Reflecţie la sărbătoarea sfântului Iosif Muncitorul  2014

Măreţia lui Iosif s-a născut din marea lui iubire faţă de Isus Cristos

Avem astăzi, 1 mai, sărbătoarea sfântului Iosif Muncitorul, bărbatul drept (cf. Mt 1,19), care se bucură de cea mai înaltă cinstire dintre toţi bărbaţii lumii, aşa cum Maria, femeia binecuvântată şi plină de har (cf. Lc 1,28), se bucură de cea mai înaltă cinstire dintre toate femeile de pe pământ, căci ei singuri, dintre toţi oamenii de pe pământ, au fost aleşi să devină tată şi mamă, pentru Fiul lui Dumnezeu.

Se povesteşte că în noaptea în care s-a născut Isus toţi păstoraşii veniţi în vizită, i-au adus daruri; numai unul dintre ei nu i-a adus nimic, ci, cu ochii mari, s-a oprit în faţa ieslei contemplând cu uimire, iubirea întrupată a lui Dumnezeu. Când toţi ceilalţi păstori au început să-i reproşeze că, de ce a venit cu mâinile goale la Isus, se spune că însăşi Maica Domnului l-a apărat zicând: Acest păstoraş i-a adus Pruncului divin darul cel mai de preţ, uimirea sa, că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat spre jertfă de mântuire a lumii, pe Fiul său Unul-născut” (cf. In 3,16).

De ce este mare sfântul Iosif? Pentru că şi-a trăit viaţa într-o mare iubire, uimire şi slujire smerită a lui Isus. Pentru că a făcut din Isus ţinta vieţii sale, ţinta planurilor sale, ţinta căutărilor sale, ţinta lucrărilor sale. Pentru că el l-a primit cu bucurie, atât pe Isus cât şi mântuirea lui, în contrast cu concetăţenii lui, cei din Nazaret, care l-au refuzat atât pe Isus cât şi mântuirea lui (cf. Mt 13,57). Căci pentru el, ca şi pentru sfântul Paul, a trăi a însemnat Cristos şi a muri pentru el a însemnat un câştig (cf. Fil 1,21). Pentru că Iosif de când l-a primit pe Isus, n-a trăit el, ci Cristos a trăit în el (cf. Gal 2,20). Pentru că nu a uitat niciodată că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat ca jertfă pentru noi oamenii păcătoşi (cf. In 3,16), dintre care cel dintâi s-a considerat pe el (cf. 1Tim 1,15). Pentru că, Iosif a înţeles că, partea cea mai bună pentru orice om, parte care nu i se va lua, este să stea în spirit de închinare şi de oferire la picioarele lui Isus şi să-i asculte cuvintele şi să i le pună în practică (cf. Lc 10,38-42).  

Sfântul Iosif, aşa cum ne sugerează prima lectură (cf. Gen 1,26-2,3) şi psalmul responzorial de astăzi (cf. Ps 90,1-6), s-a uimit începând de la natura creată şi până la mântuirea realizată de Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. S-a uimit şi s-a entuziasmat pentru că, Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt: a făcut cerul, pământul şi tot ce este în ele; a făcut cerurile şi miliardele de stele; a făcut munţii, câmpiile şi pădurile; a dat culoare şi parfum florilor; a creat animalele mici şi mari; a făcut omul o fiinţă aşa de minunată; i-a dat suflare de viaţă; l-a aşezat în grădina paradisului; apoi l-a trimis pe Isus ca să-l răscumpere pe om din păcat şi moarte, prin jertfa lui; iar acum acest Isus, s-a născut în familia sa, din soţia sa, Maria, prin puterea Duhului Sfânt.

Iosif, i-a spus mereu lui Dumnezeu, împreună cu Psalmistul: „Mai înainte de a se fi născut munţii, mai înainte de a se fi plămădit pământul şi lumea, din vecie până în vecie tu eşti Dumnezeu... Satură-ne dis-de-dimineaţă cu iubirea ta, ca să ne bucurăm şi să ne înveselim în toate zilele vieţii noastre. Fă ca slujitorii tăi să vadă lucrarea şi măreţia sa” (Ps 90,2.14-16).

Iosif, prin Scripturi şi prin credinţă, a înţeles că toate acestea lucruri minunate, s-au făcut prin Cuvântul lui Dumnezeu; Cuvântul lui Dumnezeu care nu este altul decât Cristos (cf. Evr 11,3), cel care s-a întrupat în sânul soţiei sale, Maria; Cristos de care el s-a îndrăgostit, s-a entuziasmat şi s-a ataşat aşa de mult că n-a mai trăit decât pentru el şi pentru lucrarea lui. Dacă sfântul Iosif a văzut toate acestea din Scripturi şi prin credinţă, şi a dobândit asemenea sentimente nobile faţă de Isus, astăzi ca şi atunci, mai sunt încă mulţi oameni care nu văd încă în frumuseţile creaţiei, eterna iubire şi divinitate a lui Isus (Rom 1,20); mai sunt încă mulţi oameni care nu văd nici eterna iubire şi putere a lui Dumnezeu, arătată în jertfa mântuitoare a lui Isus pentru ei.

Evanghelia de astăzi, ne spune că şi cei din Nazaret, deşi s-au uimit de înţelepciune şi puterea lui Isus, totuşi, uimirea lor nu a fost una izvorâtă din credinţa în el, ci una ivită din necredinţă; căci uimirea lor i-a dus la scandalizare, la indignare, la dispreţ şi la refuzul lui Isus ca mântuitor (cf. Mt 13, 54-58).

Cei care îl resping pe Isus, implicit îi resping şi pe Iosif, şi pe Maria, şi pe fraţii şi surorile lui, aşa cum vedem în evanghelia de astăzi. Dar, noi trebuie să ştim că Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, căci acestea lasă să se vadă cel mai bine lucrarea sa mântuitoare (cf. 1Cor 1,26-31). Şi, iarăşi nu trebuie să uităm, că noi ucenicii lui Isus, am fost numiţi de către el, tată şi mamă, frate şi soră (cf. Mt 12,49-50).

Iosif şi Maria, fraţii şi surorile lui Isus, au acceptat şi acceptă mereu, odată cu minunăţiile creaţiei şi ale mântuirii, şi ocara pentru Cristos care era pentru ei mai mare decât toate comorile (cf. Evr 11,26). Isus le-a spus celor care îl vor urma: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe mine m-a urât înaintea voastră. Pentru că eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe mine, şi pe voi vă vor prigoni. M-au urât fără temei” (In 15,18-20.25). Iar, astăzi l-a Nazaret, vedem adeverirea acestor cuvinte, atât cu privire la Isus, cât şi cu privire la cei care îl iubesc pe el. Cei din Nazaret, l-au urât pe Isus fără temei şi l-au respins atât pe el şi mântuirea lui; au urât şi i-au respins fără temei şi pe cei pe cei care îl iubesc pe el. Dar, Isus, a mai spus: „Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui meu; dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Mt 10,22). Iosif împreună cu toată familia sa de credincioşi din toate timpurile şi locurile, au răbdat şi au rămas statornici alături de Isus până la sfârşit, şi astfel au fost mântuiţi şi stau acum pe tronuri de domnie în împărăţia sa (cf. Lc 22,28-30).

Pentru faptul că sfântul Iosif l-a iubit şi l-a cinstit astfel pe Isus înaintea cerului şi a pământului, pentru că l-a acceptat ca Mesia şi mântuitor al său, pentru că i-a rămas statornic şi a răbdat cu el până la sfârşit; pentru toate acestea şi Isus l-a cinstit pe el înaintea oamenilor şi înaintea îngerilor. Avem aici o împlinire a cuvintelor Scripturii: „Voi cinsti pe cine mă cinsteşte“ (1Sam 2,30).

Aşa cum Isus i-a promis femeii din Betania, care i-a uns picioarele cu ulei parfumat înainte de îngroparea lui că, oriunde va fi propovăduită evanghelia, se va pomeni, spre lauda ei, tot ceea ce a făcut ea pentru el (cf. Mt 26,13); tot astfel a procedat Isus şi cu sfântul Iosif; pentru mare sa iubire şi admiraţie pentru el, pentru primirea lui şi a mântuirii sale, pentru mare lui slujire şi dăruire faţă de el şi faţă de planul său de mântuire, Isus a făcut ca oriunde se va vesti evanghelia, să se pomenească şi ceea ce a făcut Iosif pentru el, spre cinstirea lui veşnică. Iar, la această cinstire voită de Isus, participăm şi noi astăzi.

Astăzi îl cinstim pe sfântul Iosif, sub titlul de „Sfântul Iosif Muncitorul”. Obişnuit, când oamenii aud de sfântul Iosif muncitorul, se gândesc în primul rând la munca sa cu braţele. Nu e greşit să ne gândim şi la acest aspect al vieţii lui, că după păcat, munca din voinţa lui Dumnezeu, a devenit un remediu contra relelor din lume (cf. Gen 3,19) şi chiar o slujire a lui Cristos (cf. Col 3,24). De aceea, sfântul Paul, în lectura a doua, îndeamnă pe creştinii de toate vârstele şi toate profesiile, să-şi împlinească muncile, din inimă, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni, ştiind că vor primi de la Domnul, ca răsplată, mântuirea. Muncind astfel, îl slujesc pe Cristos şi îi aduc mulţumire lui Dumnezeu (cf. Col 3,14-15.17.23-24).

Cinstindu-l astăzi pe sfântul Iosif Muncitorul, care l-a cinstit şi slujit pe Domnul şi prin munca lui fizică, câştigându-şi pâinea prin sudoarea frunţii (cf. Gen 3,19), nu putem să nu amintim că, Iosif a prestat o muncă cinstită şi onestă, o muncă care refuză păcatul; ca şi-a câştigat o pâine prin muncă cinstită refuzând lenea, câştigul facil şi înşelăciunea; că, Iosif, a făcut din muncă nu numai o slujire a lui Dumnezeu, dar şi o rugăciune plăcută Domnului. Iar, noi trebuie să ştim că, astfel de muncă şi de spirit al muncii aşteaptă Dumnezeu şi de la noi.

Munca lui Iosif pentru cele materiale, a fost şi este şi o imagine pentru munca sa în cele spirituale. El ne este prezentat în tablouri ca lucrând ferestre şi uşi în atelierul său de lemnar; dar aceste ferestre şi uşi simbolizează lucrul lui şi pentru răspândirea luminii şi împărăţiei lui Cristos.

Iosif a lucrat împreună cu Dumnezeu pentru realizarea mântuirii în lume: a lucrat la mântuirea sa şi a altora; a lucrat pentru a rămâne credincios el, dar pentru a-i face şi pe alţii să rămână credincioşi; a luptat contra păcatului propriu şi contra păcatelor altora; a luptat contra propriilor mentalităţi greşite, dar şi contra mentalităţilor greşite ale altora; a lucrat pentru a-l accepta pe Isus ca Mesia şi mântuitor, dar a lucrat şi pentru ca alţii să-l accepte. Toate acestea Iosif le-a făcut iubind, urmând şi vorbind frumos despre Isus, în mijlocul unui popor de necredincioşi, ca cei din Nazaret.

