Consideraţie la prima duminică din Advent - Anul A - 2019

Is 2,1-5; Ps 122; Rom 13,11-14a; Ps 85,8; Mt 24,37-44

"Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea ta" (Ps 85,8).

Cu această duminică am început timpul sfânt al Adventului, "advent" care înseamnă atât "aşteptare" cât şi "venire" a cuiva important. Pentru noi creştinii Adventul este un timp de aşteptare vigilentă a lui Isus, mai întâi venirea sa liturgică de la Crăciun şi de la celelalte sărbători când vom retrăi în prezent: naşterea, creşterea, învăţătura, suferinţele, moartea, învierea, înălţarea, glorificarea şi trimiterea Duhului Sfânt şi apoi sosirea reală de la Parusie (venirea de-a doua a lui Isus de la sfârşitul timpului) când va încorona şi va desăvârşi lucrările primei sale veniri. Dar pentru ca noi să fim cât mai bine pregătiţi, atât pentru venirea liturgică de la Crăciun şi de la celelalte sărbători, cât şi pentru venirea reală de la Parusie, Isus rămas cu noi până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20), vine deja zilnic la noi în cuvânt şi euharistie, prin care ni se dăruieşte şi cere dăruirea noastră (cf. 1Cor 11,25); vine zilnic prin fraţii noştri prin care ne întăreşte, dar ne cere şi să-i întărim (cf. Mt 25,40); vine zilnic prin semnele timpurilor prin care ne vorbeşte şi ne cere să vorbim despre ele şi altora (cf. Mt 16,3); şi mai vine zilnic şi prin vietăţile şi prin natura înconjurătoare, prin care ne învaţă lauda Creatorului, dar ne cere şi să protejăm aceste voci (cf. Ps 96,11-12).

Nici una din aceste întâlniri zilnice cu Isus, întâlniri enumerate mai sus, nu sunt întâmplătoare pentru cel care crede, iubeşte şi speră. Ne trebuie doar credinţă pentru a-i sesiza prezenţa lui Isus în cuvânt şi euharistie (cf. In 6,51); ne trebuie şi o inimă plină de dragoste pentru a-l putea vedea venind la noi în întâlnirile cu semenii, în realităţile pe care le trăim şi în celelalte făpturi create (cf. Rom 1,20) şi pornind de toate aceste vizite zilnice să le pregătim pe celelalte două de la Crăciun şi Parusie. Apoi ne trebuie şi o inimă misionară şi plină de speranţă ca să înţelegem că aşa cum profeţii au pregătit lumea pentru prima venire a lui Isus sub toate aspectele ei (cf. Lc 24,25), tot astfel prin aportul nostru vom pregăti oamenii pentru cea de-a doua venire a lui Isus pe nori ca Judecător şi Mântuitor (cf. Mc 16,20), venire la care toţi să fie aleşi şi răpiţi în paradis (cf. 1Tes 4,17; Ap 1,7).

Şi ca să fim printre cei aleşi la Parusie avem nevoie de vigilenţă prin să-i sesizăm venirea aflată în desfăşurare şi să-i ieşim pregătiţi în întâmpinare. De aceea, sfântul Augustin (354-430), spunea: "Mi-e teamă de Isus care trece fără să-i pot simţi prezenţa!" Comportamentul slujitorului care aşteaptă întoarcerea Stăpânului (cf. Lc 12,36) şi a fecioarelor înţelepte care îşi aşteaptă Mirele, descrie foarte bine semnificaţia pregătirii şi a vigilenţei (cf. Mt 25,10).

Din decorul violet al timpului liturgic de Advent face parte şi "coroniţa de Advent cu cele patru lumânări". Prin coroniţa de Advent confecţionată în formă de cerc şi din cetină verde de brad, coroniţă pe care o aşezăm în bisericile şi casele noastre în acest timp sfânt, simbolizăm dumnezeirea şi viaţa veşnică a celui aşteptat care vine să ne mântuiască şi din care să ne împărtăşească şi nouă. Iar cele patru lumânări pe care le aprindem succesiv în fiecare duminică din acest timp sfânt simbolizăm cei patru mii de ani de aşteptare a mântuirii, aşteptare cu luptele ei contra întunericului şi păcatului, atât din noi, cât şi din jurul nostru, lupte care fac posibilă primirea lui Isus ca Mântuitor şi Domn în viaţa noastră. Pentru că cetina verde a coroanei de Advent ne aminteşte şi de laurii învingătorilor din vechime, prin utilizarea ei liturgică îi spunem lui Isus că el este coroana noastră şi că noi suntem coroana lui.

Începem cu această duminică nu numai un nou an liturgic, nou an notat simbolic cu "A", nou an în care Isus ne vorbeşte cu prioritate prin Evanghelia după sfântul Matei şi prin rămânerea sa cu noi, nou an care făcând un arc peste timp, ne poartă de la aşteptarea primei sale venirii ca mântuitor până la aşteptarea celei de-a doua sa venire ca Domn şi Judecător, pentru a ne răpi pe nori în rai, unde el este glorificat acum la dreapta Tatălui său şi unde ne pregăteşte un loc în casa lui (cf. In 14,2); dar cu această duminică începem şi un nou itinerar al mântuirii noastre, după multe altele de până acum.

De ce este nevoie să începem un nou itinerar de pregătire pentru întâmpinarea sa ca mântuitor la Crăciun şi apoi la Parusie? Ca să fim cât mai bine pătrunşi de lumina lui, ca să fim cât mai bine zidiţi sufleteşte, ca să-l putem mărturisi cu mai multă convingere şi să putem primi în siguranţă moştenirea sa veşnică împreună cu toţi sfinţii (cf. Fap 20,32). Iată şi o imagine plastică în acest sens:

Cineva a visat că a murit şi murind a intrat într-un şir ce înainta spre poarta cerului, poartă la care fiecare trebuia să spună o parolă pentru a putea fi primit înăuntru, parolă pe care unii o ştiau din timpul vieţii, iar alţii cum era şi el, au aflat-o stând la rând. Parola era foarte simplă: "Isuse, te iubesc!" Aflând-o a tot repetat-o ca să nu o uite, dar cu toată străduinţa sa, tocmai la poartă a uitat-o. Atunci a fost scos din rând şi Cineva plin de îndurare l-a trimis înapoi pe pământ ca să înveţe "parola" nu doar cu vorbele, dar cât mai ales cu faptele vieţii. Aşa trebuie să privim şi noul an liturgic ca pe un semn de milostivire din partea lui Dumnezeu care ne mai acordă încă o şansă de mântuire pe lângă multe altele pierdute (cf. 2Pt 3,9).

Conform celor trei lecturi biblice de astăzi, tema principală a acestei primei duminici din Advent, este aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Isus în slavă.

Profeţia lui Isaia din această duminică (cf. Is 2,1-5) ne poartă privirile spre muntele Sionului unde se află Dumnezeu locuind în Templul său. Către acest templu profetul vede îndreptându-se mulţimi nenumărate de oameni aparţinând nu doar poporului ales, ci şi tuturor naţiunilor de sub cer. Profetul vede aceste mulţimi înaintând din toate părţile către Ierusalim pentru că acolo l-au descoperit pe Dumnezeu în justeţea Legii, dar mai ales în voinţa sa de mântuire a tuturor păcătoşilor. Această speranţă vie în Dumnezeu îi determină să dezamorseze tensiunile şi războaiele dintre ei, să-şi transforme săbiile în fiare de pluguri şi lăncile în seceri şi apoi să facă din însuşi sufletul lor un templu vrednic să-l primească.

Psalmul 122 de astăzi face parte din psalmii numiţi "Cântările Sionului", sau "Psalmii Treptelor" (Psalmii 120-134), psalmi care cântă providenţa şi mântuirea lui Dumnezeu. Aceşti psalmi pornesc de la asuprirea lui Israel de pe pământ şi ajung la aşezarea definitivă a credincioşilor în Ierusalimul ceresc, în împărăţia cerurilor, adevăratul Templu şi Munte al Sionului. Asediaţi de asirieni din afară şi asupriţi dinăuntru de duhul lui Antihrist, aleşii nu mai privesc spre munţi, ca în Psalmul 121, ci privesc direct spre Dumnezeu cel din ceruri care vine să-i salveze şi să le ofere pacea. Pacea cuprinde în ea toată mântuirea, fericirea, bunăstarea şi siguranţa veşnică.

Pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 24,37-44) ne arată cum i-a amăgit diavolul din totdeauna pe oameni ca să piardă mântuirea şi pacea lui Dumnezeu. Isus ia amăgirea diavolului din timpul lui Noe ca referinţă pentru toate amăgirile din toate timpurile. Amăgirea oamenilor de pe timpul lui Noe şi din toate timpurile constă în preocuparea excesivă pentru cele trupeşti: mâncare, băutură şi distracţii, şi preocupare minimă şi chiar zero pentru suflet, amăgire datorită căreia contemporanii lui Noe au fost surprinşi nepregătiţi de potop, în ciuda predicii de 120 de ani a lui Noe; iar oamenii din celelalte timpuri au fost surprinşi nepregătiţi de diferite feluri de moarte şi s-au pierdut în ciuda multor ani de chemare la mântuire. Dar pericopa evanghelică de astăzi ne face să vedem anticipat şi evenimentele ultimelor timpuri când oamenii, la toate excesele contemporanilor lui Noe, vor adăuga şi o poftă nesăbuită de pentru averi (cf. Mt 24,40-41), averi care adorm sufletul în necugetare, care distruge dragostea de Dumnezeu şi de oameni, care orbeşte şi robeşte omul ca să nu se mai gândească venirea Domnului ca judecător şi la pierzarea care îl paşte (cf. Lc 12,19-20).

De aceea însuşi Isus le spune astăzi tuturor celor care doresc mântuirea lui: "Vegheaţi, căci nu ştiţi în care zi vine stăpânul vostru!" (Mt 24,42), iar sfântul Paul le aminteşte că trebuie să se trezească din somnul păcatului, căci mântuirea lor este acum mai aproape decât atunci când au început să creadă şi să se dezbrace de faptele întunericului: chefuri şi beţii, necurăţii şi desfrâuri, certuri şi gelozii, pentru a se îmbrăca cu Isus Cristos (cf. Rom 13,11-14).

Mare este înşelăciunea diavolului asupra oamenilor în privinţa abuzurilor trupeşti şi a poftei de avere, înşelăciune în care nu cad nici măcar necuvântătoarele. Ca vieţuitoare mănâncă sau bea mai mult decât îi trebuie? Care pasăre sau vieţuitoare sălbatică îşi construieşte mai multe adăposturi? Care veveriţă strânge nuci şi alune pentru mai multe ierni? Care câine adună oase pentru la bătrâneţe? Deşi Biblia spune clar că cei care doresc bogăţii cad în ispită, în laţ, în multe pofte necugetate şi-i cufundă pe oameni în ruină şi pierzare, iar rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani şi cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credinţă şi şi-au provocat multe chinuri (cf. 1Tim 6,9-10), totuşi multor creştini le place compania celor care ştiu a câştiga bani. Sfântul Paul spune că suntem meniţi să creştem sufleteşte "până când vom ajunge la plinătatea înălţimii staturii lui Cristos" (cf. Ef 4,13).

O femeie ce lucra în sanitar venind la serviciu a început să se simtă tare rău şi voind să ia o fiolă de calmant, a luat din neatenţie o fiolă de morfină. Imediat parcă a simţit o ameliorare şi intrând într-o stare de somnolenţă şi-a rugat colegele să o lase să doarmă. Acestea, alarmate de înfăţişarea ei ciudată, au chemat medicul. Medicul descoperind greşeala femeii, împreună cu colegele ei au încercat să o trezească. Au stropit-o cu apă, au scuturat-o, dar ea tot bâlbâia să o lase în pace, că dacă doarme se va face bine. Doctorul însă a spus: "Dacă adoarme, nu se mai trezeşte". Medicul împreună cu personalul secţiei au ridicat femeia pe picioare, au susţinut-o fiecare cum a putut, şi au plimbat-o toată noaptea, până când a început să dea semne de trezire. Atunci doctorul a spus: "Are şanse să supravieţuiască".

Ceea ce face pe om să adoarmă sufleteşte şi să nu mai fie preocupat de mântuirea sa veşnică este păcatul în diversele sale forme: avariţie, egoism, mândrie, necurăţie, ură, necredinţă şi altele, pe care l-a luat din ignoranţă ca medicament al sufletul său. De aceea lecturile biblice, cântările, rugăciunile de la sfânta Liturghie de astăzi, alături de chemărilor insistente ale păstorilor sufleteşti, vor să fie pentru sufletele adormite de morfina păcatului, o continuă stropire cu apa vieţii, o continuă chemare la trezire spirituală.

