Reflecţie la Joia Mare – 2014.

 „Euharistia face Biserica şi Biserica face Euharistia” - Henri de Lubac (1896-1991) -

Începem cu această celebrare a Cinei Domnului, „Triduum Pascal”, (termen introdus odată cu reforma liturgică din 1969), adică cele trei zile care încheie Postul Mare, care retrăiesc patimile, moartea şi învierea Domnului. În această seară, Domnul Isus se pregăteşte să meargă la Tatăl. Dar, pentru că îi iubeşte pe ucenicii săi care sunt în lume, el îi va iubi până la sfârşit, adică până la dăruirea vieţii sale. El va muri pentru a ne hrăni, pentru a ne mântui şi pentru a ne învia pe noi care suntem ai săi. Iar, toată această operă mântuitoare, Isus, ne-o va lăsa cuprinsă în taina Euharistie, centru tuturor tainelor.

Se spune că doi ţărani germani îşi disputau un ogor; şi cum nu ajungeau la nici un rezultat, au apelat la judecata împăratului Otto I, cel Mare (936-973). Acesta văzând dificultatea cazului, s-a eschivat de la judecată. Dar, pentru a-i mulţumi pe amândoi, la unul i-a dat preţul ogorului, iar celuilalt i-a lăsat ogorul.

Aşa s-a întâmplat şi cu Isus Cristos. Pe el îl voiau şi îngerii şi oamenii. Şi pentru că voinţa Tatălui era ca după terminarea misiunii pământeşti să se înalţe la cer, el a voit să ne împace şi pe noi oamenii. De aceea, în ziua de Joia Mare, a instituit: Preoţia cea nouă după orânduiala lui Melchisedec; Jertfa cea nouă a sfintei Liturghii la care să jertfim trupul şi sângele său; şi Mana cea nouă a sfintei Euharistii, prin care să ne hrănească cu trupul şi sângele său până la a doua sa venire, prin care să rămână cu noi până la sfârşitul veacurilor, şi prin care să ne ajute să ajungem la desăvârşire şi înviere. Toate acestea constituie pentru noi: legea cea nouă, cultul cel nou, lauda cea nouă, viaţa cea nouă.

Practic, Isus, a făcut astăzi pentru noi oamenii care călătorim pe pământ, ceea ce a făcut pelicanul din legendă cu puişorii săi muşcaţi de şarpe, pe care i-a hrănit spre viaţă cu trupul şi sângele său; sau ceea ce a făcut acea mamă eroină care călătorind cu odrasla ei prin arşiţa pustiului, a hrănit-o   spre răcorire şi viaţă, cu sângele ei.

Acestea sunt doar două imagini pale care ne ajută să înţelegem ceea ce a făcut Isus pentru noi de Joia Mare. Însă, între ceea ce au făcut fiinţele din exemplele de mai sus, şi ceea ce a făcut Isus pentru  noi, este o diferenţă imensă. În cele două exemple, o creatură se jertfeşte pentru o altă creatură, ceea ce poate fi înţeles (cf. Rom 5,7). Însă ceea ce a făcut Isus pentru noi astăzi, întrece orice închipuire; căci, Isus, care se jertfeşte pentru noi astăzi, pentru a ne fi antidot al nemuririi şi hrană spre viaţă veşnică, este Dumnezeu adevărat, ca şi Tatăl ca şi Duhul Sfânt, iar noi suntem numai nişte sărmani păcătoşi şi muritori (cf. Rom 5,6-11).

Aşa cum am văzut, tot timpul Postului Mare, a fost o continuă pregătire pentru aprofundarea Tainei Botezului şi a pregătirii pentru întâmpinarea Paştelui cu inimi curate. Celebrarea întemeierii tainelor sfintei Preoţii, a sfintei Liturghii şi a sfintei Euharistii, din Joia Mare, completează şi împlineşte pregătirea noastră creştină, care ne arată cu ce pâine suntem hrăniţi, de ce lege trebuie să fim pătrunşi şi în ce loc trebuie să ajungem.

Scriptura zice că, fără sânge nu există viaţa (cf. Lev 16,11). Acest lucru nu este valabil numai pentru viaţa pământească, biologică, dar este valabil şi pentru viaţa sufletească. Isus Cristos ne-a dat sângele său pentru ca noi să trăim şi să fim spălaţi de păcatele noastre. Aceasta este: jertfa cea nouă şi cultul cel nou.

