Consideraţie la solemnitatea Înălţării Domnului, Anul C, 2019.

„Dumnezeu se înalţă în strigăte de bucurie, Domnul se înalţă în sunete de trâmbiţă” (Ps 47,6).

Celebrăm cu bucurie înălţarea la cer a Domnului nostru Isus Cristos, căci cu înălţarea sa, el a înălţat la cer şi firea noastră omenească. „Nimeni nu a urcat la cer în afară de cel care a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer” (cf. In 3,13). Această afirmaţie a fost rostită pentru a sublinia unitatea dintre Isus, capul nostru, şi noi, trupul său. El nu a părăsit cerul atunci când s-a coborât la noi, nici nu s-a îndepărtat de noi atunci când s-a suit din nou la cer.

După ce la întruparea sa şi-a asumat natura noastră umană supusă morţii (cf. In 1,14); după ce la Botezul său în Iordan a luat asupra sa păcatele omenirii întregi (cf. In 1,29); după ce pe cruce a spălat aceste păcate în sângele său (cf. Ap 1,5); după ce la Paşti a înviat cu natura noastră omenească făcând-o capabilă de viaţa veşnică (cf. Ef 2,6); iată că acum la înălţarea sa a înălţat natura noastră mântuită la cer pentru a trăi veşnic în intimitatea Preasfintei Treimi (cf. Ef 2,6). Se poate oare o bucurie şi o fericire mai mare ca aceasta? Omul, bibeloul frumos al lui Dumnezeu, pe care diavolul l-a spart din invidie (cf. Înţ 2,24), a fost restaurat, înfrumuseţat, desăvârşit şi însufleţit, iar apoi aşezat nu numai pe etajera cerului, dar în locul cel mai sigur din paradis, în sânul Preasfintei Treimi, acolo unde nu sunt lacrimi şi moarte, acolo unde nu sunt nici tânguiri, nici ţipete, nici dureri (cf. Ap 21,4).

Înălţarea lui Cristos a avut loc la patruzeci de zile după învierea sa (cf. Fap 1,3). Primul motiv a înălţării lui Isus la cer, este aşa cum am spus deja, repunerea omului în intimitatea divină. Dar omul este trup şi suflet şi trup şi suflet trebuia înviat şi înălţat, căci trup şi suflet a căzut din cer şi a murit. De aceea, după ce ne-a curăţit de păcate, păcate care l-au rănit pe Tatăl ceresc şi au fost cauza plecării Duhului Sfânt de la noi şi implicit a căderii noastre în slăbiciune şi moarte, după primirea jertfei lui Isus de către Tatăl prin învierea sa din morţi, mai era nevoie şi de Duhul Sfânt care se ne învie şi trupurile alături de sufletele noastre, fapt pentru care trebuia să se înalţe la Tatăl ceresc ca împreună cu el să ni-l trimită pe Duhul Sfânt, Duh Sfânt care trebuie să locuiască cu noi şi în noi (cf. In 14,16-17), ca Duh de viaţă şi înviere (cf. Rom 8,11), dar şi ca Duh de aducere aminte a Evangheliei (cf. In 14,26), apoi Duh de înţelepciune şi de pricepere, Duh de sfat şi de tărie, Duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul (cf. Is 11,2). Dar nu numai atât, Isus mort şi înviat pentru noi, s-a înălţat la cer şi pentru ca împreună cu Tatăl ceresc să lucreze la pregătirea locurile noastre din cer (cf. In 5,17).

Pentru înălţarea sa la cer, Isus i-a dus pe ucenicii săi în Betania, pe versantul estic al Muntelui Măslinilor, unde el le-a spus să aştepte revărsarea puterii Duhului Sfânt asupra lor la Ierusalim, le-a dat ca misiune predicarea Evangheliei până la marginile pământului, începând din Ierusalim, Iudeea şi Samaria, i-a binecuvântat şi prin îngeri le-a promis reîntoarcerea sa la ei (cf. Fap 1,4-11).

Domnul Isus a ales Betania ca să fie loc al înălţării sale din mai multe motive; căci el voia să-i aşeze pe cei care cred în el pe un teren nou în afara sistemului iudaic, pe terenul vieţii noi a iubirii şi al comuniunii (cf. In 12,1), pentru simbolistica Betaniei şi pentru învăţătura lor din timpul absenţei sale fizice, absenţă pentru parafarea jertfei sale pentru noi la Tatăl ceresc; absenţă pentru trimiterea Duhului Sfânt de la Tatăl şi absenţă cât va pregăti câte o locuinţă pentru fiecare ucenic credincios (cf. In 14,2-3) în palatul strălucitor de aur şi cu temelii de pietre preţioase, din locuinţa lui Dumnezeu cu oamenii, din Ierusalimul ceresc, cel cu uliţe de aur, cel cu porţi care nu se închid niciodată, cel unde lumina şi templul sunt de slava lui Dumnezeu şi Mielul (cf. Ap 21,3.19-23).

El nu le dă binecuvântarea la Ierusalim, deşi potrivit planului divin la Ierusalim trebuiau să aştepte darul Duhului Sfânt. El alege Betania pentru binecuvântare şi nu Ierusalimul, căci în Betania mai mult decât în oricare loc, Isus fusese înţeles, iubit şi aşteptat (cf. Lc 10,38). Betania a fost locul unde o femeie care avea un vas de alabastru cu mir de nard curat, foarte scump, a spart vasul şi a turnat mirul pe capul lui (cf. Mc 14,3). Betania fusese locul de unde îşi trimise ucenicii după măgăruşul pe care va intra în Ierusalim (cf. Lc 19,29-30). Betania fusese locul de unde plecase pentru a se prezenta Ierusalimului ca împărat (cf. In 12,1). Betania fusese locul unde Isus a fost primit când Ierusalimul l-a refuzat şi condamnat (cf. Mc 11,11). Betania fusese locul unde Isus s-a odihnit (cf. Mt 21,17). De aceea Betania este locul unde Isus îl înviase pe Lazăr ca preludiu învierii sale şi a aleşilor săi (cf. In 11,43-44). De aceea Betania a devenit locul de legătură cu ucenicii săi. De aceea Betania a fost ales din veşnicie ca loc al înălţării sale cu trupul nostru la cer, loc de al izgonirii robiei noastre, loc de daruri măreţe  (cf. Ef 4,8), dar şi loc pentru a doua sa venire când ne va lua cu el (cf. Zah 14,4), pentru a uni capul cu trupul (cf. Ef 4,15).

Alegând Betania Isus vrea să ne spună nouă care ne numim creştini, că asemenea oamenilor din Betania trebuie să-l înţelegem, să-l iubim, să-l aşteptăm cu drag, să-l hrănim şi să-l odihnim, indiferent de modul sau timpul în care vine la noi, căci numai devenind noi înşine o „Betanie”, Isus va veni cu bucurie la noi, atât acum cât şi la Parusie.

În altă ordine de idei, Isus ar fi putut să se înalţe la cer în momentul învierii sale. Dar dorea să-i întâlnească din nou pe ucenicii săi (cf. In 16,22), voia să le dea o dovadă nu numai că era viu, ci şi că a rămas cu ei ca „om” pentru totdeauna, că a rămas acelaşi Isus pe care îl cunoscuseră, îl urmaseră şi-i slujiseră aici pe pământ. Că acela pe care-l vedeau înălţându-se la cer nu este cum credeau unii „un duh“, sau „un străin“ pentru inimile lor, ci este acelaşi Isus al Evangheliilor, acelaşi Fiu al Omului, acelaşi Mântuitor tandru, pe care atât ei cât şi cei care doresc mântuirea lui, trebuie să înveţe să-l cunoască, să-l iubească, să-l ospăteze, să-i spele picioarele, să-l aştepte şi să-l primească în toate formele venirii sale, în special în fraţii săi cu care se identifică (cf. Mt 25,40).