Întru-cât sfânta Liturghie este o venire zilnică a lui Isus la noi, pentru a ne ajuta să ne pregătim cât mai bine venirea sa de la Sărbători şi mai ales pe cea de la Parusie şi întrucât Preasfinţitul Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi, a declarat noul an liturgic 2019-2020, an dedicat aprofundării sfintei Liturghii, voi spune împreună cu el şi cu tot poporul lui Dumnezeu: "Toate izvoarele mele sunt în tine" (Ps 87,7),

Episcopul din Digne, sud-estul Franţei, Bienvenu de Miollis (1753-1843), episcop pe care Victor Hugo în romanul său "Mizerabilii", una din capodoperele umanităţii, i-a schimbat numele în Myriel de Bienvenu şi l-a luat ca model de bun păstor de suflete, căci a schimbat viaţa unui puşcăriaş, Jean Valjean, uimindu-l prin faptul că după ce i-a furat vesela de argint, atunci când l-a prins poliţia, a spus că el i le-a dăruit şi că i-a mai dăruit şi sfeşnicele pe care a uitat să le ia. Dăruindu-i puşcăriaşului mai mult decât a putut fura, l-a schimbat în om oneste şi milostiv. Acest episcop spunea: "Fiecare creştin, ajuns la vârsta priceperii, este obligat să participe în fiecare duminică la sfânta Liturghie!" De aceea, el şi-a făcut obiceiul ca duminica după ce celebra Liturghia să iasă din casă şi să meargă prin satele din eparhia sa pentru cateheze. Se spune că într-o zi de duminică a întâlnit un păstoraş cu oile pe care l-a întrebat dacă în acea zi a participat la sfânta Liturghie. "Aş participa cu multă bucurie, a zis băiatul, dar n-am cu cine să las oile". Episcopul s-a oferit să-i ţină locul până se va întoarce de la biserică. Stăpânul, văzându-l pe copil la biserică, a început să-l certe că a lăsat oile singure pe câmp. Băiatul i-a spus că le-a lăsat în seama unui preot. Stăpânul i-a răspuns: "Acela nu poate fi decât un hoţ deghizat". A plecat îndată, însoţit de alţi oameni, să-şi salveze turma. Mai mare le a fost mirarea când l-au văzut pe episcopul lor, Bienvenu de Miollis, în mijlocul oilor.

Sfântul Augustin mărturiseşte că mama lui, sfânta Monica, nu a lăsat să treacă nici o zi fără a participa la sfânta Liturghie. Despre împăratul Constantin se spune că participa zilnic la sfânta Liturghie, iar când era plecat în misiuni de apărare purta cu el un altar pe care un preot îi celebreze sfânta Liturghie. Despre sfinţii: Omobono, un croitor; Oddone, un cizmar; Isidor, un plugar; Ludovic, un rege al Franţei, şi mulţi alţi oameni de renume, în ciuda obligaţiilor lor găseau timp pentru a participa zilnic la sfânta Liturghie, pregătind astfel venirile lui Isus de la marile sărbători şi apoi de la Parusie.

Cele dintâi comunităţi creştine aşteptau cu nerăbdare revenirea lui Cristos, repetând de nenumărate ori invocaţia: "Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,20). Închei cu rugăciunea zilei: "Dumnezeule atotputernic, te rugăm, întăreşte voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor. Prin Cristos Domnul nostru. Amin!"

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la prima duminică din Advent - Anul A - 2019

Is 2,1-5; Ps 122; Rom 13,11-14a; Ps 85,8; Mt 24,37-44

"Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea ta" (Ps 85,8).

Cu această duminică am început timpul sfânt al Adventului, "advent" care înseamnă atât "aşteptare" cât şi "venire" a cuiva important. Pentru noi creştinii Adventul este un timp de aşteptare vigilentă a lui Isus, mai întâi venirea sa liturgică de la Crăciun şi de la celelalte sărbători când vom retrăi în prezent: naşterea, creşterea, învăţătura, suferinţele, moartea, învierea, înălţarea, glorificarea şi trimiterea Duhului Sfânt şi apoi sosirea reală de la Parusie (venirea de-a doua a lui Isus de la sfârşitul timpului) când va încorona şi va desăvârşi lucrările primei sale veniri. Dar pentru ca noi să fim cât mai bine pregătiţi, atât pentru venirea liturgică de la Crăciun şi de la celelalte sărbători, cât şi pentru venirea reală de la Parusie, Isus rămas cu noi până la sfârşitul lumii (cf. Mt 28,20), vine deja zilnic la noi în cuvânt şi euharistie, prin care ni se dăruieşte şi cere dăruirea noastră (cf. 1Cor 11,25); vine zilnic prin fraţii noştri prin care ne întăreşte, dar ne cere şi să-i întărim (cf. Mt 25,40); vine zilnic prin semnele timpurilor prin care ne vorbeşte şi ne cere să vorbim despre ele şi altora (cf. Mt 16,3); şi mai vine zilnic şi prin vietăţile şi prin natura înconjurătoare, prin care ne învaţă lauda Creatorului, dar ne cere şi să protejăm aceste voci (cf. Ps 96,11-12).

Nici una din aceste întâlniri zilnice cu Isus, întâlniri enumerate mai sus, nu sunt întâmplătoare pentru cel care crede, iubeşte şi speră. Ne trebuie doar credinţă pentru a-i sesiza prezenţa lui Isus în cuvânt şi euharistie (cf. In 6,51); ne trebuie şi o inimă plină de dragoste pentru a-l putea vedea venind la noi în întâlnirile cu semenii, în realităţile pe care le trăim şi în celelalte făpturi create (cf. Rom 1,20) şi pornind de toate aceste vizite zilnice să le pregătim pe celelalte două de la Crăciun şi Parusie. Apoi ne trebuie şi o inimă misionară şi plină de speranţă ca să înţelegem că aşa cum profeţii au pregătit lumea pentru prima venire a lui Isus sub toate aspectele ei (cf. Lc 24,25), tot astfel prin aportul nostru vom pregăti oamenii pentru cea de-a doua venire a lui Isus pe nori ca Judecător şi Mântuitor (cf. Mc 16,20), venire la care toţi să fie aleşi şi răpiţi în paradis (cf. 1Tes 4,17; Ap 1,7).

Şi ca să fim printre cei aleşi la Parusie avem nevoie de vigilenţă prin să-i sesizăm venirea aflată în desfăşurare şi să-i ieşim pregătiţi în întâmpinare. De aceea, sfântul Augustin (354-430), spunea: "Mi-e teamă de Isus care trece fără să-i pot simţi prezenţa!" Comportamentul slujitorului care aşteaptă întoarcerea Stăpânului (cf. Lc 12,36) şi a fecioarelor înţelepte care îşi aşteaptă Mirele, descrie foarte bine semnificaţia pregătirii şi a vigilenţei (cf. Mt 25,10).

Din decorul violet al timpului liturgic de Advent face parte şi "coroniţa de Advent cu cele patru lumânări". Prin coroniţa de Advent confecţionată în formă de cerc şi din cetină verde de brad, coroniţă pe care o aşezăm în bisericile şi casele noastre în acest timp sfânt, simbolizăm dumnezeirea şi viaţa veşnică a celui aşteptat care vine să ne mântuiască şi din care să ne împărtăşească şi nouă. Iar cele patru lumânări pe care le aprindem succesiv în fiecare duminică din acest timp sfânt simbolizăm cei patru mii de ani de aşteptare a mântuirii, aşteptare cu luptele ei contra întunericului şi păcatului, atât din noi, cât şi din jurul nostru, lupte care fac posibilă primirea lui Isus ca Mântuitor şi Domn în viaţa noastră. Pentru că cetina verde a coroanei de Advent ne aminteşte şi de laurii învingătorilor din vechime, prin utilizarea ei liturgică îi spunem lui Isus că el este coroana noastră şi că noi suntem coroana lui.

Începem cu această duminică nu numai un nou an liturgic, nou an notat simbolic cu "A", nou an în care Isus ne vorbeşte cu prioritate prin Evanghelia după sfântul Matei şi prin rămânerea sa cu noi, nou an care făcând un arc peste timp, ne poartă de la aşteptarea primei sale venirii ca mântuitor până la aşteptarea celei de-a doua sa venire ca Domn şi Judecător, pentru a ne răpi pe nori în rai, unde el este glorificat acum la dreapta Tatălui său şi unde ne pregăteşte un loc în casa lui (cf. In 14,2); dar cu această duminică începem şi un nou itinerar al mântuirii noastre, după multe altele de până acum.

De ce este nevoie să începem un nou itinerar de pregătire pentru întâmpinarea sa ca mântuitor la Crăciun şi apoi la Parusie? Ca să fim cât mai bine pătrunşi de lumina lui, ca să fim cât mai bine zidiţi sufleteşte, ca să-l putem mărturisi cu mai multă convingere şi să putem primi în siguranţă moştenirea sa veşnică împreună cu toţi sfinţii (cf. Fap 20,32). Iată şi o imagine plastică în acest sens:

Cineva a visat că a murit şi murind a intrat într-un şir ce înainta spre poarta cerului, poartă la care fiecare trebuia să spună o parolă pentru a putea fi primit înăuntru, parolă pe care unii o ştiau din timpul vieţii, iar alţii cum era şi el, au aflat-o stând la rând. Parola era foarte simplă: "Isuse, te iubesc!" Aflând-o a tot repetat-o ca să nu o uite, dar cu toată străduinţa sa, tocmai la poartă a uitat-o. Atunci a fost scos din rând şi Cineva plin de îndurare l-a trimis înapoi pe pământ ca să înveţe "parola" nu doar cu vorbele, dar cât mai ales cu faptele vieţii. Aşa trebuie să privim şi noul an liturgic ca pe un semn de milostivire din partea lui Dumnezeu care ne mai acordă încă o şansă de mântuire pe lângă multe altele pierdute (cf. 2Pt 3,9).

Conform celor trei lecturi biblice de astăzi, tema principală a acestei primei duminici din Advent, este aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Isus în slavă.

Profeţia lui Isaia din această duminică (cf. Is 2,1-5) ne poartă privirile spre muntele Sionului unde se află Dumnezeu locuind în Templul său. Către acest templu profetul vede îndreptându-se mulţimi nenumărate de oameni aparţinând nu doar poporului ales, ci şi tuturor naţiunilor de sub cer. Profetul vede aceste mulţimi înaintând din toate părţile către Ierusalim pentru că acolo l-au descoperit pe Dumnezeu în justeţea Legii, dar mai ales în voinţa sa de mântuire a tuturor păcătoşilor. Această speranţă vie în Dumnezeu îi determină să dezamorseze tensiunile şi războaiele dintre ei, să-şi transforme săbiile în fiare de pluguri şi lăncile în seceri şi apoi să facă din însuşi sufletul lor un templu vrednic să-l primească.

Psalmul 122 de astăzi face parte din psalmii numiţi "Cântările Sionului", sau "Psalmii Treptelor" (Psalmii 120-134), psalmi care cântă providenţa şi mântuirea lui Dumnezeu. Aceşti psalmi pornesc de la asuprirea lui Israel de pe pământ şi ajung la aşezarea definitivă a credincioşilor în Ierusalimul ceresc, în împărăţia cerurilor, adevăratul Templu şi Munte al Sionului. Asediaţi de asirieni din afară şi asupriţi dinăuntru de duhul lui Antihrist, aleşii nu mai privesc spre munţi, ca în Psalmul 121, ci privesc direct spre Dumnezeu cel din ceruri care vine să-i salveze şi să le ofere pacea. Pacea cuprinde în ea toată mântuirea, fericirea, bunăstarea şi siguranţa veşnică.

Pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 24,37-44) ne arată cum i-a amăgit diavolul din totdeauna pe oameni ca să piardă mântuirea şi pacea lui Dumnezeu. Isus ia amăgirea diavolului din timpul lui Noe ca referinţă pentru toate amăgirile din toate timpurile. Amăgirea oamenilor de pe timpul lui Noe şi din toate timpurile constă în preocuparea excesivă pentru cele trupeşti: mâncare, băutură şi distracţii, şi preocupare minimă şi chiar zero pentru suflet, amăgire datorită căreia contemporanii lui Noe au fost surprinşi nepregătiţi de potop, în ciuda predicii de 120 de ani a lui Noe; iar oamenii din celelalte timpuri au fost surprinşi nepregătiţi de diferite feluri de moarte şi s-au pierdut în ciuda multor ani de chemare la mântuire. Dar pericopa evanghelică de astăzi ne face să vedem anticipat şi evenimentele ultimelor timpuri când oamenii, la toate excesele contemporanilor lui Noe, vor adăuga şi o poftă nesăbuită de pentru averi (cf. Mt 24,40-41), averi care adorm sufletul în necugetare, care distruge dragostea de Dumnezeu şi de oameni, care orbeşte şi robeşte omul ca să nu se mai gândească venirea Domnului ca judecător şi la pierzarea care îl paşte (cf. Lc 12,19-20).

