Reflecţie la Noaptea învierii Domnului

“Aceasta este noaptea în care Cristos sfărmând lanţurile morţii, se înalţă biruitor din adâncuri”

Cristos a înviat!

Pentru a înţelege mai bine semnificaţia Nopţii preasfinte a învierii Domnului, când Domnul Isus, asemenea lui Moise, a trecut împreună cu tot poporul lui Dumnezeu, robit la mulţi duşmani, de la întuneric la lumină, de la sclavie la libertate, de la moarte la viaţă (cf. Ex 14,29-31), trebuie să pornim de la faptul că, în această noapte de veghe în cinstea Domnului, catecumenii care timp de trei ani s-au pregătit şi s-au iniţiat în misterele religiei creştine, vor primi Botezul.

Catecumenii, în cursul ultimului Post Mare, au primit ultimile învăţături creştine şi au luat la cunoştinţă: de atacurile diavolului la adresa celor care au fost constituiţi fii ai lui Dumnezeu prin botez, pentru a-i determina să refuze crucea şi astfel să le fure bucuria veşnică a cerului, aşa cum a făcut şi cu Isus după Botezul său (cf. Mt 3,17-4,1; Mt 17,2-3); apoi în timpul “scrutiniilor” au fost întrebaţi dacă acceptă apa botezului care le satisface orice sete a sufletului, aşa cum Isus a întrebat-o pe samaritenă (cf. In 4,15), şi care îi vindecă orice boală şi orbire sufletească, ca în cazul orbului din naştere (cf. In 9,38); apoi, au fost întrebaţi, dacă sunt dispuşi să devină prietenii lui Isus, care are puterea de a învia morţii ca pe Lazăr (cf. In 11,25-26). În Joia Mare li s-a arătat  noua Mană cerească, trupul şi sângele lui Isus, din care se vor hrăni în timpul vieţii pământeşti (cf. 1Cor 11,24-26); iar în Vinerea Mare, li s-a arătat preţul nespus de mare pe care Isus l-a plătit pentru scoaterea lor, din întuneric, din păcat şi din moarte; preţ care sunt pătimirile şi moartea sa (cf. In 19,30); apoi au fost întrebaţi dacă acceptă să trăiască purtând crucea împreună cu el (cf. Lc 9,23) şi dacă acceptă noua Mană, Euharistia, (cf. In 6,51-58), care cuprinde trupul şi sângele său jertfite pe cruce.  

Lecturile sfinte din această noapte preasfântă, alături de toate ceremoniile, riturile şi rugăciunile, au menirea de a le arăta catecumenilor şi botezaţilor, bunătatea lui Dumnezeu şi răutatea lor de mai înainte. Astfel, prin prin cele nouă lecturi biblice din această noapte preasfântă de Paşti, ni se arată tuturor, cum: Dumnezeu ne-a dăruit o creaţie foarte bună, iar noi ca răspuns am săvârşind păcatul; Dumnezeu l-a trimis pe propriul său Fiu, iar noi l-am răstignit; Dumnezeu l-a trimis pe Isus să ne scoată din toate robiile satanei, iar noi ne-am întors iar la ele; Dumnezeu, prin Isus s-a îndurat de noi, iar noi i-am întors spatele; Dumnezeu a încheiat un legământ cu noi, iar noi l-am încălcat; Dumnezeu ne-a chemat la înţelepciune, iar noi am ales calea nechibzuinţei; Dumnezeu ne-a spălat de toate întinările şi a pus în noi un duh nou, iar noi am preferat calea cea rea. Cu toate acestea, evanghelia acestei Nopţi preasfinte, ne spune că, Dumnezeu nu a ţinut cont de toate aceste rele ale noastre şi ne-a mântuit prin învierea lui Isus din morţi, care vine înaintea noastră, pentru ca noi să părăsim păcatul, să avem parte cu el de învierea fericită.

După ce au acceptat toate adevărurile scrise mai sus, şi s-au lepădat public de satana şi de faptele lui,  şi-au mărturisit credinţa în Preasfânta Treime, şi au devenit prieteni ai lui Isus, în această Noapte preasfântă, vor primi Botezul, Mirul şi Euharistia, prin care primesc viaţa cea nouă, pe Duhul Sfânt spre mărturisire şi înviere, şi Euharistia ca medicament al nemuririi, prin care vor trece împreună cu Isus, de la întuneric la lumină, de la sclavie la libertate, şi de la moarte la viaţă. Tot în această Noapte presfântă de Paşti, după ce catecumenii vor primi Botezul, vor fi îmbrăcaţi cu haine albe, pe care le vor puta timp de opt zile, simbol al hainelor aleşilor din cer (cf. Ap 7,9), şi vor cânta Aleluia celui care i-a răscumpărat şi i-a mântuit.

