentru a crede; dar altora care slujesc mai mult trupului, nu le ajunge mii de cărţi, mii de daruri şi mii de argumente, pentru a veni la Isus, pentru a crede în Isus, şi pentru a se converti spre mântuirea lor.  

Înţelepţii şi pricepuţii lumii, bogaţii şi puternicii din orice timp, care slujesc mai mult trupului, resping noutatea evangheliei având iluzia că sunt autosuficienţi, că nu au nevoie de nimeni şi de nimic pentru a fi fericiţi, nici măcar de harul şi iertarea lui Dumnezeu. Şi dacă au convingerea că nu au nevoie de nimeni şi de nimic, cred nu au nevoie nici de convertire prin care să-şi schimbe viaţa şi să ajungă la mântuire.

Sfântul apostol Paul, ne aminteşte astăzi: „Fraţilor, voi nu sunteţi sub stăpânirea trupului, ci sub stăpânirea Duhului, din moment ce Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Cel care nu are Duhul lui Cristos nu-i aparţine lui. Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor voastre muritoare prin Duhul său, care locuieşte în voi. Aşadar, fraţilor, noi nu suntem datori faţă de trup ca să trăim după poftele lui. Căci dacă trăiţi după poftele trupului, veţi muri; însă dacă, cu ajutorul Duhului, voi ucideţi pornirile dezordonate ale trupului, veţi trăi” (Rom 8,9.11-13).

Mulţi dintre noi cei de astăzi, după mulţi ani trăiţi în creştinism, trăim încă sub stăpânirea trupului ca, Corozain, Betsaida şi Cafarnaum; şi cu toate că Isus ne predică şi ne face multe minuni, noi rămânem insensibili; cu toate că, Isus ne cântă de bucuria venirii sale, noi nu ne veselim; cu toate că Isus ne cântă de jale de jalea păcatului care ne apasă, noi nu plângem; cu toate că ne pândeşte mânia divină, nu ne pasă. Mulţi dintre noi, am ajuns ca înţelepţii şi bogaţii autosuficienţi, avertizaţi de Isus, care mai credem şi acum că nu avem nevoie de aripile jugului dulce şi a poverii sale uşoare, spre a ne înălţa la cer. Dacă nu vom veni la Isus şi nu ne vom converti, soarta Corazinului, a Betsaidei şi a Cafarnaumului, care au dispărut fără urmă de pe faţa pământului, va fi şi soarta noastră.

Dumnezeu, a rânduit ca omul să nu-şi poarte singur povara vieţii. Tradus din limba latină, cuvântul „Jug” (iugum), înseamnă un sistem de purtat poveri făurit pentru două gâturi. Cristos nu dă decât juguri concepute din veşnicie pentru două locuri, în care unul din cele doua spaţii ale jugului, este al lui. El vrea să împărtăşească cu noi orice trudă şi sarcină grea a vieţii pământeşti. De aceea, imensa şi nesfârşita  greşeală pe care ar putea-o face omul, este aceea de a refuza jugul în doi oferit de Isus, jugul uşor unde Isus şi-a rezervat un loc alături de noi.

Diavolul, oferă şi el oamenilor jugul lui, jug numai cu un singur loc, jug unde omul trage singur, şi pe deasupra apăsat de el. Acest jug al satanei poate să ni-l ofere chiar şi sub forma unui colier de diamante, numai să ne ştie singuri şi fără Cristos. Şi mulţi oameni amăgiţi, primesc şi chiar caută acest jug amăgitor, pe care diavolul îl impune sub formă de bogăţii, plăceri şi onoruri; toate acestea nu numai că sunt trecătoare, dar pe deasupra sunt nimicitoare pentru viaţa veşnic fericită.

Mesajul lui Isus pentru noi astăzi, este următorul: “Fără mine sunteţi slabi şi uşor de învins pentru diavol. Cu mine deveni unul fiecare ca o armată invincibilă”. Diavolul, cunoscând acest adevăr caută să ne amăgească cu un jug şi cu o viaţă fără de Isus. Isus, ne-a înştiinţat deja: „Fără mine nimic nu puteţi face” (In 15,5). „În nimeni altul nu există mântuire” (Fap 4,12).

De aceea, noi, astăzi să spunem cu poetul creştin: „În doi, Isuse drag, pe-al vieţi drum să mergem”, căci după cuvântul psalmistului: „Domnul este iubire şi îndurare, el este îndelung răbdător şi plin de dragoste; Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată bunătatea faţă de orice făptură. Domnul îi sprijină pe cei care se clatină şi îi ridică pe cei căzuţi” (Ps 144,8-9.14).