De aceea însuşi Isus le spune astăzi tuturor celor care doresc mântuirea lui: "Vegheaţi, căci nu ştiţi în care zi vine stăpânul vostru!" (Mt 24,42), iar sfântul Paul le aminteşte că trebuie să se trezească din somnul păcatului, căci mântuirea lor este acum mai aproape decât atunci când au început să creadă şi să se dezbrace de faptele întunericului: chefuri şi beţii, necurăţii şi desfrâuri, certuri şi gelozii, pentru a se îmbrăca cu Isus Cristos (cf. Rom 13,11-14).

Mare este înşelăciunea diavolului asupra oamenilor în privinţa abuzurilor trupeşti şi a poftei de avere, înşelăciune în care nu cad nici măcar necuvântătoarele. Ca vieţuitoare mănâncă sau bea mai mult decât îi trebuie? Care pasăre sau vieţuitoare sălbatică îşi construieşte mai multe adăposturi? Care veveriţă strânge nuci şi alune pentru mai multe ierni? Care câine adună oase pentru la bătrâneţe? Deşi Biblia spune clar că cei care doresc bogăţii cad în ispită, în laţ, în multe pofte necugetate şi-i cufundă pe oameni în ruină şi pierzare, iar rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani şi cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credinţă şi şi-au provocat multe chinuri (cf. 1Tim 6,9-10), totuşi multor creştini le place compania celor care ştiu a câştiga bani. Sfântul Paul spune că suntem meniţi să creştem sufleteşte "până când vom ajunge la plinătatea înălţimii staturii lui Cristos" (cf. Ef 4,13).

O femeie ce lucra în sanitar venind la serviciu a început să se simtă tare rău şi voind să ia o fiolă de calmant, a luat din neatenţie o fiolă de morfină. Imediat parcă a simţit o ameliorare şi intrând într-o stare de somnolenţă şi-a rugat colegele să o lase să doarmă. Acestea, alarmate de înfăţişarea ei ciudată, au chemat medicul. Medicul descoperind greşeala femeii, împreună cu colegele ei au încercat să o trezească. Au stropit-o cu apă, au scuturat-o, dar ea tot bâlbâia să o lase în pace, că dacă doarme se va face bine. Doctorul însă a spus: "Dacă adoarme, nu se mai trezeşte". Medicul împreună cu personalul secţiei au ridicat femeia pe picioare, au susţinut-o fiecare cum a putut, şi au plimbat-o toată noaptea, până când a început să dea semne de trezire. Atunci doctorul a spus: "Are şanse să supravieţuiască".

Ceea ce face pe om să adoarmă sufleteşte şi să nu mai fie preocupat de mântuirea sa veşnică este păcatul în diversele sale forme: avariţie, egoism, mândrie, necurăţie, ură, necredinţă şi altele, pe care l-a luat din ignoranţă ca medicament al sufletul său. De aceea lecturile biblice, cântările, rugăciunile de la sfânta Liturghie de astăzi, alături de chemărilor insistente ale păstorilor sufleteşti, vor să fie pentru sufletele adormite de morfina păcatului, o continuă stropire cu apa vieţii, o continuă chemare la trezire spirituală.

Întru-cât sfânta Liturghie este o venire zilnică a lui Isus la noi, pentru a ne ajuta să ne pregătim cât mai bine venirea sa de la Sărbători şi mai ales pe cea de la Parusie şi întrucât Preasfinţitul Iosif Păuleţ, episcop de Iaşi, a declarat noul an liturgic 2019-2020, an dedicat aprofundării sfintei Liturghii, voi spune împreună cu el şi cu tot poporul lui Dumnezeu: "Toate izvoarele mele sunt în tine" (Ps 87,7),

Episcopul din Digne, sud-estul Franţei, Bienvenu de Miollis (1753-1843), episcop pe care Victor Hugo în romanul său "Mizerabilii", una din capodoperele umanităţii, i-a schimbat numele în Myriel de Bienvenu şi l-a luat ca model de bun păstor de suflete, căci a schimbat viaţa unui puşcăriaş, Jean Valjean, uimindu-l prin faptul că după ce i-a furat vesela de argint, atunci când l-a prins poliţia, a spus că el i le-a dăruit şi că i-a mai dăruit şi sfeşnicele pe care a uitat să le ia. Dăruindu-i puşcăriaşului mai mult decât a putut fura, l-a schimbat în om oneste şi milostiv. Acest episcop spunea: "Fiecare creştin, ajuns la vârsta priceperii, este obligat să participe în fiecare duminică la sfânta Liturghie!" De aceea, el şi-a făcut obiceiul ca duminica după ce celebra Liturghia să iasă din casă şi să meargă prin satele din eparhia sa pentru cateheze. Se spune că într-o zi de duminică a întâlnit un păstoraş cu oile pe care l-a întrebat dacă în acea zi a participat la sfânta Liturghie. "Aş participa cu multă bucurie, a zis băiatul, dar n-am cu cine să las oile". Episcopul s-a oferit să-i ţină locul până se va întoarce de la biserică. Stăpânul, văzându-l pe copil la biserică, a început să-l certe că a lăsat oile singure pe câmp. Băiatul i-a spus că le-a lăsat în seama unui preot. Stăpânul i-a răspuns: "Acela nu poate fi decât un hoţ deghizat". A plecat îndată, însoţit de alţi oameni, să-şi salveze turma. Mai mare le a fost mirarea când l-au văzut pe episcopul lor, Bienvenu de Miollis, în mijlocul oilor.

Sfântul Augustin mărturiseşte că mama lui, sfânta Monica, nu a lăsat să treacă nici o zi fără a participa la sfânta Liturghie. Despre împăratul Constantin se spune că participa zilnic la sfânta Liturghie, iar când era plecat în misiuni de apărare purta cu el un altar pe care un preot îi celebreze sfânta Liturghie. Despre sfinţii: Omobono, un croitor; Oddone, un cizmar; Isidor, un plugar; Ludovic, un rege al Franţei, şi mulţi alţi oameni de renume, în ciuda obligaţiilor lor găseau timp pentru a participa zilnic la sfânta Liturghie, pregătind astfel venirile lui Isus de la marile sărbători şi apoi de la Parusie.

Cele dintâi comunităţi creştine aşteptau cu nerăbdare revenirea lui Cristos, repetând de nenumărate ori invocaţia: "Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,20). Închei cu rugăciunea zilei: "Dumnezeule atotputernic, te rugăm, întăreşte voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor. Prin Cristos Domnul nostru. Amin!"

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 34-a de peste an, Cristos, Regele Universului - Anul C - 2019

2Sam 5,1-3; Ps 122; Col 1,12-20; Mc 11,9-10; Lc 23,35-43

"Dumnezeu ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale" (Col 1,13).

Conform unei vechi legende, un om a căzut într-o prăpastie adâncă şi striga după ajutor. Pe acolo a trecut un lider de religie, care auzind strigătul omului căzut, i-a spus: "Toată viaţa este o suferinţă. Obişnuieşte-te cu aceasta!" Mai târziu a trecut pe acolo un alt lider de religie, care i-a zis: "Aceasta este voia divinităţii" şi a trecut mai departe. Apoi a trecut pe acolo încă un alt lider de religie, care s-a oprit pe marginea prăpastiei şi i-a spus: "Este evident că trebuie evitate astfel de locuri" şi a mers mai departe. Dar a trecut pe acolo şi Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care, văzând omul căzut, şi-a dat jos mantia de pe el, a coborât în prăpastie, l-a luat pe sărmanul om pe umerii săi şi l-a scos afară.

Legendele sunt o combinaţie de fapte reale împletite cu întâmplări posibile care se vor un "laudatio" la superlativ, menite să spună tot ceea ce se poate mai frumos despre un om. Astăzi când am relatat "legenda" cu Isus salvatorul omului căzut în prăpastie, am voit să spun că realitatea despre Isus, întrece cu mult orice "laudatio" pe care oamenii ar putut-o gândi şi vorbi despre Isus (cf. Ef 3,20). Pentru că în Isus găsim nu numai un om, ci pe Regele divin al întregului univers, un Dumnezeu foarte aproape de noi (cf.Dt 4,7), un Dumnezeu puternic care nu părăseşte pe nimeni (cf. Iob 36,5), un ajutor care nu ne lipseşte niciodată în nevoi (cf. Ps 46,1), un ajutor pentru ziua nenorocirii (cf. Ps 50,15).

Eram cu toţii căzuţi din demnitatea de fii şi fiice ale lui Dumnezeu în ruşinoasa sclavie a diavolului, eram căzuţi din bucuria vieţii divine în tristeţea lăcaşului morţii şi al diavolului, fiind comparaţi fetiţa din Cartea lui Ezechiel 16, neîngrijită şi aruncată cu dispreţ pe câmp ca să moară. Şi când nimeni nu se mai uita la noi, s-a uitat tocmai cel pe care îl părăsisem, s-a uitat Dumnezeu care ne-a spus fiecăruia: Trăieşte (cf. Ez 16,3-6)! Deci cu noi s-a întâmplat mai mult decât ne puteam închipui sau spera, căci Dumnezeu, prin Isus, Fiul său, nu numai că s-a îndurat de noi şi ne-a spus să trăim, ci a făcut şi mai uimitor, unic şi nemaiauzit lucru din întreg universul, a murit pentru noi, creatura sa care l-am părăsit. Dacă la celelalte popoare oamenii trebuiau să moară pentru a-i satisface pe zeii lor, cu noi s-a întâmplat tocmai invers, un Dumnezeu ne-a iubit şi a murit pentru a ne câştiga inimile păcătoase, pentru ca toţi cei care ne vom recunoaşte vina şi vom veni la el cu viaţa noastră schimbată şi dornică de mântuire, asemenea tâlharului căit din pericopa evanghelică de astăzi, să ajungem în paradisul său (cf. Lc 23, 40-43).

Ba mai mult, pe baza jertfei de la cruce, Isus a înfiinţat şi sacramentul Euharistiei pentru a rămâne mereu în mijlocul nostru cu braţele întinse şi rănile-i deschise pentru a ne primi şi a ne hrăni din ele spre înviere şi ajungere în împărăţia sa cerească: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (In 6,54).

Jertfa de pe cruce şi rămânerea lui Isus cu noi în Euharistie este şi tema Psalmului responsorial 122 cântat de noi astăzi, psalm care exprimă bucuria pentru privilegiul de a merge spre Ierusalimul ceresc pentru a deveni părtaşi pe deplin de roadele jertfei sale de pe cruce şi a rămânerii sale cu noi în Euharistie. Acest psalm al lui David a fost o profeţie pentru viitor, spre acel viitor în care şi neamurile (din rândul cărora facem parte şi noi) vor merge cu bucurie către Ierusalimul ceresc pentru a-i cânta Regelui veşnic. Psalmul face trimitere la un text din Scrisoarea către Evrei care ne spune: "Isus, pentru a sfinţi poporul prin propriul său sânge, a suferit în afara porţii. Prin urmare, să ieşim în întâmpinarea lui în afara taberei purtând ocara lui! Pentru că noi nu avem aici o cetate stabilă, ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină" (Evr 13,12-14). Pentru noi afara taberei este locul unde a fost scos Isus pentru răstignire, loc fără porţi deschis tuturor, loc unde trebuie să iasă toţi cei care doresc mântuirea lui, loc unde se află jertfa lui pentru noi şi masa lui euharistică întinsă pentru noi. Deci, în afara taberei oamenilor, găsim "jertfa şi masa euharistică" pentru noi, de unde izvorăsc pacea sa, ajutorul său, mântuirea sa, domnia şi fericirea sa.

De aceea astăzi în ultima duminică a anului liturgic, duminică care se vrea un simbol pentru toate zilele anului liturgic, creştinii se apropie de altarul de jertfă şi de masa euharistică pentru a-l primi şi şi a-l adora pe regele Isus care a rămas cu noi acolo până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), pentru ca nimeni dintre doritori să nu rămână afară de împărăţia sa.

