Reflecţie la sărbătoarea Sfânta Fecioară Maria Îndurerată - 2014

"Dacă vă împărtăşiţi din pătimirile lui Isus, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei lui să tresăltaţi de bucurie" (cf. 1Pt 4,13).

Suntem în prima zi de după solemnitatea Înălţării Sfintei Cruci şi Biserica ne adună iarăşi în jurul altarului, pentru a ne arăta, din exemplul şi viaţa Mariei, ce înseamnă a cinsti crucea lui Isus şi ce înseamnă a purta crucea pe urmele sale, pentru mântuirea noastră şi a lumii întregi.

După ce Isus a prezis suferinţele şi moartea sa pentru mântuirea lumii, după ce a împlinit pe Calvar suferinţa şi moartea sa pentru răscumpărarea lumii, spre scandalul şi apoi spre fuga ucenicilor şi apropiaţilor săi (cf. Mt 16,21.56), după învierea sa, apărând celor doi ucenici din Emaus, care descurajaţi şi trişti au abandonat calea uceniciei, pentru a se întoarce acasă, Isus le-a zis: "O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa" (Lc 24,25-26). Iar sfântul Paul ne aminteşte, spre mântuirea noastră, ceea ce şi Isus a spus ucenicilor, că, dacă voim să ne mântuim, atunci şi noi trebuie să ne luăm crucea şi să o purtăm pe urmele sale, în unire cu el (cf. Mt 16,24-25). Iată cuvintele sfântului Paul: "Trebuie să trecem prin multe necazuri, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14,22).

Astăzi, Biserica ne spune că prima persoană care şi-a luat crucea în fiecare zi şi a mers după Isus (cf. Lc 9,23) a fost Maria. Ea, care a fost crescută la templu încă din fragedă pruncie, ştia foarte bine profeţiile Scripturii referitoare la Mesia; ştia din profetul Isaia, tot foarte bine ce va face şi ce va suferi Mesia (cf. Is 53,1-12). De aceea, în momentul în care a acceptat să-i fie mama lui Mesia suferind (cf.Lc 1,38), ştia că a acceptat să fie mamă a durerilor (cf. Lam 1,12), ştia că a acceptat ca sabia durerii să-i străpungă inima (cf. Lc 2,35).

De aceea, sfântul Bernard de Clairvaux (1090-1153) ne spune: "Mai înainte ca suliţa ostaşului să-i străpungă inima lui Isus pe Calvar (cf. In 19,34), Maria a acceptat ca sabia durerii să-i străpungă inima ei (cf. Lc 2,35); mai înainte ca Isus să plângă pe muntele Măslinilor (cf. Mt 26,37), să plângă asupra Ierusalimului (cf. Mt 23,37) şi să moară pe cruce (cf. Mt 27,50), Maria a acceptat să moară de durere în inima ei, mai înainte de împlinirea a toate acestea (cf. In 19,30).

Referitor la suferinţele lui Isus, trebuie să spunem că ele nu au început numai din momentul Calvarului, căci ele au început încă din veşnicie, încă înainte de intrarea sa în lume, de când sfatul divin, văzând suferinţa şi moartea oamenilor, a făcut planul de mântuire prin suferinţa şi moartea lui Isus şi de când el i-a zis Tatălui: "Iată, vin, Dumnezeule să împlinesc voinţa ta" (Evr 10,7).

