Reflecţie la duminica a XXV-a de peste an - A

Câtă dorinţă şi bucurie vom avea aici pe pământ de lucra alături de Domnul în via sa, tot atâta slavă şi fericire veşnică vom avea în cer lângă tronul său.

Isus, împreună cu ucenicii săi, este în drum spre Ierusalim, unde merge să moară pentru a ispăşi păcatele lumii (cf. In 1,29) şi pentru a aduna la un loc pe copiii risipiţi ai lui Dumnezeu (cf. In 11,52). În acest drum spre Ierusalim, Isus se îngrijeşte să-i pregătească pe ucenicii săi pentru a înfrunta evenimentele Calvarului, dar, şi pentru a-i continua misiunea până la a doua sa venire.

În acest drum, care a început de la Cezareea lui Filip, unde şi-a fondat Biserica pe mărturisirea de credinţa a lui Petru (cf. Mt 16,16-17), s-au ridicat nişte întrebări din rândul ucenicilor, dintre care amintim doar două: întrebarea cine este mai mare între ei şi întrebarea lui Petru care, văzând refuzul tânărului bogat de a-l urma pe Isus (cf. Mt 19,16-22), întreabă ce răsplată vor primi ei, ucenicii, care au lăsat toate şi l-au urmat (cf. Mt 19,27).

Spre învăţătura ucenicilor săi de atunci şi spre învăţătura tuturor ucenicilor săi din toate timpurile, Isus a rostit parabola lucrătorilor din vie, pe care am auzit-o astăzi în evanghelie (cf. Mt 20,1-16).

Stăpânul din această parabolă este Dumnezeu. Via lui Dumnezeu este, în primul rând, poporul lui Israel, şi apoi toate celelalte popoare (cf. Is 5,1; Ps 24,1). Dumnezeu este foarte preocupat să-şi adune strugurii în crama sa, în împărăţia sa. Strugurii sunt mulţi, dar lucrătorii sunt puţini. De aceea, Dumnezeu iese dis de dimineaţă, adică de la începuturile poporului său, ca să tocmească lucrători în via sa. Primii care s-au oferit au fost mai marii religioşi ai poporului său, care au intrat la lucru în vie de la ora şase dimineaţa, adică chiar de la început. Primii dintre aceşti lucrători în via Domnului, cum au fost Abraham, Moise, Aron, Iosue, Judecării, Samuel şi David, au fost lucrători buni şi după inima sa (cf. Fap 13,22; Mt 23,1). Dar urmaşii lor, conducătorii politici şi conducătorii religioşi: regii, marii preoţi, fariseii şi cărturarii, n-au mai fost aşa. Deşi îl cunoşteau pe "Stăpân" ca fiind un om bun şi corect, ei n-au avut încredere că le va plăti cinstit; de aceea, s-au angajat ca lucrători în via sa numai pe bază de contract; iar ca plată au cerut cel mai bun preţ al pieţei de lucru de atunci, un dinar pe zi.

În această parabolă am întâlnit nişte cuvinte al căror înţeles s-ar putea să ne scape: "Dumnezeu s-a tocmit; Dumnezeu s-a înţeles; Dumnezeu s-a învoit". Aceste cuvinte ne arată că Dumnezeu nu ne angajează ca robi, ci fii şi împreună lucrători cu el. Isus a spus: "Tatăl meu lucrează până acum; şi eu, de asemenea, lucrez" (In 5,17); şi iarăşi: "Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit pe voi prieteni, pentru toate câte le-am auzit de la Tatăl meu, vi le-am făcut cunoscute" (In 15,15). De aceea, sfântul Paul spune: "Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu (cf. 1Cor 3,9). "Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu" (Gal 4,7).

Dumnezeu a fost de acord cu toate condiţiile primilor tocmiţi, numai să facă treabă bună şi să adune strugurii în crama sa, adică să adune oamenii în împărăţia sa.

Dar via era mare, rodul era mult, iar lucrătorii erau puţini; apoi, "timpul rău" care ar putea pierde mulţi struguri, adică pătimirile lui Isus şi prigoana ucenicilor, erau aproape. Iar, pe deasupra, primii lucrători angajaţi pe cel mai bun preţ, conducătorii actuali ai poporului lui Israel, ştim din alte parabole că s-au arătat netrebnici, căci s-au dedat la rele, au închis poarta mântuirii săracilor şi păgânilor, aşa că nici ei nu intrau şi nici pe cei care voiau să intre nu-i lăsau, ba mai mult, puneau la cale moartea moştenitorului viei (cf. Mt 21,38; 23,13; 24,49; Lc 17,9).

Atunci stăpânul a mai ieşit iar în piaţă, adică în lume, pentru a căuta lucrători în via sa; a mai ieşit pe la ora nouă dimineaţa, apoi pe la ora 11, apoi pe la ora 15, apoi pe la ora 17, şi a tocmit noi lucrători, promiţându-le că le va da ceea ce este drept. Toţi aceştia din urmă erau oamenii pe care nu-i mai angajaseră nimeni, din diferite motive: boală, nepricepere, sau chiar netrebnicie; ei simbolizează popoarele păgâne. Aceştia, de dragul stăpânului care i-a angajat când alţii nu s-au uitat la ei, au avut încredere în dragostea, demnitatea şi cuvântul stăpânului, şi au intrat în lucru fără contract şi fără un preţ prestabilit, convinşi fiind că nu vor fi înşelaţi. Şi, după cum ştim, aşa a fost. Aceşti lucrătorii din urmă pot fi asemănaţi cu acel copil care venit în vizită la sfântul papă Ioan al XXIII-lea (1881-1963) şi, invitat fiind să-şi ia un pumn de bomboane dintr-o cutie, i-a spus papei: "Daţi-mi cu mâna dumneavoastră, că este mai mare"!

Isus, în această parabolă a lucrătorilor din vie, a voit să dezvăluie lumii întregi că în împărăţia cerurilor modurile de gândire, modurile de lucru, modurile de apreciere, modurile de răsplătire sunt total diferite de cele de pe pământ. De aceea, Dumnezeu ne spune în prima lectură: "Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele. Cu cât cerul se înalţă deasupra pământului, cu atât căile mele se înalţă peste căile voastre şi gândurile mele peste gândurile voastre" (Is 55,8-9).

Astfel, în munca pentru împărăţia cerurilor nu prea contează cât de mult facem din interes pământesc: plată, onoare, laudă, avantaje personale şi cinste de la oameni (cf. Mt 23,1-36), dar contează mult chiar puţinul pe care îl facem din dragoste faţă de Dumnezeu şi din dragoste pentru mântuirea oamenilor, care sunt strugurii dulci şi plăcuţi ai lui Dumnezeu. Sfântul Paul ne spune că, deşi vestirea din invidie şi din duh de ceartă îl îndurerează, totuşi se bucură că Isus este vestit (cf. Fil 1,15-18).

Faptul că "Stăpânul" a ieşit la diferite ore din zi pentru a căuta lucrători pentru via sa arată că mântuirea oamenilor este o lucrare foarte importantă şi extrem de urgentă, că nu suferă nici o amânare şi că în această măreaţă lucrare este binevenit şi puţinul oricărui om sincer şi determinat. Despre importanţa şi urgenţa acestei lucrări ne vorbeşte Isus atunci când nu a îngăduit celor chemaţi în această sfântă, nobilă şi urgentă lucrare pierderea vremii cu îngropatul morţilor, cu obişnuitul rămas bun de la cei dragi, şi nici intrarea în lucrare cu interese pământeşti (cf. Lc 9,57-62).

Claude Cunningham Bruce Marshall, mai cunoscut sub numele de Bruce Marshall (1899-1987), locotenent colonel, contabil şi romancier scoţian, care la 18 ani s-a convertit de la protestantism la romano-catolici şi s-a mutat în Franţa, a scris un roman intitulat "Un penny pentru fiecare om". Adică un dinar, adică mântuirea pentru orice om care se angajează dezinteresat şi cu drag în această sfântă lucrare de strângerea strugurilor dulci, de strângerea grâului bun, de strângerea peştilor buni, de strângerea sufletelor alese în împărăţia cerurilor (cf. Iac 5,20); dar şi un dinar pentru fiecare suflet scos din mocirla păcatului şi adus pe calea mântuirii. În ziua răsplătirilor de la a doua venire a lui Cristos, atât de fericiţi şi atât de bogaţi vom ajunge în cer, cu cât zel am intrat la lucru în Via Domnului şi la câţi de mulţi oameni le-am purtat dezinteresat evanghelia mântuirii. Atunci, Domnul ne va spune: "Bine, servitor bun şi credincios, ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; intră în bucuria stăpânului tău" (Mt 25,22; Lc 19,17).