Păcătoşii căiţi vor merge în cer cu Isus unde îi aşteaptă surprize şi mai mari, căci vor intra la o nuntă veşnică unde vor fi serviţi de Mirele Isus. Ba mai mult, nu vor fi numai simpli nuntaşi, ci vor fi făcuţi "mireasă prea frumoasă" a lui Isus (cf. Ef 5,27), care se va odihni la pieptul său: fără lacrimi, fără durere, fără frică şi şi mai ales fără moarte (cf. Ap 21,4). Ba mai mult, păcătoşii căiţi nu vor deveni numai o simplă mireasă prea frumoasă: fără riduri, fără lacrimi, fără durere, fără frică şi şi mai ales fără moarte, dar vor deveni "mireasă regină, prea frumoasă, prea fericită şi prea puternică", aşa cum a devenit şi Fecioara Maria, căci Isus le va împărtăşi şi lor slava şi domnia sa veşnică (cf. Rom 8,17).

Toate aceste gânduri le-a avut în vedere şi papa Pius al XI-lea atunci când, la 11 decembrie 1925, a instituit sărbătoarea lui Cristos Regele Universului. Într-adevăr sufletele noastre aveau, au şi vor avea nevoie de un rege divin mare şi bun, puternic şi milostiv, un rege divin care să moară pe cruce pentru a ne spăla de păcate în sângele său, pentru a ne hrăni trupul său, pentru ca să ne învie din morţi, pentru a ne facă mireasa sa, pentru a ne da viaţa sa veşnică şi pentru a ne asocia la domnia sa în împărăţia cerească.

Celebrându-l astăzi pe Cristos Regele Universului o facem cu bucurie, pentru că alături de regele slavei, Isus, ne vedem şi pe noi chemaţi alături de el. Însă de puţin folos ne vor fi toate aceste daruri minunate câştigate de Isus pentru noi oamenii la cruce, dacă regele universului şi centrul istoriei, nu va deveni şi regele vieţii noastre. Toate cele auzite astăzi în lecturile biblice, toate cele cântate şi exprimate în rugăciuni, ca şi toate exemplificările de viaţă, vor rămâne zadarnice pentru noi dacă nu-l vom primi în mod personal pe Isus ca rege care să domnească în noi şi să ne călăuzească viaţa.

Aici îmi vin în minte cu aproximaţie două versuri ale unei poezii creştine cântate de un tânăr ridicat din moarte printr-o grea operaţie, tânăr care apoi l-a făcut pe Isus regele vieţii sale: "Doamne, eu am intrare la tronul tău, căci jertfa sfântă de pe Golgota îmi dă tot dreptul să fiu al tău".

Şi iarăşi, poate mulţi dintre noi am auzit cântarea "You Raise Me Up" (Tu mă ridici când sunt căzut), care este o poezie sinteză a romanului "The Whitest Flower" (Cea mai albă floare), compuse de scriitorul irlandez, Brendan Graham (născut în 1945), roman şi poezie pentru care compozitorul norvegian, Rolf Unds?t L?vland (n. 19 aprilie 1955), a întocmit o cântare foarte frumoasă. În această cântare şi în acest roman este vorba despre o tânără soţie şi mamă, pe nume Ellen Rua O'Malley, care a trăit pe timpul marii foamete din Irlanda (1845-1849). Britanicii fiind bănuiţi că din cauza divergenţelor lor religioase cu irlandezii, imitând parcă un joc de copii, au contaminat culturile de cartofi ale irlandezilor cu o bacterie care strica recolta încă din pământ. Cartoful fiind hrana de bază a irlandezilor, bacteria a provocat o foamete care a ucis peste un milion de nord irlandezi, printre care şi pe soţul ei, Michael şi pe o fetiţă a lor.

Descurajată, Ellen Rua O'Malley uită parcă de Dumnezeu, lasă în urmă ţara şi pe cei doi fii rămaşi în viaţă, Patrick şi Mary, şi emigrează în Australia cu gândul de a le face o viaţă materială mai bună. Pe drum se îmbolnăveşte, iar ajunsă acolo naşte şi copilul pe care îl avea în sân de la soţul ei mort. Pentru că nu realizează mai nimic, din Australia emigrează la Boston, în SUA, unde nimereşte în plin război civil (1861-1865), unde iar nu realizează mai nimic. Atunci, ca fiul risipitor, îşi vine în fire (cf. Lc 15,17), îşi aminteşte de Dumnezeu pe care l-a lăsat din cauza necazurilor şi hotărăşte să se întoarcă în patria şi la credinţa ei. Şi surpriză, imediat după întoarcere acasă şi după convertire se simte luată pe umerii puternici ai lui Dumnezeu, care o pune ca pe psalmist cu picioarele pe stâncă (cf. Ps 27,5) şi ca pe apostolul Petru o poartă deasupra valurile învolburate ale încercărilor vieţii (cf. Mt 14,29), făcând-o să devină şi să găsească mai mult decât gândise şi sperase vreodată (cf. Ef 3,20). De atunci Isus a devenit regele vieţii ei şi al copiilor ei. Se spune că irlandezii o consideră ca pe o sfântă ajunsă în mărire. Vă recomand textul şi melodia acestei cântări "You Raise Me Up" spre edificare.

De aceea şi sfântul Paul ne spune în lectura a doua: "Fraţilor, aduceţi mulţumire Tatălui care v-a învrednicit să aveţi parte la moştenirea sfinţilor în lumină. El ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale. În el avem răscumpărarea, iertarea păcatelor" (Col 1,12-4). Acesta este Regele nostru Isus pe care îl sărbătorim astăzi!

Isus să devină măcar de astăzi înainte şi regele nostru, căci domnia lui blândă şi iubitoare, arătată la cruce şi în Euharistie, ne transformă frica în încredere, păcatul în har, moartea în înviere, durerea în bucurie şi singurătatea în nuntă şi ne asociază la domnie veşnică alături de el! Amin.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 33-a de peste an - Anul C - 2019

"Întăriţi-vă şi ridicaţi-vă capul, pentru că se apropie eliberarea voastră" (Lc 21,28)

Din punct de vedere calendaristic, timpul în care suntem este sfârşit de toamnă când se strâng şi ultimele roade ale ogoarelor şi se face bilanţul productivităţii. Din punct de vedere al vieţii creştine, suntem la sfârşit de an bisericesc, iarăşi un timp de bilanţ, dar de bilanţ sufletesc. Din punct de vedere liturgic suntem la sfârşit de activitate pământească a lui Isus după Evanghelia sfântului Luca şi ne examinăm cu ce am rămas din acest itinerar. Iar vorbind din punct de vedere escatologic suntem de mult timp la sfârşitului timpurilor (cf. Evr 9,26), timp în care aşteptăm cea de-a doua venire a lui Isus în slavă, timp în care el va face bilanţul vieţii noastre, iar noi vom merge fiecare spre locul veşnic pe care ni l-am ales în timpul vieţii noastre.

În pericopa evanghelică de astăzi, Isus pornind de la darurile pe care unii le ofereau pentru templu şi apoi de la încântarea mulţimilor cu privire la templu, la ornamentele şi la podoabele lui, dar fără de a putea vedea goliciunea acestui templu lipsit slava lui Dumnezeu prin respingerea sa, Isus judecă diferit. Văzând interiorul acestui templu gol de slava lui Dumnezeu prin respingerea sa ca mântuitor, Isus îl compară cu "o peşteră de tâlhari" (cf. Lc 19,46). Şi nu numai atât, Isus profeţeşte ruina acestui templu plin de ornamentele oamenilor, dar gol de slava lui Dumnezeu şi anunţă că din el nu va rămânea piatră peste piatră care să nu fie dărâmată (cf. Lc 21,6).

Sfântul Paul spunea romanilor: "Fiindcă oamenii n-au căutat să-l păstreze pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor inadecvate" (Rom 1,28). Aici Paul se referă la ceea ce s-a întâmplat începând cu grădina Eden, când omul s-a separat de Dumnezeu în urma neascultării sale şi a avut parte de toate tragediile care au urmat în viaţa lui datorită singurătăţii sale.

Istoria s-a repetat apoi cu poporul Israel. Dumnezeu i-a scos pe oamenii acestui popor din robia egipteană şi la poalele Muntelui Sinai a încheiat un "legământ" cu ei, legământ prin care Dumnezeu se obliga să fie Dumnezeul lor, să-i însoţească pe cale, să le ofere hrană şi protecţie, să le dea ţara Canaan, să locuiască cu ei în acea ţară şi să le dea acolo tot belşugul care izvorăşte din prezenţa sa. Iar ei se obligau să fie numai ai lui Dumnezeu, să nu se închine la alţi dumnezei ca în Egipt şi să trăiască după învăţăturile pe care li le-a dat la Sinai (cf. Ex 21-24). După ce au încheiat legământul şi au construit Cortul, Dumnezeu a coborât cu slava lui în Cortul acela şi i-a însoţit după promisiune până în Canaan. Când Solomon a construit Templul din Ierusalim, Slava lui Dumnezeu, reprezentând prezenţa lui, a coborât şi a umplut Templul.

Însă izraeliţii au încălcat ambele obligaţii: au devenit idolatri şi nu s-au ţinut de învăţăturile pe care li le-a dat Dumnezeu. În cele din urmă, imediat după anul 600 înainte de Cristos, profetului Ezechiel i s-a dat să vadă cum Slava lui Dumnezeu s-a ridicat din Templu şi a plecat din Ierusalim şi din ţară (cf. Ez 11,23). Fiindcă acum nu mai aveau cu ei Slava lui Dumnezeu au rămas fără apărare şi a venit regele Babilonului, Nebucadneţar, a cucerit Ierusalimul şi l-a dărâmat, a pârjolit toată ţara şi a dus poporul în robia babiloniană.

Şi iarăşi această istoria tristă s-a repetat. Cu Naşterea lui Isus slava lui Dumnezeu a coborât iarăşi între oameni (cf. Lc 1,78; 2,32), dar lumea nu a primit slava lui Dumnezeu prin Cristos (cf. In 1,11) şi cu toate minunile şi învăţăturile sale mântuitoare aduse din cer de la Tatăl ceresc, responsabilii Templului au respins darul lui Dumnezeu prin Isus pe care l-au dat la moarte (cf. Lc 24,20), izgonindu-l iar pe Dumnezeu din mijlocul lor. Gol de prezenţa lui Dumnezeu prin Cristos, templul, Ierusalimul şi ţara au fost devastate de romani în anul 70, iar populaţia ţării a fost risipită pe toată faţa pământului.

Acum, după învierea lui Isus din morţi şi după Botezul nostru, Isus, slava lui Dumnezeu, a coborât iarăşi din cer şi locuieşte acum în inimile oamenilor ca într-un templu. Iar dacă cineva va goli şi acest templu de Slava lui Dumnezeu prin păcat, Dumnezeu îl va părăsi, iar urmările vor fi mai grave: "Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt" (1Cor 3,16-17). În acest sens, distrugerea templului din Ierusalim şi împrăştierea populaţiei lui, a fost o imagine profetică a pierzării celor necredincioşi.

Încă din capitolul 12, Isus avertizează şi încurajează oamenii mai dinainte cu privire la aceste timpuri grele de pe urmă (cf. Lc 14,15; 12,11-12). Apoi în capitolul 17, Isus îi previne pe ucenici cu privire la pedepsele neaşteptate care pândeau Israelul şi lumea din cauza respingerii sale (cf. Lc 17,22-37), respingere pe care şi astăzi mulţi oameni au temeritatea să o facă. Dar Domnul ştie întotdeauna să-i deosebească pe cei care-i aparţin, spunându-le: "Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele" (Lc 21,19). Acest îndemn ne priveşte pe toţi. De aceea, sfântul Iacob ne îndeamnă: "Fiţi deci îndelung-răbdători, fraţilor, pentru că venirea Domnului este aproape" (Iac 5,7-8). Dumnezeu este răbdător (cf. Lc 18,7) şi doreşte ca şi copiii lui să aibă aceleaşi trăsături de caracter.

Luca, în capitolul 21, versetele 20-21, descrie "ad-litteram", într-un mod anticipat, distrugerea Ierusalimului de către romani, care urma să aibă loc în anul 70. După ce vor fi împresurat o primă dată cetatea, armatele atacatoare ridică asediul, aparent fără nici un motiv şi pleacă înspre nord. Aceasta a fost lucrarea lui Dumnezeu, pentru ca cei care au ascultat şi au pus la inimă cuvintele lui Isus să poată pleca şi să scape de distrugerea iminentă. Atunci creştinii, amintindu-şi de cuvintele Domnului, profită de acest răgaz pentru a părăsi cetatea în grabă, înainte ca legiunile romane să revină ca s-o cotropească şi s-o distrugă complet.