Se spune că, un bătrân, purta odată două găleţi pline cu apă pe o cobiliţă. Când bătrânul a obosit şi umerii îl dureau, a venit cineva şi i-a căptuşit cobiliţa cu blană şi astfel a dus mai uşor găleţile. Jugul lui Isus este căptuşit totdeauna cu blana dulce a dragostei, de aceea nu roade şi nici nu face răni niciodată.

 Un suflet ales spunea că, dacă ar fi fost ca Isus să-şi pună o firmă pe uşa atelierului său de tâmplărie, ar fi scris aşa: "Aici se găsesc juguri uşoare de purtat".

Ca să înţelegem şi mai bine de ce diavolul ne îndeamnă să lepădăm jugul lui Cristos - jug care în limba indiană corespunde cuvântului „yoga”, şi care înseamnă disciplinarea minţii şi a trupului - am să vă relatez o mică povestire: Un miel era legat de stăpânul său la un loc umbros, cu păşune bună şi apă curată. Un lup, trecând prin preajmă i-a şoptit de departe: de ce nu-ţi scoţi legătoarea de la gât ca să poţi zburda fericit? Mielului i-a plăcut propunerea lupului, şi-a scos legătoarea de la gât, şi a început să zburde liber, să mănânce iarbă de unde voia, să bea apă de unde voia, să se răcorească sub copacul care voia. Numai că pe acolo unde zburda el „liber”, păşunea conţinea ierburi otrăvitoare, iar apele erau tulburi şi infestate. În scurt timp mielul s-a îmbolnăvit, a căzut la pământ; şi ne mai putând alerga sau striga la stăpân, lupul, a venit şi l-a sfâşiat. Aceste motivul pentru care şi pe noi ne amăgeşte diavolul să lepădăm jugul dulce şi de disciplină divină a lui Isus.

Sfântul Anton de Padova (1195-1231), l-a văzut odată pe diavol, stând sub amvonul de pe care predica, strângând suflete într-o mreajă cu ochiuri foarte mici. Atunci, îngrozit, a întrebat: “Atunci cine mai poate scăpa”? Iar, un glas tainic, i-a răspuns: “Cei smeriţi”! De aceea, Isus, ne cheamă astăzi să luăm jugul lui asupra noastră şi să învăţăm de la el, să fim mici, blânzi şi smeriţi cu inima, căci numai ei pot scăpa din plasa deasă a satanei (cf. Mt 11,29).

Iată, câteva texte biblice, care ne vor lămuri şi mai bine ce înseamnă a veni la Cristos şi a lua jugul dulce din mâinile lui, de a ne ordona mintea şi viaţa după învăţătura lui. A veni la Isus, înseamnă: a crede în el (cf. Fap 16,31); a-l primi pe el (cf. In 1,12); a mânca trupul său (In 6,35); a bea de la el apa vieţii (cf. In 7,37); a privi mereu spre el (cf. Is 45,22); a-l mărturisi pe el (cf. 1In 4,2); a asculta şi trăi cuvintele lui (cf. In 5,24-25); a intra prin el (cf. In 10,9); a-i deschide lui uşa (cf. Ap 3,20); a te atinge de poala hainei lui (Mt 9,20-21); şi a accepta darul vieţii veşnice de la el (cf. Rom 6,23). etc.

Un tânăr era greu bolnav, şi pentru prima dată în viaţa lui, simţea nu numai greutatea bolii, dar simţea şi povoara grea păcatelor sale, făcându-l să geamă nu atât la gândul morţii, cât mai ales la gândul judecăţii divine. Era neliniştit. Ochii îi rătăceau în gol. Atunci, şi-a adus aminte de cuvintele lui Isus pe care le-a mai auzit cândva, dar pe care multă vreme nu le-a luat în seamă: „Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă“. Acum sunau altfel pentru el. Atunci tânărul a spus cu glas tare: „Aşa cum sunt, deşi cam târziu, vin chiar acum la tine, Isuse“! Bolnavul din patul alăturat gândea că tânărul delirează. Dar tânărul zâmbea. O lumină şi o linişte deplină au cuprins sufletul său. Niciodată nu a fost aşa de fericit. Acum putea să moară, căci, Isus, îl primise.

Isuse, cu inima blândă şi smerită, fă inima noastră asemenea cu inima ta!

                                                                                                                         Pr. Ioan Lungu