Şi în timpul nostru Dumnezeu iese zilnic şi de mai multe ori pe zi pentru a căuta lucrători în via sa, pentru un dinar pe zi, adică pentru un loc şi o fericire nemaiauzită în împărăţia sa (cf. 1Cor 2,9). Dar şi în timpul nostru se văd oameni care refuză oferta veşniciei fericite, pentru oferta fericirii trecătoare şi imperfecte a diavolului, ca de exemplu oamenii care se mulţumesc cu fericirea de o clipă a păcatului, spunând că raiul este aici; şi în timpul nostru se văd oameni care, deşi s-au angajat în această operă sfântă, o fac numai pentru câştig personal, ca Simon Magul şi Antonius Felix; şi în timpul nostru se văd oameni care, deşi s-au angajat în această lucrare, se uită înapoi, ca Iuda Iscariotenul şi Anania şi Safira; şi în timpul nostru se văd oameni care fac o contra lucrare, ca fariseii, cărturarii şi apostaţii Dima, Imeneu, Alexandru fierarul, Filet; şi în timpul nostru se văd oameni cărora le este ruşine şi teamă să devină slujitori pe faţă ai lui Dumnezeu, ca iudeii veniţi la Ierusalim de sărbătoarea corturilor, părinţii orbului din naştere, fruntaşii iudei de la intrarea lui Isus în Ierusalim (cf. In 7,13; In 9,22; In 12,42).

Referitor la ruşinea unora de a sluji pe faţă Domnului, în cartea lui Isaia Dumnezeu întreabă: "Este puţin lucru să fii robul meu ca să ridici seminţiile lui Iacob şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. Este puţin lucru să fii lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului" (Is 49,6)? Apoi, în Noul Testament, când mulţi oameni stau fără lucru în via Domnului şi fără mântuire, Dumnezeu spune fiecărui creştin: "Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul păgânilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi" (Fap 26,17-18).

Ruşinoasă şi dezavantajoasă nu este robia la Dumnezeu, ci ruşinoasă şi dezavantajoasă este robia la trup (cf. Gal 5,1), robia la oameni (cf. 1Cor 7, 22-23) şi robia la diavol (cf. 1Pt 5,8-9). Robia la Dumnezeu, pentru că este animată de smerenie, este aducătoare de sfinţenie şi viaţă veşnică: "Acum însă, după ce aţi fost eliberaţi de păcat şi aţi devenit robii lui Dumnezeu, aveţi rolul vostru spre sfinţire, iar scopul este viaţa veşnică" (cf. Rom 6,22). Robia la diavol, pentru că este animată de mândria respingerii lui Dumnezeu, este răutate, este păcat, este ruşine, este dezavantaj, şi moarte veşnică: "Plata păcatului este moartea" (Rom 6,23).

De aceea, aşa cum spune prima lectură de astăzi, nu trebuie să lăsăm ca numai Dumnezeu să ne caute pe noi, spre misiune şi mântuire; dar şi noi să fim aceia care-l căută pe Dumnezeu, căci poarta harului şi a mântuirii, pentru cei surzi şi orbi la chemările şi semnele lui Dumnezeu, s-ar putea să se închidă mai curând decât se aşteaptă: "Căutaţi-l pe Domnul cât timp îl mai puteţi găsi, chemaţi-l câtă vreme este aproape de voi. Cel rău să-şi părăsească drumul lui şi omul nelegiuit gândurile lui, să se întoarcă la Domnul cel mult iertător, căci el se va îndura de dânsul" (Is 55,6-7). "Căutaţi-l pe Domnul cu inima sinceră, căci el se lasă găsit de cei care nu vor să-l pună la încercare şi se arată celor care nu refuză să creadă în el" (Înţ 1,1-2). Iar psalmul responsorial de astăzi spune: "Domnul este aproape de cei care îl cheamă, este alături de cei care-l cheamă din toată inima" (Ps145,18).

Primul mare regret al oamenilor veniţi mai târziu la credinţă, la trecerea din această viaţă, va fi acela că, neslujind planului lui Dumnezeu de mântuire de la începutul vieţii lor, au pierdut atât de multe clipe de fericire alături de Dumnezeu. Iată regretul sfântului Augustin (354-430), care după ani de rătăcire, după ani de stat departe de Dumnezeu, spunea îndurerat: "Târziu de tot te-am iubit, o, tu, frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot te-am iubit. Şi iată că tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine; mă ţineau departe de tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru tine, nici n-ar fi existat" (cf.Confesiuni, 10,27). Iar al doilea mare regret va fi acela de a nu fi văzut bucuria şi mulţumirea acelora pe care îi puteau conduce la Dumnezeu şi la mântuire şi nu i-au condus.

Iar cât îi priveşte pe lucrătorii care au venit de dimineaţă în via Domnului, lucrând numai din interes pământesc şi murmurând nemulţumiţi contra Stăpânul viei, deşi ei au fixat timpul de lucru şi plata, au pierdut harul de a simţi bucuria unei zile petrecute în compania unui Dumnezeu aşa de bun şi, apoi, de a simţi fericirea pe feţele celor aduşi în împărăţia cerurilor.

Sfântul Paul a fost un om care a pierdut timp preţios de fericire departe de Dumnezeu şi multă bucurie pe care ar fi putut s-o aibă adunând mulţi struguri copţi la Dumnezeu; când şi-a venit în fire, ca fiul risipitor (cf. Lc 15,17), a zis: "Eu sunt ultimul dintre apostoli şi nu merit să fiu numit apostol căci am prigonit Biserica (cf. 1Cor 15,9). Dar mai apoi, luminat de harul divin, spre mângâierea lui şi a noastră, a înţeles că: "Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate" (Fap 17,30-31); şi s-a aprins de un mare zel pentru mântuirea sufletelor, până la moarte. Asta a înţeles şi a făcut Paul, asta trebuie să înţelegem şi să facem şi noi.

Iată ce ne mai spune sfântul Augustin, după convertirea sa: "M-ai chemat şi m-ai strigat, Doamne, şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasma ta şi eu am inspirat-o, şi acum te urmez cu înfocare; am gustat din tine şi acum sunt înfometat şi însetat după tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea ta. (cf.Confesiuni, 10,27).

Un bogat mândru, care nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, a făcut numai răutăţi toată viaţa lui. Ajungând bătrân, printr-un lucrător în via Domnului l-a cunoscut pe Dumnezeu, Stăpânul cel bun. Acum, când şi-a dat seama câtă fericire a pierdut stând departe de Dumnezeu, şi câtă bucurie ar fi putut să facă altora, a început să plângă în hohote. Plângea nu numai că stătuse departe de Dumnezeu toată viaţă şi pierduse atât de multă fericire pentru el şi pentru alţii, dar plângea şi pentru faptul că, ajungând bătrân, nu mai avea timp să lucreze ca să răscumpere vremea. Atunci, cel care i-a vestit evanghelia şi l-a luminat cu adevărul lui Dumnezeu i-a amintit de tâlharul din dreapta crucii, care cunoscând numai în ultima clipă a vieţii pe Isus, mărturisindu-şi vinovăţia sa şi nevinovăţia lui, şi chemându-l ca mântuitor al său, a ajuns în rai (cf. Lc 23,40-43). Apoi i-a amintit şi de parabola cu lucrătorii tocmiţi în ceasul al cincilea de după amiază, care au primit ca plată tot un dinar, pentru munca lor de numai o singură oră (cf. Mt 20,9). Aceste cuvinte i-au fost de mare linişte şi mângâiere. Din acel moment şi până în ora morţii, a lucrat în via Domnului, vorbind celor din casă şi celor care-l vizitau de dragostea lui Dumnezeu faţă de el care l-a primit în ultimul ceas al vieţii (cf. Mt 20,9; 1Pt 2,9), rugându-se pentru mântuirea sa şi a tuturor păcătoşilor şi suportând cu credinţă şi privind în lumina învierii toate suferinţele şi neajunsurile bătrâneţii. Înainte de moarte a fost auzit spunând: "Am avut o viaţă pierdută, dar harul lui Dumnezeu m-a mântuit în ultimul ceas al vieţii"!