Dar cum vor putea ei să înveţe să-l cunoască şi să-l recunoască, să-l iubească şi să-l aştepte? Isus însuşi o spune astăzi: Primind pe Duhul Sfânt, primind darurile lui şi dând mărturie despre el şi despre mântuirea lui înaintea tuturor oamenilor (cf. Fap 1,8). Iar mărturia lor trebuia să înceapă la Ierusalim, adică din locul unde oamenii cei mai potrivnici şi mai violenţi. Deci, Ierusalimul în care Isus a fost răstignit şi ei au fost prigoniţi, urma să aibă parte cel dintâi de chemarea la credinţă, convertire şi pocăinţă.

Apoi venea rândul Iudeii, a regiunii din partea de sud a Palestinei, unde era concentrată majoritatea iudeilor. Apoi urma Samaria, regiunea din centrul Palestinei, locuită de acea populaţie amestecată cu păgânii şi detestată, cu care iudeii nu aveau nici un fel de relaţii. Şi apoi urma restul lumii, ţările păgâne, care până atunci fuseseră excluse de evrei de la privilegiul mântuirii. În acest tipar de cercuri concentrice se desfăşoară întreaga istorie descrisă de Faptele Apostolilor, după cum urmează: Mărturia la Ierusalim (cap. 1-7). Mărturia în Iudeea şi Samaria (cap. 8,1-9:3-1). Mărturia până la marginile pământului (9,32-28,31).

De solemnitatea Înălţării Domnului am devenit cetăţeni ai cerului cu acte în regulă (cf. Ef 2,18-22). Domnul Cristos va domni împreună cu noi, Biserica, în cer, iar noi vom avea aceeaşi poziţie pe care o are o regină alături de rege, soţul ei. Oare vor putea vreodată ca laudele şi cântările noastre de mulţumire, să cuprindă atâta mărire cât merită nu numai un Împărat atât de mare, un Mântuitor atât de sublim, un Domn înviat atât de mare şi un Mire ceresc atât de dulce, care-şi iubeşte Biserica şi care a venit să o caute, să o scoată din ghearele diavolului şi ale morţii şi apoi să o ducă în cer? De aceea spunem cu psalmistul: „Toate popoarele, bateţi din palme, aclamaţi-l pe Dumnezeu cu strigăte de bucurie! Dumnezeu se înalţă în strigăte de bucurie, Domnul se înalţă în sunete de trâmbiţă” (Ps 47,2.6).

Însă omul care a fost creat liber de Dumnezeu, aşa cum amăgit de acelaşi diavol în trecut (cf. Gen 3,1-7), poate refuza şi această nouă fericire din sânul Preasfintei Treimi, fericire câştigată de Isus Cristos prin pătimirile şi moartea sa pe cruce şi apoi prin învierea şi înălţarea sa la cer, aşa cum a refuzat şi fericirea din Eden.

Pentru ca nu cumva să ne lăsăm iar amăgiţi de diavol, lectura a doua din Scrisoarea către evrei (cf. Evr 9,24-28; 10,19-23), ne aminteşte astăzi pe preţul scump pe care Isus l-a plătit dreptăţii divine pentru mântuirea noastră, „sângele său”, sânge prefigurat în sângele lui Abel (cf. Evr 12,24) şi în sângele vechilor jertfe (cf. Lev 17,11), sânge fără de care nu este iertare de păcate (cf. Evr 9,22). Pentru că „plata păcatului este moartea“ (Rom 6,23), sângele vărsat de Isus pe pământ, nu numai că vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel (cf. Evr 12,24), dar el ne curăţă de orice păcat (cf. 1In 1,7) şi este dovada că plata pentru păcat a fost achitată integral (cf. Col 2,14)!

Biblia spune că sângele lui Cristos a fost vărsat „pentru mulţi, spre iertarea păcatelor“ (Mt 26,28). Cine sunt aceşti mulţi? Sunt toţi cei care cred în Cristos! Sângele scump al lui Isus, care este necontenit sub privirea lui Dumnezeu şi care îi pune la adăpost de mânia lui pe toţi cei care în Isus. Pentru că „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată”, un alt cuvânt groaznic ni se dezvăluie, „vine judecata“ (Evr 9,27; 2Tim 4,1; Ap 20,12). Omul fără Isus are înaintea lui aceste două realităţi cumplite: moartea şi judecata. Răscumpăratul, cel care crede în Isus, însă are două certitudini fericite: iertarea tuturor păcatelor lui şi venirea Domnului pentru eliberarea sa finală (cf. Evr 9,28).

Isus care a împlinit pentru noi lucrarea mântuirii, este înălţat mai presus de ceruri (cf. Evr 7,26), iar noi suntem invitaţi să intrăm împreună cu el acolo unde prin înălţarea sa a înălţat şi natura noastră umană. Sângele lui Isus, perdeaua ruptă, mijlocirea sa mare preot în favoarea noastră, toate dau siguranţă deplină credinţei noastre. Să ne apropiem de Isus „cu deplină libertate“ (cf. Evr 10,19.22), să ne alăturăm totdeauna strângerilor copiilor lui Dumnezeu (cf. Evr 10,25), ca nimic să nu ne împiedice să intrăm cu el în locurile sfinte, căci el a spus: „Pe cel ce vine la mine, nu-l voi izgoni afară” (In 6,37). Amin.

Cristos s-a înălţat!

                                                                                                      Pr. Ioan Lungu

Consideraţia la duminica a 6-a Paştelui - Anul C - 2019

"Să te laude popoarele, Dumnezeule, să te laude toate popoarele!" (Ps 67,4)

Când Dumnezeu a făcut naţiunea Israel, poporul său ales, el a rânduit ca această naţiune să aibă un caracter misionar, urmând să fie deopotrivă martoră şi mărturie pentru popoarele din jur a doua adevăruri importante: că există numai un singur Dumnezeu (cf. Ex20,2-3; Dt 6,4; Is 43,10-12) şi că orice popor care trăieşte în ascultare faţă de Dumnezeul unic va fi un popor fericit (cf. Lev 26,3-12; Dt 33,26-29; 1Cr 17,20; Ier 33,9).

Deci, Dumnezeu nu a rânduit ca Israel să fie terminalul binecuvântării sale, ci canalul prin care el, Dumnezeu să se reverse binecuvântările sale şi asupra celelalte popoare. Există numeroase indicii în Vechiul Testament potrivit cărora mântuirea lui Dumnezeu a fost destinată atât Neamurilor, cât şi evreilor şi că Israel, ca împărăţie de preoţi (cf. Ex 19,6), trebuia să îndeplinească rolul de mediator între Dumnezeu şi popoarele pământului (cf. Gen 18,18; 22,18). Din nefericire, Israel fiind egoist a eşuat în acest aspect al misiunii sale, refuzând ca profetul Iona să împărtăşească cu popoarele păgâne chemarea la convertire şi la mântuire (cf. Iona4,2). Ne împărtăşind credinţa cu popoarele păgâne, au căzut ei înşişi în idolatrie, şi astfel Israel a tăgăduit adevărurile pe care a fost chemat să Ie proclame. Dar planurile lui Dumnezeu nu pot fi înfrânte, dimpotrivă ele rămân în picioare şi se împlinesc.