Când vechiul popor ales a pornit spre Ţara Canaanului, ţară în care curge lapte şi miere, Dumnezeu i-a pus în faţă două alternative: binele şi răul, viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul: "Iată, pun astăzi înaintea ta viaţa şi binele, moartea şi răul! Aduc ca martori împotriva voastră astăzi cerul şi pământul: am pus înaintea voastră viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi descendenţa ta, iubindu-l pe Domnul Dumnezeul tău, ascultând glasul lui şi alipindu-te de el! Căci el este viaţa ta şi lungimea zilelor tale, ca să locuieşti pe pământul pe care Dumnezeul tău l-a jurat lui Abraham, lui Isaac şi lui Iacob că li-l va da" (Dt 30,15.19-20). Dar când ne uităm în Biblie vedem că din cei şase sute de mii de bărbaţi porniţi de Dumnezeu spre Ţara Făgăduinţei, Canaanul (cf. Ex 12,37), numai doi au ajuns la destinaţie: Iosue şi Caleb (cf. Num 26,65; 32,12).

Când noul popor ales, Biserica, a pornit pe drumul veşniciei, spre ţara paradisului ceresc unde Dumnezeu va locui împreună cu oamenii, unde Dumnezeu: "va şterge orice lacrimă din ochii noştri, iar moarte nu va mai fi, nici plâns, nici ţipăt, nici durere" (cf. Ap 21,3-4), Isus Cristos a spus: "Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. De n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc». Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu" (In 14,1-3). "Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci" (In 11,25-26) şi apoi a adăugat: "Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte, iar cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi revela lui. Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el" (In 14,21.23). Într-o zi cineva curios l-a întrebat pe Isus câţi dintre cei porniţi pe drumul veşniciei vor ajunge în paradis. Iar Isus a răspuns tuturor oamenilor: "Daţi-vă silinţa să intraţi pe poarta cea îngustă" (cf. Lc 13,23-25), adică prin el care este "poarta oilor" (cf. In 10,9) şi care este singura poartă de intrare la Tatăl ceresc (cf. In 14,6).

După cum ştim din pregătirea noastră creştină, venirea lui Isus a împărţit lumea în două categorii: oameni care iubesc venirea şi mântuirea sa în lume (cf. 2Tim 4,8) şi oamenii care nu iubesc venirea şi mântuirea sa în lume. Şi vom aborda cea de-a doua venire a lui Isus din prisma celor care iubesc venirea şi mântuirea lui Isus în lume. De aceea spunem pe baza liturgiei Cuvântului din această duminică că, chiar dacă ziua venirii Domnului pentru judecată "va arde ca un cuptor" (Mal 3,19), toţi cei care au crezut în Isus învierea şi viaţa, toţi cei care au păzit poruncile lui care nu sunt grele (cf. In 14,21; 1In 5,3), toţi cei care nu au umblat în neorânduială, toţi cei care au muncit zi şi noapte, toţi cei care n-au mâncat pâine pe degeaba, tot cei care nu au fost povoară nimănui, toţi cei care au lăsat un exemplu bun (cf. 2Tes 3,7-9), toţi cei care au îndurat persecuţie de la cei răi şi chiar de la familiarii lor, fără să defecteze de la credinţă, dar dând o mărturie bună pentru Isus (cf. Lc 21,12-19), cu un cuvânt, toţi cei care au iubit venirea şi mântuirea lui, nu au de ce a se teme, nici de venirea lui ca judecător şi nici de evenimentele care vor preceda venirea lui: războaie, revolte, cutremure mari, foamete, epidemii, fapte înfricoşătoare şi semne mari din cer (cf. Lc 21,9-11), ba chiar sunt chemaţi să se întărească şi să-şi ridice capul căci izbăvirea lor este aproape (cf. Lc 21,28), căci pentru ei "va străluci soarele dreptăţii, iar vindecarea va veni pe aripile sale" (Mal 3,20).

Pentru cei nedrepţi, pentru cei care n-au iubit venirea şi mântuirea lui Dumnezeu, pe toţi cei mândri şi care au săvârşit nelegiuirea, toate aceste evenimente vor fi înspăimântătoare, căci îi va arde ca un cuptor şi ei vor fi ca pleava şi nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură (cf. Mal 3,19).

Pentru toţi cei drepţi care au iubit venirea şi mântuirea lui Isus, au crezut în învierea lui şi i-au păzit poruncile, toate aceste evenimente finale vor fi ca o "parolă" care le vorbeşte de izbăvirea şi mântuirea lor apropiată, ca o "auroră" care vesteşte apropiata ivire a "Soarelui dreptăţii", ca un "cânt divin" care vine să le însoţească intrarea lor triumfală în patria veşnic fericită a paradisului. De aceea, cei drepţi nu numai că nu se tem de toate aceste manifestări glorioase ale venirii Domnului, dar chiar îşi ridică capul şi privesc spre ele, le aşteaptă şi se bucură de arătarea lor, căci Cel care vine le va răsplăti statornicia în bine şi le va mântui sufletele (cf. Lc 21,19).

Sfârşitul anunţat de Isus va fi un nou început pentru toţi cei drepţi, va fi o inaugurarea a unei ere noi unde vor trăi adevărata viaţă fericită. Va fi epoca finală când Dumnezeu suveranul absolut, îi va lua pe cei buni şi fideli pentru a trăi veşnic cu el. Iar pentru cei răi va fi nu numai sfârşitul nelegiuirilor lor, ci şi pedeapsa răutăţilor lor. Practic ei vor merge singuri acolo unde au ales în timpul vieţii, căci Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni contra voinţei lui.

Psalmul responsorial de astăzi, 98, ne spune că alături de noi mai aşteaptă răscumpărarea şi întreaga lucrare a mâinilor lui Dumnezeu, care a fost afectată şi umbrită de păcatul primilor oameni: cosmos, pământ, munţi, ape, faună, floră (cf. Rom 8,22). De aceea psalmistul cheamă la bucuria revenirii Domnului în glorie, întreaga lucrare a mâinilor lui Dumnezeu. "Cântaţi Domnului o cântare nouă" (Ps 98,1). Cântarea cea nouă este aceea care-l are ca temă pe Cristos în manifestările gloriei sale. În zorii Împărăţiei sale, atunci când Dumnezeu îşi va face cunoscută mântuirea şi îşi va descoperi dreptatea, acest imn va fi intonat în cer, toate făpturile îi vor răspunde în ecou şi la unison într-o bucurie universală şi vor cânta bunătăţii lui Dumnezeu: "Domnul împărăţeşte!" De această cântare vor vui marea şi tot ce cuprinde ea, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea! Toate râurile vor bate din palme şi munţii vor tresălta de bucurie în faţa Domnului care vine să judece întreg universul şi să-i facă dreptate contra diavolului şi morţii care au molestat-o nedrept (cf. Ps 98,7-9).

În anul 1833, a fost o mare ploaie de stele care a înspăimântat întreaga Scoţie. În acea noapte mulţimea a alergat în toate părţile din cauza groazei. Atunci o femeie credincioasă a strigat către fiul ei: "Charles, scoală-te, căci vine Domnul pe nori!" Auzind aceste cuvinte, fiul a sărit din pat şi a început să strige de bucurie: "Vino, Doamne, Isuse!" (Ap 22,20). "Eu sunt gata de răpirea pe norii cerului" (1Tes 4,17). Şi au început să cânte de bucurie: "Aş vrea să zbor mai sus de nori, mai sus de zări, mai sus de stele. Aş vrea sa-ajung la Domnul meu în ţara dorurilor mele!" Oare noi acum suntem gata să-l întâmpinăm cu bucurie pe Isus venind pe norii cerului? Dacă nu, să grăbim convertirea şi pocăinţa, căci aşa cum spune cântarea creştină: "Ce frumos va fi atunci când vom sta în ceruri sus împreună cu sfinţii Domnului. Orice lacrimă din ochi ne-o va şterge chiar Isus, vom vedea strălucirea cerului!" Amin!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 32-a de peste an - Anul C - 2019

2Mac 7,1-2.9-14; Ps 17; 2Tes 2,16-3,5; Ap 1,5b.6b; Lc 20,27-38

"Isus Cristos este primul născut dintre cei morţi; lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor" (Ap 1,5-6)!

Fariseii şi saducheii, mereu potrivnici lui Isus şi învăţăturii lui divine şi mântuitoare, sunt exponenţii a două tendinţe religioase care au existat în toate timpurile şi există şi astăzi, pe de o parte formalismul legalist, ataşat de tradiţii şi basme (cf. 2Tim 4,4), iar pe de altă parte, opusă acesteia, raţionalismul (sau modernismul exclusivist) care pune la îndoială şi chiar neagă Cuvântul şi adevărurile fundamentale (cf. Rom 1,22).

Fariseii şi saducheii oameni oneşti şi credincioşi la începuturile lor au devenit potrivnici lui Dumnezeu şi mântuirii oamenilor. Fariseii erau nişte oameni "curaţi" şi studioşi ai Bibliei ce căutau să explice şi să implementeze Legea în popor. Saducheii proveneau dintre marii preoţi şi dintre conducătorii stimaţi ai poporului, oameni orientaţi numai spre cele spirituale, ca fondatorul lor preotul Sadoc. Biblia spune: "Rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani, iar cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credinţă" (1Tim 6,10). Ei bine tocmai aici au păcătuit aceşti oameni oneşti la început şi au rătăcit de la credinţă şi din grupuri utile pentru popor au devenit "secte", grupuri nocive pentru credinţa poporului. Saducheii au devenit materialişti care nu credeau nici în îngeri, nici în demoni; nu credeau în viaţa veşnică, darămite în judecată şi înviere. Nu aşteptau pe Mesia şi credeau că Legea trebuia adaptată vremurilor moderne şi stării curente de cunoştinţe. Iar fariseii, deşi buni învăţători, au devenit un exemplu rău. Acest fenomen straniu se întâmplă şi astăzi cu orice preot sau laic onest care a devenit "iubitor de bani".

Este interesant de observat faptul că nu există în toată Scriptura nici o relatare care să ni-l înfăţişeze pe vreun saducheu venind la Cristos pentru mântuire. Un fariseu pe nume Nicodim a fost mântuit (cf. In 3,1-2), iar în Fapte 6,7 citim că: "o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă".

Văzând că fariseii nu reuşit să găsească ceva împotriva lui Isus ca să-l dea la moarte, prin capcana "birului către cezar", saducheii care spun că nu este înviere şi care negau existenţa minunilor, duşmanii mari ai lui Isus şi apoi ai creştinilor (cf. Fap 4,1), se apropie şi ei de Isus cu o capcană şi îl întreabă ceva legat de căsătoria între cumnaţi, de "Legea Leviratului" (de la latinescul "levir" care înseamnă cumnat): "Învăţătorule, Moise a zis, «Dacă un om moare fără să aibă copii, fratele său trebuie s-o ia în căsătorie pe soţia lui şi să-i ridice urmaşi fratelui său» (Dt 25,5). Iată că printre noi erau şapte fraţi. Primul s-a căsătorit şi apoi a murit şi, pentru că nu avea urmaşi, a lăsat-o pe soţia lui fratelui său. La fel s-a întâmplat şi cu al doilea şi cu al treilea şi aşa cu toţi şapte. Ultima dintre toţi a murit femeia. Deci, la înviere, soţia căruia dintre cei şapte va fi ea? Pentru că toţi au avut-o" (Mt 22,24-28).

Capcana întinsă de saduchei lui Isus i-a servit lui Isus şi nu lor, căci ei s-au făcut de râs în faţa oamenilor cu întrebarea şi cu răspunsul dat de Isus (cf. Ps 40,14). Isus urcase la Ierusalim ca să moară pentru mântuirea celor care vor crede în el (cf. In 11,25). Cu ocazia aceasta Isus lămureşte că el va muri şi va învia, căci putere are să-şi dea viaţa şi putere are să o ia înapoi (cf. In 10,18), pentru că este plin de "slava Tatălui" (cf. Rom 6,4) şi de "puterea Duhului Sfânt" (cf. Rom 8,11) şi apoi că putere are să dea învierea şi viaţa veşnică celor care vor crede în el (cf. In 6,47).

Apoi răspunde cu autoritate la întrebarea lor, spunându-le lor şi tuturor celor care vor fi ispitiţi să gândească la fel, că taina căsătoriei este numai pentru pământ, pentru timpul cât oamenii vor muri ca "plată a păcatului" (Rom 6,23), pentru timpul cât este nevoie pentru a perpetua viaţa şi pentru a asigura numărul de aleşi voiţi de Dumnezeu pentru a locui veşnic cu el în paradis. Când va reveni Isus şi când va veni viaţa cea nouă din cer, unde oameni nu vor mai muri, atunci cei "consideraţi vrednici să dobândească lumea cealaltă şi învierea din morţi, nu se vor însura şi nici nu se vor mărita pentru că nu mai pot de acum să moară; sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii" (Lc 20,35-36). Singura vrednicie pe care o pot avea păcătoşii este vrednicia pe care le-o acordă Domnul Isus Cristos. "Vrednici" sunt socotiţi cei care se judecă pe ei înşişi, care-l acceptă şi-l proclamă pe Cristos ca Domn, recunoscând că lui îi aparţine toată vrednicia. Datorită acestei credinţe mulţi bărbaţi şi multe femei aleg să trăiască necăsătoriţi şi în continenţă anticipând încă de pe pământ viaţa îngerească din paradis. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească (cf. Mt 19,12).