Sfântul Augustin (354-430), spune odată creştinilor din timpul lui că, dacă Dumnezeu a creat toate fără de noi oamenii, mântuirea o va realiza numai împreună cu noi oamenii. Iar această muncă împreună cu Dumnezeu, pentru mântuirea sa şi pentru mântuirea altora, sfântul Iosif, a făcut-o din tinereţea lui. 

Scriptura întreabă şi răspunde: „Cum va putea un tânăr să rămână curat pe cale? Numai păzind cuvintele tale” (Ps 119,9)! De aceea, tot Scriptura porunceşte oricărui om: „Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale, înainte de a veni zilele cele rele“ (Qoh 12,1). Satan şi oştile lui atacă cu viclenie pe copiii lui Dumnezeu. Apostolul ne aminteşte că pentru a birui avem nevoie de armura lui Dumnezeu (cf. Ef 6,13).

Sfântul Iosif a ştiut foarte bine toate acestea şi a le-a împlinit, şi astfel „în zilele rele”, a rămas în picioare în mijlocul unui popor de necredincioşi, aşa cum Iosif fiul lui Iacob şi a lui Rahela, din Vechiul Testament, a rămas credincios într-o casă de necurăţii. Iosif fiul lui Iacob şi a lui Rahela, din Vechiul Testament, care era necăsătorit, a avut de înfruntat „ziua cea rea“ în casa lui Potifar, în condiţii foarte grele de străin şi sclav; dar a biruit, pentru că el îl avea mereu înaintea ochilor pe Dumnezeu în care se încredea (cf. Ps 16,8); pentru că se temea de păcat mai tare decât de moarte: „Cum să fac răutatea aceasta mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu“ (Gen 39,9)? Dragostea şi frica de Dumnezeu, au fost armura care l-a ajutat să rămână credincios şi să fugă de păcat.

Regele David, strămoşul după trup al sfântului Iosif muncitorul, considerat pentru un timp omul după inima lui Dumnezeu (cf. 1Sam 13,14), când a ajuns în „ziua cea rea” a ispitei, a făcut ceea ce fost rău în ochii Domnului“ (2Sam 11,27); David a eşuat în mod lamentabil, pentru că s-a încrezut în sine, pentru că nu s-a împotrivit păcatului până la sânge (cf. Evr 12,4), şi pentru că nu a îmbrăcat toată armura lui Dumnezeu (cf. Ef 6,13).

Sfântul Iosif Muncitorul, pe care îl sărbătorim astăzi, pe lângă necredinţa concetăţenilor lui, a mai avut de înfruntat şi mentalitatea inactivităţii, ca şi pe cea a vieţii dezordonate a timpului său. Dintre toţi tinerii care râvneau la mâna Mariei, Dumnezeu, l-a găsit vrednic numai pe tânărul Iosif din Nazaret, pentru că: el de tânăr l-a căutat şi s-a încrezut în Domnul; pentru că de tânăr l-a primit şi l-a iubit pe Isus; pentru că de tânăr a fost curat; pentru că de tânăr i-a plăcut munca cinstită şi onestă; şi pentru că de tânăr a luptat cu contra păcatului. Pentru că de tânăr a ştiut să accepte şi să urmeze voinţa sa.

Mulţi oameni neputând să înţeleagă credinţa, fecioria şi fidelitatea sfântului Iosif (cf. Mt 19,11), care a fost ales de Sfânta Treime ca, tată purtător de grijă al lui Isus şi soţ feciorelnic al Maicii Domnului, au avansat ideea că Iosif a reuşit toate aceste performanţe spirituale pentru că era în vârstă. Dacă, sfântul Iosif ar fi fost numai un om în vârstă, atunci unde ar mai era aportul său? Iosif, i-a iubit pe Isus şi pe Maria cu o iubire cerească; a muncit şi slujit ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru oameni (cf. Col 3,23); a luptat cu toată armătura lui Dumnezeu, şi astfel a câştigat orice bătălie cu duhul cel rău (cf. Ef 6,13). Prin munca şi fidelitatea lui, el a întărit şi întăreşte şi astăzi multe suflete.

Aşa cum am spus mai sus, sfântul Iosif Muncitorul, a lucrat, lucrează şi va lucra pe diferite căi, la mântuirea tuturor oamenilor, până la sfârşitul lumii. Ca şi Maica Domnului, soţia sa feciorelnică, el îl va duce pe Isus la oameni; îi va îndrepta pe oameni către Isus; le va arata oamenilor pe Isus prezent în viaţa sa; îi va aduna pe oameni în jurul lui Isus; va merge alături de misionari şi le va trimite oamenilor lumini cereşti pentru ei să-l descopere pe Isus; se va ruga pentru oameni la Isus, la Isus care este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (cf. 1Tim 2,5). Iată câteva exemple:

La 02 iunie 1996, sfântul Papă Ioan Paul al II (1920-2055), l-a canonizat la Roma, pe sfântul Ioan Gabriel Perboyre (1802-1840), un preot lazarist, martirizat în China. Acesta, a spus că a învăţat de la sfântul Iosif: cum să-l iubească pe Isus mai mult decât orice pe lume; cum să se abandoneze total în mâinile lui Dumnezeu; cum să iubească viaţa discretă pentru a se vedea mai bine lucrarea lui Dumnezeu; şi cum să muncească la mântuirea sufletelor.

Monseniorul Jean-Félix-Onésime Luquet (1810-1858), episcop şi misionar în India, povesteşte că, în timpul unei călătorii în India, unul dintre misionarii săi, i-a vorbit unuia dintre ofiţeri  marini despre virtuţile şi puterea sfântului Iosif; acest ofiţer de marină, deşi, abandonase de multă vreme orice practică religioasă, l-a invocat de îndată pe sfântul Iosif şi chiar în aceeaşi zi a primit de la sfântul Iosif harul convertirii; a mers imediat la episcopul Luquet şi-şi mărturisi păcatele şi şi-a schimbat viaţa.

Un liber cugetător din Torino, Italia, primind un colet poştal, avu curiozitatea să citească ce scria pe hârtia de ambalaj. Era o rugăciune către sfântul Iosif pentru a obţine harul unei morţi bune. Aceste cuvinte pe care abia le înţelegea i-a atins inima. O reciti fără încetare până o memoră. Sfântul Iosif nu a rămas insensibil la acest omagiu; îl inspira să meargă la un preot  şi să facă o spovadă bună. Convertit în mod sincer, învăţă repede îndatoririle sale religioase si începu să le pună în practică cu fidelitate.

Biblia ne spune: „Mergeţi la Iosif şi faceţi ce vă va spune el” (Gen 41,55), pentru că Dumnezeu l-a pus stăpân al casei sale şi mai mare peste toate avuţiile sale (cf. Gen 41,37-49; Lc 12,42-44). Iar, noi să răspundem invitaţiei lui Dumnezeu, cu papa Leon XIII (1810-1903), spunând: „La tine alergăm, o fericite Iosife, în necazul nostru şi plini de încredere cerem ocrotirea ta”. Amin.

                                                                                             Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica II după sfintele Paşti „A”

Astăzi întreaga Biserică cântă iubirea milostivă  a lui Dumnezeu

Din duminica Paştelui am intrat în ziua cea lungă a învierii, care aici pe pământ va dura an de an, 50 de zile, până în duminica Rusaliilor, - iar când vom trece din această lume vom intra în ziua fără de sfârşit a veşniciei - , ca să avem timp să descoperim şi să aprofundăm milostivirea Domnului care ni s-a arătat în patima, moartea şi învierea lui Isus din morţi. De acea, pe tot acest parcurs al timpului pascal, zilnic, Biserica, ne va descoperi prin lecturile biblice de la sfânta Liturghie, noi şi noi fapte ale milostivirii divine faţă de noi, ceea ce ne va face să ne uimim şi să cântăm împreună cu întreaga Biserică: „Aceasta este ziua pe care ne-a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (cf. Ps 118,24)!

Despre milostivirea lui Dumnezeu, revelată nouă prin Cristos şi Duhul Sfânt, ne vorbesc: rugăciunea, Colecta, care îl numeşte pe Dumnezeu: „Tată pururi îndurător”; psalmul responzorial care cântă bunătatea şi veşnica îndurare a lui Dumnezeu; evanghelia zilei, unde Isus milostiv, merge în întâmpinarea lui Toma pentru a-l ridica din prăbuşirea sa spirituală şi să-i redea credinţa; neofiţii, botezaţii în noaptea de Paşti, care astăzi îşi dezbracă hainele albe care le-au primit în Noaptea de Paşti, pentru a merge acum în lume, ca să cânte şi să mărturisească cu bucurie, faptele măreţe ale aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9); tot despre milostivirea lui Dumnezeu, ne vorbeşte şi ziua de duminică, ziua învierii, care a fost instituită de Isus, ca noua zi de odihnă şi de sărbătoare, zi în care să se întâlnească cu ucenicii săi, pentru binecuvântare, pentru învăţătură, pentru frângerea pâinii, pentru ridicare şi întărire în credinţă, pentru intimitate şi mângâiere a ucenicilor, dar şi pentru pregătire a bucuriei din duminica veşnică.

Toate aceste motive enumerate mai sus, l-au determinat pe sfântul Părinte Papa Ioan Paul II (1920-2005), ca în anul 2000, concomitent cu slujba de canonizare a sfintei Faustinei Kowalska (1905-1938), o soră poloneză, chemată de Dumnezeu să fie un apostol al „Milostivirii divine”, să stabilească pentru Biserica Romano-Catolică, ca prima duminică de după Paşte, pe lângă denumirile de „Duminica lui Toma”, „Duminica Albă”, „Duminica noii odihne”, să mai poarte şi numele de „Duminica Divinei Îndurări”.    

Prin instituirea sărbătorii Iubirii milostive, sfântul părinte Papa Ioan Paul II (1920-2005), a voit să aducă în faţa lumii de astăzi, un adevăr de credinţă, pe care nici un om de pe pământ nu trebuie să-l uite sau să-l neglijeze, şi anume că: Dumnezeu, spre convertire, îi iubeşte pe toţi oamenii, drepţi şi păcătoşi, buni şi răi, şi că iubirea sa faţă de ei întrece infinit păcătoşenia lor. De aceea, sfântul Părinte, invită pe toţi oamenii, să implore îndurarea plină de milostivire a lui Dumnezeu, regretând şi părăsind păcatele lor, şi să cânte începând de acum şi până în veşnicie, milostivirile Domnului (cf. Ps 91,1-2)

Toate cele patru nume ale duminicii de astăzi, au ca numitor comun, iubirea milostivă a lui Dumnezeu, primirea şi mărturisirea ei. Să le luăm pe rând.