Atunci, "la împlinirea vremii" (Gal 4,4), Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său Isus, care dintr-un "rest sfânt" al lui Israel, cei 12 apostoli şi cei 72 de ucenici, oameni deschişi faţă de divinul plan universal de mântuire, să formeze un nou popor ales, un popor format din evrei şi păgâni, un popor misionar care să aducă la credinţa într-un singur Dumnezeu şi la fericirea împărăţiei sale toate popoarele lumii. Pentru acest nou popor universal, Isus, Fiul unic al lui Dumnezeu, după ce s-a întrupat prin puterea Duhului Sfânt din sânul curat al Fecioarei Maria, întrupare prin care şi-a asumat natura noastră coruptă de păcat, la Botezul său în Iordan, în prezenţa Tatălui şi a Duhului Sfânt, a luat asupra sa păcatele lumii (cf. In 1,29) şi apoi ca "un miel divin" (Is 53,7), s-a jertfit pe "lemnul de ocară al crucii" (cf. Dt 21,23) şi a înviat pentru toţi fiii şi fiicele lui Adam şi ai Evei care au căzut prin "lemnul pomului oprit" (cf. Gen 3,3-6), care vor crede în el şi care sprijiniţi de puterea lui şi a Duhului Sfânt, un alt apărător, se vor putea întoarce la Tatăl ceresc, de care i-a îndepărtat diavolul.

Despre Duhul Sfânt, Isus ne spune astăzi: "Duhul Sfânt vă va învăţa totul şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu" (In 14,26). Isus îl numeşte pe Duhul Sfânt "un alt mângâietor" (cf. In 14,16), pentru că el însuşi rămâne primul mângâietor ceresc şi mijlocitorul înaintea Tatălui (cf. 1In 2,1). Ba mai mult, Isus, ne mai spune astăzi: "Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. Cine nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis" (In 14,23-24). Dumnezeu vrea să locuiască în noi cu toate darurile sale, nu numai să ne dea câteva daruri ca un oaspete în vizită şi apoi să plece. Rebeca când a văzut bogăţia lui Isaac, fiul lui Abraham, a lăsat totul în urmă şi călăuzită de Eleazar, s-a dus să fie mireasa lui Isaac (cf. Gen 24,53-61). Noi, văzând bogăţiile şi veşnicia fericită a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, să lăsăm totul în urmă şi călăuziţi de Duhul Sfânt, să devenim "mireasa lui Isus".

El vine să locuiască în inima celor care îl primesc, cred în el, îl iubesc şi îi păzesc poruncile. El este recunoscut numai de aceştia. Prezenţa celui "absent" este dată numai celor care cred, îl iubesc şi îi păzesc poruncile. Aşa se explică faptul că chiar din Vechiul Testament, Dumnezeu care umple întreg universul era văzut numai de oamenii care îl iubeau, credeau şi îi păzeau poruncile: Abraham, Moise, profeţii, Daniel. Aşa se explică faptul că chiar după întruparea lui Isus, numai Ioan Botezătorul l-a văzut pe Isus ca "Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii" (In 1,29) şi numai el l-a văzut pe Duhul Sfânt sub chip de porumbel coborând asupra lui Isus în apele Iordanului şi l-a auzit pe Tatăl ceresc mărturisind despre Isus că este "Fiul său preaiubit" (cf. In 1,32). Aşa se explică şi faptul că după înviere Isus s-a lăsat văzut numai de femeile apostolii şi ucenicii care îl iubeau mult, îl căutau şi îi vesteau cuvântul (cf. Fap 10,41), dar şi de unii care aveau disponibilitatea convertirii, cum a fost sfântul Paul (cf. Fap 9,17). Aceasta este şi explicaţia că mulţi oamenii, deşi aud predici, citesc cărţi sfinte şi au experienţe de tot felul, nu-l văd şi nu-l aud pe Isus, pentru că nu cred din toată inima, nu-l iubesc şi nu-l mărturisesc cu viaţa şi faptele lor.

Trebuia să spun că în pericopa evanghelică din această duminică continuăm să medităm "discursul de adio" al lui Isus din Joia Sfântă. Când cuiva i se apropie sfârşitul, de obicei îşi întocmeşte testamentul, hotărând cui îi va lăsa bunurile sale, aşa cum face Domnul Isus aici. Dar Isus nu a lăsat moştenire lucruri materiale, ci pacea sa, o pace a conştiinţei, o pace care decurge din conştiinţa păcatului iertat şi a împăcării cu Dumnezeu. Cristos singur poate dărui această pace, întrucât el a dobândit-o cu sângele lui vărsat pe cruce. Această pace nu e dată cum o dă lumea, adică pentru o scurtă perioadă de timp cum sunt bunurile materiale, ci Domnul dăruieşte pacea sa pe veci şi în orice circumstanţă a vieţii.

Paul şi Sila erau la Filipi, un oraş din Macedonia antică, prima localitate din Europa unde a ajuns Evanghelia. După ce au predicat şi au adus o vânzătoare de purpură, Lidia, şi pe casa ei la credinţa în Isus, apoi au scos un diavol dintr-o sclavă posedată ce aducea câştig stăpânilor ei, dar sclavă care deranja activitatea lor de apostoli, Paul şi Sila au experimentat întemniţarea, bătaia şi suferinţa. Cu toate acestea ei cântau. Aveau cu adevărat pacea lui Cristos, o pace netulburată, o pace care l-a convertit pe temnicer şi casa lui (cf. Fap 16,14-33).

Lui Nicolo Paganini (1782-1840), un mare violonist şi compozitor italian, i s-a furat vioara chiar înaintea unui mare concert şi i s-a lăsat în loc o alta. Publicul a aflat asta, dar Nicolo Paganini a spus: "Doamnelor şi domnilor, acum vă voi demonstra că muzica nu ţine de instrument, ci de suflet". Apoi a cântat ca niciodată înainte şi frumoasa muzică a curs din acel instrument inferior până când audienţa a fost atât de încântată, încât aplauzele aproape că au ridicat tavanul sălii de concerte. Misiunea creştinului este de a umbla pe scena acestei lumi arătând tuturor că muzica vieţii lui nu stă în împrejurările sau în lucrurile exterioare, ci în sufletul său. Dacă pacea este în inima noastră, cea mai sălbatică furtună este plină de o frumuseţe, întunericul nopţii se împrăştie şi mulţi vor fi ajutaţi să se ridice din căderile lor.

Câtă vreme a fost cu ei, Isus i-a instruit pe ucenici până la un punct. Dar el nu le-a dezvăluit mai mult adevăr, întrucât nu ar fi fost în stare să-l asimileze: "Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta. Însă, când va veni el, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile care vor veni. El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă. Toate câte le are Tatăl sunt ale mele; de aceea v-am spus că ia dintr-al meu şi vă va vesti" (In 16,12-15).