Biblia, vorbeşte de o zi lungă, în care soarele şi luna s-au oprit pe cer, până când poporul ales a fost răzbunat faţă de toţi duşmanii săi (cf. Ios 10,10-14). De învierea Domnului, şi nouă creştinilor ne-a fost dăruită o zi lungă de cincizeci de zile, până la Rusalii, în care noi cântăm: “Aceasta este ziua pe care ne-a făcut-o nouă Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps 118,24). Am primit această zi lungă, pentru ca şi noi să avem timp suficient, să vedem răzbunarea asupra duşmanilor noştri, şi să cântăm, Aleluia, care înseamnă: “Laudă lui Dumnezeu, a căruia îi este mântuirea, slava, cinstea şi puterea; Laudă lui Dumnezeu care s-a aşezat pe scaunul de domnie; Daţi laudă lui Dumnezeu, toţi slujitorii lui, mici şi mari, pentru că el este Dumnezeul nostru cel atotputernic, care a început să domnească” (Ap 19,1-6).

Catecumenii, vor cânta, Aleluia, împreună cu toată Biserica, timp de cincizeci de zile, pentru că: A înviat Cristos şi a încetat blestemul. A înviat Cristos şi a fost îndepărtată stricăciunea. A înviat Cristos şi moartea a fost învinsă. A înviat Cristos şi a răsărit nemurirea. A înviat Cristos şi s-a redeschis paradisul. A înviat Cristos şi a înflorit bucuria. A înviat Cristos şi nimeni nu trebuie să se mai teamă de moarte: “Unde este moarte biruinţa ta? Unde este moarte boldul tău înveninat” (1Cor 15,55).

Biblia, a prezis prin Samson, care a rupt şi el legăturile filistenilor ca pe nişte aţe subţiri (cf. Jud 16,12), că Isus va rupe legăturile iadului şi ale morţii şi că va învia. Ba, mai mult, cu uşurinţa cu care Isus a rupt toate legăturile infernului, ale lumii şi ale morţii, pentru el, cu aceeaşi uşurinţă le va rupe şi pentru toţi cei care vor crede în el.

Un scriilor englez, pe nume, Jonathan Swift (1667-1745), ne povesteşte şi el în cartea sa, Călătoriile lui Gulliver, că un anune, Dr. Lemuel Gulliver, medic și căpitan de corabie, a naufragiat pe o insulă pustie, numită Liliput, unde oamenii nu erau mai înalţi de 15 cm. Şi cum era obosit, s-a culcat şi a adormit. În acest timp, oamenii mărunţi din Liliput, l-au legat şi voiau să-l omoare. Dar, Gulliver, trezindu-se, a rupt legăturile lor ca pe nişte fire de păianjen. Cu aceeaşi uşurinţă, a rupt şi Isus legăturile iadului şi ale morţii, şi a ieşit biruitor din mormânt, pentru ca apoi să le rupă şi pentru noi.  

Un tată se plimba cu maşina alături de fiul său, pe un drum şerpuit, printre dealurile peste care, de câteva zile, apăruseră iarba şi florile. Din senin, o albină s-a lovit zgomotos de parbrizul maşinii. Fiind alergic la înţepături de albine, băieţelul a încremenit de spaimă. Dar tatăl a scos mâna pe geamul lateral al maşinii, a prins albina ameţită în mână, a strâns-o în palmă şi, fără să o fi omorât, şi i-a dat drumul. Însă de îndată ce i-a dat drumul, albina a trecut într-o ultimă zvâcnire a vieţii pe lângă urechea băieţelului, care a înlemnit la auzul bâzâitului ei. Tatăl i-a văzut faţa schimonosită de groază. De data aceasta a întins mâna spre băieţel şi i-a arătat palma în care era încă împlântat acul albinei. „Vezi?”, i-a zis tatăl. „Nu trebuie să te mai temi. Albina m-a înţepat pe mine în locul tău. Iar acul a rămas la mine. De Paşti, Isus, luând veninul morţii asupra sa, prin învierea din morţi, ne-a eliberat de frica de moarte, care ne făcea să trăim o viaţă de sclavi (cf. Evr 2,15).

Într-o zi o fetiţă mergea pentru prima oară în viaţa ei cu trenul. Privea fascinată cu ochii mari maşinile, oamenii şi pomii. Când trenul s-a apropiat de un râu, fetiţa a strigat speriată: “Mămico, cădem în apă!” Dar un pod a fost la locul potrivit şi trenul a ajuns cu bine pe malul celălalt. Mai târziu, trenul se îndrepta cu viteză spre un munte. Fetiţa s-a speriat din nou şi a ţipat: “Mămico, intrăm în munte!” Dar la baza muntelui se afla un tunel şi trenul a trecut cu viteză prin munte. “Oh”, răspunse fetiţa, în sfârşit, lămurită de cele ce se întâmplau în jurul ei: “Cineva a mers înaintea noastră şi a făcut un pod şi un tunel”.