Mai întâi să luăm „Duminica lui Toma”: Evanghelia de astăzi (cf. In 20,19-31), ni-i prezintă mai întâi pe cei zece apostoli, fără Toma, şi apoi grupul apostolilor, împreună cu Toma, unde Toma primeşte din partea lui Isus invitaţia iubirii sale milostive de a-şi pune mâna în rana coastei lui, pentru a se convinge că el este cu adevărat, şi să nu mai fie necredincios, ci credincios (cf. In 20,27).

Apostolul Toma a fost un prăbuşit sufleteşte. Prin mărturia celorlalţi apostoli, el vine la întâlnirea cu Isus; iar Isus, plin de milostivire, îl ajută oferindu-i semnul rănilor care lipsea credinţei sale. După ce Toma şi-a mărturisit credinţa prin nişte cuvinte frumoase: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (In 20,28), Isus, îi spune ceva foarte important pentru economia mântuirii: „Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut“ (In 20,29). Isus, prin înălţarea sa la cer avea să inaugureze o altfel de prezenţă, o prezenţă invizibilă ochilor pământeşti, dar, la fel de reală; o prezenţă sacramentală, dar la fel de eficace. De aceea, când Dumnezeu ne spune ceva, şi noi credem acel ceva, atunci noi îl cinstim, spre fericirea noastră; în schimb, când Dumnezeu ne spune ceva, iar noi punem la îndoială spusele lui, îl necinstim, spre durerea noastră.  

Apoi, Isus, prin salutul păcii adus apostolilor şi comunicarea Duhului Sfânt, a voit să-i convingă pe ei, dar şi pe toţi ucenicii lui din toate timpurile şi locurile că, rănile sale pipăite de Toma, sunt dovezi garantate că pacea lor cu Dumnezeu a fost realizată prin moartea şi învierea sa (cf. Fap 1,3). De aceea, Isus, îl trimite pe Toma şi pe toţi ceilalţi apostoli să vestească tuturor, pacea, prin iertarea păcatelor în numele lui (cf. In 20,23). Iar, Toma, cât şi ceilalţi apostoli şi ucenici au împlinit cu sfinţenie.

Toma, ca şi ceilalţi apostoli, a înţeles lecţia, şi s-a dus misionar în Parţia, Persia şi India, unde a predicat pătimirile, moartea şi învierea lui Cristos; l-a predicat pe Isus, pe care aceşti oameni nu l-au văzut, dar care, prin mărturia lui convingătoare, au crezut fără să vadă, şi spre mântuirea lor, s-au botezat, au trăit credinţa şi au mărturisit-o. În final, Toma şi-a pecetlui credinţa în Cristos, prin moartea de martir în India.

Prima lectură, ni-i prezintă pe primii creştini reuniţi în jurul lui Isus înviat şi glorificat, prezent în cuvântul Scripturii, în Euharistie, şi în adunarea fraţilor. Apostolii predică şi fac minuni; credincioşii predică şi ei, nu numai cu vorbele, dar şi cu viaţa lor, punându-şi bunurile în comun şi luând masa cu bucurie, trăind încă din această viaţă, starea de locatari ai împărăţiei cerurile, unde vor avea în comun toate bunurile lui Dumnezeu şi unde vor sta împreună la ospăţul cel veşnic al împărăţiei cerurilor. Acest fapt îi făceau  stimaţi, ascultaţi şi crezuţi de oameni. Iar Domnul, zi de zi, îi făcea să intre în rândurile comunităţii pe cei care erau chemaţi la mântuire (cf. Fap 2,42-47).

Lectura a doua de astăzi (cf. 1Pt 1,3-9), ni-l prezintă pe sfântul Petru, împlinind mandatul primit de la Isus, întărind pe fraţii lui în credinţă (cf. Lc 22,32), şi vestindu-le bogăţiile fără seamăn ale iubirii milostive ale lui Dumnezeu şi privilegiile negrăite ale celor ce cred şi duc vestea cea bună mai departe: mântuirea sufletului şi moştenirea sigură a împărăţiei cerurilor. Apoi, îi mai asigură, atât pe cei care cred şi mărturisesc, cât şi pe cei care vor veni la credinţă că, chiar din viaţa aceasta vor gusta o bucurie nespusă şi strălucită, izvorâtă din speranţa vie pe care o au în Isus Cristos cel înviat din morţi.

Şi mulţi dintre noi ne simţim prăbuşiţi sufleteşte din cauza multor dezamăgiri ale vieţii. Astăzi, Isus, doreşte să ştim că, el a rămas cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), tocmai pentru a ne ajuta şi pe noi, ca şi pe Toma, ridicându-ne din toate prăbuşirile noastre; căci numai el poate ridica pe cei căzuţi (cf. Ps 146,8); căci numai el poate odihni pe cei trudiţi şi împovăraţi (cf. Mt 11,28). Dar, Isus, ne dojeneşte şi pe noi pentru multele noastre îndoieli în credinţă, îndoieli din cauza cărora suntem trişti şi neajutoraţi, şi ne aminteşte ca şi lui Toma, de fericirea celor care cred fără să fi văzut, şi de voinţa lui de a-i deveni   martori în lumea în care trăim, pentru ca astfel să intrăm în veşnica lui odihnă (cf. Evr 4,11).

Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, se arată şi în numele de „Duminica albă”. În Noaptea sfântă de Paşti, catecumenii, prin botezul primit au devenit „neofiţi”, creştini. Atunci, ei au îmbrăcat haine albe, semn al curăţiei şi al intrării lor în numărul celor mântuiţi (cf. Ap 7,9). Duşmanii sufletelor lor, îi împinseseră cu putere ca să cadă în prăpastia pierzării, dar Domnul le-a venit în ajutor, salvându-i (cf. Ps 118,13-18). De aceea, ei vor striga de bucurie şi vor cânta iubirea milostivă a lui Dumnezeu care i-a salvat din toate: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne înveselim într-însa” (Ps 118,24).

Începând cu duminica de astăzi, ei vor dezbrăca hainele albe de sărbătoare, şi vor merge în lume pentru a fi martori ai acelei iubiri milostive a lui Dumnezeu, care i-a purtat de la sclavie la libertate, de la întuneric la lumină, şi de la moarte la viaţă (cf. 1Pt 2,9). Acest fapt ne aminteşte şi nouă că, după ce ne-am bucurat cu întreaga Biserică de farmecul sărbătorilor pascale, trebuie să mergem şi noi în lume şi să vestim aceleaşi fapte măreţe şi milostive ale lui Dumnezeu, care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină, vestire fără de care nu vom putea intra în odihna sa.

Aşa cum am spus deja, iubirea milostivă a lui Dumnezeu, s-a arătat astăzi şi prin instituirea duminicii. După prima creaţie, Dumnezeu a instituit o zi de odihnă şi sărbătoare (cf. Gen 2,1-3). Dar, păcatul, a întrerupt această zi odihnă şi de sărbătoare, şi pentru creaturi şi pentru Dumnezeu (cf. In 5,17). Prin învierea sa din morţi, Isus a inaugurat noua zi de odihnă şi de sărbătoare, care începe aici şi se va desăvârşi în veşnicie. Dar să vedem din exemplul lui Isus, ce înseamnă această noua zi de odihnă şi de sărbătoare:

Duminica, ziua învierii, este şi prima zi a săptămânii. În această zi, Isus înviat: merge să-i întâlnească pe ai săi spre a le aduce pacea, odihna sufletească şi mântuirea (cf. Lc 24,6); merge pentru a-i instrui şi pentru a lua Cina cu ei (cf. Lc 24,27-35); merge pentru a-i ridica pe cei prăbuşiţi din căderile lor şi pentru a le aduce pacea şi siguranţa în suflete (cf. In 20,19-31); merge pentru a le conferi pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor (cf. In 20,22-23). Atâta timp cât mai sunt oameni prăbuşiţi sufleteşte şi oameni de mântuit, Isus nu se odihneşte încă: merge prin case cu uşile încuiate, călătoreşte lângă oameni descurajaţi, se lasă atins, mănâncă cu ei, îi caută pe la muncile lor, pentru a le ridica poverile păcatului şi pentru a-i pregăti pentru odihna veşnică din împărăţia sa. La fel, i-a trimis să facă şi pe îngerii şi sfinţii din cer, petrec cerul făcând bine pe pământ, până ce şi ultimul ales va ajunge în duminica odihnei veşnice.

Duminica este ziua Iubirii milostive, în care Isus, îngerii şi sfinţii, continuă să facă şi astăzi şi vor continua să facă până la sfârşitul lumii, ceea ce au făcut în timpurile de la început. Dar, la această lucrare suntem chemaţi şi noi creştinii de astăzi. Înainte de a veni la întâlnirea duminicală cu Isus, Toma era un sărman îndoielnic şi pierdut. După ce Toma a venit la adunarea duminicală, ajutat de mărturia celorlalţi apostoli, el a devenit un lăudabil credincios, un mântuit şi un curajos mărturisitor prin cuvinte şi fapte. Înainte de a veni la întâlnirea duminicală cu Isus, un om era mereu trist şi bolnav; după ce a început să vină duminica la întâlnirea cu Isus şi cu fraţii, s-a vindecat şi la trup şi la suflet. Ceea ce este un cărbune aprins scos din vatră, aceea este şi un creştin care lipseşte de la întâlnirea cu Isus şi cu fraţii, din ziua de duminică. De aceea, satana, caută ca duminica să-i împiedice pe creştini de a ajunge la întâlnirea cu Isus şi cu fraţii.

Ca să înţelegem bine, duminica este ziua în care ne odihnim de muncile servile; dar, duminica este ziua în care ne deprindem cu muncile spirituale, atât pentru mântuirea noastră, cât şi pentru mântuirea altora. Chiar de la început, creştinii au început să se adune duminica în numele lui Isus, pentru a primi mântuirea şi pentru a o duce şi altora, aducând astfel un cult plăcut lui Dumnezeu (cf. Fap 20,7; Fap 2,42; Ap 1,10). De aceea, duminica, creştinii adevăraţi, după întâlnirea cu Isus din cuvântul biblic, din Euharistie, din adunarea duminicală, merg pe la casele bătrânilor, bolnavilor, neputincioşilor, şi chiar pe străzi, pentru a le vorbi sau cânta oamenilor, despre Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, arătată nouă prin Cristos şi Duhul Sfânt. Ca o imagine plastică, primii creştini cu o mână ţineau mâna lui Cristos şi cu cealaltă îi ţineau mâinilor fraţilor lor de mântuit.  

Dar, duminica de astăzi, se mai numeşte şi  „Duminica Divinei Îndurări”, nume dat de sfântul părinte Papa Ioan Paul II, pentru a arata îndurarea şi iubirea lui Dumnezeu, în Cristos şi Duhul Sfânt, nu încetează să se arate şi astăzi tuturor oamenilor, prin cuvântul Scripturii, prin Euharistie, şi prin sacramentul Reconcilierii, şi prin comuniunea fraternă (cf. Fap 2,42).