Sfântul Paul care, răscumpărând vremea pierdută (cf. Ef 5,16), a lucrat şi a suferit mai mult decât toţi ceilalţi apostoli (cf. 1Cor 15,10); mai mult în osteneli; mai mult în temniţe; mai mult în lovituri fără număr; mai mult în primejdii de moarte, aşa cum el însuşi mărturiseşte (cf. 2Cor 11,23), ajungând bătrân, deşi ştia că a merge la Isus în cer era cel mai bine pentru el, totuşi pentru a vesti evanghelia până la capăt a voit să mai rămână şi să lucreze în via Domnului, în ciuda infirmităţilor şi greutăţilor bătrâneţii (cf. Fil 1,22-24.27). Câtă dorinţă şi bucurie vom avea de a lucra alături de Domnul în via sa, tot de atâta slavă şi fericire veşnică ne vom bucura.

Deschide, Doamne, inimile noastre, ca să pătrundă în ele cuvântul Fiului tău (cf. Vers la evanghelie).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la sărbătoarea Sfânta Fecioară Maria Îndurerată - 2014

"Dacă vă împărtăşiţi din pătimirile lui Isus, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei lui să tresăltaţi de bucurie" (cf. 1Pt 4,13).

Suntem în prima zi de după solemnitatea Înălţării Sfintei Cruci şi Biserica ne adună iarăşi în jurul altarului, pentru a ne arăta, din exemplul şi viaţa Mariei, ce înseamnă a cinsti crucea lui Isus şi ce înseamnă a purta crucea pe urmele sale, pentru mântuirea noastră şi a lumii întregi.

După ce Isus a prezis suferinţele şi moartea sa pentru mântuirea lumii, după ce a împlinit pe Calvar suferinţa şi moartea sa pentru răscumpărarea lumii, spre scandalul şi apoi spre fuga ucenicilor şi apropiaţilor săi (cf. Mt 16,21.56), după învierea sa, apărând celor doi ucenici din Emaus, care descurajaţi şi trişti au abandonat calea uceniciei, pentru a se întoarce acasă, Isus le-a zis: "O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa" (Lc 24,25-26). Iar sfântul Paul ne aminteşte, spre mântuirea noastră, ceea ce şi Isus a spus ucenicilor, că, dacă voim să ne mântuim, atunci şi noi trebuie să ne luăm crucea şi să o purtăm pe urmele sale, în unire cu el (cf. Mt 16,24-25). Iată cuvintele sfântului Paul: "Trebuie să trecem prin multe necazuri, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14,22).

Astăzi, Biserica ne spune că prima persoană care şi-a luat crucea în fiecare zi şi a mers după Isus (cf. Lc 9,23) a fost Maria. Ea, care a fost crescută la templu încă din fragedă pruncie, ştia foarte bine profeţiile Scripturii referitoare la Mesia; ştia din profetul Isaia, tot foarte bine ce va face şi ce va suferi Mesia (cf. Is 53,1-12). De aceea, în momentul în care a acceptat să-i fie mama lui Mesia suferind (cf.Lc 1,38), ştia că a acceptat să fie mamă a durerilor (cf. Lam 1,12), ştia că a acceptat ca sabia durerii să-i străpungă inima (cf. Lc 2,35).

De aceea, sfântul Bernard de Clairvaux (1090-1153) ne spune: "Mai înainte ca suliţa ostaşului să-i străpungă inima lui Isus pe Calvar (cf. In 19,34), Maria a acceptat ca sabia durerii să-i străpungă inima ei (cf. Lc 2,35); mai înainte ca Isus să plângă pe muntele Măslinilor (cf. Mt 26,37), să plângă asupra Ierusalimului (cf. Mt 23,37) şi să moară pe cruce (cf. Mt 27,50), Maria a acceptat să moară de durere în inima ei, mai înainte de împlinirea a toate acestea (cf. In 19,30).

Referitor la suferinţele lui Isus, trebuie să spunem că ele nu au început numai din momentul Calvarului, căci ele au început încă din veşnicie, încă înainte de intrarea sa în lume, de când sfatul divin, văzând suferinţa şi moartea oamenilor, a făcut planul de mântuire prin suferinţa şi moartea lui Isus şi de când el i-a zis Tatălui: "Iată, vin, Dumnezeule să împlinesc voinţa ta" (Evr 10,7).

Apoi suferinţa lui Isus a continuat cu intrarea sa în lume: când a fost nevoit să se nască într-un grajd, căci ai săi nu l-au primit (cf. In 1,11); când şi-a vărsat primele picături de sânge la tăierea sa împrejur când a intrat oficial în sânul poporului pe care avea să-l mântuiască (cf. Lc 2,21-24); când a trebuit să fugă în Egipt ca să scape de furia satanei arătată prin Irod (cf. Mt 2,13-14); când la 12 ani s-a întristat de orbirea fariseilor şi cărturarilor din templul de la Ierusalim (cf. Lc 2,46); când satana i s-a împotrivit pe faţă misiunii sale mântuitoare (cf. Mt 4,1-11); când a fost refuzat de cei din patria sa, Nazaret, şi au voit să-l arunce în prăpastie (cf. Lc 4,29); când după multe învăţături şi minuni oamenii nu l-au recunoscut ca Mesia (cf. Mt 16,14); când chiar Petru s-a aliat cu satana şi s-a opus mântuirii prin cruce (cf. Mt 16,22-23); când unul din apostolii săi l-a vândut pentru 30 de arginţi (cf. Mt 26,15); când toţi ucenicii l-au părăsit la arestarea lui (cf. Mt 26,56); când a fost condamnat pe nedrept la moarte (cf. Mt 26,66); când Petru s-a lepădat de trei ori de el (Mt 26,69-75); când poporul l-a preferat pe Baraba şi nu pe el (cf. Mt 27,22); când a fost biciuit într-un chip grozav în casa lui Pilat (cf. Mt 27,26); când în batjocoră a fost recunoscut ca rege şi a fost încoronat cu spini şi apoi scuipat şi pălmuit (cf.Mt 27,29-30); când iudeii şi păgânii îl batjocoreau în timp ce era pe cruce şi îşi oferea viaţa ca preţ de răscumpărare (cf. Mt 27,39-50); când şi după moartea lui pe cruce mai marii templului şi ai palatului regal se temeau încă de el (cf. Mt 27,62-66).

Şi, iarăşi, suferinţa lui Isus, în chip tainic şi nesângeros, continua şi în veşnicie. Atâta timp cât va dura Biserica şi lumea, atât timp cât vor mai fi oameni de mântuit, dar mai ales cât vor mai fi oameni care refuză mântuirea sa, inima lui Isus va suferi.

Toate suferinţele lui Isus au fost, sunt şi vor fi şi suferinţele Mariei, atâta timp cât oamenii din toate timpurile vor mai fi împietriţi la inimă, se vor împotrivi lui Isus şi vor refuza mântuirea pe care el a adus-o în lume (cf. Lc 2,34-35). "Pierderea multor suflete este cauza durerii mele", a spus Maria la Akita, Japonia.

Aşa cum jertfa lui Isus pentru oamenii păcătoşi, pentru oamenii indiferenţi, pentru oamenii care se vor lăsa amăgiţi de diavol, pentru oamenii care vor refuza mântuirea lui, a început din veşnicie, a devenit vizibilă aici pe pământ şi continuă în chip tainic şi nesângeros în veşnicie, cum vedem din parabola judecăţii finale (cf. Mt 25,40.45), aşa cum vedem din reproşul făcut de Isus lui Saul, pe drumul Damascului, că în creştini îl prigonea pe el (cf. Fap 9,4), aşa cum vedem şi în porunca celebrării zilnice a jertfei Liturghii (cf. Lc 22,19; Fap 2,42.46). Tot astfel şi durerile Mariei, unite cu cele ale lui Isus, pentru oamenii de mântuit, dar mai ales păcătoşii care refuză mântuirea, dureri care au început din această viaţă, continuă şi în veşnicie.

