Reflecţie la duminica a XXIV-a de peste an - A

"Iertaţi şi veţi fi iertaţi" (Lc 6,37)

La scurt timp după ce şi-a întemeiat Biserica pe mărturisirea de credinţă a lui Petru, Isus, însoţit de ucenicii săi, şi-a început urcuşul la Ierusalim, unde el va plăti în locul nostru, prin pătimirile şi moartea sa, datoria imensă a păcatului lăsată de Adam şi sporită de noi. Iar, în tot acest drum spre Ierusalim, Isus îi instruieşte pe ucenicii săi, Biserica sa.

Una din promisiunile mesianice făcute de Dumnezeu pentru noul său popor ales, Biserica, a fost şi aceea a schimbării inimii, a înnoirii inimii: "Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile mele, şi să păziţi, şi să împliniţi legile mele. Atunci vă veţi aduce aminte de purtarea voastră cea rea şi de faptele voastre care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi urâciunilor voastre." (Ez 36,26-27.31).

Din această mare lucrare a lui Isus de schimbare şi înnoire a inimii omului după inima sa (cf. Mt11,29), prin care noi, creştinii, trebuie să ajungem la plinătatea înălţimii staturii sale (cf. Ef 4,13.15), Biserica a selectat pentru duminica trecută, mustrarea frăţească, iar duminica aceasta iertarea frăţească.

Trebuie să spunem că poporul iudeu ştia câte ceva despre iertare, căci aveau o iertare limitată numai la propria familie, de până la maxim şapte ori pe zi (cf. Mt 18,21). Însă, iertarea voită de Isus, iertarea infinită şi gratuită, iertare care izvorăşte din iertarea lui Dumnezeu, o cunosc şi o trăiesc numai cei aleşi, numai adevăraţii ucenici ai lui Cristos.

Deşi, evreii, dar şi mulţi dintre creştini, au trăit şi au dăinuit printre multe vitregii ale istoriei numai datorită iertării nelimitate şi gratuite a lui Dumnezeu, ei nu au înţeles că era şi de datoria lor să ierte nelimitat şi gratuit fraţilor lor. De aceea Isus a introdus în rugăciunea Tatăl nostru iertarea aproapelui ca şi condiţie a iertării noastre (cf. Mt 6,12). De aceea, Isus, ne spus astăzi parabola celor doi datornici, pentru a înţelege că iertarea noastră divină, depinde de iertarea pe care o dăm fraţilor noştri (cf. Mt 18,21-35).

De ce trebuie să iertăm gratuit şi nelimitat fraţilor noştri? Pentru că la cruce, Isus ne-a iertat nouă gratuit şi nelimitat păcatele, punând ca singură condiţie iertarea noastră faţă de semeni. De aceea Isus spune: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci el face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit" (Mt5,44-48).

Iată o istorioară care ne va ajuta să înţelegem şi mai bine această învăţătură a lui Isus: Se spune că odată un fiu a greşit grav faţă de tatăl său. Pentru aceasta a fost izgonit din casa părintească. Stând acolo departe de tatăl său şi de căldura căminului părintesc, ca şi fiul risipitor, s-a gândit să meargă acasă şi să-i ceară iertare tatălui său. Tatăl său s-a îndurat de el, l-a iertat şi l-a primit înapoi în casa sa, dar cu o condiţie: ca el la rândul său să se îndure de fraţii săi care au greşit şi vor greşi faţă de el şi să-i ierte. Cât timp va împlini această condiţie va fi iertat şi va putea trăi liniştit în casa sa alături de el şi de fraţii lui. Iar atunci când va uita de această obligaţie, iertarea îi va fi retrasă şi va fi îndepărtat din casă.

Acel fiu care a greşit grav faţă de Tatăl, suntem fiecare dintre noi. Iar acel tată faţă de care am greşit grav este Tatăl ceresc. Dar el, prin Cristos, a plătit paguba mare pe care i-am făcut-o şi ne-a primit iarăşi ca fii ai săi; cu o condiţie însă: să avem şi noi înşine milă de fraţii noştri care ne-au greşit şi ne vor greşi, şi să-i iertăm mereu şi necondiţionat. Deci, când vom avea milă, vom primi milă; când vom da iertarea vom primi iertarea; iar, când vom refuza mila şi iertare, ni se vor refuza şi nouă.

Dacă Dumnezeu ne iartă toate păcatele; dacă Dumnezeu nu dojeneşte la nesfârşit şi nu ţine pe veci mânie; dacă Dumnezeu nu răsplăteşte după greşelile noastre, nici nu pedepseşte după fărădelegile noastre, dacă Dumnezeu ne tratează cu iubire şi îndurare, aşa cum ne spune psalmul responsorial astăzi (Ps 103,3-4.9-10), atunci noi, care suntem copii lui Dumnezeu, trebuie să-l ascultăm şi facem aşa cum face el şi aşa ne spune el: "Să avem milă de semenii noştri, aşa cum el are milă de noi" (cf. Mt 18,33); Să iertăm aproapelui nostru răul pe care ni l-a făcut ca atunci când ne vom ruga să ni se ierte păcatele (Sir 27,2). Căci, altfel ne aşteaptă cruda sentinţă: "Judecată fără îndurare pentru cine nu a avut îndurare" (cf. Iac 2,13a).