Sfintei Faustina Kowalska (1905-1938), Isus, i-a descoperit în mai multe revelaţii particulare, dorinţa sa ca, prima duminică de după Paşti, să se cheme duminica Iubirii milostive, pentru ca oamenii să se înveţe să se încreadă în iubirea sa milostivă, şi în acelaşi timp s-o vestească şi altora spre mântuire. 

Iată ce povesteşte sfânta Faustina: „Într-o seară, pe când mă aflăm în chilia mea, l-am văzut pe Isus îmbrăcat într-o tunică albă, cu o mâna ridicată pentru a binecuvânta, iar cu cealaltă atingându-şi vesmântul în dreptul pieptului. Din tunică întredeschisă la piept ieşeau două mari raze, una roşie şi una albă. În tăcere, îl fixăm cu privirea pe Domnul, iar sufletul meu era cuprins de teamă, dar şi de o mare bucurie. După un moment, Isus mi-a spus: Pictează o icoană potrivit cu imaginea în care ţi-am apărut acum; iar pe această imagine să scrii: Isuse, mă încred în Tine. Doresc că această icoană să fie cinstită mai întâi în capela voastră, apoi în lumea întreagă. Promit că sufletul care va cinsti această icoană nu se va pierde. Îi promit, de asemenea, victoria asupra duşmanilor săi încă de aici, de pe pământ, şi mai ales în ceasul morţii. Atunci, îi voi apăra eu însumi ca pe propria mea slavă”.

Este important de notat, că aşa cum femeile şi apostolii şi-au împlinit mandatul de a fi martori ai învierii lui Isus; tot astfel, urmându-le exemplul, şi sfânta Faustina şi sfântul Ioan Paul II, şi-au împlinit mandatul de a trăi şi predica oamenilor minunăţia Iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Sfânta Faustina Kowalska, a predicat iubirea milostivă a lui Dumnezeu, mai întâi în mănăstirea ei şi apoi în multe alte locuri. Apoi, a căutat şi l-a găsit pe artistul, Stefan Rostworowski (n. 1921), pentru a picta Icoana Milostivirii divine, aşa cum i s-a arătat ei în viziune, unde Isus apare cu raze roşii şi albe care se revarsă din pieptul său asupra lumii întregi, şi sub care să scrie mântuitoarele cuvinte voite de însuşi Isus: „Isuse, mă încred în tine”! Papa, Ioan Paul II, a împlinit şi el voinţa lui Isus, instituind  în prima duminică de după Paşti, sărbătoarea Iubirii milostive, şi predicând până la moarte, iubirea milostivă a lui Dumnezeu, arătată lumi, prin Isus, prin Duhul Sfânt, dar şi prin Maria, Maica Domnului.

Mai rămâne ca şi noi creştinii de astăzi, să ne încredem în iubirea milostivă a lui Dumnezeu, şi să devenim apostolii ei în timpul şi lumea în care trăim, asemenea femeilor sfinte, a apostolilor, a primilor creştini, a sfintei Faustina Kowalska, a sfântului Părinte Papa, Ioan Paul II, şi a multor altora.

Iată, ce i-a spus într-o zi, Isus, Faustinei: „Aşa cum în Vechiul Testament, i-am trimis profeţi la poporul meu pentru a-i vesti iubirea mea milostivă; tot aşa astăzi, te trimit pe tine şi pe toţi oamenii, ca să vestiţi lumii întregi iubirea mea milostivă. Spuneţi tuturor oamenilor că nu vreau să-i pedepsesc, dar că doresc să-i vindec şi să-i mântuiesc pe toţi”.

Închei cu promisiunea făcută de Isus, lumii întregi, prin sfânta Faustina: “Pe sufletele care răspândesc cinstirea milostivirii mele, eu le ocrotesc toată viaţa lor, ca o mamă duioasă pe pruncul său; iar în ceasul morţii, nu voi fi pentru ele un judecător aspru, ci un mântuitorul milostiv. În acel ceas de pe urmă, în care sufletul nu mai are nimic în apărarea sa, iubirea mea milostivă îi va fi ajutorul; fericit sufletul care, în timpul vieţii sale, s-a cufundat în izvorul milostivirii şi a împărtăşit-o şi altora, căci judecata nu-l va atinge”.

Cristos a înviat!

                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la ziua de marţi după Paşti

"Spune-ne, Marie Magdalena, ce-ai văzut pe cale?" "Am văzut mormântul lui Cristos care trăieşte,

am văzut mărirea celui înviat.

Cristos a înviat!

La intrarea unui mausoleu din Germania, care adăposteşte rămăşiţele pământeşte a mai multor regi şi principi, se găseşte un lanţ gros înfipt în peretele zidului. De un capăt al lanţului se află prinsă o cruce grea şi noduroasă, iar de celălalt capăt se află prinsă o frumoasă coroană strălucitoare. Iar dedesuptul lor sunt scrise aceste cuvinte: “Per crucem, ad lucem”! (Prin cruce la lunină). Lanţul gros, care reprezintă credinţa puternică, vrea să ne spună că, crucea şi coroana sunt strâns legate una de alta, şi că nimeni nu poate lua una dintre ele fără să o ia şi pe cealaltă.

În dimineaţa învierii, pe când era încă întuneric, Maria Magdalena, a alergat până la mormântul lui Isus, pentru că acolo unde este iubire, nu încape frica (cf. 1In 4,18). Nu i-a fost frică nici de garda romană, nici de piatra mare de la mormânt, pentru că credinţa poate totul, iar iubirea este mai tare ca moartea (cf. Ct 8,6). Mergea plângând, când iată îngerii i-au spus că Isus nu este în mormânt. Era hotărâtă să-l ia în spate şi să-l aducă iarăşi la mormânt. Nu s-a mulţumit nici cu îngerii, nici cu fâşiile de pânză. Ea îl voia numai pe el. Şi pentru dragostea ei cea mare, nu numai că i s-a iertat mult (cf. Lc 7,47), dar a fost şi prima care l-a întâlnit şi l-a auzit pe Isus vorbind după învierea sa. Ea a fost prima care a strigat: „Cristos a înviat!”; iar omenirea întreagă de atunci răspunde fericită: „Adevărat a înviat!” De atunci, atât pentru ea, cât şi pentru noi, existenţa a căpătat un nou sens sub soare.

Era o tânără femeie care şi-a pierdut soţul în timpul celui de-al doilea război mondial. În  timpul ce trecuse de la moartea soţului, tânăra femeie a fost mai mult moartă decât vie. Familia şi prietenii îşi făceau griji pentru ea şi se întrebau dacă avea să iasă vreodată din această stare. Dar, a sosit şi duminica Paştelui şi o prietenă a invitat-o pe tânăra văduvă să meargă la biserică împreună cu ea. În dimineaţa aceea de Paşti, predicatorul, a vorbit despre Maria Magdalena în drum spre mormânt, şi despre cum lacrimile ei au fost preschimbate bucurie. La încheierea serviciului religios, s-a simţit total schimbată şi ea şi toţi au putut să vadă asta. „Dar ce s-a întâmplat cu tine”? „Povara mi-a fost ridicată. Acum ştiu sigur că, Isus a înviat cu adevărat, şi că morţii vor învia şi ei. De acum nu mai am nici o teamă”!

Şi noi, suntem chemaţi să ne însuşim această credinţă. Isus poate fi şi Domnul nostru. Viaţa veşnică oferită de el poate fi şi a noastră. Speranţa aceasta ne poate ajuta şi pe noi să înfruntăm orice furtună. 

De când Isus a înviat, nu ne mai temem de moarte. Ba, chiar ne batem joc de ea, spunând cu sfântul Paul: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte” (1Cor 15,55).

Zece pacienţi americani au plătit 120.000 de dolari, Institutului Alcor de extindere a vieţii, din Scottsdale, Arizona, pentru a-şi îngheţa întregul trup în azot lichid, la o temperatură de -320 grade, prin procedeul numit criogenie, în speranţa că ştiinţa medicală va evolua şi va descoperi o metodă prin care moartea şi îmbătrânirea vor deveni istorie. Deşi, nu este sigur că acest procedeu va funcţiona vreodată, un membru al Institutului, a spus că şi el ar fi dispus să încerce criogenia, pentru simplu motiv, că-i place să trăiască.  

Pentru toţi cei cărora le place să trăiască, Dumnezeu are veşti bune. Isus Cristos a înviat dintre morţi, având un trup nemuritor. El a învins moartea. Toţi cei care cred în Isus, vor avea parte într-o zi de înviere şi de un trup nou, nesupus morţii. Isus este singura noastră speranţă pentru viaţa veşnică. Isus spune clar: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine" (In 14,6). Numai credinţa în Isus Cristos ne asigură viaţa veşnică cu Dumnezeu. Maica Domnului, a înviat deja, se bucură farmecul vieţii veşnice, şi ne aşteaptă lângă ea.

La o întrunire numeroasă a partidului comunist dintr-un oraş nu departe de Moscova, un conferenţiar încercă mai mult de două ore să-i convingă pe ascultătorii săi că nu poate exista nici un Dumnezeu şi că nu există nici înviere. Pentru a fi sigur de succesul său, spre sfârşit puse întrebarea stereotipă, dacă cineva doreşte să spună ceva în legătură cu cele spuse şi auzite, sau să întrebe ceva. Atunci se ridică din bancă un simplul ţăran şi rugă să i se permită să vină în faţă, ceea ce conferenţiarul aprobă. Ţăranul se urcă la pupitru, aruncă cu calm o privire asupra numeroşilor ascultători din sală, îşi desfăcu mâinile şi strigă: Cristos a înviat! Cu toţii se ridicară în picioare şi răspunseră într-un cuget: Adevărat a înviat! "Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima că Dumnezeu l-a înviat din morţi vei fi mântuit" (Rom 10,9).

Nimeni nu ne poate oferi mai mult decât ne-a oferit nouă Dumnezeu prin Cristos, care ne-a luat suferinţele şi moartea cauzate de păcat, şi ne-a oferit viaţa cea nouă şi veşnică în împărăţia sa. De aceea, nimeni nu ne va putea amăgi cu teorii de fericire străine de Dumnezeu. Învierea lui Cristos, dă speranţă şi sens vieţii noastre, prin promisiunea învierii. Sfântul Paul, ne zice: „Iată, vă spun o taină: La cea din urmă trâmbiţă, morţii vor învia nesupuşi putrezirii” (1Cor 15,51-52).

Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), se îndrepta spre amvon să predice despre învierea lui Lazăr; când, iată, cineva se apropie şi-i aduce la cunoştinţă că tatăl său a murit. Urcă la amvon şi la sfârşitul predicii spuse: „Am aflat acum câteva clipe că tatăl meu a trecut la cele veşnice. Rugaţi-vă pentru odihna sufletului său şi să mă iertaţi că voi lipsi 2-3 zile ca să-mi fac ultimele datorii faţă de tatăl meu”.

În dimineaţa învierii, Maria Magdalena inaugurează noua sa viaţă ca martor al celui înviat. Trebuie să meargă să anunţe fraţilor săi vestea cea mare. Nu poate să o ţină numai pentru sine, trebuie să o împărtăşească. "Spune-ne Marie, ce-ai văzut în drumul tău? L-am văzut pe Domnul, am văzut mormântul gol, i-am văzut pe îngeri, martorii învierii lui, giulgiul şi veşmintele: Isus, bucuria şi speranţa mea a înviat!".

Doi avocaţi, Lew Wallace (1827-1905) şi Robert Ingersoll (1833-1899), călătoreau cu trenul. Primul era credincios, celălalt nu. Un timp au călătorit vorbit doar banalităţi. La un moment dat cel necredincios, pe nume Robert Ingersoll, l-a provocat pe cel credincios, pe nume Lew Wallace: A înviat Cristos sau nu? Este Cristos divin sau nu? Şi necredinciosul părea să aibe motive convingătoare, iar credinciosul părea că nu putea găsi răspunsuri potrivite.

Dar când necredinciosul i-a spus că toate religiile sunt bune şi că el este creştin numai datorită unui accident geografic, pentru că s-a întâmplat să se nască într-o ţară creştină, atunci, Lew Wallace cel credincios, i-a replicat cu mult curaj: “Ascultă, prietene, să ne întoarcem puţin în timp, la începutul creştinismului. Să privim cu ochii minţii o arenă romană este plină de oameni. Leii sar asupra creştinilor, sfâşiindu-i de vii. Cum au reuşit aceşti primi creştini să sfideze moartea cu atâta curaj? De ce au fost ei dispuşi mai degrabă să moară decât să renunţe la credinţa lor în Cristos? Există un singur motiv: ei au crezut că Isus a fost mai mult decât un om bun, mai mult decât un învăţător şi un rabi moral. Ei au crezut că Isus este Fiul lui Dumnezeu cel viu. Ei au acceptat cuvintele rostite de Isus către Marta: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (In 11,25). 

Şi a continuat Lew Wallace: Primii creştini studiind profeţiile din Vechiul Testament referitoare la locul naşterii lui Isus (cf. Mih 5:2), la seminţia din care avea să se nască (cf. Gen 49,10), la naşterea sa din fecioară (cf. Is 7,14), la lucrarea sa (cf. Is 61,1-3), la suferinţele şi moartea sa (cf. Ps 22; Is 53), şi la învierea sa glorioasă (cf. Ps 16,10-11), zic, aceşti primi creştini şi-au format o credinţă tare. Ei au preferat ca mai degrabă să moară decât să renunţe la credinţa lor în Isus. Ei au avut convingerea fermă că viaţa veşnică oferită de Isus este reală. În faţa unui astfel de discurs, cel care nu a mai găsit cuvinte de răspuns, a fost necredinciosul, Robert Ingersoll!

Sfântul Paul, ne spune: “Nu știți voi că cei care aleargă pe stadion, toți aleargă, însă numai unul primește premiul? Alergați în așa fel ca să-l câștigați. Orice atlet renunţă la toate. Ei o fac pentru a primi o coroană pieritoare. Însă noi pentru una nepieritoare. Deci eu aşa alerg, nu fără rost; aşa lupt cu pumnul, dar nu lovind în aer. Îmi chinuiesc trupul şi îl fac sclav ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu respins” (1Cor 9,24-27).

Şi pentru că lupta noastră nu este împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva puterilor întunericului, împotriva duhurilor răului. De aceea, să luăm armura lui Dumnezeu ca să ne putem împotrivi în ziua cea rea şi, să putem rămâne în picioare. De aceea, odată cu platoşa dreptăţii, cu evanghelia păcii, cu scutul credinţei, cu coiful mântuirii, şi sabia duhului (cf. Ef  6,12-17), trebuie să luăm şi vegherea atentă asupra noastră: ochii să aibă limite la ce privesc, limba să aibă îngrădire la ce vorbeşte, urechile să fie bine păzite, mâinile să nu atingă orice, picioarele să nu umble oriunde, inima să nu se lipească de orice, iar gândurile să nu se îndepărteze de Cristos şi de viaţa veşnică. Numai aşa, bine înarmaţi cu „armura lui Dumnezeu” şi cu „veghere atentă”, vom ieşi biruitori cu Isus, asupra păcatului, diavolului, lumii şi morţii, şi vom intra împreună cu el, în veşnicia fericită.

La Coblenza, Italia, un tânăr student german, orfan de tată, dar plin de viaţă şi de inteligenţă, a început o viaţă de păcat, care a întristat-o mult pe mama sa. Într-o zi acest tânăr a comis o infracţiune şi a ajuns la închisoare. Mama lui s-a îmbolnăvit de inimă şi a ajuns aproape de moarte. I s-a permis mamei bolnave, să-l vadă în închisoare. Abia i-a aruncat o privire dojenitoare, i-a amintit de Isus înviat, şi a murit. I s-a permis să meargă la înmormântare. După anii de detenţie, a fost eliberat. Când a fost eliberat, erau sărbătorile Paştelui. S-a spovedit, s-a împărtăşit şi s-a decis pentru o viaţă mai bună, o viaţă nouă. Nu s-a mulţumit să rămână bun în lume, ci s-a retras într-o mănăstire, a intrat seminar, a făcut studii teologice, a fost sfinţit preot, a mers misionar, şi a convertit mulţi păcătoşi asemenea lui. Este părintele Staslacher, din Societatea lui Isus.

Cristos a înviat! 

                                                                                                                          Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la ziua de luni după sfintele Paşti

Îngerii şi oamenii buni vestesc învierea lui Cristos

Cristos a înviat!

Prin învierea lui Cristos, toţi cei care cred în el, au păşit într-o viaţă nouă şi care nu va avea sfârşit. Şi chiar dacă vor muri, vor învia şi vor trăi (cf. In 11,25). De aceea, spunem cu Psalmistul: „Aceasta este ziua pe care ne-a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps 118,24).

Prin încrederea sa în Tatăl ceresc, Isus a învins moartea sa şi a noastră. De acum, prin Isus înviat, putem alerga şi noi la Tatăl ceresc şi să cerem de la el ca: după noapte, să ne apară zorii unei noi zile; ca după lacrimi, să ne vină mângâierea sa; ca după păcat, să ne vină sărutul iertării; ca după moarte, să ne vină învierea şi viaţa sa divină.

Primul cuvânt al lui Isus înviat este o invitaţie la bucurie: „Bucuraţi-vă! Nu vă temeţi. Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei, ca să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea” (Mt 28,9-10). Femeile sfinte, apostolii şi toţi drepţi, au răspândit în lume această veste bună şi această bucurie până la ultima lor suflare, şi cu preţul multor suferinţe şi astfel adevărul învierii a ajuns până la noi. Nu mai este loc pentru tristeţe şi pentru frică. Moartea a fost învinsă. Trebuie ca fiecare om să se întâlnească cu Isus cel înviat. Trebuie inaugurată viaţa cea nouă, împărtăşind-o şi altora.

Prima lectură de astăzi ne spune că, apostolii s-au conformat voinţei lui Isus, transmise prin sfintele femei, şi au vestit adevărul învierii care a ajuns până la noi. Astfel, de Rusalii, Petru, stând în picioare împreună cu cei unsprezece apostoli, le-a zis iudeilor cu glas puternic: "Bărbaţi iudei şi voi toţi care locuiţi în Ierusalim, ca să ştiţi ce s-a petrecut, ascultaţi-mi cuvintele: E vorba despre Isus din Nazaret, acest bărbat pe care Dumnezeu l-a adeverit înaintea voastră prin faptele puternice, prin minunile şi semnele pe care le-a săvârşit printr-însul în mijlocul vostru, după cum voi înşivă o ştiţi. Pe omul acesta, dat în mâinile voastre, după planul rânduit şi după ştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu, voi l-aţi ucis, răstignindu-l prin mâinile celor fărădelege; dar Dumnezeu l-a înviat, eliberându-l de legăturile morţii” (Fap 2,22-24).

Cu acea ocazie, circa 3000 de suflete, s-au întors la Dumnezeu. Dar, multe alte suflete, până în ziua de astăzi, în ciuda predicii Bisericii, au preferat să creadă minciuna de la început, decât adevărul învierii. Dar, cu toate acestea trebuie să ducem veste învierii lui Isus până la marginile pământul, ca şi ultimul ales să ajungă la mântuire.

Deşi, învierea lui Isus şi a celor care cred în el, este cea mai bună veste care a răsunat vreodată în întreg universul, totuşi sunt oameni, care amăgiţi de diavol, nu vor să o asculte. Căci, iată ce ne spune sfânta Carte: „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme” (2Tim 4,3-4).  

Predica lui Petru de Rusalii, dar şi predica lui Paul printre păgâni, trebuie să fie şi predica noastră: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi Eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi”. Aceasta este esenţa Evangheliei. Nimic nu indică mai bine faptul că Domnul Isus a fost Fiul lui Dumnezeu, decât că a murit şi a înviat pentru noi

Scriitorul grec din antichitate, Esop din Sardes (620-560 îC), spune că, odată un călător s-a întâlnit prin pustiu cu o femeie singuratică; era tristă şi abătută. Cine eşti, a întrebat-o călătorul? Sunt Adevărul! Şi pentru ce ai părăsit lumea şi te-ai retras în pustiu? Mai de mult minciuna era rară pe buzele oamenilor. Astăzi însă toţi care vorbesc mint, iar cei care ascultă le place să fie minţiţi. Cât despre mine, Adevărul, m-au alungat şi cei care vorbesc şi cei care ascultă.

Iar Evanghelia de astăzi confirmă adevărul cuvintelor lui Esop. Deşi, femeile sfinte şi într-un prim moment, şi soldaţii puşi de pază la mormânt, au vestit adevărul învierii, oamenii n-au fost dispuşi să creadă. Dar, când mai marii de la templu, care ar fi trebuit să apere adevărul mântuitor al lui Isus înviat din morţi, au minţit afirmând contrariul, marea majoritate a oamenilor, deşi l-au cunoscut pe Isus şi puterea lui divină, au refuzat adevărul învierii şi au urmat minciuna pierzătoare de suflet.

