Consideraţie la duminica a 34-a de peste an, Cristos, Regele Universului - Anul C - 2019

2Sam 5,1-3; Ps 122; Col 1,12-20; Mc 11,9-10; Lc 23,35-43

"Dumnezeu ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale" (Col 1,13).

Conform unei vechi legende, un om a căzut într-o prăpastie adâncă şi striga după ajutor. Pe acolo a trecut un lider de religie, care auzind strigătul omului căzut, i-a spus: "Toată viaţa este o suferinţă. Obişnuieşte-te cu aceasta!" Mai târziu a trecut pe acolo un alt lider de religie, care i-a zis: "Aceasta este voia divinităţii" şi a trecut mai departe. Apoi a trecut pe acolo încă un alt lider de religie, care s-a oprit pe marginea prăpastiei şi i-a spus: "Este evident că trebuie evitate astfel de locuri" şi a mers mai departe. Dar a trecut pe acolo şi Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care, văzând omul căzut, şi-a dat jos mantia de pe el, a coborât în prăpastie, l-a luat pe sărmanul om pe umerii săi şi l-a scos afară.

Legendele sunt o combinaţie de fapte reale împletite cu întâmplări posibile care se vor un "laudatio" la superlativ, menite să spună tot ceea ce se poate mai frumos despre un om. Astăzi când am relatat "legenda" cu Isus salvatorul omului căzut în prăpastie, am voit să spun că realitatea despre Isus, întrece cu mult orice "laudatio" pe care oamenii ar putut-o gândi şi vorbi despre Isus (cf. Ef 3,20). Pentru că în Isus găsim nu numai un om, ci pe Regele divin al întregului univers, un Dumnezeu foarte aproape de noi (cf.Dt 4,7), un Dumnezeu puternic care nu părăseşte pe nimeni (cf. Iob 36,5), un ajutor care nu ne lipseşte niciodată în nevoi (cf. Ps 46,1), un ajutor pentru ziua nenorocirii (cf. Ps 50,15).

Eram cu toţii căzuţi din demnitatea de fii şi fiice ale lui Dumnezeu în ruşinoasa sclavie a diavolului, eram căzuţi din bucuria vieţii divine în tristeţea lăcaşului morţii şi al diavolului, fiind comparaţi fetiţa din Cartea lui Ezechiel 16, neîngrijită şi aruncată cu dispreţ pe câmp ca să moară. Şi când nimeni nu se mai uita la noi, s-a uitat tocmai cel pe care îl părăsisem, s-a uitat Dumnezeu care ne-a spus fiecăruia: Trăieşte (cf. Ez 16,3-6)! Deci cu noi s-a întâmplat mai mult decât ne puteam închipui sau spera, căci Dumnezeu, prin Isus, Fiul său, nu numai că s-a îndurat de noi şi ne-a spus să trăim, ci a făcut şi mai uimitor, unic şi nemaiauzit lucru din întreg universul, a murit pentru noi, creatura sa care l-am părăsit. Dacă la celelalte popoare oamenii trebuiau să moară pentru a-i satisface pe zeii lor, cu noi s-a întâmplat tocmai invers, un Dumnezeu ne-a iubit şi a murit pentru a ne câştiga inimile păcătoase, pentru ca toţi cei care ne vom recunoaşte vina şi vom veni la el cu viaţa noastră schimbată şi dornică de mântuire, asemenea tâlharului căit din pericopa evanghelică de astăzi, să ajungem în paradisul său (cf. Lc 23, 40-43).

Ba mai mult, pe baza jertfei de la cruce, Isus a înfiinţat şi sacramentul Euharistiei pentru a rămâne mereu în mijlocul nostru cu braţele întinse şi rănile-i deschise pentru a ne primi şi a ne hrăni din ele spre înviere şi ajungere în împărăţia sa cerească: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (In 6,54).