Apoi suferinţa lui Isus a continuat cu intrarea sa în lume: când a fost nevoit să se nască într-un grajd, căci ai săi nu l-au primit (cf. In 1,11); când şi-a vărsat primele picături de sânge la tăierea sa împrejur când a intrat oficial în sânul poporului pe care avea să-l mântuiască (cf. Lc 2,21-24); când a trebuit să fugă în Egipt ca să scape de furia satanei arătată prin Irod (cf. Mt 2,13-14); când la 12 ani s-a întristat de orbirea fariseilor şi cărturarilor din templul de la Ierusalim (cf. Lc 2,46); când satana i s-a împotrivit pe faţă misiunii sale mântuitoare (cf. Mt 4,1-11); când a fost refuzat de cei din patria sa, Nazaret, şi au voit să-l arunce în prăpastie (cf. Lc 4,29); când după multe învăţături şi minuni oamenii nu l-au recunoscut ca Mesia (cf. Mt 16,14); când chiar Petru s-a aliat cu satana şi s-a opus mântuirii prin cruce (cf. Mt 16,22-23); când unul din apostolii săi l-a vândut pentru 30 de arginţi (cf. Mt 26,15); când toţi ucenicii l-au părăsit la arestarea lui (cf. Mt 26,56); când a fost condamnat pe nedrept la moarte (cf. Mt 26,66); când Petru s-a lepădat de trei ori de el (Mt 26,69-75); când poporul l-a preferat pe Baraba şi nu pe el (cf. Mt 27,22); când a fost biciuit într-un chip grozav în casa lui Pilat (cf. Mt 27,26); când în batjocoră a fost recunoscut ca rege şi a fost încoronat cu spini şi apoi scuipat şi pălmuit (cf.Mt 27,29-30); când iudeii şi păgânii îl batjocoreau în timp ce era pe cruce şi îşi oferea viaţa ca preţ de răscumpărare (cf. Mt 27,39-50); când şi după moartea lui pe cruce mai marii templului şi ai palatului regal se temeau încă de el (cf. Mt 27,62-66).

Şi, iarăşi, suferinţa lui Isus, în chip tainic şi nesângeros, continua şi în veşnicie. Atâta timp cât va dura Biserica şi lumea, atât timp cât vor mai fi oameni de mântuit, dar mai ales cât vor mai fi oameni care refuză mântuirea sa, inima lui Isus va suferi.

Toate suferinţele lui Isus au fost, sunt şi vor fi şi suferinţele Mariei, atâta timp cât oamenii din toate timpurile vor mai fi împietriţi la inimă, se vor împotrivi lui Isus şi vor refuza mântuirea pe care el a adus-o în lume (cf. Lc 2,34-35). "Pierderea multor suflete este cauza durerii mele", a spus Maria la Akita, Japonia.

Aşa cum jertfa lui Isus pentru oamenii păcătoşi, pentru oamenii indiferenţi, pentru oamenii care se vor lăsa amăgiţi de diavol, pentru oamenii care vor refuza mântuirea lui, a început din veşnicie, a devenit vizibilă aici pe pământ şi continuă în chip tainic şi nesângeros în veşnicie, cum vedem din parabola judecăţii finale (cf. Mt 25,40.45), aşa cum vedem din reproşul făcut de Isus lui Saul, pe drumul Damascului, că în creştini îl prigonea pe el (cf. Fap 9,4), aşa cum vedem şi în porunca celebrării zilnice a jertfei Liturghii (cf. Lc 22,19; Fap 2,42.46). Tot astfel şi durerile Mariei, unite cu cele ale lui Isus, pentru oamenii de mântuit, dar mai ales păcătoşii care refuză mântuirea, dureri care au început din această viaţă, continuă şi în veşnicie.

Aici este bine să ne gândim la multele locuri de pe glob, unde Maria s-a arătat lumii plângând şi plângând chiar cu lacrimi de sânge; iar dintre locurile unde a apărut plângând cu lacrimi de sânge, amintesc numai de: Siracusa şi Civitavecchia, din Italia; de Pussur, lângă Damasc, în Siria; şi de Akita, din Japonia. În toate aceste apariţii, Maria a reluat şi cererile de rugăciuni şi jertfe pentru întoarcerea şi pocăinţa tuturor oamenilor atinşi de păcat, cereri cuprinse şi în toate celelalte apariţii ale sale.

Ca o laudă adusă Mariei astăzi, trebuie să spunem că Maria nu este numai prima fiică a Bisericii, nu numai că este prima cooperatoare cu Isus la opera mântuirii noastre, nu este numai un simplu membru al trupului mistic. Dar trebuie să mai adăugăm că Maria este şi mama după trup a lui Isus; că Maria este şi mama noastră spirituală, pe care am primit-o de la însuşi Isus sub cruce (cf. In19,26-27). Maria este şi legătura noastră cu Isus. Maria este şi regina îngerilor şi a sfinţilor.