Aici este bine să ne gândim la multele locuri de pe glob, unde Maria s-a arătat lumii plângând şi plângând chiar cu lacrimi de sânge; iar dintre locurile unde a apărut plângând cu lacrimi de sânge, amintesc numai de: Siracusa şi Civitavecchia, din Italia; de Pussur, lângă Damasc, în Siria; şi de Akita, din Japonia. În toate aceste apariţii, Maria a reluat şi cererile de rugăciuni şi jertfe pentru întoarcerea şi pocăinţa tuturor oamenilor atinşi de păcat, cereri cuprinse şi în toate celelalte apariţii ale sale.

Ca o laudă adusă Mariei astăzi, trebuie să spunem că Maria nu este numai prima fiică a Bisericii, nu numai că este prima cooperatoare cu Isus la opera mântuirii noastre, nu este numai un simplu membru al trupului mistic. Dar trebuie să mai adăugăm că Maria este şi mama după trup a lui Isus; că Maria este şi mama noastră spirituală, pe care am primit-o de la însuşi Isus sub cruce (cf. In19,26-27). Maria este şi legătura noastră cu Isus. Maria este şi regina îngerilor şi a sfinţilor.

Abatele şi episcopul dominican francez Hermann de Tournai (1095-1147) o numeşte pe Maria: collum Ecclesiae, gâtul Bisericii, pentru că Maria face legătura dintre Cristos şi toate celelalte membre ale trupului său mistic, Biserica. Iar Isidor Glavas, mitropolitul Tesalonicului (+ 1397), spune şi el despre Fecioara Maria: "Întregului popor sfânt de după ea, Maria îi este renaştere, viaţă adevărată şi lucire de lumină".

În viaţa călugăriţei Beatrice, din mănăstirea "Sfântul Herald", se vede clar durerea şi grija Mariei pentru orice suflet care a apucat pe calea pierzării. Se spune că sora Beatrice, amăgită de diavol, patimi şi oameni, a părăsit mănăstirea pentru a-şi trăi viaţa după mentalitatea lumii. Atunci, Maica Domnului, după a cărei icoană a lăsat cheile mănăstirii când a plecat în lume, căci era portăriţa mănăstirii, nu numai că îi ia locul în slujire, ci s-a şi rugat cu lacrimi întoarcerea ei. Într-un sfârşit, spune biograful ei, rugăciunile şi lacrimile Mariei pentru acest suflet rătăcit au fost primite de Dumnezeu, căci sora Beatrice s-a convertit, s-a întors în mănăstire, a dus o viaţă exemplară şi a devenit o sfântă. Maria face la fel cu orice om căzut în păcat, îl slujeşte în faţa lui Dumnezeu, îl ajută, se roagă şi plânge pentru convertirea şi mântuirea lui.

Dacă despre Maria îndurerată am spune numai atât cât am spus până acum, totul ar părea doar o simplă poveste. Dar dacă la ceea ce am spus până acum mai adăugăm şi ceea ce Biserica a voit să ne transmită personal, fiecăruia dintre noi, sărbătoarea de astăzi ne devine un angajament, o călăuză de mântuire şi o bucurie veşnică.

Vorbind despre Maria, Biserica, prin Conciliul al II-lea din Vatican, ne spune: "Maria este icoana Bisericii" (cf. LG 68), adică a noastră, a creştinilor. Tot ceea ce Dumnezeu i-a cerut Mariei, ne cere şi fiecăruia dintre noi; tot ceea ce Dumnezeu i-a dat Mariei ca misiune, ne-a dat şi fiecăruia dintre noi; toate suferinţele pe care le-a avut Maria alături de Cristos, sunt şi suferinţele pe care Dumnezeu ni le dă şi nouă, alături de Cristos; toate bucuriile şi gloria cerească unde Dumnezeu a condus-o Dumnezeu pe Maria, alături de Cristos, sunt şi bucuriile şi gloria la cerească unde, Dumnezeu, ne conduce şi pe noi, alături de Isus.

Vorbind colosenilor, sfântul apostol Paul le spunea: "Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Cristos, pentru trupul lui, care este Biserica" (Col1,24).

Deci Maria nu a fost, nu este şi nu va fi unicul membru al trupului mistic, pe care Isus l-a chemat ca să împlinească în trupul său ceea ce a lipsit suferinţelor sale, pentru trupul lui, care este Biserica (cf.Col 1,24), căci alături şi împreună cu ea suntem şi noi toţi ceilalţi creştini. La acest punct, trebuie să facem o precizare: Suferinţelor lui Cristos ca şi "cap" al Bisericii nu le-au lipsit nimic, au fost îndestulătore şi chiar au prisosit cu mult. Dar suferinţelor lui Cristos ca şi "trup" al Bisericii le mai trebuie şi partea fiecăruia dintre noi; căci mântuirea omului este o lucrare divino-umană. Isus şi-a împlinit perfect şi total partea lui. Urmează ca acum să ne aducem şi noi micul nostru aport. Aici să ne amintim de ceea ce spunea şi sfântul Augustin (354-430): "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine!"

Este adevărat, Maria este primul membru al trupului mistic al lui Cristos, Biserica, ea care a împlinit în trupul şi în sufletul ei aceste suferinţe care lipseau lui Isus, dar ea nu este unica; ea a fost doar începutul, căci toţi cei botezaţi, care sunt membre vii ale trupului mistic şi ca membre unii altora, sunt chemaţi şi ei la această nobilă misiune, dacă vor să ajungă în cer lângă Cristos şi lângă fraţii lor.

Iată ce ne spune sfântul Paul, în acest sens: "Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci este o datorie de care mă achit; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! De aceea, am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea" (1Cor 9,22-23). Şi, iarăşi: "De aceea rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea care este în Cristos Isus, împreună cu slava veşnică. Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el. Dacă răbdăm cu el, vom şi împărăţi împreună cu el. Dacă ne lepădăm de el şi el se va lepăda de noi" (2Tim 2,10-12).

În sărbătoarea de astăzi, când o lăudăm, o cinstim şi îi mulţumim Mariei pentru martiriul ei spiritual alături de Isus, adică pentru cooperarea ei la opera mântuirii noastre, împreună cu Isus, ni se aminteşte că şi noi toţi care formăm Biserica lui Isus, trebuie să cooperăm şi noi, asemenea Mariei, prin suferinţele şi jertfele noastre, la suferinţele şi opera mântuitoare ale lui Cristos, dacă voim să ajungem la mântuire: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla" (Mt 16,24-25).

Maria a făcut-o, apostolii au făcut-o, sfinţii au făcut-o şi ei, creştinii cei buni din toate timpurile au făcut-o şi ei. 

Iată ce ne scrie sfântul Paul despre cooperarea lui la opera mântuitoare a lui Isus: "În dragostea noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar şi viaţa noastră, atât de scumpi ne ajunseserăţi" (1Tes 2,8). Şi eu voi cheltui prea bucuros toate ale mele şi mă voi cheltui întru totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre" (2Cor 12,15).

Unit intim cu Isus, sfântul Paul ne spune că el se întrecea cu alţi predicatori, cine lucrează şi suferă mai mult pentru răspândirea evangheliei şi pentru mântuirea oamenilor: "Sunt ei slujitori ai lui Cristos? - vorbesc ca un ieşit din minţi - eu sunt şi mai mult. În osteneli, şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustiu, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi; n osteneli şi necazuri, în privegheri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile. Cine este slab, şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat, şi eu să nu ard"? (2Cor 11,23-28).

Încă un amănunt: Isus, după învierea sa din morţi, le-a apărut ucenicilor săi nedumeriţi încă, având rănile răstignirii (cf. In 20,20.27), pentru a le arăta că suferinţele Calvarului, pentru mântuirea lumii, sunt cele care l-au condus la slava învierii şi la gloria paradisului. Maria, apostolii şi toţi sfinţii, care în viaţa lor au cooperat cu Isus la opera mântuirii oamenilor şi au împlinit în trupul lor ceea ce lipseau suferinţelor sale, sunt acum alături de el în cer şi continuă împreună cu Isus, aşa cum spunea sfânta Tereza de Lisieux (1873-1897), să-şi petreacă veşnicia făcând bine pe pământ. 