Şi pentru saducheii raţionalişti care pun la îndoială adevărurile veşnice doar pentru că nu le pot pricepe, căci mintea umană este limitată de acţiunea destructivă a păcatului, Isus le aduce argumentul învierii morţilor chiar şi numai din cele cinci cărţi ale Bibliei pe care le acceptau, numite "Pentateuhul". "Iar că morţii învie, o arată şi Moise în relatarea despre rug, când îl numeşte pe Domnul «Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob». Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii, întrucât toţi trăiesc pentru el" (Lc 20,37-38; Ex 3,6).

În psalmul responsorial 17 de astăzi, David, o imagine profetică a lui Isus, este atacat adesea de duşmani, dar îşi revărsă sufletul în cereri călduroase adresate lui Dumnezeu, cel care salvează pe cel neprihănit. David apelează la Dumnezeu ca să-l îndreptăţească în faţa duşmanilor lui şi îşi afirmă încrederea că rugăciunea sa va fi ascultată. El se roagă să fie susţinut într-o lume rea şi cugetă la satisfacţia lui finală când îl va vedea pe Dumnezeu faţă în faţă. Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că aici: "Psalmistul pare a-i spune lui Dumnezeu că poate să le dea celor răi toate bunurile materiale din belşug; el nu are altă dorinţă decât pe Dumnezeu însuşi".

Iar acum să aplicăm pericopa evanghelică şi psalmul 17 la noi, la noi pe care lumea cu mentalitatea ei raţionalistă şi consumistă, ne vrea blocaţi, nu deschişi spre o altă lume, nu ne vrea liberi, ci sclavi ai limitelor sale. Răspunsul lui Isus şi cel al lui David, ca bătaia unor aripi ne înalţă către cer şi ne ţine departe de subtilităţile pământeşti care vor să ne ascundă cele cereşti. Vom vedea acest adevăr analizând două ipoteze:

Să ne mai imaginăm că pentru un delict pe care nu l-am săvârşit am fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Nu există nici un om şi nici o speranţă să fim eliberaţi. Viitorul pare întunecat şi nu putem face nimic în acest sens. Dar tocmai când nu mai vedeam nici o speranţă, iată că apare cineva are puterea de a ne elibera şi chiar a promis că ne va ajuta! Cum ne-am simţi? Pentru noi toţi, locuinţa morţilor este ca o închisoare. Orice am face, nu avem nici o şansă de scăpare. Totuşi, Dumnezeu are puterea de a ne elibera din această "închisoare". El a promis că "ultimul duşman pare care îl va nimic este moartea" (cf. 1Cor 15,26), că va înlătura moartea şi îi va şi readuce la viaţă pe cei ce au murit (cf. Ef 2,5), că cei "neputincioşi în moarte" vor trăi din nou (cf. Is 26,19). Biblia numeşte asta înviere. Ei bine, tocmai acest nu vor să-l înţeleagă saducheii şi lumea fără credinţă.

Şi iarăşi să ne imaginăm că fugim de un crud duşman. Este mult mai puternic şi mai iute decât noi. Este nemilos şi l-am văzut omorându-ne mai mulţi dragi de-ai noştri. Oricât de repede am fugi, el este mai iute decât noi şi n-avem unde şi cum să scăpăm. Dar, deodată, apare un salvator. Este mult mai puternic decât duşmanul nostru şi ne promite că ne va ajuta. Ce uşurare! Într-adevăr chiar suntem urmăriţi de un astfel de duşman. Biblia spune că moartea este un duşman (cf. 1Cor 15,16) şi "regina spaimelor" (Iov 18,14). Nimeni nu poate să scape de ea şi nici s-o învingă. Aproape toţi am văzut cum moartea ne-a răpit pe cineva drag. Însă Dumnezeu regele iubirii (cf. 1In 4,8) este mult mai puternic decât moartea (cf. Ct 8,6), regina spaimelor. El este salvatorul nostru. În curând, Dumnezeu îi va elibera pe oameni din închisoarea morţii, iar moartea nu va mai exista (cf. Is 25,8). De fapt, prin învierea sa (cf. Lc 24,6.34; Fap 2,24; 13,34-35), a demonstrat că poate învinge acest duşman înspăimântător, iar prin învierile realizate cu diferite persoane, ne promite că pe acest duşman înspăimântător îl va învinge şi pentru noi (cf. 1Cor 15,26). Mai mult decât atât, Dumnezeu va distruge moartea pentru totdeauna în iazul de foc şi pucioasă (cf. Ap 20,14). De aceea ne spune unuia fiecare dintre noi: "Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă, şi cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor! Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor" (Ap 1,17-18). Mai mult: "Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele şi va îndepărta ocara poporului noastră (cf. Is 25,7-8). Şi iarăşi: "Tu Doamne mă vei chema la înviere şi eu îţi voi răspunde, căci îţi va fi dor de lucrarea mâinilor tale" (Iov 14,13-15). Ce veşti extraordinare!

Şi veştile extraordinare continuă pentru toţi cei care au credinţă şi nădejde în Isus, căci el le-a spus tuturor ucenicilor săi fideli, "Mă duc să vă pregătesc un loc" (cf. In 14,2). Aceasta însemna că unii dintre ucenicii săi fideli aveau să trăiască înviaţi alături de el în cer. Câţi? Apostolul Ioan a menţionat "o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau, "Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie şi a Mielului" (Ap 7,9-10).

Şi acum să reţinem câteva versete biblice referitoare la înviere din lecturile biblice de astăzi: "Isus Cristos este primul născut dintre cei morţi; lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor" (Ap 1,5-6). "Cei consideraţi vrednici să dobândească lumea cealaltă şi învierea din morţi nu se vor însura şi nici nu se vor mărita" (Lc 20,35). "Tu, nemernicule, ne scoţi din viaţa prezentă, dar regele lumii ne va ridica la învierea vieţii veşnice pe noi, care murim pentru legile sale" (2Mac 7,9). "Când mă voi trezi, Doamne, mă voi sătura de chipul tău" (Ps 16,15).

Mântuit însemnă sfinţit; iar sfinţit însemnă pus deoparte pentru Dumnezeu şi pentru Evanghelie.

Răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, răspândirea evangheliei, răspândirea morţii şi învierii lui Isus (cf. Fap 17,3), era lucrarea pe care o încredinţase Dumnezeu apostolului Paul; el îşi împlinea cu multă scumpătate această slujbă care-i fusese încredinţată. La această slujbă unea cu el pe toţi aceia care aveau pe inimă răspândirea evangheliei. La lucrarea de răspândire a evangheliei este chemat fiecare creştin, chiar dacă n-ar avea nici un dar. Toţi, dar absolut toţi sunt chemaţi la această lucrare. Refuzul înseamnă trădare şi trândăvie.

În ministerul apostolatului său, Paul, ca şi David, ca şi Isus, ca şi noi, s-a confruntat şi cu "oameni răi" care nu-i împărtăşeau credinţa şi îl prigoneau pe el şi pe ceilalţi creştini. Mesajul său pentru creştinii persecutaţi este ca ei să se lase mângâiaţi de Domnul Isus înviat. Cu Domnul Isus înviat, creştinii persecutaţi găsesc puterea şi speranţa de care au nevoie pentru a rămâne neclintiţi în credinţă.

Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat prin har mângâiere veşnică şi o bună speranţă (cf. 2Tes 2,16). Apostolul Petru vorbeşte de o nădejde vie (cf. 1Pt 1,3). Multe nădejdi am îngropat noi. Noi avem o nădejde vie, o nădejde care trece dincolo de timp, oameni şi împrejurări: avem nădejdea că Domnul Isus va veni şi ne va lua la el în glorie (cf. Col 3,4), avem în noi nădejdea slavei lui Dumnezeu (cf. Col 1,27), avem nădejdea vom ieşi de acolo ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh (cf. 1Tes 4,17).

Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, care ne-a iubit "să vă întărească în orice faptă şi cuvânt bun" (2Tes 2,17). Dar ce este "orice faptă bună"? Pentru Dumnezeu nu este bună decât fapta care iese din credinţă. Credinţa fără fapte este moartă, dar şi faptele fără credinţă tot moarte sunt (cf. Iac 2,26). Cea mai bună faptă bună şi cel mai mare dar pe care i-l putem face cuiva este vestirea Evangheliei învierii şi a mântuirii. Dar ce este "orice cuvânt bun"? Am putea înţelege mai bine dacă am citi un alt cuvânt, care spune aşa: "Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor ce-l aud" (Ef 4,29). "Cuvânt stricat" este cel pronunţat când dai la o parte pe Cristos şi dai astfel drumul gurii la rău. Domnul Isus doreşte ca atunci când ucenicii lui vorbesc, să vorbească un cuvânt care să zidească şi să facă bine celui ce-l aude: "Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har şi dreasă cu sare" (Col 4,6).

La 17 noiembrie 1976 a fost asasinat la Milano adjunctul poliţiei stradale, Giovanni Ripani. În buzunarul lui Giovanni Ripani s a găsit o cărţulie ponosită în care erau scrise maxime şi rugăciuni. Pe ultima pagină Giovanni Ripani a scris cu mâna lui chiar în ziua asasinatului: "Eu mă încred în pătimirea, moartea şi învierea lui Isus Cristos!" Aceasta să fie şi credinţa noastră!

Crezând şi împlinind toate aceste învăţături, vom trece şi noi neopriţi de duşmanii noştri văzuţi şi nevăzuţi, ca Isus, ca Paul, ca David, ca Ripani, căci vom primi învierea fericită şi îngerească pe care au sperat-o fraţii macabei şi toţi credincioşi din toate timpurile, înviere promisă şi nouă astăzi, înviere pe care o vom primi la venirea lui Isus în slavă împreună cu îngerii săi. De aceea, strigăm şi noi împreună cu primii creştini persecutaţi şi cu toţi creştinii ucişi din toate timpurile, dar cu speranţa învierii: "Amin! Vino, Doamne Isuse" (Ap 22,20).

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 31-a de peste an - Anul C - 2019

Înţ 11,22-12,2; Ps 145; 2Tes 1,11-2,2; In 3,16; Lc 19,1-10

"Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică" (In 3,16).

Celebrul rabi, Aron Hart (1670-1756), primul rabin şef al Marii Britanii, ajunge într-o zi într-un oraş. Un tată i-l aduce şi i-l prezintă pe fiul său Ionatan, zicându-i: "Rabi, nu ştiu ce să mai fac cu copilul acesta, e rău, neascultător, nu învaţă, nu mai e nimic de făcut cu el". "Lasă-mă puţin numai cu el", i-a zis rabi. Rămas cu copilul, rabi îl ia şi-l strânge la piept cu dragoste numai câteva clipe, fără să-i spună măcar un cuvânt de reproş. Apoi i-l restituie tatălui său zicând: "I-am dat o lecţie că o s-o ţină minte toată viaţa. Ia-l şi sunt sigur că de-acum se va îndrepta". Copilul a crescut mare, a ajuns la rândul lui un rabin celebru şi un mare sfânt. Toată viaţa a povestit minunea convertirii lui. Ce i-a făcut rabi Aron ţinându-l câteva clipe la inima lui nu i-ar fi făcut tatăl său de l-ar fi certat şi de l-ar fi bătut de zece ori pe zi. Cam aşa a făcut şi Isus cu mai marele vameşilor din Ierihon, Zaheu, care a devenit un om nou.

După ce duminica trecută am văzut cum harul divin, prin Isus, i-a adus mântuirea vameşului de la templu (cf. Lc 18,9-14), duminica aceasta vom vedea cum harul bunătăţii Domnului i-a adus mântuirea şi lui Zaheu din Ierihon (cf. Lc 19,1-10). Intrat în Ierihon, Isus prezintă măreţia harului şi al bunătăţii sale în ciuda duhului fariseilor, şi îl recunoaşte pe Zaheu ca fiind fiu al lui Abraham deşi el atunci se afla încă într-o poziţie nepotrivită. Totuşi, prin dragoste şi prin har, el a arătat o conştiinţă delicată şi o inimă generoasă. Harul a făcut ca faptul că el era vameş să nu constituie o piedică în a-l considera fiu al lui Abraham şi de a primi mântuirea pe care Isus venise s-o aducă oricărui om care dorea să o primească.