Abatele şi episcopul dominican francez Hermann de Tournai (1095-1147) o numeşte pe Maria: collum Ecclesiae, gâtul Bisericii, pentru că Maria face legătura dintre Cristos şi toate celelalte membre ale trupului său mistic, Biserica. Iar Isidor Glavas, mitropolitul Tesalonicului (+ 1397), spune şi el despre Fecioara Maria: "Întregului popor sfânt de după ea, Maria îi este renaştere, viaţă adevărată şi lucire de lumină".

În viaţa călugăriţei Beatrice, din mănăstirea "Sfântul Herald", se vede clar durerea şi grija Mariei pentru orice suflet care a apucat pe calea pierzării. Se spune că sora Beatrice, amăgită de diavol, patimi şi oameni, a părăsit mănăstirea pentru a-şi trăi viaţa după mentalitatea lumii. Atunci, Maica Domnului, după a cărei icoană a lăsat cheile mănăstirii când a plecat în lume, căci era portăriţa mănăstirii, nu numai că îi ia locul în slujire, ci s-a şi rugat cu lacrimi întoarcerea ei. Într-un sfârşit, spune biograful ei, rugăciunile şi lacrimile Mariei pentru acest suflet rătăcit au fost primite de Dumnezeu, căci sora Beatrice s-a convertit, s-a întors în mănăstire, a dus o viaţă exemplară şi a devenit o sfântă. Maria face la fel cu orice om căzut în păcat, îl slujeşte în faţa lui Dumnezeu, îl ajută, se roagă şi plânge pentru convertirea şi mântuirea lui.

Dacă despre Maria îndurerată am spune numai atât cât am spus până acum, totul ar părea doar o simplă poveste. Dar dacă la ceea ce am spus până acum mai adăugăm şi ceea ce Biserica a voit să ne transmită personal, fiecăruia dintre noi, sărbătoarea de astăzi ne devine un angajament, o călăuză de mântuire şi o bucurie veşnică.

Vorbind despre Maria, Biserica, prin Conciliul al II-lea din Vatican, ne spune: "Maria este icoana Bisericii" (cf. LG 68), adică a noastră, a creştinilor. Tot ceea ce Dumnezeu i-a cerut Mariei, ne cere şi fiecăruia dintre noi; tot ceea ce Dumnezeu i-a dat Mariei ca misiune, ne-a dat şi fiecăruia dintre noi; toate suferinţele pe care le-a avut Maria alături de Cristos, sunt şi suferinţele pe care Dumnezeu ni le dă şi nouă, alături de Cristos; toate bucuriile şi gloria cerească unde Dumnezeu a condus-o Dumnezeu pe Maria, alături de Cristos, sunt şi bucuriile şi gloria la cerească unde, Dumnezeu, ne conduce şi pe noi, alături de Isus.

Vorbind colosenilor, sfântul apostol Paul le spunea: "Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Cristos, pentru trupul lui, care este Biserica" (Col1,24).

Deci Maria nu a fost, nu este şi nu va fi unicul membru al trupului mistic, pe care Isus l-a chemat ca să împlinească în trupul său ceea ce a lipsit suferinţelor sale, pentru trupul lui, care este Biserica (cf.Col 1,24), căci alături şi împreună cu ea suntem şi noi toţi ceilalţi creştini. La acest punct, trebuie să facem o precizare: Suferinţelor lui Cristos ca şi "cap" al Bisericii nu le-au lipsit nimic, au fost îndestulătore şi chiar au prisosit cu mult. Dar suferinţelor lui Cristos ca şi "trup" al Bisericii le mai trebuie şi partea fiecăruia dintre noi; căci mântuirea omului este o lucrare divino-umană. Isus şi-a împlinit perfect şi total partea lui. Urmează ca acum să ne aducem şi noi micul nostru aport. Aici să ne amintim de ceea ce spunea şi sfântul Augustin (354-430): "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine!"