Biblia, ne spune că, imediat după căderea în păcat, Dumnezeu i-a făcut cunoscut omului că, va fi mântuit prin jertfa şi sângele unui miel fără cusur şi fără prihană, care va fi arătat la sfârşitul vremurilor (cf. 1Pt 1,20); căci, după săvârşirea păcatului, când primii oameni au fost goliţi de multe din darurile primite la creaţie (cf. Gen 3,9), Dumnezeu, le-a arătat în mod profetic că, le va umple şi acoperi goliciunea lăsată de păcat, prin hainele făcute din jertfirea unui miel (cf. Gen 3,21). Apoi, mai târziu, când poporul a ajuns rob în Egipt, Dumnezeu, i-a arătat iarăşi că îl va elibera din toate robiile în care au căzut, tot printr-un miel jertfit, cu a cărui sânge se vor însemna, şi cu a cărui carne se vor hrăni (cf. Ex 12,1-12). Iar, când a sosit vremea salvării, Dumnezeu, a împlinit aceste profeţii, mântuindu-i pe oameni, nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ci cu sângele preţios al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană (cf. 1Pt 1,18-19).

Prescripţiile referitoare la Cina ebraică de Paşti, indică o legătură strânsă dintre mâncarea mielului pascal, a azimilor şi a ierburilor amare. Mielul trebuia să fie fript la foc; focul vorbeşte despre judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Pâinile azime, erau făcute fără ferment; ele vorbesc o stare în acord cu voinţa divină, stare care exclude păcatul (cf. 1Cor 5,7-8). Mielul şi azimile trebuiesc mâncate cu ierburi amare; toate acestea reprezintă judecata de sine pe care trebuie să o facă cine ia Cina (cf. 1Cor 11,28). Singurul, Isus, a fost fără aluatul păcatului şi fără înfluenţa diavolului (cf. In 8,46; 14,30). De la Cina pascală trebuie îndepărtat orice ferment, adică păcatul, din case (Ex 12,15; 13,7), şi din ţara (Dt 16,4).

Acum înţelegem mai bine şi de ce Isus a făcut curăţirea de păcat înainte de Cina de Taină, prin spălarea picioarelor (cf. In 13,1-15). Am fost curăţiţi de Isus la Botez, iar acum trebuie să ne spălam numai picioarele sufletului de praful lumii, căci trăim în localităţi păcătoase, avem servicii păcătoase, trăim lângă oameni păcătoşi, avem influenţe păcătoase. Dar, ucenicii mai aveau o problemă, mândria şi dorinţa de a ocupa o poziţie fruntaşă după plecarea sa la Tatăl. De aceea, Isus, pentru a-i curăţi de mândria care  îndepărtează de Dumnezeu (cf. 1Pt 5,5) şi pierde suflete (cf. Prov 16,18), s-a ridicat de la masă, s-a dezbrăcat de haine, a luat un ştergar, s-a încins cu el, şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins (cf. In 13,1,4-5). Apoi le-a zis: „Pildă v-am dat, ca aşa cum am făcut eu, să faceţi şi voi (cf. In 13,15). Căci, de acum înainte, legea cea nou şi purtarea cea nouă, vor consta în măreţia ascultării, iubirii, a smereniei şi a slujirii. Simbolic, noi spălăm picioarelui aproapelui, când înainte de împărtăşanie, le oferim mâna în semn de pace, iubire, slujire şi iertare.

Copiii lui Israel trebuiau să mănânce „în grabă“ (Ex 12,11), pentru că ceasul eliberării lor din Egipt avea să vină deîndată. Şi noi trebuie să ne hrănim în grabă din Euharistie, pentru că şi exodul nostru spre ţara Canaanului ceresc, este aproape. Să nu uităm că, ultimele cuvinte ale lui Isus din Biblie sunt: „Da, Eu vin curând!“ (Ap 22,20). Niciodată nu trebuie să spunem în inimile noastre: „Stăpânul meu întârzie să vină“, ci întotdeauna trebuie să veghem şi să-l aşteptăm pregătiţi şi hrăniţi (cf. Lc 12,36,-37). Iar, răspunsul nostru, către Isus care stă să vină, trebuie să fie: „Amin! Vino, Doamne Isuse!“ (Ap 22,20).