Pentru a-i mântui pe păcătoşii care doresc mântuirea, prietenia şi comuniunea cu Dumnezeu cel iertător şi plin de îndurare, Isus Cristos urcă acum la Ierusalim unde va muri pe cruce, iar unul dintre păcătoşi este şi Zaheu. Isus, pentru a nu pierde pe nici unul din cei pe care i-a dat Tatăl său ceresc spre mântuire (cf. In 18,9), se abate din drumul său grăbit spre Ierusalim şi face un ocol prin Ierihon tocmai pentru a ajunge la doi orbi şi la acest Zaheu, care din dorinţa de a-l vedea pe Isus şi pentru a primi mântuirea lui, se urcase într-un pom de pe marginea drumului. Acest Zaheu era mai marele vameşilor, un bogat care jefuise mulţi oameni de când era în această funcţie. Deşi părinţii săi în dorinţa lor de a avea un "fiu curat" de întinările lumii i-au dat numele de Zaheu, căci acesta este înţelesul numelui său, Zaheu sedus de şoaptele duhului rău şi ale lumii, a luat decizia păguboasă pentru suflet de a deveni vameş. Dar, Zaheu a descoperit curând că toată averea din lume nu-i poate satisface foamea şi setea inimii după fericire. De aceea dorea acum să-l întâlnească pe Isus care să-i dea timpul înapoi şi să-i dea un nou început orientat spre tronul îndurării divine, căci acum era exclus de iudei şi dispreţuit de păgâni. Isus, Dumnezeu fiind Dumnezeu cunoştea tot acest zbucium al inimii al inimii lui Zaheu, de aceea în drumul spre Calvar face un ocol prin Ierihon cu scopul de a-l lua în carul mântuirii sale şi pe acest om şi să-l ducă cu el, nu la Ierusalim, ci la crucea mântuirii şi de acolo în paradis. Acelaşi drum îl face Isus şi acum zilnic prin oraşele şi satele noastre pentru a-i lua pe cei care iubesc arătarea şi mântuirea sa (cf. 2Tim 4,8) în carul să de biruinţă (cf. 2Cor 2,14), care trece pe la cruce, unicul drum spre paradis.

Zaheu era din Ierihon şi istoria Ierihonului are legătură simbolică cu mântuirea lui Zaheu şi a oricărui păcătos care regretă păcatul şi caută mântuirea. Ierihonul era un oraş la vest de râul Iordan, 250 m sub nivelul mării, oraş situat la aproximativ 8 km de la capătul nordic al Mării Moarte. Datorită izvoarelor sale de apă potabilă, Ierihonul a devenit o oază în mijlocul deşertului, fiind cunoscut ca "oraş al palmierilor". Aici şi-a trimis Iosue iscoadele. Cetatea a fost bine fortificată, constituind un obstacol important în calea intrării izraeliţilor spre Ţara Canaanului. În acest oraş s-a convertit curtezana Rahav la întâlnirea cu iscoadele lui Iosue. În acest oraş s-a convertit şi vameşul Zaheu.

Pentru că locuitorii oraşului era idolatri şi au întârziat intrarea evreilor spre Ţara Promisă, atunci când Iosue l-a cucerit cu ajutorul Domnului, sunând şapte zile din trâmbiţe şi aşa căzându-i zidurile, atunci Iosue a blestemat oraşul: "Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui îi va aşeza porţile" (Ios 6,26). Peste ani, un anume, Hiel din Betel a zidit iarăşi Ierihonul; i-a pus temeliile cu preţul lui Abiram, întâiul lui născut, si i-a pus porţile cu preţul lui Segub, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosue, fiul lui Nun (1Rg 16,34). Iar acum să facem legătura spirituală între Ierihon şi Zaheu. Ca şi Ierihonul, Zaheu era considerat un blestemat, fiind exclus ca toţi vameşii de la serviciile sacre de la templu. Şi pentru ridicarea lui din blestem a fost necesară moartea unui fiu, moarte Fiului lui Dumnezeu, moarte care dezvăluie dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi.

Ioan Botezătorul predicase mântuirea lui Dumnezeu, prin Isus, la Betabara (Betania), cam la 5 mile de Ierihon şi vorbise despre Isus care a venit să ridice păcatele lumii (cf. Mt 3,2; In 1,28-29), iar Zaheu probabil se alăturase mulţimilor care se duceau să asculte cum predică Ioan. Ne putem imagina că şi el ar fi fost printre strângătorii de biruri care îl întrebaseră pe Ioan: "Învăţătorule, noi ce să facem?" (cf. Lc 3,12) Zaheu fusese impresionat de răspunsul lui Ioan: "Să nu cereţi nimic mai mult peste ce v-a fost poruncit să luaţi" (Lc 3,13) dar nu s-a convertit la acea dată. Totuşi cuvintele lui Ioan au început să lucreze în inima lui ca un aluat, căci a să-şi dorească fierbinte să-l vadă pe Isus şi să primească de la el mântuirea, oricât de mult l-ar costa. El era chiar dispus să se pună în acord cu principiile aflate în Lev 25,17.35-37, principii care făceau referire la restituire şi reparare (cf. Lc 19,8). Aceasta o făcuse şi vameşul Matei (cf. Mc 2,13-14).

De aceea, cu o mare foame a inimii şi a minţii a început să-şi dorească un prilej bun pentru a-l vedea pe Isus şi să primească de la el mântuirea oricât de mult l-ar costa. În oarecare măsură el era deja dispus să se pună în acord cu principiile aflate în Lev 25,17.35-37, care făceau referire la restituire şi reparare (cf. Lc 19,8). Aceasta a fost şi experienţa lui Matei (cf. Mc 2,13-14).

Din tulpina pomului în care se urcase, căci era scund de statură, îl vede pe Isus care intră în Ierihon. Dar Isus îl văzuse cu mult mai înainte urcat în pom, aşa cum îl văzuse şi pe Natanael sub smochin (cf. In 1,48) şi când credea că nu-l văzuse nimeni urcat în pom, se aude strigat pe nume de Cel ce ştie şi vede tot, de Isus, Fiul lui Dumnezeu, care i-a poruncit să coboare imediat pentru că voia să intre în casa lui. Cu intrarea lui Isus la el a intrat şi demnitatea de fiu a lui Abraham şi mântuirea pe care le pierduse slujind la păgâni, că Isus a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut (cf. Lc 19,9-10).

Nu a fost nevoie ca Domnul să-i spună lui Zaheu că este păcătos. Zaheu ştia cum este şi a recunoscut că este un păcătos aşa cum toţi îl ştiau. Domnul i-a spus că a găsit soluţia pentru problema păcatului din viaţa sa, în persoana sa divină, căci urcă la Ierusalim unde va muri pe cruce pentru ca el şi toţi cei asemenea lui, să poată veni înaintea scaunului de îndurare". Ce minunat!

Convertirea lui Zaheu adevereşte Cuvântul divin, care deşi spune că omeneşte vorbind: "Este mai lesne să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre un om bogat în împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 18,25), totuşi harul divin biruie natura umană şi: "Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu" (Lc 18,27). Zaheu era un bogat necinstit. În mod obişnuit era cu neputinţă ca un bogat necinstit să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Dar, Zaheu s-a smerit înaintea mântuitorului Isus şi a primit harul divin de a nu a lăsat ca bogăţiile furate să se interpună între sufletul său şi Dumnezeu.

Zaheu a lăsat prin faptele sale să se vadă credinţa sa în Isus şi în împărăţia cerurilor (cf. Iac 2,18).

Referitor la noi, păcătoşii de astăzi, pot spune că Isus trece zilnic cu harul şi chemarea sa la mântuire, prin oraşul nostru, prin satul nostru, pe oriunde ne-am afla, şi vrea să intre şi să rămână la noi pentru a ne ierta şi pentru a ne mântui, căci împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, ne iubeşte nespus de mult. "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică" (In 3,16), ne-a spus versetul de la Evanghelie. L-am lăsat noi să intre în viaţa noastră şi să ne ridice poverile păcatele? (cf. Mt 11,28; In 1,29) Iată ce ne spune prima lectură în acest sens: "Doamne, tu te înduri de toate, pentru că toate le poţi şi treci cu vederea peste păcatele oamenilor, spre convertire. Tu iubeşti toate cele care sunt şi nu dispreţuieşti nimic din ceea ce ai făcut; căci dacă ai fi urât ceva, l-ai fi format? Cum ar putea să rămână, dacă tu nu ai vrea, sau să se păstreze ceea ce nu este chemat de tine? Tu cruţi toate, căci ale tale sunt, stăpâne, iubitorule al vieţii" (Înţ 11,23-26)!

Şi după iertare ce urmează? Ne spune sfântul Paul în lectura a doua de astăzi: "Strângerea noastră laolaltă cu Isus" (2Tes 2,1), adică răpirea Bisericii. Astăzi auzim despre renunţare şi suferinţe cu Cristos, dar mâine vom avea viaţa, domnia şi glorie veşnică împreună cu el. De aceea: "Să nu dispreţuim bogăţiile bunătăţii, ale îngăduinţei şi ale îndelungii răbdări, necunoscând că bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă" (cf. Rom 2,4), căci Dumnezeu deşi ar fi trebuit să judece de mult timp, vedem mult mai mult o bunătate minunată din partea lui; căci iată ce ne spune psalmul responsorial de astăzi: "Tu îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă" (Ps 145,16); şi iarăşi: "Tu faci să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,45). Deşi mesajul lui Dumnezeu pentru noi este minunat, cu toate acestea mai sunt oameni orbi spiritual, orbi pe care trebuie să-i aducem la Isus şi orbi pentru care trebuie să ne rugăm.

Alături de vechiul popor ales, alături de Zaheu, alături de sfântul Paul şi alături de toţi păcătoşii mântuiţi, trăim şi noi bucuria harului iubirii divine, a iertării, a mântuirii şi a intrării cu Isus în împărăţia sa veşnică. De aceea, trebuie să cântăm împreună cu toţi cei răscumpăraţi: "În fiecare zi te voi binecuvânta, Doamne, şi voi lăuda Numele tău în vecii vecilor. Doamne tu eşti îndurător şi plin de milă, încet la mânie şi mare în bunătate" (Ps 145,8)!, căci întreg psalmul 145 de astăzi este o continuă laudă la adesea bunătăţii lui Dumnezeu. Căci Israel intrând în binecuvântările Canaanului, prin ele a intrat şi în cele ale împărăţiei cerurilor; iar noi primind comorile morţii şi învierii Domnului, am primit odată cu ele, "răpirea aleşilor" şi fericirea veşnică a paradisului. De aceea, priveşte înapoi la crucea lui Isus şi a noastră (cf. Lc 9,23), vedem dovezile clare ale bunătăţii, puterii, înţelepciunii, dragostei şi ale mântuirii lui Dumnezeu, căci: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Amin.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi, Anul C, 2019.

"Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii" (Ps 27,13).

Deşi zilnic pe tot parcursul anului ne rugăm pentru răposaţii noştri, astăzi 2 noiembrie şi în întreaga lună noiembrie, ne rugăm cu mai mult folos pentru ei şi pentru intrarea lor în slavă alături de Cristos, care a murit şi a înviat pentru toţi oamenii, căci în această zi şi în această lună Biserica îşi deschide tezaurul lăsat ei de Cristos, tezaurul meritelor lui şi ale sfinţilor lui, tezaur pe care îl revarsă cu prisosinţă asupra răposaţilor pentru a-şi desăvârşi mântuirea în locul de curăţire al purgatorului.

Biserica s-a rugat din totdeauna pentru răposaţii ei. Şi chiar înainte de Biserică, Israel s-a rugat pentru cei răposaţi. Dacă răposaţii sunt deja în ceruri nu este nevoie să ne rugăm pentru ei, ci este mai bine să ne recomandăm noi rugăciunilor lor. Dacă morţii sunt în iad este prea târziu să ne rugăm pentru ei. Şi dacă, sunt în drum spre paradis, trebuie să le grăbim acest marş prin rugăciunile şi faptele noastre.

Rugăciunea pentru cei răposaţi este înrădăcinată în tradiţia Vechiului şi a Noului Testament. Cu două secole înainte de Cristos, găsim o mărturie în 2Macabei 12,46 cu privire la credinţa, valoarea şi eficacitatea rugăciunii oferite pentru cei morţi. Oferta făcută de Iuda Macabeul pentru soldaţii ucişi într-o luptă la care au fost găsite obiecte idolatre, dovedeşte credinţa în posibilitatea purificării sufletelor şi după moarte. Iar un cuvânt al lui Cristos ne spune că există unele păcate - cele împotriva Duhului Sfânt - care nu vor fi iertate "nici în această lume, nici în lumea viitoare" (cf. Mt 12, 31-32); acest fapt ne încredere că sunt păcate care pot fi iertate în lumea viitoare, în purgator. Sfântul apostol Paul se pentru prietenul său plecat, Onesifor (2Tim 1,18) şi tot el vorbeşte despre o purificare ca prin foc (cf. 1Cor 3,15).