Cu cât vom fi mai intim uniţi cu pătimirile lui Isus pe pământ, cu atât vom fi mai intimi uniţi şi la bucuriile şi gloriile sale cereşti.

De aceea, închei aşa cum am început, tot cu îndemnul sfântului apostol Petru: "Dacă vă împărtăşiţi din pătimirile lui Isus, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei lui, să tresăltaţi de bucurie" (cf. 1Pt4,13).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţia la solemnitatea Înălţarea Sfintei Cruci - 2014

"Cu pădurile-i de cedri s-ar putea mândri Libanul, dar mai mândru-i pomul crucii care rod ne dă tot anul... Ca-ntr-un naufragiu, salvatoare bârnă, mântuirea lumii doar de cruce atârnă" (Extras dintr-un imn creştin).

Pentru a pătrunde cât mai bine înţelesurile solemnităţii Înălţării Sfintei Cruci, trebuie să pornim de la faptul că, în urma păcatului strămoşesc, în urma neascultării omului de Dumnezeu şi a ascultării lui de diavol, pentru toţi urmaşii lui Adam şi ai Evei, nu a mai rămas nici o altă cale de mântuire, decât crucea Domnului nostru Isus Cristos şi crucea noastră. Crucea, aşa cum spune lectura a doua de astăzi, implică: înjosire, umilinţă, ascultare şi moarte (cf. Fil 2,6-11). Iar Isus, vorbind despre cruce, spune că trebuie acceptată şi luată de bunăvoie ca pe unicul medicament salvator al unui muribund, ca pe unicul colac de salvare oferit unui naufragiat, ca unica punte de la moarte spre viaţă (cf. Mt16,24; Lc 9,23).

Sfinţii părinţi ai Bisericii au văzut sfânta cruce a lui Isus prefigurată în multe pagini ale Bibliei. Astfel, ei au văzut crucea prefigurată: în pomul vieţii din paradis (cf. Gen 2,9); în Arca lui Noe care salvează de la moarte (cf. Gen 7,23); în lemnul tufişului aprins care nu se consuma (cf. Ex 3,2); în toiagul lui Moise care face minuni (cf. Ex 4,1-4); în lemnul care a îndulcit apele de la Mara (cf. Ex 15,25); în mâinile ridicate în rugăciune ale lui Moise (cf. Ex 17,11-13); în şarpele de aramă care vindecă (cf.Num 24,9); în sabia lui David care biruie pe duşmani (cf. 1Sam 21,10); în sângele de pe capacul ispăşirii care acoperă păcatele (cf. Evr 9,1-14); în semnul "tau" de pe frunţile aleşilor (cf. Ez 9,4) etc.

Iar păstorii Bisericii spun că roadele crucii sunt cuprinse şi în povestirile şi minunile care însoţesc descoperirea sfintei cruci. Iată alte câteva roade ale sfintei cruci: cea mai mare mângâiere în căutările vieţii (floarea parfumată care a crescut deasupra locului unde era îngropată crucea); victorii asupra duşmanilor (victoria împăratului Constantin asupra lui Maxenţiu); victorii asupra morţii (învierea morţilor la atingerea cu lemnul sfintei cruci); bucurii nespuse pentru toţi cei care cred în Cristos (bucuria poporului creştin la întronarea crucii) etc. Aşa cum spune imnul: "Ca-ntr-un naufragiu, salvatoare bârnă, mântuirea lumii doar de tine-atârnă".

În urma păcatului strămoşesc, diavolul i-a impus omului căzut o cruce extrem de grea, o cruce cu maximă greutate, de înjosire, sclavie, frică, trudă, disperare şi suferinţă; o cruce cu maximă plată: închinare la şarpe şi nu lui Dumnezeu, moarte trupească şi sufletească, veşnicie nefericită şi fără lumină în iad.

Primele cinci cărţi ale Bibliei, dar şi toate celelalte cărţi ale Vechiului Testament, ne arată toate urmările groaznice ale păcatului şi ale sclaviei la diavol: oamenii se urăsc, se înşeală, se subjugă, se exploatează şi se ucid între ei; dar culmea robirii şi a orbirii făcute de diavol este că oamenii au devenit surzi la glasul lui Dumnezeu şi orbi la dragostea sa şi de aceea se închină la şarpe, aleargă la şarpe, slujesc la şarpe şi la idolii lui morţi şi îi aduc jertfe umane; şi toate acestea spre durerea lui Dumnezeu Tatăl şi spre deliciul şarpelui care îi mână pe copiii Tatălui ceresc ca pe o turmă de porci spre locuinţa morţilor, batjocorind astfel lucrarea şi chipul său din ei.

Din cauza părăsirii lui Dumnezeu prin păcat, omul ajuns de bunăvoie sclavul satanei, nu se putea elibera niciodată prin propriile mijloace şi puteri. Numai o intervenţia excepţională a lui Dumnezeu îi putea reda libertatea şi fericirea pierdute. Din rândul acestor nefericiţi fără speranţă trebuia să facem parte şi noi, dacă Dumnezeu nu ar fi avut milă de noi, promiţându-ne şi trimiţându-ne ca mântuitor şi răscumpărător, pe unicul său Fiu, Domnul nostru Isus Cristos (cf. Gen 3,15), care a venit în lume, ca să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10, 45; Mt 20, 28).

Pentru a înţelege iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii păcătoşi, sfântul Paul ne spune: "Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; pentru binefăcătorul său, poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu şi-a arătat dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,7-8). Şi iarăşi: "Isus Cristos, rămânând Dumnezeu, nu a ţinut cu orice preţ să apară egal cu Dumnezeu, dar s-a înjosit pe sine luând firea sclavului şi devenind asemenea oamenilor. După înfăţişare era considerat un om ca toţi ceilalţi. S-a umilit, făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce" (Fil 2,6-8).

Să nu credem că rebeliunea lui Adam şi Eva împotriva lui Dumnezeu şi ascultarea de diavol au fost unica rebeliune a omului. A fost prima, dar nu unica, căci după prima rebeliune au urmat rebeliuni fără număr din partea fiecărui urmaş al lui Adam şi Eva, în ciuda tuturor semnelor de dragoste ale lui Dumnezeu.

Din lanţul de rebeliuni ale omului împotriva lui Dumnezeu, lanţ început în paradis şi lanţ care continuă cu rebeliunea păcatului fiecărui urmaş al lui Adam, Biserica a selectat pentru solemnitatea de astăzi, pentru a ilustra mântuirea prin cruce, rebeliunea evreilor de la muntele Hor (cf. Num 21,4-9), după ce cu puţin timp în urmă au fost martorii unui lung şir de minuni săvârşite de Dumnezeu în favoarea lor.

Meditând rebeliunea poporului descrisă în prima lectură de astăzi, putem trage următoarele învăţături: 1. Oricărui păcat îi urmează depărtarea de Dumnezeu, ocrotitorul de fiecare clipă al omului. 2. Depărtării de Dumnezeu îi urmează moartea provocată de muşcăturile şerpilor veninoşi ai iadului, care spre pierzare îi atrag pe oameni în păcat şi în îndepărtarea de Dumnezeu. Departe de Dumnezeu şi fără ocrotirea lui, omul, pornit spre Canaanul ceresc, călătoreşte singur şi fără apărare printre şerpii infernali care nu şi-au mai găsit loc în cer (cf. Dt 8,15; Ap 12,8), de aceea nu rezistă şi cade răpus pe cale. 3. Oricât de greu ar fi căzut şi oricât de departe de Dumnezeu ar fi ajuns omul în urma păcatelor sale, dacă îşi recunoaşte greşeala, strigă către el şi priveşte încrezător spre cruce, ca evreii astăzi, Dumnezeu îl ajută, îl scapă de moarte şi îl mântuieşte. "Cel care se întorcea către acest semn se vindeca, dar nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin tine, Doamne" (Înţ 16,7).