Deci, Duhul Sfânt le va dezvălui mai mult adevăr. Duhul Sfânt a fost trimis de Tatăl în numele lui Cristos în ziua Rusaliilor. Duhul a venit în numele lui Cristos, adică a venit să reprezinte interesele lui Cristos pe pământ. El nu a venit să se glorifice pe sine, ci să-i atragă pe oameni la Isus. "El vă va învăţa toate lucrurile", a spus Isus. Duhul Sfânt a făcut acest lucru pe tot parcursul lucrării de vestire a Cuvântului desfăşurată de apostoli şi apoi de Magisterul Bisericii, aşa cum ne este transmis nouă celor de azi. Duhul Sfânt le reaminteşte credincioşilor de toate lucrurile pe care Mântuitorul le-a predat. De fapt, Domnul Isus pare să fi prezentat la modul "embrionar" întreaga învăţătură pe care o găsim apoi dezvoltată de Duhul Sfânt în paginile Noului Testament şi în Magisterul Bisericii.

Luminat de Duhul Sfânt, sfântul apostol Ioan, în lectura a doua, ne prezintă Biserica sfântă, Ierusalimul ceresc, "Mireasa Mielului". Toată această descriere este una simbolică. Simţurile noastre de acum nu pot percepe, nici minţile noastre nu pot concepe cele care aparţin noii creaţii (cf. 1Cor 13,12). De exemplu, cum să-i explici unui orb din naştere ce sunt culorile sau cum să-i explici unui surd din naştere ce sunt acordurile muzicale? Duhul Sfânt a luat lucrurile cele mai frumoase şi cele mai rare de pe pământ, aurul şi pietrele preţioase, pentru a ne face o idee despre ceea ce ne este pregătit în cer. Este ceea ce spunea Isus: "Eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o tu" (In 17,22). Şi cum ar putea intra vreun lucru "întinat" acolo unde locuieşte Domnul (cf. Ap 21,27; 2Cor 6,16-17)?

Prima lectură ne arată cum membrii noului popor al lui Dumnezeu format din evrei şi păgâni sunt răspândiţi în lume şi predică mântuirea la toate popoarele. Însă apare o problemă, credincioşii de origine iudaică care compuneau adunările de la Ierusalim şi din Iudeea, deşi s-au arătat bucuroşi când au aflat de convertirea păgânilor, unii dintre ei "fraţi falşi" strecuraţi în Biserică, ca satana în rai la început (cf. Gen 3,1-7), şi spuneau că, pentru a deveni cineva creştin, mai întâi trebuia să se facă iudeu, adică să fie circumcis şi să se supună Legii vechi. Dar întoarcerea la Legea veche însemna căderea din har (cf. Gal 5,1-6). Dar Dumnezeu, care conducea totul, a făcut ca problema aceasta să fie dezbătută la Ierusalim, unde apostolii luminaţi de Duhul Sfânt au hotărât să nu le impună creştinilor proveniţi dintre păgâni decât cele care sunt necesare: "Să vă feriţi de carnea jertfită idolilor, de sânge, de animale sufocate şi de desfrânare" (Fap 15,29). Aceste porunci erau anterioare poporului Israel şi ca atare sunt valabile pentru toate timpurile şi pentru toate creaturile. Astfel, abţinerea de la sânge datează de la potop (cf. Gen 9,4), iar respectarea căsătoriei datează de la creaţie (cf. Mt 19,4-8).

Toate aceste bunuri spirituale care pentru cei care îl iubesc pe Isus încep încă de aici şi se continuă desăvârşit în împărăţia cerurilor. După învierea şi înălţarea lui Isus, o rămăşiţă de evrei credincioşi va vesti evanghelia împărăţiei întregii lumi (Mt 24,14; 28,19; Mc 16,20) şi vor deveni canalul prin care Dumnezeu va revărsa binecuvântarea sa divină şi peste Neamuri (Is 61,6; Zah 8,23), aşa cum Dumnezeu dorise de la început. Ba mai mult, aceste Neamuri vor deveni la rândul lor alte canale de revărsare peste lume a harului mântuirii şi a binecuvântărilor divine.

De aceea psalmistul spune astăzi: "Să se veselească şi să strige de bucurie neamurile, pentru că judeci popoarele cu dreptate şi călăuzeşti neamurile pe faţa pământului! Să te laude popoarele, Dumnezeule, toate popoarele să te laude" (Ps 67,5-7)!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţia la duminica a 5-a Paştelui - Anul C - 2019

"Domnul este îndurător şi plin de dragoste, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare" (Ps 145,8).

Dacă vă mai amintiţi, în Vinerea Mare şi Sfântă, am postat lângă "consideraţia" pe care am scris-o, imaginea lui Isus răstignit care murea pe cruce cu zâmbetul pe buze, care murea fericit pentru că a putut face ceea ce era necesar pentru mântuirea noastră şi a întregului univers. Această imagine l-a întărit mult pe sfântul Francisc Xaveriu în călătoriile sale misionare. Şi iarăşi dacă vă mai amintiţi din Postul Mare când cu toţii meditam "Calea Crucii lui Isus" acasă şi în biserică, la staţiunea a doua, când Isus a luat crucea pe umerii săi, între gândurile meditate acolo era şi acesta: "După ce a aşteptat-o şi a dorit-o treizeci şi trei de ani, Isus ia acum crucea pe umerii săi ca un steag al biruinţei sale şi ca o unealtă a mântuirii noastre". Da, Isus a aşteptat şi a dorit să moară şi apoi să învie pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Prin crucea lui Isus Dumnezeu a fost proslăvit. "Şi dacă Dumnezeu a fost proslăvit în el, şi Dumnezeu îl va proslăvi pe el însuşi" (In 13,32).

Există o poveste franceză pentru copii, "Frumoasa şi Bestia", scrisă de Jeanne-Marie Leprince de Beaumont (1711-1780), unde un minunat prinţ, din cauza unei atitudini arogante, a fost legat de o vrajă să poarte un chip hidos, iar slujitorii săi să fie transformaţi în obiecte casnice, până când o fiinţă frumoasă îl va iubi şi se va căsători cu el. Noi am fost cu toţii copiii frumoşi ai lui Dumnezeu, prinţi şi prinţese cereşti, dar în urma trufiei de a fi ca Dumnezeu, am ajuns prin uneltirea diavolului ca unii de la care să-ţi întorci faţa. Dumnezeu, care ne ştia istoria milenară de condamnaţi la ocară, ne-a iubit aşa cum eram şi a întocmit un plan de salvare. El nu numai că ne-a sărutat chipul hidos, ci în Isus Cristos ne-a luat de mirese, căci ştia ce ascundem sub chipul de ocară. Ba, mai mult, Isus a luat asupra sa chipul nostru desfigurat şi păcatele noastre, apoi s-a lăsat prins de oamenii lui satan, s-a lăsat judecat, condamnat, biciuit, însingurat, dezgolit, pironit pe cruce, ucis şi pus în mormânt în locul nostru. Prin asta Dumnezeu a fost proslăvit. "Dacă Dumnezeu a fost proslăvit în el, şi Dumnezeu îl va proslăvi în el însuşi" (In 13,32). Iar Dumnezeu văzând la Isus atâta iubire faţă de planul său divin de mântuire şi faţă de noi, prin Duhul Sfânt, l-a înviat pe Isus ce purta trupul nostru muritor. Iar pe noi ne-a iertat şi ne-a înviat împreună cu Isus, redându-ne frumuseţea şi fericirea.

Că suntem mirese, ne-o spune şi lectura a doua: "Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Atunci am auzit un glas puternic de la tron, spunând: Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut". Cel care şade pe tron a zis: "Iată, le fac pe toate noi" (Ap 21,1-5)!