Jertfa de pe cruce şi rămânerea lui Isus cu noi în Euharistie este şi tema Psalmului responsorial 122 cântat de noi astăzi, psalm care exprimă bucuria pentru privilegiul de a merge spre Ierusalimul ceresc pentru a deveni părtaşi pe deplin de roadele jertfei sale de pe cruce şi a rămânerii sale cu noi în Euharistie. Acest psalm al lui David a fost o profeţie pentru viitor, spre acel viitor în care şi neamurile (din rândul cărora facem parte şi noi) vor merge cu bucurie către Ierusalimul ceresc pentru a-i cânta Regelui veşnic. Psalmul face trimitere la un text din Scrisoarea către Evrei care ne spune: "Isus, pentru a sfinţi poporul prin propriul său sânge, a suferit în afara porţii. Prin urmare, să ieşim în întâmpinarea lui în afara taberei purtând ocara lui! Pentru că noi nu avem aici o cetate stabilă, ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină" (Evr 13,12-14). Pentru noi afara taberei este locul unde a fost scos Isus pentru răstignire, loc fără porţi deschis tuturor, loc unde trebuie să iasă toţi cei care doresc mântuirea lui, loc unde se află jertfa lui pentru noi şi masa lui euharistică întinsă pentru noi. Deci, în afara taberei oamenilor, găsim "jertfa şi masa euharistică" pentru noi, de unde izvorăsc pacea sa, ajutorul său, mântuirea sa, domnia şi fericirea sa.

De aceea astăzi în ultima duminică a anului liturgic, duminică care se vrea un simbol pentru toate zilele anului liturgic, creştinii se apropie de altarul de jertfă şi de masa euharistică pentru a-l primi şi şi a-l adora pe regele Isus care a rămas cu noi acolo până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), pentru ca nimeni dintre doritori să nu rămână afară de împărăţia sa.

Păcătoşii căiţi vor merge în cer cu Isus unde îi aşteaptă surprize şi mai mari, căci vor intra la o nuntă veşnică unde vor fi serviţi de Mirele Isus. Ba mai mult, nu vor fi numai simpli nuntaşi, ci vor fi făcuţi "mireasă prea frumoasă" a lui Isus (cf. Ef 5,27), care se va odihni la pieptul său: fără lacrimi, fără durere, fără frică şi şi mai ales fără moarte (cf. Ap 21,4). Ba mai mult, păcătoşii căiţi nu vor deveni numai o simplă mireasă prea frumoasă: fără riduri, fără lacrimi, fără durere, fără frică şi şi mai ales fără moarte, dar vor deveni "mireasă regină, prea frumoasă, prea fericită şi prea puternică", aşa cum a devenit şi Fecioara Maria, căci Isus le va împărtăşi şi lor slava şi domnia sa veşnică (cf. Rom 8,17).

Toate aceste gânduri le-a avut în vedere şi papa Pius al XI-lea atunci când, la 11 decembrie 1925, a instituit sărbătoarea lui Cristos Regele Universului. Într-adevăr sufletele noastre aveau, au şi vor avea nevoie de un rege divin mare şi bun, puternic şi milostiv, un rege divin care să moară pe cruce pentru a ne spăla de păcate în sângele său, pentru a ne hrăni trupul său, pentru ca să ne învie din morţi, pentru a ne facă mireasa sa, pentru a ne da viaţa sa veşnică şi pentru a ne asocia la domnia sa în împărăţia cerească.

Celebrându-l astăzi pe Cristos Regele Universului o facem cu bucurie, pentru că alături de regele slavei, Isus, ne vedem şi pe noi chemaţi alături de el. Însă de puţin folos ne vor fi toate aceste daruri minunate câştigate de Isus pentru noi oamenii la cruce, dacă regele universului şi centrul istoriei, nu va deveni şi regele vieţii noastre. Toate cele auzite astăzi în lecturile biblice, toate cele cântate şi exprimate în rugăciuni, ca şi toate exemplificările de viaţă, vor rămâne zadarnice pentru noi dacă nu-l vom primi în mod personal pe Isus ca rege care să domnească în noi şi să ne călăuzească viaţa.