O mama i-a spus fiului ei, înainte de a pleca în lume ca să-şi câştige existenţa: Dragul mamei, dacă vrei să ajungi cu bine spre locul spre care te-ai pornit, ai grijă ca pe cale să te fereşti de minciună, atât cu buzele cât şi cu urechile, adică nici să nu spui şi nici să nu le asculţi de la alţii. Ai grijă că, minciuna îţi va apărea deghizată în comodităţi, plăceri, bogăţii şi onoruri; iar adevărul îţi va apărea sub imboldul credinţei şi al împlinirii datoriei. Acelaşi lucru ni-l spune şi nouă astăzi, fiilor săi din lume, Biserica.  

Astăzi trebuie să ştim că, Isus înviat, ne trimite şi pe unul fiecare dintre noi ca să vorbim oamenilor despre adevărul învierii şi despre bucuria învierii tuturor oamenilor (cf. Mt 28,10); iar această misiune a noastră în lume trebuie să continue până când şi ultimul ales va fi salvat. Iată ce ne spune fiecăruia sfântul Paul în acest sens: „propovăduieşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura” (2Tim 4,2).

Dar, tot astăzi trebuie să mai ştim că, nu este suficient este numai să proclamăm evanghelia şi să convingem câţiva oameni care să accepte evanghelia numai cât este suficient pentru a fi înscrişi într-un registru. Domnul vorbeşte despre ucenici. Ucenicia înseamnă mai mult decât atât. Ea implică prezentarea evangheliei nu doar ca informaţie, ci ca mod de viaţă, care să ducă la schimbarea vieţii.

Sfânta Margareta (+ 284) a fost interogată de judecătorul păgân asupra credinţei. Ea i-a spus hotărât: „Sunt creştină”. Judecătorul i-a replicat dur: „Este absurd să adori un om şi, mai ales un om mort pe cruce într-un chip ruşinos”. Margareta i-a răspuns cu toată liniştea: „De unde ştii ca Isus a suferit si a murit? Din Scripturile voastre! De ce vorbeşti numai despre moartea lui Cristos, căci Scripturile noastre vorbesc şi despre învierea lui? Pătimirile şi moartea arată clar că el este om, dar învierea arată şi mai clar că el este Dumnezeu”. A murit martiră.

Deţinuta Arsenief, povesteşte ce s-a întâmplat într-o noapte de Paşte, într-un penitenciar din Moscova, pe timpul terorii comuniste: „Într-o seară, o tovarăşă de celulă mi-a şoptit la ureche: „Ştii ce zi este mâine? Este Paştele”!. Paştele este bucuria întregii creştinătăţi. Mergeam tristă pe un coridor, când, deodată, izbucni un strigăt: „Cristos a înviat”! Cine a îndrăznit să strige? Era însoţitoarea mea. Din celule s-a auzit la unison: „Adevărat a înviat”! Gardienii au înşfăcat-o şi au dus o în celula neagră, unde nu se dă nici mâncare şi nici căldură. A revenit în celulă după patru zile. Deşi, era slăbită şi îngheţată de frig, mi-a spus totuşi cu zâmbetul pe buze: „Am reuşit totuşi să aduc şi aici vestea cea bună a învierii. Celelalte nu contează”.

Odată Îngerul Morţii a fost trimis de Dumnezeu la un om. Buna ziua, omule! Sunt Moartea şi am venit să te iau. Bine ai venit soro, de când te aştept! Cum, nu-mi ceri să te mai las, aşa cum au făcut toţi până acum? Nu ! Te aştept şi vreau să mă iei, căci numai am nimic care să mă lege de pământ. Iubirea i-am dat-o lui Dumnezeu, copiilor şi semenilor mei. Bunurile mele le-am împărţit demult între copiii mei şi între semenii săraci. Suferinţa am unit-o cu cea a lui Isus pentru mântuirea lumii şi a mea. Iar apropiaţii şi prietenii mei au plecat demult la Isus, şi simt că Isus mă chema ca să întregim familia. Acum înţeleg, i-a spus Ingerul Morţii, de ce mă aştepţi şi nu te tânguieşti ca ceilalţi. Si cum omul nostru era uşor ca fulgul, Îngerul Morţii, l-a dus direct lângă Isus.

În Biblie, Isus ne spune: „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună” (Ap 22,15). Să ne păzim de orice formă a minciunii, pentru că minciuna face cel puţin trei rânduri de victime deodată: pe mincinoşi; pe cei vizaţi; şi pe cei care ascultă.

Un creştin dintr-un sat, l-a întrebat odată pe un coleg de serviciu dintr-un alt sat, dacă era activ în biserica de care aparţine. Bărbatul a răspuns: „Nu, căci nici tâlharul de pe cruce nu fusese activ în biserică şi a fost primit în cer.” Colegul, l-a întrebat iar, dacă fusese miruit. Omul a replicat: „Nu, dar nici tâlharul de pe cruce nu a fost miruit, şi a intrat în ceruri.” Colegul, l-a întrebat atunci dacă participă duminica la Liturghie şi la împărtăşanie. Omul a răspuns: „Nu, căci nici tâlharul de pe cruce nu a făcut-o şi Cristos tot l-a primit în cer”. Atunci colegul i-a replicat: „Singura diferenţă dintre tine şi tâlharul de pe cruce este că, el murea în credinţă, iar tu eşti mort în credinţă”.

Să avem grijă că, minciuna  ne apare deghizată în comodităţi, plăceri, bogăţii şi onoruri; iar adevărul ne apare sub imboldul credinţei şi al împlinirii datoriei.

Cristos a înviat!                                                                                                     

                                                                                                                                  Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la Solemnitatea zilei Învierii Domnului

“Cristos, bucuria mea, a înviat!”

Cristos a înviat!

În oraşul Napoli, din Italia, se păstrează până astăzi într-o sticluţă, sângele sfântului martir Ianuariu. El a fost episcop şi a fost decapitat pentru credinţa în Cristos, la 19 septembrie, anul 305. În fiecare an, la 19 septembrie, omeni din multe locuri de pe glob vin la Napoli ca să vadă minunea sângelui uscat din sticluţă care se lichefiază şi devine sânge viu. Am venit şi noi astăzi la biserică pentru a participa la sărbătoarea anuală a învierii Domnului, acum realizată în sufletele noastre. „Cristos cel înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui” (Rom 6,9).

Serafim din Sarov (1759-1833), a fost un sfânt rus, a fost unul la care venea multă lumea ca să-şi deschidă inima, să-şi spună păsurile şi să ceară povaţă. El îi întâmpina pe toţi cei care veneau la el, cu aceste cuvinte: “Cristos, bucuria mea, a înviat!” Şi, le spunea cu o aşa trăire interioară, că faţa i se lumina, iar bucuria, curajul şi speranţa pătrundeau în aşa măsură în sufletele vizitatorilor, că aceştia nu mai aveau nevoie de alte cuvinte de îmbărbătare.

Sfântul Leon cel Mare (390-461), papă, spunea: „Domnul Isus, încă din veşnicie, ameninţase moartea noastră cu puterea morţii sale, spunând prin profetul Osea: „O, moarte, eu voi fi moartea ta; o, iadule, eu voi fi pieirea ta” (Os 13,14)! Isus, înviind astăzi din morţi, a biruit moartea aşa cum a promis”.  

Evanghelia de astăzi ne spune că Maria Magdalena, Petru şi Ioan, s-au dus la mormântul gol al lui Isus, şi din modul cum erau aranjate fâşiile de pânză care au servit la înmormântare lui Isus, au înţeles că el a înviat (cf. In 20,1-9). Ne amintim că în Vinerea mare când Isus a murit pe cruce, a zis: „S-a săvârşit” (In 19,30). Pe timpul lui Isus, era obiceiul, ca atunci când cineva îşi termina cu bine o lucrare încredinţată, să-şi aşeze ştergarul împăturit frumos pe acea lucrare. Tocmai asta a făcut şi Isus, şi-a terminat lucrarea pe care i-a încredinţat-o Tatăl ceresc, apoi şi-a împăturit ştergarul, şi l-a aşezat pe lucrare, adică pe mormântul pe care l-a biruit (cf. In 20,7). Ioan, a înţeles cel dintâi mesajul ştergarului împăturit de Isus aşezat undeva deoparte în mormânt, şi a crezut cel dintâi în învierea lui (cf. In 20,8). Mormântul indicând aici pe aici toţi duşmanii văzuţi şi nevăzuţi ai lui, dar şi ai mântuirii noastre.

Imediat după acest act de credinţă a lui Ioan, Isus înviat avea să li se arate rând pe rând la toţi ucenicii lui, dar şi la mulţi alţii, pentru a le răsplăti credinţa şi iubirea.

Iată o listă a apariţiilor lui Isus înviat, pentru a răsplăti credinţa şi iubirea celor care l-au căutat: Mariei Magdalena (cf. Mc 16,9-11); Femeilor (cf. Mt 28,8-10); lui Petru (cf. Lc 24,34); celor doi ucenici ce mergeau pe drumul spre Emaus (cf. Lc 24,13-32); ucenicilor, fără Toma (cf. In 20,19-25); ucenicilor, cu Toma (cf. In 20,26-31); celor şapte ucenici la Marea Galileii (cf. In 21,1-14); la peste 500 de credincioşi (cf. 1Cor 15,7). lui Iacov (cf. 1Cor 15,7); ucenicilor pe Muntele Măslinilor (cf. Fap 1,3-12); lui Paul pe drumul Damascului (cf. Fap 9,3-5); fericiţilor din paradis (cf. Ap 7,17).

În dimineaţa de Paşte, Domnul Isus a trecut de la moarte la viaţă şi le-a arătat tuturor martorilor că el este viu şi trăieşte (cf. Secvenţa). Astăzi, de Paşti,  se împlinesc aceste cuvinte ale Scripturii: „Pe Isus, îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, el să guste moartea pentru toţi. Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor” (Evr 2,9-10).

Ce este învierea Domnului Isus? Cea mai mare minune din istoria lumii (cf. Fap 1,3); Cea mai mare comoară a creştinismului (cf. Rom 1,4); Cea mai mare descoperire a puterii lui Dumnezeu (cf. Ef 1,20);  Cel mai mare adevăr al evangheliei (cf. 1Cor 15,3-4); Cea mai mare realitate a credinţei (cf. 1Tes 4,14);

Cel mai mare îndemn la sfinţenie (cf. Rom 6,9-12); Cea mai tare nădejde în învierea morţilor (cf. 1Cor 15,12.20).

Piatra răsturnată de pe mormânt şi mormântul gol, ne spun: Cristos a înviat!; soarele care a apărut pe cer după o neagra noapte, ne spun: Cristos a înviat!; fluturii care au ieşit din gogoşile lor, ne spun: Cristos a înviat!; pasările care s-au întors din ţări îndepărtate, ne spun: Cristos a înviat!; pădurile şi câmpiile care s-au întors la viaţă după iarna grea, ne spun: Cristos a înviat!; lecturile sfinte, predicile şi cântările din acest timp, toate ne spun: Cristos a înviat! Ba, mai mult, ne spun: „Căci, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă” (1Cor 15,22).