În psalmul responsorial de astăzi, psalmul 145, Isus înviat şi glorificat în urma crucii şi morţii sale mântuitoare pentru noi dă tonul la veşnica cântare de laudă, cântare va trebui să cuprindă întreaga creaţie, începând cu noi: "Te voi înălţa, Dumnezeul meu, în fiecare zi te voi binecuvânta, în vecii vecilor". Şi iarăşi: "Domnul este mare, măreţie lui este nepătrunsă. Lucrările lui sunt puternice, minunate şi înfricoşătoare. Bunătatea lui este mare şi universală şi va "răsuna amintirea" ei pretutindeni. Puterea lui va fi vestită, iar dreptatea lui, cântată tare. Una din gloriile lui însă le va depăşi pe toate celelalte: este îndurarea Domnului, căci în locul unei pedepse bine meritate, vedem bunătatea minunată a lui Dumnezeu faţă de noi.

Isus spunea că "preamărirea" lui a început în momentul în care Iuda "un prieten ipocrit" a "ieşit afară" pentru a-l trăda. Preamărirea nu trece prin succes, prin triumf, prin stăpânirea şi nimicirea duşmanilor. Cel care este "preamărit" apare, în ochii lumii, ca un înfrânt, ca unul care a falimentat şi ca unul părăsit de toţi. Fiul omului "glorificat" nu a ales partea greşită, nu a mizat pe cartea care pierde, ci pe cea câştigătoare, cea a iubirii, în timp ce duşmanii ţin puternic în mână cărţile aparent sigure, dar înşelătoare ale forţei, ale vicleniei, ale banului, ale complicităţilor secrete, ale alianţelor trădătoare.

Deci, pericopa evanghelică de astăzi începe cu ultima uşă deschisă spre cruce, spre gloria sa şi spre mântuirea noastră, uşă care i-a fost deschisă lui Isus de trădarea Iuda. Drumul crucii a fost pentru Isus drumul slavei lui şi al mântuirii noastre. Ce slavă pentru Isus să ridice păcatul pe care îl adusese în lume cel dintâi om împins de satana, mulţumind toate cerinţele dreptăţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu! Prin această lucrare, Mântuitorul nostru a făcut cu putinţă ca dragostea lui Dumnezeu să fie cunoscută de către cei care, fără el, ar fi fost în pierzare veşnică, departe de faţa lui Dumnezeu.

După plecarea trădătorului, atmosfera din "odaia de cină" s-a mai curăţit. Domnul Isus putea să-şi facă nestingherit lucrarea mai departe în mijlocul ucenicilor. Din inima lui încep să curgă cuvinte de bucurie şi de întărire. "Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi". Domnul Isus îşi dezmiardă ucenicii, cum face şi după înviere (cf. In 21,5), şi aşa le dă el învăţăturile sale. Între învăţăturile sale de după ieşirea lui Iuda este şi porunca iubirii celei noi: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii" (In 13,34)!

De ce oare spune Domnul Isus că iubirea este o poruncă nouă? Nu era ea dată şi în Vechiul Legământ? Nu a spus Dumnezeu, poporului său Israel: Ascultă, Israele! Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima şi sufletul tău şi cu toată puterea ta" (Dt 6,4-5), şi "pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (cf. Lev 19,18)? Şi chiar un poet grec, Sofocle (497-406 îC), a spus: "Sunt pe lume nu ca să urăsc, ci ca să iubesc". Ce este nou şi deosebit în porunca de iubire dată de Isus ucenicilor săi? Noutatea este: "Cum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii". Da, cum a iubit el, căci cum a iubit el n-a iubit nimeni niciodată. Cum ne-a iubit Isus? Dându-se morţii pentru noi.

Sfântul Augustin (354-430) spune că "Porunca iubirii" după exemplul lui Isus este o poruncă nouă pentru că ne dezbracă de omul vechi pentru a ne îmbrăca în cel nou. Îl face nou pe cel care îi dă ascultare. Aceasta este iubirea care ne reînnoieşte, pentru ca să devenim oameni noi, moştenitori ai noii alianţe, cântători ai unui cântec nou. Fraţilor preaiubiţi, această iubire i-a reînnoit pe drepţii din vechime, pe patriarhi şi pe profeţi, aşa cum i-a reînnoit apoi pe apostoli. Această iubire reînnoieşte şi acum toate popoarele şi formează din tot neamul omenesc, răspândit pe pământ, un popor nou, trup al noii mirese a Fiului unul-născut al lui Dumnezeu, despre care se vorbeşte în Cântarea Cântărilor: Cine este cea care se ridică strălucind de frumuseţe? (cf. Ct 8,5).

În Vechiul Legământ, porunca iubirii suna aşa: "Iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi", adică pe tine să te păzeşti; în Noul Legământ însă trebuie să iubeşti, dăruindu-te. Legământul Vechi avea la temelie conservarea vieţii. Legământul Nou are la temelie jertfa vieţii. Domnul Isus care şi-a jertfit viaţa pentru noi, ca să ne ridice din păcat, ne învăţă ce este iubirea şi până la ce înălţime trebuie să ajungem şi noi. Trebuie să-l luăm ca model pe Isus care ne-a fost pus înainte, adică să ne jertfim în dragostea pentru semenii noştri, arătându-le adevărul Evangheliei şi făcându-le bine după puterile noastre. Porunca aceasta nu este grea pentru cei născuţi din nou, pentru care au firea lui Isus. Cu această fire se pot împlini toate poruncile Noului Legământ.

"Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35). Se povesteşte despre un beduin, care călătorea odată prin pustiu, călărind pe o cămilă. Un om l-a oprit, spunându-i: "Te rog, fă-mi un loc pe spatele cămilei, deoarece am de făcut un drum lung". Stăpânul cămilei i-a împlinit rugămintea, şi străinul a urcat în spatele lui. Deodată, cu o mişcare dibace, străinul l-a azvârlit pe stăpân de pe cămilă şi a îndemnat cămila să fugă. Stăpânul cămilei a strigat în urma lui: "Nu-mi pare rău că mi-ai furat animalul. Mai am multe cămile. Sunt trist că în felul acesta ai făcut să fie mai greu pentru oricine, în viitor, să ajute un om pe care-l întâlneşte pe drum".

Isus a spus în pericopa evanghelică de astăzi că "preamărirea" trece prin trădare, prin suferinţă, cruce şi chiar moarte. Paul şi Barnaba s-au întors la Listra, la Iconiu şi la Antiohia. Ei au întărit inimile discipolilor şi i-au încurajat să rămână statornici în credinţă, spunând: "Trebuie să trecem prin multe necazuri, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14,22). Ferice de cel care păşeşte cu hotărâre pe acest drum! El este o pricină de slavă pentru Dumnezeu şi o pricină de mântuire pentru semeni.

Dar suferinţa şi crucea pentru Isus şi pentru mântuirea sufletelor ne deschid calea spre Ierusalimul ceresc, spre cortul lui Dumnezeu cu oamenii, spre locul de fericire veşnică unde Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii noştri, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut (cf. Ap21,1-5).