Încă din secolul al II-lea, în Africa de Nord este atestată documentar rugăciunea liturgică pentru morţi, a căror credinţă numai Dumnezeu a ştiut-o. Mai târziu, din iniţiativa sfântului Odilon stareţul mănăstirii din Cluny (994-1049), rugăciunea liturgică pentru cei răposaţi a fost aşezată oficial în ziua de 2 noiembrie, iar prima comemorare având loc în anul 998.

Biserica noastră prin Conciliul Vatican II (1962-19659, ne spune: "Gândul de a ne ruga pentru morţi ca să fie izbăviţi de păcatele lor (cf. 2Mac 12,45), este un gând sfânt şi cucernic" (Lumen Gentium, 50). "Această venerabilă credinţă a părinţilor conciliari care arată comuniunea de viaţă care există între noi cei de pe pământ, între fraţii noştri ajunşi deja în posesia gloriei cereşti şi cei aflaţi în procesul de purificare de după moartea lor, este un semn de mare evlavie"(Lumen Gentium, 51).

Unită la meritele lui Cristos şi ale sfinţilor, rugăciunea noastră fraternă ajută la salvarea celor care aşteaptă viziunea beatifică. În conformitate cu poruncile divine, mijlocirea pentru morţi obţine merite care servesc la desăvârşirea deplină a mântuirii lor. Rugăciunea o expresie a dragostei frăţeşti a familiei unice a lui Dumnezeu, prin care răspundem vocaţiei profunde a Bisericii: "aceea de a salva suflete care îl vor iubi pe Dumnezeu veşnic", după expresia sfintei Tereza de Lisieux (1873-1897).

Sfântul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005), de pie memorie, spunea: "Pentru sufletele din purgator, alături de durerea păcatului, aşteptarea fericirii veşnice, aşteptarea întâlnirii cu Iubitul nostru mântuitor este o cauză de suferinţă, pentru că îi ţine departe de Dumnezeu. Dar ele se bucură de siguranţa că la sfârşitul purificării lor, îl vor întâlni pe Cel pe care îl doreşte inima lor (cf. Ps 42,62). Prin urmare, îi încurajez pe creştinii catolici să se roage cu toată credinţa pentru cei morţi din familiile lor şi pentru toţi fraţii şi surorile care au murit cu semnul credinţei, pentru ca ei să obţină iertarea pedepselor păcatelor lor şi să audă chemarea Domnului ca să intre în plinătatea gloriei sale.

Cred că un exemplu din viaţa reală ne-ar ajuta să înţelegem mai bine valoarea rugăciunilor pentru cei răposaţi: Poate mulţi cunoaşteţi cazul atletului Derek Anthony Redmond (născut la 3 septembrie 1965), care acum este un sportiv britanic pensionat. În timpul carierei sale, a deţinut recordul britanic pentru sprintul de 400 de metri şi a câştigat medalii de aur în ştafeta 4x400 de metri la Campionatele Mondiale şi Campionatele Europene. Cu toate acestea, cariera sa a fost întreruptă de o serie de răni. La Jocurile Olimpice din 1992, la Barcelona, în semifinala de 400 de metri, unde conducea detaşat, cu 250 de metri înainte de finiş, s-a oprit din cursă căzând la pământ datorită unei mari dureri la un picior, dar a continuat cursa şchiopătând, cu sprijinul tatălui său care a venit lângă el şi i-a spus "vom termina cursa împreună"! Aşa a reuşit să finalizeze ultima tură completă a pistei, în timp ce mulţimea îi ovaţiona în picioare. În cursa noastră de alergare spre "medalia paradisului", căci sfântul apostol Paul compara viaţa noastră de credinţă în drum spre paradisul deschis nouă de Isus, cu "o cursă sportivă de alergare" (cf. 1Cor 9,25-27), este posibil să cădem în diferite stadii ale cursei, chiar şi numai cu puţin mai înainte, aşa cum se întâmplă cu muţi cu mulţi dintre noi, dar cu sprijinul celor apropiaţi reuşesc să termine cursa lor. Astăzi, în luna noiembrie şi în tot anul, atunci când ne rugăm pentru ei, le spunem drăgăstos: "Terminăm cursa împreună", ca să ajungi la câştigarea premiului cel mare, paradisul. Astăzi dragii noştri răposaţi care aşteaptă rugăciunile noastre, ne spun cu poetul popular: "Aş vrea să zbor mai sus de nori, mai sus de zări, mai sus de stele. Aş vrea sa-ajung la Domnul meu în ţara dorurilor mele"!

Sfântul Irineu din Lyon (sec. II), ne dă mare încredere când ne spune: "Lemnul de viţei de vie, odată plantat în pământ, dă roade când îi vine vremea. La fel, bobul de grâu, după ce a căzut pe pământ şi s-a descompus (cf. In 12,24), reapare înmulţit de Duhul lui Dumnezeu care susţine toate lucrurile. Apoi, aceste roade primind Cuvântul lui Dumnezeu, devin Euharistie, adică Trupul şi Sângele lui Cristos. În acelaşi fel, trupurile noastre, care sunt hrănite de această Euharistie, fiind aşezate în pământ şi descompunându-se acolo, se vor ridica din nou în timpul lor, când Cuvântul lui Dumnezeu îi va chema la înviere, "pentru slava lui Dumnezeu Tatăl" (Fil 2,11). Şi iarăşi tot sfântul Paul: "Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: "Moartea a fost înghiţită de biruinţă" (cf. 1Cor 15,51-54), deoarece puterea lui Dumnezeu se arată în slăbiciune (cf. 2Cor 12,9) (cf. Împotriva ereziilor V, 2-3).

Sfântul Ciprian (sec. III), ne spune şi el: "Nu trebuie să plângem pentru fraţii noştri pe care chemarea Domnului i-a luat din această lume, deoarece ştim că ei nu s-au pierdut, ci numai au plecat înaintea noastră; ei ne-au lăsat să călătorim pe urmele şi după exemplul lor; de aceea, să nu dăm neamurilor ocazia de a ne reproşa că nu credem în puterea lui Dumnezeu care dă viaţă morţilor" (cf. Tratatul privind moartea, XX).

"Pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos, ca să fie Domn şi peste morţi şi peste vii" (Rom 14,9). În fiecare duminică, Ziua Domnului, dar şi în fiecare zi, poporul creştin retrăieşte în mod particular acest mister de mântuire şi-l aprofundează tot mai mult. Mireasa lui Cristos, Biserica, proclamă cu bucurie şi speranţă sigură biruinţa lui Isus asupra păcatului şi a morţii şi înaintează de secole aşteptând întoarcerea lui în slavă. La mijlocul fiecărei Sfinte Liturghii răsună aclamaţia: "Moartea ta, Doamne, o vestim şi învierea ta o mărturisim până când vei veni în slavă" (1Cor 11,26).

Sfântul Paul ne spune: "Sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Rom 8,38-39). Chiar şi puterile demoniace, ostile omului, se opresc neputincioase în faţa intimei uniri de iubire dintre Isus şi cel care-l primeşte cu credinţă. Această realitate a iubirii fidele pe care Dumnezeu o are faţă de fiecare dintre noi ne ajută să înfruntăm cu seninătate şi putere încercările obositoare de fiecare zi în lupta cu păcatul care poate întrerupe această legătură.

Dragii noştri în ceasul morţii, au rostit un ultim "iată-mă", unit cu cel al lui Isus care a murit încredinţându-şi sufletul în mâinile Tatălui (cf. Lc 23,46). Întreaga lor viaţă au fost îndemnaţi "să caute cele de sus" (Col 3,1), apoi prin cuvânt şi exemplu să-i îndemne şi pe alţii să facă la fel.

Vă prezint în continuare două exemple relatate de sfântul Padre Pio (1887-1968), exemple care explică toate textele biblice de astăzi referitoare la comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi:

Într-o seară Padre Pio se odihnea într-o cameră, la parterul mănăstirii, cu vedere spre pădure. Era singur şi de puţin timp se aşezase pe pat, când, dintr-o dată îi apare un om îmbrăcat într-o capă neagră. Padre Pio, surprins, ridicându-se, l-a întrebat cine e şi ce vrea. Necunoscutul îi spuse că este un suflet din purgator."Sunt Pietro de Mauro. Am murit într-un incendiu, la 18 septembrie 1908, în această mănăstire, după exproprierea bunurilor mănăstireşti, la un ospiciu pentru bătrâni. Am murit în flăcări, în salteaua mea, fiind surprins în somn, chiar în această cameră. Vin din purgator: Domnul a acceptat ca să vin să vă rog ca Liturghia de mâine să o celebraţi pentru mine. Mulţumită acestei Liturghii voi putea intra în paradis". Padre Pio l-a asigurat că va celebra pentru el sfânta Liturghie... şi îi spuse: "Am vrut să-l însoţesc până la poarta mănăstirii. Mi-am dat seama că vorbisem cu un mort numai atunci când ieşiţi în curtea mănăstirii, omul care îmi era alături, dispăru dintr-o dată". Am reintrat în mănăstire puţin speriat. Părintelui Paolino de Casacalendo, superiorul mănăstirii, căruia nu-i era străină agitaţia mea, i-am cerut permisiunea să celebrez sfânta Liturghie în folosul acelui suflet, apoi, desigur, i-am explicat despre ce e vorba". Câteva zile după aceea, Părintele Paolino, curios, a vrut să verifice. Ducându-se la registrul de stare civilă al orăşelului San Giovanni Rotondo, a cerut şi a obţinut permisiunea de a consulta registrul celor decedaţi în anul 1908. Povestirea lui Padre Pio se adeverii. În registrul celor decedaţi în luna septembrie, părintele Paolino a găsit numele, prenumele şi cauza morţii: "În ziua de 18 septembrie 1908, în incendiul de la azil a murit Pietro de Mauro zis Nicola".

Acest al doilea episod este povestit de acelaşi sfânt Padre Pio (1887-19689, părintelui Anastasio. "Într-o seară, în timp ce eram în biserică şi mă rugam, am simţit foşnetul unei haine şi văd un tânăr frate în altar care schimba lumânările şi care aranja florile în altar". Convins că în altar este fratele Leone şi apoi că era ora cinei, îi spun: "Frate Leone, du-te la cină, nu e momentul să pregăteşti altarul". Dar o voce, care nu era aceea a fratelui Leone, îmi răspunse: "Nu sunt fratele Leone", "Dar atunci cine eşti?", întreb eu. Sunt un confrate care făcea noviciatul. Mi s-a poruncit să menţin curat şi ordonat altarul pe durata anului de probă. Din păcate, de mai multe ori l-am nesocotit pe Isus din sfântul Sacrament, trecând prin faţa altarului fără a-l saluta pe Cel Preasfânt din tabernacol. Din cauza acestei lipse de respect, sunt încă în Purgatoriu. Domnul, în marea sa bunătate, m-a trimis la dv. pentru ca să stabiliţi până când voi mai sta în purgator. Mă încredinţez dv.". Eu crezând că sunt generos cu acel suflet suferind, am spus: "vei sta până mâine la Liturghia tuturor călugărilor din mănăstire". Acel suflet strigă: "Ce crud sunteţi!" Apoi scoase un ţipăt şi dispăru. Acel strigăt de durere îmi produse o părere de rău pe care am simţit-o şi o voi simţii toată viaţa. Eu care prin voinţa divină aş fi putut să trimit imediat acel suflet în paradis, l-am condamnat să mai rămână încă o noapte în purgator (sursa: www.padrepio.catholicwebservices.com).

Moartea lui Cristos este plinătate de viaţă. Rămâne la latitudinea noastră să semănăm viaţa din punct de vedere evanghelic în brazda de fiecare zi. Restul face Domnul: ne apără cu mâinile sale, ne ocroteşte şi ne înconjoară cu iubire. Pentru a intra în adevărata viaţă pe care Isus a venit să ne-o comunice, trebuie să trecem prin moarte ca el şi împreună cu el. Iată de ce Biserica se roagă pentru cei morţi şi asemenea sfintei Monica (311-387), cere aceasta la fiecare sfântă Liturghie.

"Aceasta este voinţa Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (In 6,40). Odihna cea veşnică dă-le-o răposaţilor noştri, Doamne! Şi lumina cea fără de sfârşit să le strălucească lor! Să se odihnească în pace! Prin mila lui Dumnezeu. Amin.

Pr. Ioan Lungu