În această Noapte preasfântă de Paşti, ni se mai spune că, atâta timp cât Isus a stat în mormânt, a făcut pentru el şi pentru toţi cei care vor crede în el, un pod peste pământ şi cer; a făcut un tunel din mormintele credincioşilor până în împărăţia cerurilor. De aceea, celor robiţi de păcate le spune, ieşiţi din temniţe; celor care sunt în întuneric le spune, veniţi la lumină; iar celor morţi le spune, veniţi la viaţa cea nouă a lui Cristos înviat! 

Termenul grecesc, "anastasis", tradus prin înviere, înseamnă "aşezare din nou pe picioare; trezire din nou la viaţă". Isus, prin învierea sa din morţi, s-a ridicat din mormânt pe picioarele sale şi s-a trezit la viaţă, cu moartea pe moarte călcând. Dreptul Iov, din Vechiul Testament, spune că şi oamenii credincioşi, se vor ridica şi ei din mormite şi cu ochii lor de carne, îl vor vedea pe Dumnezeu (cf. Iov 19,25-27).

Repet, am venit în această noapte prea sfântă, la biserică, chemaţi de  în sunetele clopotelor care au amuţit de la arestarea lui Isus şi până la învierea lui, pentru a înconjura altarul, mormântul gol al lui Isus înviat din mijlocul nostru, şi să cântăm Aleluia cu toată puterea glasului, pentru că: victoria lui Isus, înseamnă şi victoria noastră; pentru că învierea lui Isus înseamnă şi învierea noastră; pentru că înălţarea lui Isus înseamnă şi înălţarea noastră; pentru că glorificarea lui Isus, înseamnă şi glorificarea noastră.  

În romanul său, Mantia, scriitorul american, Lloyd Cassel Douglas (1877-1951), dă viaţă unui personaj pe nume Marcellus, un sâofiţer roman care a fost cucerit de Isus, în timpul pătimirilor şi ale învierii sale. În scrisorile către logodnica sa, Diana, Marcellus, îi povesteşte despre învăţătura lui Isus, despre minunile lui, despre răstignirea şi despre învierea. La urmă de tot, îi aduce la cunoştinţă că a devenit ucenicul lui Isus. Într-o scrisoarea de răspuns, Diana i-a scris lui Marcellus: „Mă temeam că te va afecta. Este o poveste frumoasă. Şi aşa trebuie să şi rămână. Nu trebuie să avem nici o legătură cu el” Ba da, Diana, trebuie să facem ceva cu Isus, mai exact trebuie să-l primim ca mântuitor şi să ne închinăm viaţa numai lui, prin credinţă! Altfel, nu este bine.

Sfântul Leonard de Porto Maurizio (1676-1751), ne întreabă: “Cristos a înviat din mormânt, dar a înviat şi în sufletul tău? Isus biruit păcatul, diavolul şi lumea, dar le-a învins şi în inima ta? Isus domneşte pe tronul cerului, dar domneşte şi în viaţa ta?” Iar, sfântul Augustin (354-430), ne spune şi el: “Poate să învie Cristos în mii de locuri, dacă nu a înviat şi în inima ta, totul este zadarnic pentru tine”.

De curând, o televiziune comercială afişa pe ecran: „De Paşti, tu eşti lumina”! În această noapte presfântă de Paşti, toţi am primit lumina de la Lumânarea pascală, simbolul lui Isus înviat. Dar tot în această noapte preasfântă de Paşti, am fost invitaţi să aprindem de la lumânarea nostră şi lumânările altora. Acest gest ne arată, că încă de la primul Paşte, a început opera misionară a fiecărui creştin. 

Renumitul scriitor necredincios Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet (1694-1778),  scriitor și filozof al Iluminismului francez, a fost întrebat de o femeie ignorantă: „Cum este posibil ca azi, în secolul luminilor, oamenii să mai creadă în înviere”? Probabil se aştepta la un răspuns ironic din partea lui Voltaire, dar acesta i-a dat un răspuns neaşteptat de corect: „Doamnă, învierea este cel mai simplu lucru din lume. Acela care a creat odată lumea din nimic, poate să-i recreeze pe oameni şi pentru a doua. Aceasta trebuie să fie şi convingerea noastră. Aceasta trebuie să fie şi atitudenea şi mărturia noastră.

Cristos a înviat! 

                                                                                                                       Pr. Ioan Lungu