Pr. Ioan Lungu

Consideraţia la duminica a 4-a Paştelui - Anul C - 2019

"Mielul din mijlocul tronului îi va păstori şi-i va conduce la izvoarele apelor vieţii" (Ap 7,17)

În mod tradiţional duminica de astăzi este numită duminica lui Isus Bunul Păstor, dar astăzi este şi Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, a 56-a zi, în special pentru vocaţii la viaţa de apostolat, unde preoţi şi laici să lucreze împreună, pentru ca Biserica lui Cristos să nu ducă lipsă niciodată de mesageri buni şi sfinţi. "Curajul de a risca pentru promisiunea lui Dumnezeu" este tema de meditat şi analizat pentru anul 2019. "Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni" (Mc 1,17), a spus Isus la începutul misiunii sale. Pescarii de oameni vor sta în cer lângă Isus, cel mai mare pescar de oameni. Papa Francisc spunea: "Chemarea Domnului nu este un amestec al lui Dumnezeu în libertatea noastră; nu este «o cuşcă» sau o greutate care ni se pune pe spate. Dimpotrivă, este iniţiativa iubitoare prin care Dumnezeu ne vine în întâmpinare şi ne îndeamnă să intrăm într-un proiect măreţ, la care vrea să ne facă părtaşi, oferindu-ne perspectiva orizontului unei mări mai ample şi a unui pescuit supraabundent". Alături de bucuria unui pescuit supraabundent aici pe pământ, va fi dincolo bucuria "şederii înaintea tronului lui Dumnezeu, unde cel care stă pe tron îi va adăposti în cortul său; nu le va mai fi foame şi nici nu le va mai fi sete, nu-i va mai arde soarele şi nici arşiţa. Căci mielul din mijlocul tronului îi va păstori şi-i va conduce la izvoarele apelor vieţii, iar Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor" (Ap 7,15-17).

Diavolul care ştia de veşnicia fericită a pescarilor de oameni, a creat în popor încă din Vechiul Testament falsa opinie că numai preoţii trebuie să fie crainicii lui Dumnezeu, iar restul oamenilor trebuie să fie simpli spectatori şi chiar critici exigenţi ai acestora. Mi-amintesc două cazuri din Biblie, când Dumnezeu a corectat această falsă opinie, în primul caz, Eldad şi Medad au început să profeţească în tabără, adică să vorbească de Dumnezeu. Imediat cineva a mers la Moise şi i-a spus ceea ce fac ei şi i-a cerut să-i oprească. Şi ce i-a răspuns Moise? "Eşti gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din proroci, şi Domnul să-şi pună Duhul lui peste ei" (Num 11,29). Al doilea caz, când apostolul Ioan a văzut pe cineva că scoate diavoli în numele lui Isus şi l-a oprit pentru că nu era dintre apostoli. Şi ce i-a spus Isus? "Nu-l opriţi, căci nimeni care face o minune în numele meu nu poate îndată să mă vorbească de rău, pentru că cine nu este împotriva noastră este pentru noi" (Mc 9,39-40).

Dorinţa lui Dumnezeu exprimată prin Moise încă din Vechiul Testament ca tot poporul să devină un popor de profeţi, s-a împlinit prin Isus, care a făcut din toţi care cred în el, cum spune sfântul Petru: "O seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al lui, ca să vestiţi puterile minunate ale celui ce v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină" (1Pt 2,9). Trebuie să spunem aici că Isus le-a dat apostolilor funcţia de "administratori credincioşi ai tainelor lui Dumnezeu" (1Cor 4,1) în Biserica sa, dar misiunea de a predica evanghelia a dat-o fiecărui om care crede în el: "Mergând în toată lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura! Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat" (Mc16,15-16). "Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, voi da şi eu mărturie pentru el înaintea Tatălui meu cel din ceruri. Însă pe oricine mă va renega înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu, cel din ceruri" (Mt 10,32-33).

De aceea, ucenicii Domnului: unii predică în biserici, alţii predică în familii, alţii predică la locul de muncă, alţii predică pe străzi, alţii predică prin scrierile lor, alţii prin arta lor; dar nimeni nu este scutit de a predica. Numai preoţii, leviţii, fariseii şi cărturarii Legii Vechi credeau că sunt singurii autorizaţi să facă această misiune şi cum unii dintre ei nu intrau în împărăţie, nu-i lăsau nici pe alţii să intre: "Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor ipocriţi! Voi închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor: nici voi nu intraţi şi nici pe cei care ar voi să intre nu-i lăsaţi să intre" (Mt 23,13).

Fariseii şi cărturarii care de multe ori închideau oamenilor împărăţia cerurilor erau geloşi şi pe Isus care predica şi le spune oamenilor adevărul mântuitor, adevăr datorită căruia oamenii plecau de la ei (cf. In 11,48), de aceea au pus la cale un plan ca să-l ucidă pe Isus (cf. In 11,51) şi acum căutau un motiv ca să-l dea la moarte întinzându-i fel de fel de capcane. Evanghelia de astăzi surprinde răspunsul lui Isus la cerinţa lor presantă de a le spune "dacă el este Cristos" (cf. In 10,24), motiv suficient pentru a-l da la moarte, iar Isus se prezintă pe sine ca fiind "Bunul Păstor", adică, Mesia care îşi cunoaşte, care îşi iubeşte şi care se jertfeşte pentru oile sale ca un "Miel blând" (cf. Is 53,7-8), pentru a le da "viaţa cea veşnică", căci pentru asta Isus a venit în lume (cf. In 6,39; 17,2); iar viaţa veşnică înseamnă în primul rând cunoaşterea Tatălui care l-a trimis (cf. In17,3). Oile, creştinii, ucenicii, care primesc viaţa de la Isus sunt pentru totdeauna în mâna sa (cf. In 17,12; 18,9) şi de aceea ele se bucură de o siguranţă veşnică. Tatăl însuşi i-a încredinţat Fiului aceste oi; şi întrucât nimeni nu este mai mare decât Dumnezeu Tatăl, nimeni nu le poate răpi din mâna lui (cf. In 10,29). Aceste afirmaţii au îmbărbătat mereu comunitatea creştină încercată de persecuţii şi de erezii. A aparţine lui Isus înseamnă a-i aparţine lui Dumnezeu însuşi pentru totdeauna aşa cum Fiul aparţine Tatălui şi Tatăl aparţine Fiului în unitatea iubirii, Duhul Sfânt.

De ce o fi asemănat Domnul Isus pe credincioşii săi cu oile? Iată câteva caracteristici ale oilor: Oaia este un animal care nu se poate apăra. Oaia este un animal căruia îi place să stea în turmă. Ea nu poate trăi singură. Oaia este supusă şi ascultătoare. Oaia este un animal care nu are în sine ceva nefolositor. Oaia este un animal care nu umblă după mărire, după şefie. Numai lupii îmbrăcaţi în piei de oaie umblă după şefie peste oi. Păstorul este conducătorul oilor. Oaia este un animal care cunoaşte păstorul fără greş. Oile nu se luptă între ele (cf. Iac 4,1). "Oile mele ascultă glasul meu, eu le cunosc şi ele vin după mine" (In 10,27). Oile Domnului Isus (oamenii născuţi din nou) au firea lui, de aceea îl ascultă. Oile sunt imaginea sa, oaia fără glas dusă la înjunghiere (cf. Is 53,7-8; Fap 8,32). Numai lupii strecuraţi în turmă nu ascultă de Isus şi de păstorii lui. Cum să asculte păcatul de sfinţenie? Cum să asculte ura de dragoste? Cum să asculte minciuna de adevăr? Sunt legi peste care nu se poate trece.