Sfântul Bernardin de Siena (1380-1444), ne spune că dorinţele şi semnele de iubire pe care cineva le lasă înainte de moarte, rămân adânc întipărite în minţile şi inimile celor dragi, şi sunt împlinite.

Isus, pentru ca noi oamenii să nu uităm prin ce jertfă am fost salvaţi din felul lor deşert de a trăi, înainte de a împlini jertfa amară şi dureroasă a crucii, a întemeiat, Preoţia, Liturghia şi Euharistia, prin care a voit să ne lase trupul şi sângele său, jertfite, care conţin orice putere şi satisfac orice gust (cf. Înţ 16,20); pentru ca ori de câte ori le vom primi cu evlavie, să vestim moartea şi învierea lui până când va reveni în slavă (cf. 1Cor 11,26); pentru ca prin ele să primim putere pe drumul vieţii, ca evrei în pustiu (cf. Ex 16,35), şi ca Ilie când mergea spre muntele Domnului (cf. 1Rg 16,4-6; 1Rg 18,5-8); pentru ca ori de câte ori ne împărtăşim din ele, să putem mulţumi plăcute Domnului pentru toate darurile primite (cf. Ps 116,12-13); pentru ca ori de câte ori ne împărtăşim cu trupul şi sângele său, să primim garanţia învierii şi a vieţii veşnice, atunci când el va reveni (cf. In 6,54); dar mai ales să devenim „alţi Cristoşi” în lume.

Ludwig Andreas Feuerbach (1804-1872), un filosof german, spunea că: "Omul devine ceea ce mănâncă".

Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), redând o legendă elveţiană, ne spune că “iepurii din munţi, devin albi iarna, deoarece nu văd şi nu mănâncă decât zăpadă”. Dacă noi ne vom hrăni cu Isus, pâinea cea vie coborâtă din cer, vom deveni în lume „alţi Cristoşi”, care îi vom continua opera lui de mântuire în lume. Iar, Isus, asta vrea de la unul fiecare dintre noi, ca noi să continuăm prezenţa sa în lume, vestind moartea şi învierea lui, până când va reveni în slavă (cf. 1Cor 11,26).

Apoi, prin sfinţii săi, Biserica ne mai învaţă astăzi că: „Euharistia face Biserica, iar Biserica face Euharistia”, sintagmă formulată de Henri de Lubac (1896-1991), în “meditaţii despre Biserică”, nr. 27; într-adevăr, Biserica se naşte din Euharistie, iar Biserica face Euharistia. „Euharistia este “izvorul şi culmea a întregii vieţi creştine” (LG 11). Euharistie cuprinde în ea tot binele spiritual al Bisericii” (PO 5). Euharistia este „pharmacum immortalitatis” (medicamentul nemuririi), „antidotum, ne moriamur, sed vivamus semper in Christo“ (antidotul pentru a nu muri, dar pentru a trăi veşnic în Cristos). (cf. Ignaţiu de Antiohia, Ad Romanos 7; PG 5, 693B). “Euharistia este fântâna tinereţii şi a vieţii veşnice” (sfântul Anselm). “Euharistia conţine în ea un foc care arde pe diavol” (sfântul Ioan Gură de Aur). Euharistia este şi Pâinea unităţii: „După cum această pâine frântă era risipită pe munţi şi, adunată fiind, a devenit una, tot aşa Biserica ta să fie adunată de la marginile pământului în împărăţia ta” (cf. Didahia IX, 4).

Sfântul Toma de Aquino (1225-1274), vorbind despre Euharistie, sintetizează spunând: „Cine se împărtăşeşte, pe Cristos întreg primeşte. Tot izvorul harului, se revarsă-n pieptul lui”.

Despre sfânta Euharistie se spune că este arvuna şi parfumul paradisului. Sfânta Maria Magdalena de Pazzi (1566-1607), ştia după miros când mama ei se împărtăşea, de aceea îi zicea: „Ce bine miroşi, mamă! A ce miros, fiica mea? Miroşi a Isus”! Prin împărtăşanie sufletul se identifică cu Cristos (cf. Fil 2,5), de aceea toţi cei care se împărtăşesc bine, poartă în lume parfumul lui Isus şi al împărăţiei sale.