Se spune că mulţi dintre evreii ieşiţi din Egipt se închinau şarpelui, căci egiptenii aveau cultul şarpelui. Şi iarăşi se spune că, de pe urma închinării la şarpe, mulţi evrei mâncau pe săturate din ofrandele luate de pe altarele lui: peşte castraveţi, pepeni, praz, ceapă şi usturoi (cf. Num 11,5). Însă evreii apostaţi, dar şi toţi păcătoşii din toate timpurile, care au cedat diavolului şi au primit să se sature din ofrandele lui, uită că toate cele primite de la el sunt astfel infestate de el, ca ei să capete o continuă dispoziţie spre răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, şi o incredibilă uitare de viaţa veşnică, aşa cum s-a întâmplat cu evreii din episodul de astăzi. Prin şarpele de aramă înălţat în pustiu la porunca lui Domnului, şarpe imagine a dumnezeului egiptenilor la care s-au închinat şi mulţi evrei, a fost prefigurat Isus, Emanuel, Dumnezeu cu noi. Isus, prefigurat în şarpele de aramă, nu numai că va fi un Dumnezeu fără venin (cf. Înţ 1,13-14), aşa cum arama era fără venin, ci el va fi pentru toţi cei care cred în el şi antidotul contra muşcăturilor şarpelui infernal, şi cel care le va şterge păcatele (cf.In 1,29), şi cel care va da şi puterea de a trece pustiul acestei lumi, şi cel care îi va purta în siguranţa în Canaanul ceresc, acolo unde nu este "nici durere, nici întristare, nici suspin" (Ap 21,4).

De aceea, sfântul Ioan apostolul şi evanghelistul ne spune astăzi: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Iar Isus ne spune: "Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13).

Privind iarăşi spre evreii răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu şi a slujitorului său Moise, putem trage o cocluzie simplă şi mereu valabilă. Oricine consumă din ofertele diavolului, abundenţă de: hrană, bunuri, onoruri, distracţii, plăceri, sau altceva, primeşte automat o înclinaţie spre revoltă faţă de Dumnezeu  şi o uitare faţă de bunurile veşnice pregătite de dragostea lui Dumnezeu. Să privim în jurul nostru şi să vedem că toţi cei care au primit mult de la Dumnezeu, sunt şi cei mai cu pretenţii, sunt şi cei mai dispuşi spre revoltă contra lui Dumnezeu şi a slujitorilor săi, sunt şi cei care uită de mult de adevărurile mântuitoare şi de bunurile veşnice.

Într-o mică biserică din ţara noastră, în podişul şvăbesc, se poate vedea o pictură foarte interesantă din perioada barocului. În prim plan este reprezentat Isus răstignit pe cruce, din ale cărui răni mai curge încă sânge. Iar, în plan secund este reprezentat şi diavolul care ţine în mână o listă pe care sunt trecute păcatele oamenilor. Diavolul, îi spune lui Isus: "Iată cât de răi sunt oamenii. Păcatele lor sunt trecute pe această listă. Aceşti păcătoşi îmi aparţin mie"! Atunci, soseşte un înger cu un burete, îl înmoaie în sângele şi apa care curg din coasta străpunsă a lui Isus, şi apoi şterge păcatele de pe lista diavolului.

Crucea lui Isus înălţată pe Calvar, dezvăluie măsură a iubirii lui Dumnezeu pentru oamenii păcătoşi. Isus, Omul durerilor, este revelaţia acelei iubiri care toate le îndură (1Cor 13,7), a acelei iubiri care este mai presus de toate. El a primit să se facă pentru noi păcat şi blestem, pentru ca să ne scape pe noi de blestemul păcatului (cf. Dt 21,22-23; 2Cor 5,21). Înălţarea crucii înseamnă pentru noi înălţarea iubirii prin care Isus ne atrage pe toţi la sine (cf. In 12,32).

Marea iubire a lui Isus răstignit faţă de noi, păcătoşii, o scoate în evidenţă şi sfântul Atanasie cel Mare (295-373), atunci când spune: "Să privim la Isus răstignit pe cruce. El este cu braţele întinse pentru a ne îmbrăţişa pe toţi. El este cu pieptul deschis pentru a ne strânge pe toţi în inima sa rănită din iubire şi pentru a ne dărui viaţa sa divină la toţi. El este cu capul plecat spre noi pentru a ne asculta şi a ne împlini toate rugăciunile bune".

Este tare important ca noi să ştim exact şi înţelegem, din cel mai important document, Biblia, ceea ce a făcut Isus pentru noi la cruce. De aceea, să deschidem în primul rând Biblia, pentru a vedea ce ne spune despre crucea lui Isus. Biblia ne spune că, la cruce, Isus ne-a eliberat de toate consecinţele rebeliunii lui Adam şi a făcut cea mai mare schimbare din această lume, căci la cruce: Isus a luat păcatul nostru şi ne-a dat neprihănirea lui (cf. Is 53,5; In 1,29); Isus a luat pedeapsa noastră şi ne-a dat iertarea sa (cf. Is 53, 5; Rom 5,8); Isus a luat bolile şi durerile noastre şi ne-a dat vindecarea sa (cf. Is 53,4-5; Mt 8,16-17); Isus a luat natura noastră bolnavă, ca să ne dea sănătatea sa divină (cf. Is 53,10); Isus a luat tristeţea noastră, ca să ne dea bucuria sa (cf. Is 61,3; In 15,11); Isus a luat blestemul nostru, ca noi să ne dea binecuvântarea sa (cf. Gal 3,13-14); Isus a luat viaţa noastră veche, ca să ne dea viaţa lui divină (cf. Gal 2,20; In 10,10); Isus a luat sărăcia noastră, ca să ne dea bogăţiile sale veşnice (cf. 2Cor 8,9; Dt 28,48; Gal 3,13-14); Isus a luat respingerea noastră, ca să ne dea acceptarea lui Dumnezeu (cf. Ef 1,5-6).

Pornind de la aceste afirmaţii ale Bibliei, sfinţii s-au întrecut în a elogia binefacerile sfintei cruci pentru oameni. Într-un imn închinat sfintei cruci, sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spune: "Crucea este nădejdea creştinilor, învierea morţilor, călăuza celor deznădăjduiţi, toiagul celor ologi, mângâierea celor săraci, frâul celor bogaţi, biruinţa asupra diavolului, învăţătura celor tineri, susţinerea celor lipsiţi, nădejdea celor deznădăjduiţi, zidul de apărare al luptătorilor. Şi iarăşi, crucea mai este: tăria celor orfani, apărătoarea fecioarelor, sfătuitoarea iubitorilor de dreptate, liniştea celor întristaţi, apărătoarea celor mici şi slabi, înţelepciunea credincioşilor, speranţa muribunzilor, libertatea robilor, medicul celor bolnavi, pâinea celor flămânzi, izvorul a toată înţelepciunea şi acoperământul celor goi".

Se spune că un sfânt chemat fiind la patul unui muribund l-a găsit pe acesta aproape disperat. Întrebat fiind de către omul lui Dumnezeu de ce este atât de deznădăjduit, acesta i-a răspuns că este plin de păcate şi pe deasupra se mai simte şi cu mâinile goale în faţa lui Dumnezeu. Sfântul i-a răspuns că Dumnezeu l-a trimis tocmai pentru a-i rezolva aceste probleme: să-l ajute să-i dea păcatele lui Isus, printr-o spovadă bună şi să-i umple mâinile cu meritele crucii lui Isus. Muribundul l-a primit pe Isus cu iertarea lui, apoi i-a primit şi crucea între mâinile sale şi curând a murit iertat şi cu mâinile pline.

Un imn creştin ne spune: "Cu pădurile-i de cedri s-ar putea mândri Libanul, dar mai mândru-i pomul crucii care rod ne dă tot anul. Face roade minunate, dulci şi pline de savoare, că oricine ia din ele nu mai moare".

Şi nouă Isus ne-a cerut să ne luăm şi purtăm crucea împreună cu el (cf. Lc 9,23). Mulţi dintre cei care nu cunosc binefacerile crucii, se roagă lui Dumnezeu să-i scape de cruce, adică să-i excludă de la mântuire.