Ascultarea este o însuşire a oilor sănătoase. Credinţa adevărată le duce la ascultare, iar ascultarea le creşte şi le limpezeşte chipul lui Cristos din ele. Iudeii, pentru că erau necredincioşi, nu puteau să asculte de Domnul Isus. Ca să-l poţi urma cu adevărat pe Domnul Isus, trebuie să te părăseşti pe tine, voia ta, calea ta şi planurile tale. De asemenea, trebuie să părăseşti căile şi sfaturile oamenilor, care nu au Duhul şi felul de a fi al lui Cristos. Aici se cere o hotărâre puternică şi gata de jertfă. Dar cine vrea, poate. Mântuitorul nostru îl ajută.

În prima lectură, Duhul Sfânt a voit să-i păstreze pe Paul şi Barnaba pentru o misiune specială (cf. Fap 13,2). Aceştia trebuiau să ia drumul primei călătorii misionare. În toate oraşele ei intră în sinagogi şi le adresează iudeilor din diaspora "vestea cea Bună că promisiunea făcută părinţilor s-a împlinit odată cu învierea lui Isus". Peste tot oamenii se deschid credinţei. În special la Antiohia Pisidiei, o mare mulţime de oameni acceptă, primesc anunţul celor doi.

Isus le spunea odată ucenicilor săi: "Amintiţi-vă cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sclavul mai mare decât stăpânul său»! Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi; dacă au păzit cuvântul meu, îl vor păzi şi pe al vostru" (In 15,20)! Bunăvoinţa de care s-au bucurat apostolii, ca şi în cazul lui Isus, a dezlănţuit repede gelozia şi persecuţiile din partea iudeilor, persecuţii care vor duce la separarea Sinagogii de Biserică (cf. Fap 13,45-52). De aici înainte Cuvântul predicii apostolice va "ţâşni" liber spre toate marginile pământului; refuzat de evrei cărora era mai întâi adresată predica, Cuvântul nu mai cunoaşte acum hotarele naţionale sau rasiale şi poate comunica viaţa cea veşnică tuturor oamenilor de bunăvoinţă de pretutindeni: Cristos, lumina pentru luminarea neamurilor, trebuie să fie dus pretutindeni de către predicatorii evangheliei (cf. Fap 13,47). Cine respinge anunţul vestitorilor se închide în orizonturi periculoase; în schimb, cine primeşte acest anunţ şi i se alătură, cunoaşte încă de pe acum bucuria vieţii veşnice şi puterea Duhului Sfânt care întăreşte pe cel care este prigonit datorită evangheliei, datorită dragostei pentru Cristos.

Odată cu viziunea mulţimii imposibil de numărat a celor mântuiţi (cf. Ap 7,9.14-17) înţelegem marele adevăr că, după lunga noapte de trudă şi suferinţă prin care trec răscumpăraţii Domnului Isus, vine ziua fără sfârşit a mângâierilor şi binecuvântărilor dumnezeieşti în care nici un nor n-o va mai umbri. Mielul stă în mijlocul scaunului de domnie al lui Dumnezeu împreună cu Mireasa (Biserica) sa. Acolo sus, după ce am fost pe pământ "pescari de oameni pentru Dumnezeu", după ce am fost una cu Isus în planul divin de mântuire şi în suferinţă, vom fi şi una cu el, prin Isus, în fericire. Unitatea, iată-i pe Dumnezeu Tatăl şi pe Dumnezeu Fiul. Unitatea, iată starea tuturor adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Unitatea, iată împărăţia lui Dumnezeu cu oamenii.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţia la duminica a 3-a Paştelui - Anul C - 2019

"Vrednic este mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea şi gloria" (Ap 5,12).

Învierea lui Cristos este adevărul de căpătâi al creştinismului, o încoronare a Evangheliei şi o desăvârşire a creaţiei (cf. 1Cor 15,1-5; Fap 4,2; 17,18; 23,6). Învierea este dovada morţii sale pentru noi (1Cor 15,3); învierea este dovada desăvârşirii lucrării sale de răscumpărare (cf. Rom 4,25; 1Cor 15,12); învierea este dovada incontestabilă a divinităţii sale veşnice (cf. Rom 1,4; Fap 2,24); învierea este dovada absolută a autenticităţii Vechiului Testament (cf. Fap 2,24-32); învierea este modelul şi garanţia învierii credincioşilor (cf. 1Cor 15,19-22); învierea este dovada că Isus va fi Judecătorul tuturor oamenilor (cf. Fap 17,31); învierea este justificarea absolută şi completă că Isus era Dumnezeu aşa cum a pretins că este (cf. In 10,18-19); învierea a fost "Amin-ul" lui Dumnezeu la strigătul "s-a sfârşit" al lui Cristos de pe cruce. Fericiţi sunt cei care sunt legaţi de el în această viaţă!

Lecturile din duminica aceasta fac legătura între: misiunea Bisericii pe acest pământ (Evanghelia şi Faptele Apostolilor) şi răsplata cerească din paradis a lucrătorilor împărăţiei cerurilor, aşa cum este ea descrisă în Apocalips. În Evanghelie putem distinge patru etape: pescuirea zadarnică din timpul nopţii (Vv. 1-3); pescuirea minunată din zorii zilei, datorate prezenţei celui înviat (Vv. 4-6); recunoaşterea Domnului înviat, întâlnirea cu el şi dejunul modest; convorbirea cu Petru şi confirmarea misiunii sale (Vv. 4-6).

1. Petru le-a propus celorlalţi apostoli să se întoarcă la vechea lor ocupaţie de pescari de la care îi chemase Isus (cf. Mt 4,18-22; Lc5,10-11). Acesta era un pas înapoi. Petru nu a mai aşteptat directivele divine, aşa că s-a hotărât să acţioneze de unul singur. De aici a urmat truda lor neroditoare (cf. In 15,5). Aceasta explică de ce multe eforturi de ale noastre sunt neroditoare (cf. Fil 4,13; 1Cor15,10). În noaptea aceea nu au prins nimic". Motivul trebuie căutat în simbolul nopţii. Când lipseşte lumina, care este Cristos, lipsesc şi puterea şi ajutorul lui. Isus spusese odată: "Cât este ziuă trebuie să lucrez lucrările celui ce m-a trimis, vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze. Cât sunt în lume sunt lumina lumii" (In 9,4-5). Pe timp de noapte, adică în lipsa luminii lui Cristos, pot fi realizate lucrările oamenilor, dar nu cele ale Tatălui; poate fi realizat un plan omenesc, dar nu un plan divin.

2. În zorii zilei Isus se prezintă pe ţărmul lacului. Este ca apariţia unei lumini. "Copii, aveţi de mâncare ceva peşte?", i-a întrebat Isus. "Nu", i-au răspuns ei. "Aruncaţi mrejele în partea dreaptă a bărcii şi veţi prinde". Pentru evrei, partea dreaptă este aceea a binecuvântării lui Dumnezeu. După noaptea neagră a frământărilor şi spaimelor, vine totdeauna dimineaţa liniştii şi a bucuriei. Căci nu-i noapte atât de puternică să se poată împotrivi dimineţii. "Dimineaţa, Isus stătea pe ţărm". Domnul Isus stă şi pe ţărmul vieţii noastre sub diferite înfăţişări: încercări, mustrări, mângâieri, Cuvântul scris, fraţi etc. El însuşi a zis, "Eu sunt cu voi în toate zilele" (Mt 28,20). Şi fiecărui personal, "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi" (Evr 13,5). Domnul Isus ne ajută numai după ce ne recunoaştem sărăcia şi nimicnicia noastră. Când ne considerăm bogaţi, înţelepţi, neprihăniţi, puternici, el nu ne poate ajuta, căci nimeni nu umple un vas deja plin.