Când nu mai era nici o nădejde de nicăieri, când mai puţin ne-am aşteptat, Dumnezeu ne-a mântuit prin suferinţele, moartea şi învierea lui Cristos.

Paştele pe care îl sărbătorim acum cu bucurie în aceste zile de primăvara calendaristică, când am înviat şi noi din sclavia păcatului, prin Botez şi Pocăinţă, este o prevestire a „altei primăveri” care stă să vină, cea a primăverii Paştelui veşnic. Va fi o primăvara universală când va suna trâmbiţa Domnului pentru învierea fericită a aleşilor (cf. 1Cor 15,52). Va fi o primăvară a cimitirelor, când sicriele vor înflori cu flori de sfinţi mirosind a nemurire. Va fi o primăvară deosebită când sfinţii vor învia cu aripile crescute în taina mormântului. Va fi o primăvară când Răstignitul înviat îşi va aduna şi învia răstigniţii.

Într-o după-amiază, un bărbat era într-o barcă ce plutea în apropiere de ţărm; în acele momente a văzut multe gângănii pe fundul lacului. Îi părea rău pentru aceste creaturi josnice care nu aveau să cunoască niciodată vreo altă lume decât mâlul şi apa. Deodată, una dintre gângănii s-a ridicat la suprafaţa apei, s-a căţărat pe un fir de papură şi un răstimp a rămas nemişcată la soare până ce s-a uscat. Şi apoi lucrul cel mai neaşteptat s-a întâmplat. Carapacea neagră i s-a despicat şi dinăuntru a ieşit ceva amorf din care s-au desfăcut treptat patru aripi ca de sidef, strălucind multicolor sub lumina soarelui. Omul acela şi-a dat seama că tocmai asistase la metamorfoza unei gângănii hidoase ce se târa în mâlul de pe fundul lacului, într-o splendidă libelulă ce plutea pe deasupra apelor. Şi atunci s-a gândit că dacă Dumnezeu făcea aşa minuni cu cele mai neînsemnate dintre creaturi, atunci ce lucruri mari trebuie să aibă pregătite pentru cei făcuţi după asemănarea sa!

Biblia ne spune că: „Dumnezeu l-a înviat, dezlegându-i legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea” (Fap 2,24), şi că: „Isus este pârga celor înviaţi” (1Cor 15,20). Pârga este primul fruct copt dintr-o mare livadă, este primul spic de grâu copt dintr-un mare lan de spice. Tot astfel Isus este primul înviat dintr-un nou popor de aleşii (cf. 1Cor 15,23). Duhul Sfânt ne va transforma şi pe noi din treaptă în treaptă de glorie (cf. Rom 8,11), până ce vom ajunge la gloria lui Isus (cf. 2Cor 3,17-18). El va schimba trupul smereniei noastre şi-l va face asemenea trupului slavei sale, prin puterea pe care o are de a-şi supune toate lucrurile” (Fil 3,20-21). „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi” (In 14,19). Iar, creştinii cei buni cred aceasta.

 Sigismund I lagello (1506-1548), regele credincios al Poloniei, în dimineaţa de Paşte a anului 1548, s-a dus cu suita sa, la capela regală din palat, ca să se roage. Acolo, în capelă, regele, şi-a pregătit încă din tinereţe, un mormânt de marmoră. Bătrânul şi evlaviosul rege, oprindu-se în faţa mormântului, îşi ridică ochii spre cer, şi a zis către suita sa, împreună cu dreptul Iov: „Cred că răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia, şi cu ochii mei îl voi vedea pe Dumnezeu. Îl voi vedea pe acela care a murit şi a înviat pentru mine. Aceasta este speranţa care se află în adâncul sufletului meu” (Iov 19,25-27). Şi, zicând acestea, regele căzu în genunchi şi începu să se roage; rugăciune din care nu avea să se mai ridice; peste câteva clipe adormi. Domnul şi mântuitorul său îl chemase acasă, acolo unde nu mai sunt dureri şi lacrimi.  

Sfântul Paul ne spune: „Dacă Cristos nu a fost înviat, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre; iar cei care au adormit în Cristos au pierit“ (1Cor 15,17).  

Trebuie să ştim astăzi că, mai bine de 300 de versete biblice, vorbesc despre învierea lui Isus. Ni se spune că învierea este: un semn pentru necredincioşi (cf. Mt 12,38-40); un răspuns pentru cei îndoielnici (cf. Lc 24,38-43); o atestare a adevărului învăţăturilor lui Cristos (cf. Fap 2,22-24); o învăţătură centrală a evangheliei (cf. Rom 4,24-25). Mai mult, învierea este ceea ce impulsionează evanghelizarea (cf. Mt 28,18-20); un izvor de putere pentru a trăi viaţa creştină (cf. Rom 6,4-14; 8,9-11); un argument pentru o consacrare totală a vieţii (Rom 7,4; 1Cor 15,57-58). Învierea se adresează şi fricii de moarte (cf. In 11,25) şi stă în legătură cu cea de-a doua venire a lui Isus (cf. Fap 1,11). Evenimentul stă ca model al învierii creştinilor (cf. Fap 4,2) şi procură credinciosului o pregustare a cerului (cf. Fil 3,20-21).

Senatorul roman, Luciu Petio Trasea (+ 66 d.C.) a fost condamnat la moarte de împăratul Nero, fiindcă nu a voit să voteze o lege nedreaptă. A fost singurul dintre senatori care a avut curajul să înfrunte tiranul şi să-i spună în faţă: “Ce poţi să-mi faci, Nero? Poţi să mă ucizi, dar nu poţi să-mi mai faci apoi nici un alt rău”. Unui prieten, care îl îndemna să facă actul de supunere faţă de împărat pentru a-şi salva viaţa, i-a răspuns: “Cum, ai vrea să mă umilesc săvârşind o fărădelege spre a-mi prelungi viaţa cu câteva zile mizerabile? Nu. Moartea este o datorie şi eu vreau să mi-o achit ca un om liber şi nu ca un sclav”. A murit cu fruntea sus şi liber. Deşi nu ştim dacă era creştin, totuşi în caracterul său corect avea ceva din demnitatea lui Isus în faţa morţii, pe care a acceptat-o de bunăvoie, zicând: “Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu” (Lc 23,46).

Pentru creştini, Paştele, este o sărbătoare în doi timpi: a învia împreună cu Isus; şi apoi a-i ajuta şi pe alţii să ajungă la această minunată înviere. Numai atunci creştinul poate aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru marea biruinţă a lui Cristos, asupra morţii, asupra păcatului, asupra lui satan şi asupra lumii, când după ce el a înviat împreună cu Isus, îi ajută şi pe alţii să ajungă la această fericită înviere.

După ce s-a convertit, Dwight Lyman Moody (1837-1899), a lucrat cu mult zel ca să-şi câştige şi fratele şi până la urmă acesta s-a predat lui Cristos şi a devenit la rândul lui un lucrător zelos, conducând pe mulţi dintre prietenii săi la Dumnezeu. Apoi fratele acesta a murit. La serviciul funerar, la amvon au urcat mai mulţi pastori. La sfârşitul serviciului divin, când sicriul a fost închis, Dwight Lyman Moody, s-a ridicat şi, cu faţa luminoasă, şi-a aşezat o mână pe sicriu, iar cu cealaltă, ridicată, a început să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru viaţa care se încheiase şi pentru mângâierea şi bucuria şi speranţa pe care le avea în Isus Cristos. Cei prezenţi aveau să spună că li se părea că cerurile se deschiseseră şi îngerii lui Dumnezeu suiau şi coborau pe Scara cerului care este Fiul lui Dumnezeu. Apoi sicriul a fost condus la cimitir. De o parte a gropii stăteau 50 de tineri, mulţi dintre ei conduşi la Cristos prin influenţa celui decedat, iar în mâini aveau flori albe pe care le-au aruncat pe coşciug, ca un simbol al învierii în slavă.

Să mergem şi să facem la fel!

Cristos a înviat!

                                                                                                                                      Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la Noaptea învierii Domnului

“Aceasta este noaptea în care Cristos sfărmând lanţurile morţii, se înalţă biruitor din adâncuri”

Cristos a înviat!

Pentru a înţelege mai bine semnificaţia Nopţii preasfinte a învierii Domnului, când Domnul Isus, asemenea lui Moise, a trecut împreună cu tot poporul lui Dumnezeu, robit la mulţi duşmani, de la întuneric la lumină, de la sclavie la libertate, de la moarte la viaţă (cf. Ex 14,29-31), trebuie să pornim de la faptul că, în această noapte de veghe în cinstea Domnului, catecumenii care timp de trei ani s-au pregătit şi s-au iniţiat în misterele religiei creştine, vor primi Botezul.

Catecumenii, în cursul ultimului Post Mare, au primit ultimile învăţături creştine şi au luat la cunoştinţă: de atacurile diavolului la adresa celor care au fost constituiţi fii ai lui Dumnezeu prin botez, pentru a-i determina să refuze crucea şi astfel să le fure bucuria veşnică a cerului, aşa cum a făcut şi cu Isus după Botezul său (cf. Mt 3,17-4,1; Mt 17,2-3); apoi în timpul “scrutiniilor” au fost întrebaţi dacă acceptă apa botezului care le satisface orice sete a sufletului, aşa cum Isus a întrebat-o pe samaritenă (cf. In 4,15), şi care îi vindecă orice boală şi orbire sufletească, ca în cazul orbului din naştere (cf. In 9,38); apoi, au fost întrebaţi, dacă sunt dispuşi să devină prietenii lui Isus, care are puterea de a învia morţii ca pe Lazăr (cf. In 11,25-26). În Joia Mare li s-a arătat  noua Mană cerească, trupul şi sângele lui Isus, din care se vor hrăni în timpul vieţii pământeşti (cf. 1Cor 11,24-26); iar în Vinerea Mare, li s-a arătat preţul nespus de mare pe care Isus l-a plătit pentru scoaterea lor, din întuneric, din păcat şi din moarte; preţ care sunt pătimirile şi moartea sa (cf. In 19,30); apoi au fost întrebaţi dacă acceptă să trăiască purtând crucea împreună cu el (cf. Lc 9,23) şi dacă acceptă noua Mană, Euharistia, (cf. In 6,51-58), care cuprinde trupul şi sângele său jertfite pe cruce.  