A ne purta crucea înseamnă a ne purta iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni până la răstignirea întregii noastre fiinţe, adică până la răstignirea oricărei forme de păcat (cf. Gal 5,24). Căci acolo unde este crucea şi răstignirea, biruinţa, învierea şi slava veşnică sunt aproape. Apostolii şi primii creştini şi-au luat încrezători crucea şi au purtat-o împreună cu Isus.

Tertulian (150-220), un scriitor creştin, redă răspunsul plin de speranţa învierii al martirilor creştini în faţa prigoanelor şi chinurilor păgânilor: "Puteţi să ne chinuiţi, să ne ţintuiţi pe cruce, să ne osândiţi, să ne striviţi; toate vor fi de prisos, căci noi credem în înviere". Şi, continuă: "Arşi pe rug, legaţi la jumătatea unui stâlp, aceasta este înfăţişarea biruinţei noastre; aceasta este haina împodobită a izbânzii noastre; pe un astfel de podium ne sărbătorim noi biruinţa".

Bernadeta Soubirous (1844-1879) obişnuia să spună: "Când sunt înălţată pe cruce cu Isus mă simt mai fericită decât o regină înălţată pe tron".

Sfântul Ciril din Alexandria (370-444) ne spune: "Nimic nu-i mai îngrozitor pentru diavol decât crucea Domnului nostru Isus Cristos, căci crucea îl orbeşte şi în slăbeşte, îl arde şi îi măreşte durerile, îl alungă din suflete şi îl cufundă mai adânc în iad".

Să preţuim jertfa crucii participând des şi bine la sfânta Liturghie, care este memorialul tainic şi nesângeros al jertfei lui Isus de pe cruce; să ne hrănim zilnic din roadele jertfei de pe cruce, dintre care cele dintâi sunt spovada şi împărtăşania; să purtăm crucile vieţii şi să le privim prin lumina învierii; să o aşezăm la loc de cinste în casele noastre, dar mai ales în inimile noastre din care trebuie să scoatem păcatul, care răstigneşte din nou pe Fiul lui Dumnezeu (cf. Evr 6,6); să ne însemnăm deseori cu sfânta cruce, care conţine înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, puterea şi înţelepciunea contra satanei şi a răului din lume (cf. 1Cor 1,24); putere şi înţelepciune de a nu ne despărţi niciodată de Isus, viaţa şi învierea noastră (cf. In 11,25).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XXIV-a de peste an - A

"Iertaţi şi veţi fi iertaţi" (Lc 6,37)

La scurt timp după ce şi-a întemeiat Biserica pe mărturisirea de credinţă a lui Petru, Isus, însoţit de ucenicii săi, şi-a început urcuşul la Ierusalim, unde el va plăti în locul nostru, prin pătimirile şi moartea sa, datoria imensă a păcatului lăsată de Adam şi sporită de noi. Iar, în tot acest drum spre Ierusalim, Isus îi instruieşte pe ucenicii săi, Biserica sa.

Una din promisiunile mesianice făcute de Dumnezeu pentru noul său popor ales, Biserica, a fost şi aceea a schimbării inimii, a înnoirii inimii: "Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile mele, şi să păziţi, şi să împliniţi legile mele. Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea voastră cea rea şi de faptele voastre care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre." (Ez 36,26-27.31).

Din această mare lucrare a lui Isus de schimbare şi înnoire a inimii omului după inima sa (cf. Mt11,29), prin care noi, creştinii, trebuie să ajungem la plinătatea înălţimii staturii sale (cf. Ef 4,13.15), Biserica a selectat pentru duminica trecută, mustrarea frăţească, iar duminica aceasta iertarea frăţească.

Trebuie să spunem că poporul iudeu ştia câte ceva despre iertare, căci aveau o iertare limitată numai la propria familie, de până la maxim şapte ori pe zi (cf. Mt 18,21). Însă, iertarea voită de Isus, iertarea infinită şi gratuită, iertare care izvorăşte din iertarea lui Dumnezeu, o cunosc şi o trăiesc numai cei aleşi, numai adevăraţii ucenici ai lui Cristos.

Deşi, evreii, dar şi mulţi dintre creştini, au trăit şi au dăinuit printre multe vitregii ale istoriei numai datorită iertării nelimitate şi gratuite a lui Dumnezeu, ei nu au înţeles că era şi de datoria lor să ierte nelimitat şi gratuit fraţilor lor. De aceea Isus a introdus în rugăciunea Tatăl nostru iertarea aproapelui ca şi condiţie a iertării noastre (cf. Mt 6,12). De aceea, Isus, ne spus astăzi parabola celor doi datornici, pentru a înţelege că iertarea noastră divină, depinde de iertarea pe care o dăm fraţilor noştri (cf. Mt 18,21-35).

De ce trebuie să iertăm gratuit şi nelimitat fraţilor noştri? Pentru că la cruce, Isus ne-a iertat nouă gratuit şi nelimitat păcatele, punând ca singură condiţie iertarea noastră faţă de semeni. De aceea Isus spune: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci el face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit" (Mt5,44-48).

Iată o istorioară care ne va ajuta să înţelegem şi mai bine această învăţătură a lui Isus: Se spune că odată un fiu a greşit grav faţă de tatăl său. Pentru aceasta a fost izgonit din casa părintească. Stând acolo departe de tatăl său şi de căldura căminului părintesc, ca şi fiul risipitor, s-a gândit să meargă acasă şi să-i ceară iertare tatălui său. Tatăl său s-a îndurat de el, l-a iertat şi l-a primit înapoi în casa sa, dar cu o condiţie: ca el la rândul său să se îndure de fraţii săi care au greşit şi vor greşi faţă de el şi să-i ierte. Cât timp va împlini această condiţie va fi iertat şi va putea trăi liniştit în casa sa alături de el şi de fraţii lui. Iar atunci când va uita de această obligaţie, iertarea îi va fi retrasă şi va fi îndepărtat din casă.

Acel fiu care a greşit grav faţă de Tatăl, suntem fiecare dintre noi. Iar acel tată faţă de care am greşit grav este Tatăl ceresc. Dar el, prin Cristos, a plătit paguba mare pe care i-am făcut-o şi ne-a primit iarăşi ca fii ai săi; cu o condiţie însă: să avem şi noi înşine milă de fraţii noştri care ne-au greşit şi ne vor greşi, şi să-i iertăm mereu şi necondiţionat. Deci, când vom avea milă, vom primi milă; când vom da iertarea vom primi iertarea; iar, când vom refuza mila şi iertare, ni se vor refuza şi nouă.

Dacă Dumnezeu ne iartă toate păcatele; dacă Dumnezeu nu dojeneşte la nesfârşit şi nu ţine pe veci mânie; dacă Dumnezeu nu răsplăteşte după greşelile noastre, nici nu pedepseşte după fărădelegile noastre, dacă Dumnezeu ne tratează cu iubire şi îndurare, aşa cum ne spune psalmul responsorial astăzi (Ps 103,3-4.9-10), atunci noi, care suntem copii lui Dumnezeu, trebuie să-l ascultăm şi facem aşa cum face el şi aşa ne spune el: "Să avem milă de semenii noştri, aşa cum el are milă de noi" (cf. Mt 18,33); Să iertăm aproapelui nostru răul pe care ni l-a făcut ca atunci când ne vom ruga să ni se ierte păcatele (Sir 27,2). Căci, altfel ne aşteaptă cruda sentinţă: "Judecată fără îndurare pentru cine nu a avut îndurare" (cf. Iac 2,13a).

Făcând astfel, toată viaţa noastră: "Trăim şi murim numai pentru Domnul, şi ajungem la învierea lui" (cf. Rom 14,8). Dar, făcând după impulsul firii noastre păcătoase, trăind în ură şi răzbunare, refuzăm nu numai iertarea şi mântuirea lui Dumnezeu, dar refuzăm şi să ne mai numim copiii lui: "Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său" (1In 3,10).

Se vorbeşte despre un condamnat la moarte, căruia un prinţ i-a trimis graţierea, cu condiţia să-l ierte pe cel care l-a descoperit. A refuzat graţierea, numai ca să nu-l ierte pe aproapele său.

Trebuie să iertăm pentru că şi Dumnezeu ne-a iertat şi trebuie să îndepărtăm orice răzbunare pentru că şi Dumnezeu este milostiv cu noi şi ne uită păcatele.