Este adevărat, Maria este primul membru al trupului mistic al lui Cristos, Biserica, ea care a împlinit în trupul şi în sufletul ei aceste suferinţe care lipseau lui Isus, dar ea nu este unica; ea a fost doar începutul, căci toţi cei botezaţi, care sunt membre vii ale trupului mistic şi ca membre unii altora, sunt chemaţi şi ei la această nobilă misiune, dacă vor să ajungă în cer lângă Cristos şi lângă fraţii lor.

Iată ce ne spune sfântul Paul, în acest sens: "Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci este o datorie de care mă achit; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! De aceea, am fost slab cu cei slabi, ca să câştig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei. Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea" (1Cor 9,22-23). Şi, iarăşi: "De aceea rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea care este în Cristos Isus, împreună cu slava veşnică. Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el. Dacă răbdăm cu el, vom şi împărăţi împreună cu el. Dacă ne lepădăm de el şi el se va lepăda de noi" (2Tim 2,10-12).

În sărbătoarea de astăzi, când o lăudăm, o cinstim şi îi mulţumim Mariei pentru martiriul ei spiritual alături de Isus, adică pentru cooperarea ei la opera mântuirii noastre, împreună cu Isus, ni se aminteşte că şi noi toţi care formăm Biserica lui Isus, trebuie să cooperăm şi noi, asemenea Mariei, prin suferinţele şi jertfele noastre, la suferinţele şi opera mântuitoare ale lui Cristos, dacă voim să ajungem la mântuire: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla" (Mt 16,24-25).

Maria a făcut-o, apostolii au făcut-o, sfinţii au făcut-o şi ei, creştinii cei buni din toate timpurile au făcut-o şi ei. 

Iată ce ne scrie sfântul Paul despre cooperarea lui la opera mântuitoare a lui Isus: "În dragostea noastră fierbinte pentru voi, eram gata să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, dar chiar şi viaţa noastră, atât de scumpi ne ajunseserăţi" (1Tes 2,8). Şi eu voi cheltui prea bucuros toate ale mele şi mă voi cheltui întru totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre" (2Cor 12,15).

Unit intim cu Isus, sfântul Paul ne spune că el se întrecea cu alţi predicatori, cine lucrează şi suferă mai mult pentru răspândirea evangheliei şi pentru mântuirea oamenilor: "Sunt ei slujitori ai lui Cristos? - vorbesc ca un ieşit din minţi - eu sunt şi mai mult. În osteneli, şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri, fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustiu, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi; n osteneli şi necazuri, în privegheri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile. Cine este slab, şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat, şi eu să nu ard"? (2Cor 11,23-28).

Încă un amănunt: Isus, după învierea sa din morţi, le-a apărut ucenicilor săi nedumeriţi încă, având rănile răstignirii (cf. In 20,20.27), pentru a le arăta că suferinţele Calvarului, pentru mântuirea lumii, sunt cele care l-au condus la slava învierii şi la gloria paradisului. Maria, apostolii şi toţi sfinţii, care în viaţa lor au cooperat cu Isus la opera mântuirii oamenilor şi au împlinit în trupul lor ceea ce lipseau suferinţelor sale, sunt acum alături de el în cer şi continuă împreună cu Isus, aşa cum spunea sfânta Tereza de Lisieux (1873-1897), să-şi petreacă veşnicia făcând bine pe pământ. 

Cu cât vom fi mai intim uniţi cu pătimirile lui Isus pe pământ, cu atât vom fi mai intimi uniţi şi la bucuriile şi gloriile sale cereşti.

De aceea, închei aşa cum am început, tot cu îndemnul sfântului apostol Petru: "Dacă vă împărtăşiţi din pătimirile lui Isus, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei lui, să tresăltaţi de bucurie" (cf. 1Pt4,13).

Pr. Ioan Lungu