Aici îmi vin în minte cu aproximaţie două versuri ale unei poezii creştine cântate de un tânăr ridicat din moarte printr-o grea operaţie, tânăr care apoi l-a făcut pe Isus regele vieţii sale: "Doamne, eu am intrare la tronul tău, căci jertfa sfântă de pe Golgota îmi dă tot dreptul să fiu al tău".

Şi iarăşi, poate mulţi dintre noi am auzit cântarea "You Raise Me Up" (Tu mă ridici când sunt căzut), care este o poezie sinteză a romanului "The Whitest Flower" (Cea mai albă floare), compuse de scriitorul irlandez, Brendan Graham (născut în 1945), roman şi poezie pentru care compozitorul norvegian, Rolf Unds?t L?vland (n. 19 aprilie 1955), a întocmit o cântare foarte frumoasă. În această cântare şi în acest roman este vorba despre o tânără soţie şi mamă, pe nume Ellen Rua O'Malley, care a trăit pe timpul marii foamete din Irlanda (1845-1849). Britanicii fiind bănuiţi că din cauza divergenţelor lor religioase cu irlandezii, imitând parcă un joc de copii, au contaminat culturile de cartofi ale irlandezilor cu o bacterie care strica recolta încă din pământ. Cartoful fiind hrana de bază a irlandezilor, bacteria a provocat o foamete care a ucis peste un milion de nord irlandezi, printre care şi pe soţul ei, Michael şi pe o fetiţă a lor.

Descurajată, Ellen Rua O'Malley uită parcă de Dumnezeu, lasă în urmă ţara şi pe cei doi fii rămaşi în viaţă, Patrick şi Mary, şi emigrează în Australia cu gândul de a le face o viaţă materială mai bună. Pe drum se îmbolnăveşte, iar ajunsă acolo naşte şi copilul pe care îl avea în sân de la soţul ei mort. Pentru că nu realizează mai nimic, din Australia emigrează la Boston, în SUA, unde nimereşte în plin război civil (1861-1865), unde iar nu realizează mai nimic. Atunci, ca fiul risipitor, îşi vine în fire (cf. Lc 15,17), îşi aminteşte de Dumnezeu pe care l-a lăsat din cauza necazurilor şi hotărăşte să se întoarcă în patria şi la credinţa ei. Şi surpriză, imediat după întoarcere acasă şi după convertire se simte luată pe umerii puternici ai lui Dumnezeu, care o pune ca pe psalmist cu picioarele pe stâncă (cf. Ps 27,5) şi ca pe apostolul Petru o poartă deasupra valurile învolburate ale încercărilor vieţii (cf. Mt 14,29), făcând-o să devină şi să găsească mai mult decât gândise şi sperase vreodată (cf. Ef 3,20). De atunci Isus a devenit regele vieţii ei şi al copiilor ei. Se spune că irlandezii o consideră ca pe o sfântă ajunsă în mărire. Vă recomand textul şi melodia acestei cântări "You Raise Me Up" spre edificare.

De aceea şi sfântul Paul ne spune în lectura a doua: "Fraţilor, aduceţi mulţumire Tatălui care v-a învrednicit să aveţi parte la moştenirea sfinţilor în lumină. El ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale. În el avem răscumpărarea, iertarea păcatelor" (Col 1,12-4). Acesta este Regele nostru Isus pe care îl sărbătorim astăzi!

Isus să devină măcar de astăzi înainte şi regele nostru, căci domnia lui blândă şi iubitoare, arătată la cruce şi în Euharistie, ne transformă frica în încredere, păcatul în har, moartea în înviere, durerea în bucurie şi singurătatea în nuntă şi ne asociază la domnie veşnică alături de el! Amin.

Pr. Ioan Lungu