Un călugăr dintr-o mănăstire de pustnici căzu odată într-un păcat mare. Se ţinu o adunare şi la această adunare a fost convocat şi fratele care a păcătuit. Atunci stareţul a luat un coş ciuruit, îl umplu cu nisip şi-l puse pe umeri. În urma lui a rămas o dungă de nisip. Confraţii l-au întrebat: "Ce înseamnă asta, părinte?" Bătrânul le răspunse: "Acestea sunt păcatele mele. Ele curg în spatele meu şi eu nu le vad". Când auziră aceasta, călugării, care şi ei au păcătuit sub diverse forme, dar care au uitat de asta, nu-i mai spuseră nimic acelui confrate, ci îl iertară.

Odată o tânără călugăriţă a afirmat odată că a avut o viziune a lui Isus. Cineva de la curie, care a fost trimis să cerceteze cazul, i-a cerut călugăriţei ca, atunci când va mai avea următoarea viziune, să-l întrebe pe Isus despre un păcat de al său mai vechi. La câtva timp după aceea, omul a venit iar la călugăriţă; era foarte interesat să afle dacă măicuţa l-a întrebat pe Isus despre păcatul său mai vechi şi ce răspuns i-a dat Isus. Călugăriţa s-a oprit o clipă, apoi i-a transmis răspunsul lui Isus: "Nu-mi mai aduc aminte de acel păcat, căci i l-am iertat!" 

Cum Dumnezeu ne uită păcatele noastre, tot astfel trebuie să le uităm şi noi pe ale fraţilor noştri, ca să ne rămână pe veci acoperite.

Un tată bogat era pe moarte. Avea trei feciori bogaţi şi ei. De acord cu ei, s-a hotărât ca titlul de nobleţe să-l moştenească numai acela care va face cea mai frumoasă faptă. Primul a fost cinstit cu un negustor pe care putea să-l înşele. Al doilea a scăpat un copil de la înec. Iar cel mai mic şi-a întâlnit duşmanul dormind pe marginea unei prăpastii, l-a trezit, l-a iertat şi l-a îmbrăţişat. Atunci tatăl a decis ca titlul nobiliar să meargă la cel mai mic care, iertându-şi şi ajutându-şi duşmanul, a săvârşit o faptă divină.

Titlul de nobleţe veşnică, titlul de fiu al lui Dumnezeu, titlul de moştenitor al împărăţiei cerurilor va merge numai spre cei care ştiu să ierte semenilor lor care le-au greşit şi să le facă bine. De aceea, în cauzele de beatificare şi de sanctificare, prima întrebare care se pune este dacă au iertat pe duşmanii lor.

O tânără creştină din Armenia, soră medicală, l-a îngrijit şi l-a scos din moarte pe un turc care i-a ucis fratele. Când turcul a văzut acest gest, s-a convertit la creştinism, pentru că în sfârşit l-a găsit pe Dumnezeul iubirii după care suspina inima lui.

Părintele Mihai Rotaru (1922-1974), care a făcut 14 de ani închisoare pentru mărturia sa în Cristos (1950-1964), închisoare şi mai ales bătăi care i-au zdruncinat sănătatea, în timpul ultimei internări la spital de după eliberare, pe când era paroh de Barticeşti, judeţul Neamţ, a fost vizitat de unul dintre torţionarii săi. Unul din fraţii săi care era acolo, când a aflat cine era cel care l-a vizitat, i-a zis: "De ce nu mi-aţi spus"? Dar părintele Mihai Rotaru i-a spus zâmbind: "L-am iertat demult!"

Cine iartă îi face cinste lui Dumnezeu. Cine nu iartă şi se răzbună, îi face ruşine lui Dumnezeu.

Odată un om rău l-a batjocorit pe tatăl unui tânăr creştin. Tânărul creştin s-a dus la un duhovnic ca să ceară sfat. El i-a spus duhovnicului că intenţionează să se răzbune pe agresor pentru a repara onoarea ştirbită a tatălui său. Atunci duhovnicul i-a spus că, prin răzbunare, el însuşi îşi va bate joc de tatăl său şi-l va batjocori mai mult decât a făcut-o agresorul. Căci atât agresorul, cât şi cei care te vor vedea, vor crede că tatăl tău nu te-a învăţat să-i ierţi pe cei netrebnici.

În altă ordine de idei, trebuie să spunem că cel care nu iartă, poartă cu sine o povoară care îl va istovi trupeşte şi sufleteşte şi care în final îl va ucide trupeşte şi sufleteşte.

Scriitorul rus Lev Tolstoi (1828-1910) povesteşte că un sărac s-a dus odată la un bogat ca să-i ceară pomană. Bogatul, în loc de pomană, a aruncat cu un bolovan după el. Mâniat, săracul a luat bolovanul ca să-l arunce în capul bogatului atunci când va avea ocazia. Din dorinţa de răzbunare, săracul a purtat bolovanul cu el aproape toată viaţa, iar atunci când l-a găsit pe bogat, acesta nu mai era bogat şi de aceea n-a mai avut puterea să-i arunce bolovanul în cap. Povestea merge mai departe şi ne spune că săracul, purtând bolovanul răzbunării cu el toată viaţa, s-a îmbolnăvit şi a murit curând după asta.

Un bolovan spiritual sau mai mulţi bolovani spirituali, care istovesc şi chiar ucid, poartă cu ei toată viaţa cei care nu vor să ierte, căzând în final în ghearele diavolului care le-au pus bolovanii în mâini şi suflete.

Un om care urmărea răzbunarea şi nu voia să ierte îngrijea altarul bisericii din satul său; niciodată de pe acel altar nu au lipsit florile; niciodată din acea biserică nu a lipsit curăţenia exemplară. Cineva care ştia de situaţia grea a sufletului său, i-a zis: "Iertarea pe care refuzi să o dai fratelui tău ţi-ar face sfânta Liturghie mult mai frumoasă şi mult mai de folos, decât toată curăţenia şi decât toate florile din lume".

Iată cum s-a mâniat şi s-a răzbunat fericita Tereza de Calcutta (1910-1997). Un hoţ a intrat în casa unde lucra fericita Tereza de Calcutta şi i-a furat medicamentele şi proviziile bolnavilor şi săracilor. După un timp acel hoţ s-a îmbolnăvit grav şi, cum nu avea pe nimeni, fericita Tereza de Calcutta l-a luat la casa ei de îngrijire şi l-a tratat ca pe un frate în Cristos, măcar că era păgân. Dragostea şi grija cu care a fost tratat l-au convertit. El a devenit un bun creştin şi un ajutor preţios pentru spital.

Iertarea este o artă divină şi un mare talent de a şti a avea o viaţă mai bună, chiar şi aici pe pământ.

Într-o familie situaţia ajunsese disperată. Soţia voia divorţul cu orice preţ şi în plus şi răzbunarea. De aceea s-a dus la un avocat ca să ceară sfat cum să ajungă mai repede la divorţ, dar să se şi răzbune în acelaşi timp. Avocatul i-a spus că, dacă vrea divorţul şi răzbunarea deodată, atunci, timp de o lună de zile, va trebuie să mimeze o împăcare, o iubire şi o iertare; iar când soţul va fi fost convins că totul este bine, să-i arunce bomba că divorţează. I-a plăcut ideea. S-a dus acasă şi a început să-i spună soţului numai vorbe frumoase şi să se poarte cu dragoste. Soţul, surprins de purtarea delicată a soţiei, a început să se poarte şi el frumos. Întâlnind-o avocatul, a întrebat-o dacă i-a aruncat bomba cu divorţul. Aceasta i-a spus că nu mai divorţează pentru că acum şi-a dat seama că îl iubeşte cu adevărat. Exerciţiul iubirii şi iertării i-a transformat pe amândoi. Exerciţiul iertării şi al iubirii îi poate transforma şi pe toţi cei care se urăsc şi sunt în mare pericol de a-şi pierde sufletul.

Doamne, ajută-ne să iertăm zilnic, gratuit şi nelimitat, pe toţi cei care ne-au greşit, pentru ca şi noi să putem primi de la tine, zilnic şi nelimitat, iertarea mult dorită, iar la sfârşit mântuirea ta veşnică!

Pr. Ioan Lungu