Isus a spus: “Cu dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi, mai înainte de pătimirea mea” (Lc 22,15).

Sfântul Laurenţiu Iustiniani (1381-1456), ne spune că numai dragostea la făcut pe Isus să ne spună: Luaţi şi mâncaţi trupul meu! Luaţi şi beţi sângele meu! Oare, avem şi noi dorinţa de a ne împărtăşi cu Isus?

Sfânta Ecaterina de Siena (1347-1380) simţea mereu o foame neastâmpărată după sfânta Împărtăşanie.

Sfânta Tereza de Avila (1515-1582), era în stare să păşescă pe vârfuri de săbii şi pe cărbuni aprinşi pentru a ajunge la sfânta Liturgie şi la sfânta Împărtăşanie.

Venerabilul, Aldo Marcozzi (1914-1928), a fost un tânăr italian care se împărtăşea în fiecare zi, căci îşi zicea el, “o zi fără împărtăşanie era pentru el ca o zi fără de soare”. Mamei sale, care într-o zi a voit să-l oprească de la biserică din motive de sănătate, Aldo, i-a zisi: „Poţi să-ţi asumi responsabilitatea de a mă lipsi de o zi de sfânta împărtăşanie?”

Biblia spune: „Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă“ (Ap 2,17). Euharistia, rod al suferinţelor glorioase ale lui Isus, este „mana cea ascunsă”, care dă învierea şi viaţa veşnică celor care o primesc.

Sfântul Alfons Maria de Liguori (1696-1787), promotorul vizitelor la Preasfântul Sacrament, cel care a luptat ca, “sufletele să se îndrăgostească mai mult de Cristos", spunea: "Un creştin valorează atâta cât timp petrece înaintea Tabernacolului".

“Vizita şi adoraţia Preasfântului Sacrament, sunt o dovadă de recunoştinţă, un semn de iubire şi o datorie a oricărui creştin faţă de Isus Cristos, rămas cu noi în Euharistie” (cf. Paul VI, Mysterium fidei, 1965).

Sfânta Roza de Lima (1586-1617), lasa toate lucrurile baltă, şi merge zilnic ca să-l viziteze şi să-l adore pe Isus Euharisticul.

Sfântul Alois de Gonzaga (1568-1591), numai la porunca superiorilor se dezlipea de Tabernacol.

Sfântul Iosif de Copertino (1603-1663), făcea noaptea adoraţie ore întregi în faţa uşii încuiate a bisericii, privind la Isus prin gaura cheii, până venea sacristanul să deschidă biserica.

Fericitul martir, episcop de Iaşi, Anton Durcovici (1888-1951), a avut o viaţă profund pătrunsă de sfânta Euharistie; el începea ziua în faţa P.S. Sacrament şi o sfârşea tot în faţa P.S. Sacrament. Iar, în timpul zilei, rămânea ore întregi în faţa P.S. Sacrament. Din adoraţia şi împărtăşirea cu Isus Euharisticul şi-a scos el forţa de a-şi trăi eroic şi de a-şi mărturisi credinţa chiar cu preţul vieţii.

În seara aceasta, Biserica ne cheamă şi noi să îl adorăm pe Isus Euharisticul. Să ne facem timp de a rămâne cu Isus, căci el din dragoste a rămas cu noi, în Cuvânt şi Euharistie, până la sfârşitul lumii. Dar nu numai în această seară Isus ne aşteaptă, ci şi în toate zilele din an; el ne aşteaptă ca să ne împartă darurile sale. De aceea din Tabernacol izvorăsc raze.

Să nu uităm niciodată că, Isus a venit pentru noi păcătoşii ca să ne curăţească şi să ne pună într-o stare după voia lui Dumnezeu; a venit pentru noi cei nesfinţi ca să-i sfinţească; a venit pentru noi cei slabi ca să ne facă puternici; a venit pentru noi cei orbi sufleteşte pentru ca să ne dea lumină; a venit pentru noi cei întristaţi pentru ca să ne dea bucurie; a venit pentru noi cei morţi, ca să ne dea viaţă. Să avem mare încredere în Isus prezent în Cuvânt şi Euharistie, căci el este un specialist desăvârşit în rezolvarea cazurilor dificile şi grave.  

                                                                                                                           Pr. Ioan Lungu