"Aruncaţi mreaja în partea dreaptă...". După tradiţia biblică, dreapta este latura binecuvântării. Numai în partea "dreaptă" se prinde peşte, pentru că dreapta Domnului câştigă biruinţa (cf. Ps 118,16), dreapta lui este plină de îndurare (cf. Ps 48,10), dreapta lui dă izbăvire (cf. Ps 60,5). La dreapta lui Dumnezeu s-a înălţat Domnul Isus (Fap 7,55-56; Ef 1,20; Evr 8,1), în partea dreaptă sunt oile lui (cf. Mt 25,33). Dreapta este partea din care se poate lucra, pentru că în ea este puterea. Domnul Isus n-a spus la întâmplare vorbele lui, ci el a poruncit peştilor să vină în partea dreaptă a corabiei, ca să poată fi prinşi şi, prin aceasta, să ne înveţe pe noi o lecţie din adevărul său veşnic. În felul acesta pescuirea minunată a devenit rodul generozităţii divine şi nu rodul muncii oamenilor. "Au aruncat deci mreaja şi acum n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor". Sfântul Ieronim ne spune că numărul 153 de peşti mari prinşi, era numărul de specii de peşti cunoscuţi pe atunci, ei fiind simbolul lumii întregi de pescuit cu năvodul evangheliei învierii, că truda lor trebuie să cuprindă toate neamurile pământului, trebuie să ajungă la toţi oamenii. Când se înmulţesc peştii prinşi cu năvodul evangheliei, să ştim că este Domnul. Numai el poate face asta, numai mâna lui întinsă dă ajutor (cf. Ps 145,16), numai paşii lui varsă belşugul (cf. Ps 65,11). Ştiind aceasta ne putem da seama cu uşurinţă cât de actuală, cât de urgentă şi cât de necesară este mărturia adevărului învierii în zilele noastre.

Le-a spus lor Isus: "Aduceţi puţin din peştele pe care l-aţi prins!" Curios! Peştele acela îl prinseseră numai cu ajutorul lui". Isus a săvârşit totul, a obţinut totul, a dus până la maximum rodul misiunii sale pământeşti, dar cu toate acestea el mai are trebuinţă şi de misiunea Bisericii. Este vorba de o mărturie în numele lui Isus şi nu în numele propriu. Urmările: "După ce au poruncit să-i bată, i-au pus în libertate". Isus nu garantează reuşite uşoare şi nici privilegii. Misiunea este totdeauna riscantă.

Prima lectură din Faptele Apostolilor ne prezintă interogatoriul lui Petru şi al apostolilor din faţa Sinedriului. Ei, conform ordinelor din partea autorităţilor, trebuiau să nu mai vorbească de Isus şi nici în numele lui Isus, ci să tacă. Însă ei nu au dat ascultare acestei oprelişti omeneşti ci căutau să răspândească vestea cea bună a lui Isus din Nazaret. Petru chiar ţine o scurtă predică în faţa judecătorilor: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni" (Fap 5,29). El vorbeşte despre fidelitate faţă de porunca şi misiunea primită de la Domnul şi nu faţă de porunca primită de la oameni. Noi de cine ascultăm, de Dumnezeu, sau de oameni?

Liturghia cerească descrisă în Apocalips, lectura a doua, se celebrează "în faţa celui care stă pe tron şi a mielului" (Ap 5,13). Aici Cristos apare "ca un miel dus la măcelărie" (Is 53,7). Prin jertfa crucii sale Isus şterge păcatele lumii, iar roadele morţii sale rămân pentru totdeauna. Tot ceea ce Biserica realizează, datorează lui Cristos mort şi înviat, căci numai Isus are puterea mântuitoare, numai el este Domnul vieţii şi al morţii, numai el este capabil să vindece şi să învie. De aceea: "Vrednic este Mielul care a fost omorât să primească puterea şi bogăţia, înţelepciunea şi tăria, onoarea, slava şi lauda" (Ap 5,12). Creştinul trebuie să intre în armonia acestui cor universal şi să cânte gloria celui înviat, începând de pe acest pământ, lăsând să triumfe în sine Isus ca singurul Domn al vieţii sale.

3. În ziua de Paşti, Petru şi Ioan aleargă la mormântul gol. Ioan, mai tânăr, mai sprinten, ajunge mai repede. Dar nu intră. Din respect faţă de Petru, pus de Cristos drept cap al grupului de apostoli, îl aşteaptă şi îl lasă pe el să intre cel dintâi în mormânt. În Evanghelia de azi, Ioan, ucenicul pe care îl iubea Isus, îl descoperă cel dintâi pe Isus; dar Petru este cel dintâi care se îndreaptă spre Isus. Această menţionare a Evangheliei nu este întâmplătoare. Autoritatea dată de Domnul primează peste orice altă realitate. "Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc" (Is 40,30-31).

4. După ce în întâlnirile anterioare, Isus a ridicat-o pe Maria Magdalena care stătea lângă mormânt şi plângea, după ce i-a ridicat pe ucenicii de la Emaus care se retrăgeau descurajaţi acasă, după ce l-a ridicat pe Toma "necredinciosul", care îşi însuşise proverbul lumii necredincioase, "cred numai ceea ce văd", deşi credinciosul trebuie să umble prin credinţă, nu prin vedere (cf. In 11,40; Ps27,13), astăzi Isus îl ridică şi îl reabilitează şi pe Petru care îl renegase de trei ori şi îi dă şi lui pacea, pacea învierii sale, pacea unei răscumpărări îndeplinite, pacea unei puteri dăruite. Lui Petru Isus îi cere o declaraţie de dragoste. Nu este problema de a şti mai mult, de a apărea mai sus, de a fi mai buni. Este problema de a iubi mai mult. Unicul titlu care justifică autoritatea este iubirea mai mare.

"Câţi ani trebuie să am, ca să pot fi creştină" a întrebat odată o fetiţă pe mama ei? Mama i-a răspuns cu o altă întrebare: "Câţi ani trebuie să ai, ca să iubeşti pe mama ta?" "Ah, mămicuţo, strigă fetiţa sărutând-o pe obraz, eu te-am iubit totdeauna şi vreau să te iubesc mereu!" "Vezi tu, adăugă mama, tot aşa nimeni nu este prea mic pentru ca să iubească pe Domnul Isus".

Prin cele trei întrebări: "Mă iubeşti?", Mântuitorul a zdrobit eul lui Petru, care pe când era tânăr şi puternic, îl ducea unde voia. Acum însă Isus îl încinge şi-l duce unde voia el. Îl duce la o viaţă şi la moarte asemănătoare cu a lui. Vino după mine, înseamnă că şi noi trebuie să mergem pe urmele lui Isus, căutând pe cei pierduţi în păcate şi fărădelegi ca să-i aducem la el. Şi dacă pe această cale avem de suferit, trebuie să ieşim cu el afară din tabără, ca să suferim împreună cu el ocara şi dacă e nevoie, chiar moartea (cf. Evr 13,13). Vino după mine, înseamnă că trebuie să-l urmăm şi în zilele întunecoase, fiindcă drumul pe care mergem este un drum bătătorit de el. EI a ajuns în Casa Tatălui. Să călcăm pe urmele lui şi vom ajunge şi noi acolo (cf. In 14,2). Amin. Pr. Ioan Lungu