Lecturile sfinte din această noapte preasfântă, alături de toate ceremoniile, riturile şi rugăciunile, au menirea de a le arăta catecumenilor şi botezaţilor, bunătatea lui Dumnezeu şi răutatea lor de mai înainte. Astfel, prin prin cele nouă lecturi biblice din această noapte preasfântă de Paşti, ni se arată tuturor, cum: Dumnezeu ne-a dăruit o creaţie foarte bună, iar noi ca răspuns am săvârşind păcatul; Dumnezeu l-a trimis pe propriul său Fiu, iar noi l-am răstignit; Dumnezeu l-a trimis pe Isus să ne scoată din toate robiile satanei, iar noi ne-am întors iar la ele; Dumnezeu, prin Isus s-a îndurat de noi, iar noi i-am întors spatele; Dumnezeu a încheiat un legământ cu noi, iar noi l-am încălcat; Dumnezeu ne-a chemat la înţelepciune, iar noi am ales calea nechibzuinţei; Dumnezeu ne-a spălat de toate întinările şi a pus în noi un duh nou, iar noi am preferat calea cea rea. Cu toate acestea, evanghelia acestei Nopţi preasfinte, ne spune că, Dumnezeu nu a ţinut cont de toate aceste rele ale noastre şi ne-a mântuit prin învierea lui Isus din morţi, care vine înaintea noastră, pentru ca noi să părăsim păcatul, să avem parte cu el de învierea fericită.

După ce au acceptat toate adevărurile scrise mai sus, şi s-au lepădat public de satana şi de faptele lui,  şi-au mărturisit credinţa în Preasfânta Treime, şi au devenit prieteni ai lui Isus, în această Noapte preasfântă, vor primi Botezul, Mirul şi Euharistia, prin care primesc viaţa cea nouă, pe Duhul Sfânt spre mărturisire şi înviere, şi Euharistia ca medicament al nemuririi, prin care vor trece împreună cu Isus, de la întuneric la lumină, de la sclavie la libertate, şi de la moarte la viaţă. Tot în această Noapte presfântă de Paşti, după ce catecumenii vor primi Botezul, vor fi îmbrăcaţi cu haine albe, pe care le vor puta timp de opt zile, simbol al hainelor aleşilor din cer (cf. Ap 7,9), şi vor cânta Aleluia celui care i-a răscumpărat şi i-a mântuit.

Biblia, vorbeşte de o zi lungă, în care soarele şi luna s-au oprit pe cer, până când poporul ales a fost răzbunat faţă de toţi duşmanii săi (cf. Ios 10,10-14). De învierea Domnului, şi nouă creştinilor ne-a fost dăruită o zi lungă de cincizeci de zile, până la Rusalii, în care noi cântăm: “Aceasta este ziua pe care ne-a făcut-o nouă Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps 118,24). Am primit această zi lungă, pentru ca şi noi să avem timp suficient, să vedem răzbunarea asupra duşmanilor noştri, şi să cântăm, Aleluia, care înseamnă: “Laudă lui Dumnezeu, a căruia îi este mântuirea, slava, cinstea şi puterea; Laudă lui Dumnezeu care s-a aşezat pe scaunul de domnie; Daţi laudă lui Dumnezeu, toţi slujitorii lui, mici şi mari, pentru că el este Dumnezeul nostru cel atotputernic, care a început să domnească” (Ap 19,1-6).

Catecumenii, vor cânta, Aleluia, împreună cu toată Biserica, timp de cincizeci de zile, pentru că: A înviat Cristos şi a încetat blestemul. A înviat Cristos şi a fost îndepărtată stricăciunea. A înviat Cristos şi moartea a fost învinsă. A înviat Cristos şi a răsărit nemurirea. A înviat Cristos şi s-a redeschis paradisul. A înviat Cristos şi a înflorit bucuria. A înviat Cristos şi nimeni nu trebuie să se mai teamă de moarte: “Unde este moarte biruinţa ta? Unde este moarte boldul tău înveninat” (1Cor 15,55).

Biblia, a prezis prin Samson, care a rupt şi el legăturile filistenilor ca pe nişte aţe subţiri (cf. Jud 16,12), că Isus va rupe legăturile iadului şi ale morţii şi că va învia. Ba, mai mult, cu uşurinţa cu care Isus a rupt toate legăturile infernului, ale lumii şi ale morţii, pentru el, cu aceeaşi uşurinţă le va rupe şi pentru toţi cei care vor crede în el.

Un scriilor englez, pe nume, Jonathan Swift (1667-1745), ne povesteşte şi el în cartea sa, Călătoriile lui Gulliver, că un anune, Dr. Lemuel Gulliver, medic și căpitan de corabie, a naufragiat pe o insulă pustie, numită Liliput, unde oamenii nu erau mai înalţi de 15 cm. Şi cum era obosit, s-a culcat şi a adormit. În acest timp, oamenii mărunţi din Liliput, l-au legat şi voiau să-l omoare. Dar, Gulliver, trezindu-se, a rupt legăturile lor ca pe nişte fire de păianjen. Cu aceeaşi uşurinţă, a rupt şi Isus legăturile iadului şi ale morţii, şi a ieşit biruitor din mormânt, pentru ca apoi să le rupă şi pentru noi.  

Un tată se plimba cu maşina alături de fiul său, pe un drum şerpuit, printre dealurile peste care, de câteva zile, apăruseră iarba şi florile. Din senin, o albină s-a lovit zgomotos de parbrizul maşinii. Fiind alergic la înţepături de albine, băieţelul a încremenit de spaimă. Dar tatăl a scos mâna pe geamul lateral al maşinii, a prins albina ameţită în mână, a strâns-o în palmă şi, fără să o fi omorât, şi i-a dat drumul. Însă de îndată ce i-a dat drumul, albina a trecut într-o ultimă zvâcnire a vieţii pe lângă urechea băieţelului, care a înlemnit la auzul bâzâitului ei. Tatăl i-a văzut faţa schimonosită de groază. De data aceasta a întins mâna spre băieţel şi i-a arătat palma în care era încă împlântat acul albinei. „Vezi?”, i-a zis tatăl. „Nu trebuie să te mai temi. Albina m-a înţepat pe mine în locul tău. Iar acul a rămas la mine. De Paşti, Isus, luând veninul morţii asupra sa, prin învierea din morţi, ne-a eliberat de frica de moarte, care ne făcea să trăim o viaţă de sclavi (cf. Evr 2,15).

Într-o zi o fetiţă mergea pentru prima oară în viaţa ei cu trenul. Privea fascinată cu ochii mari maşinile, oamenii şi pomii. Când trenul s-a apropiat de un râu, fetiţa a strigat speriată: “Mămico, cădem în apă!” Dar un pod a fost la locul potrivit şi trenul a ajuns cu bine pe malul celălalt. Mai târziu, trenul se îndrepta cu viteză spre un munte. Fetiţa s-a speriat din nou şi a ţipat: “Mămico, intrăm în munte!” Dar la baza muntelui se afla un tunel şi trenul a trecut cu viteză prin munte. “Oh”, răspunse fetiţa, în sfârşit, lămurită de cele ce se întâmplau în jurul ei: “Cineva a mers înaintea noastră şi a făcut un pod şi un tunel”.

În această Noapte preasfântă de Paşti, ni se mai spune că, atâta timp cât Isus a stat în mormânt, a făcut pentru el şi pentru toţi cei care vor crede în el, un pod peste pământ şi cer; a făcut un tunel din mormintele credincioşilor până în împărăţia cerurilor. De aceea, celor robiţi de păcate le spune, ieşiţi din temniţe; celor care sunt în întuneric le spune, veniţi la lumină; iar celor morţi le spune, veniţi la viaţa cea nouă a lui Cristos înviat! 

Termenul grecesc, "anastasis", tradus prin înviere, înseamnă "aşezare din nou pe picioare; trezire din nou la viaţă". Isus, prin învierea sa din morţi, s-a ridicat din mormânt pe picioarele sale şi s-a trezit la viaţă, cu moartea pe moarte călcând. Dreptul Iov, din Vechiul Testament, spune că şi oamenii credincioşi, se vor ridica şi ei din mormite şi cu ochii lor de carne, îl vor vedea pe Dumnezeu (cf. Iov 19,25-27).

Repet, am venit în această noapte prea sfântă, la biserică, chemaţi de  în sunetele clopotelor care au amuţit de la arestarea lui Isus şi până la învierea lui, pentru a înconjura altarul, mormântul gol al lui Isus înviat din mijlocul nostru, şi să cântăm Aleluia cu toată puterea glasului, pentru că: victoria lui Isus, înseamnă şi victoria noastră; pentru că învierea lui Isus înseamnă şi învierea noastră; pentru că înălţarea lui Isus înseamnă şi înălţarea noastră; pentru că glorificarea lui Isus, înseamnă şi glorificarea noastră.  

În romanul său, Mantia, scriitorul american, Lloyd Cassel Douglas (1877-1951), dă viaţă unui personaj pe nume Marcellus, un sâofiţer roman care a fost cucerit de Isus, în timpul pătimirilor şi ale învierii sale. În scrisorile către logodnica sa, Diana, Marcellus, îi povesteşte despre învăţătura lui Isus, despre minunile lui, despre răstignirea şi despre învierea. La urmă de tot, îi aduce la cunoştinţă că a devenit ucenicul lui Isus. Într-o scrisoarea de răspuns, Diana i-a scris lui Marcellus: „Mă temeam că te va afecta. Este o poveste frumoasă. Şi aşa trebuie să şi rămână. Nu trebuie să avem nici o legătură cu el” Ba da, Diana, trebuie să facem ceva cu Isus, mai exact trebuie să-l primim ca mântuitor şi să ne închinăm viaţa numai lui, prin credinţă! Altfel, nu este bine.

Sfântul Leonard de Porto Maurizio (1676-1751), ne întreabă: “Cristos a înviat din mormânt, dar a înviat şi în sufletul tău? Isus biruit păcatul, diavolul şi lumea, dar le-a învins şi în inima ta? Isus domneşte pe tronul cerului, dar domneşte şi în viaţa ta?” Iar, sfântul Augustin (354-430), ne spune şi el: “Poate să învie Cristos în mii de locuri, dacă nu a înviat şi în inima ta, totul este zadarnic pentru tine”.

De curând, o televiziune comercială afişa pe ecran: „De Paşti, tu eşti lumina”! În această noapte presfântă de Paşti, toţi am primit lumina de la Lumânarea pascală, simbolul lui Isus înviat. Dar tot în această noapte preasfântă de Paşti, am fost invitaţi să aprindem de la lumânarea nostră şi lumânările altora. Acest gest ne arată, că încă de la primul Paşte, a început opera misionară a fiecărui creştin. 

Renumitul scriitor necredincios Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet (1694-1778),  scriitor și filozof al Iluminismului francez, a fost întrebat de o femeie ignorantă: „Cum este posibil ca azi, în secolul luminilor, oamenii să mai creadă în înviere”? Probabil se aştepta la un răspuns ironic din partea lui Voltaire, dar acesta i-a dat un răspuns neaşteptat de corect: „Doamnă, învierea este cel mai simplu lucru din lume. Acela care a creat odată lumea din nimic, poate să-i recreeze pe oameni şi pentru a doua. Aceasta trebuie să fie şi convingerea noastră. Aceasta trebuie să fie şi atitudenea şi mărturia noastră.

Cristos a înviat! 

                                                                                                                       Pr. Ioan Lungu