Făcând astfel, toată viaţa noastră: "Trăim şi murim numai pentru Domnul, şi ajungem la învierea lui" (cf. Rom 14,8). Dar, făcând după impulsul firii noastre păcătoase, trăind în ură şi răzbunare, refuzăm nu numai iertarea şi mântuirea lui Dumnezeu, dar refuzăm şi să ne mai numim copiii lui: "Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său" (1In 3,10).

Se vorbeşte despre un condamnat la moarte, căruia un prinţ i-a trimis graţierea, cu condiţia să-l ierte pe cel care l-a descoperit. A refuzat graţierea, numai ca să nu-l ierte pe aproapele său.

Trebuie să iertăm pentru că şi Dumnezeu ne-a iertat şi trebuie să îndepărtăm orice răzbunare pentru că şi Dumnezeu este milostiv cu noi şi ne uită păcatele.

Un călugăr dintr-o mănăstire de pustnici căzu odată într-un păcat mare. Se ţinu o adunare şi la această adunare a fost convocat şi fratele care a păcătuit. Atunci stareţul a luat un coş ciuruit, îl umplu cu nisip şi-l puse pe umeri. În urma lui a rămas o dungă de nisip. Confraţii l-au întrebat: "Ce înseamnă asta, părinte?" Bătrânul le răspunse: "Acestea sunt păcatele mele. Ele curg în spatele meu şi eu nu le vad". Când auziră aceasta, călugării, care şi ei au păcătuit sub diverse forme, dar care au uitat de asta, nu-i mai spuseră nimic acelui confrate, ci îl iertară.

Odată o tânără călugăriţă a afirmat odată că a avut o viziune a lui Isus. Cineva de la curie, care a fost trimis să cerceteze cazul, i-a cerut călugăriţei ca, atunci când va mai avea următoarea viziune, să-l întrebe pe Isus despre un păcat de al său mai vechi. La câtva timp după aceea, omul a venit iar la călugăriţă; era foarte interesat să afle dacă măicuţa l-a întrebat pe Isus despre păcatul său mai vechi şi ce răspuns i-a dat Isus. Călugăriţa s-a oprit o clipă, apoi i-a transmis răspunsul lui Isus: "Nu-mi mai aduc aminte de acel păcat, căci i l-am iertat!" 

Cum Dumnezeu ne uită păcatele noastre, tot astfel trebuie să le uităm şi noi pe ale fraţilor noştri, ca să ne rămână pe veci acoperite.

Un tată bogat era pe moarte. Avea trei feciori bogaţi şi ei. De acord cu ei, s-a hotărât ca titlul de nobleţe să-l moştenească numai acela care va face cea mai frumoasă faptă. Primul a fost cinstit cu un negustor pe care putea să-l înşele. Al doilea a scăpat un copil de la înec. Iar cel mai mic şi-a întâlnit duşmanul dormind pe marginea unei prăpastii, l-a trezit, l-a iertat şi l-a îmbrăţişat. Atunci tatăl a decis ca titlul nobiliar să meargă la cel mai mic care, iertându-şi şi ajutându-şi duşmanul, a săvârşit o faptă divină.

Titlul de nobleţe veşnică, titlul de fiu al lui Dumnezeu, titlul de moştenitor al împărăţiei cerurilor va merge numai spre cei care ştiu să ierte semenilor lor care le-au greşit şi să le facă bine. De aceea, în cauzele de beatificare şi de sanctificare, prima întrebare care se pune este dacă au iertat pe duşmanii lor.

O tânără creştină din Armenia, soră medicală, l-a îngrijit şi l-a scos din moarte pe un turc care i-a ucis fratele. Când turcul a văzut acest gest, s-a convertit la creştinism, pentru că în sfârşit l-a găsit pe Dumnezeul iubirii după care suspina inima lui.

Părintele Mihai Rotaru (1922-1974), care a făcut 14 de ani închisoare pentru mărturia sa în Cristos (1950-1964), închisoare şi mai ales bătăi care i-au zdruncinat sănătatea, în timpul ultimei internări la spital de după eliberare, pe când era paroh de Barticeşti, judeţul Neamţ, a fost vizitat de unul dintre torţionarii săi. Unul din fraţii săi care era acolo, când a aflat cine era cel care l-a vizitat, i-a zis: "De ce nu mi-aţi spus"? Dar părintele Mihai Rotaru i-a spus zâmbind: "L-am iertat demult!"

Cine iartă îi face cinste lui Dumnezeu. Cine nu iartă şi se răzbună, îi face ruşine lui Dumnezeu.

Odată un om rău l-a batjocorit pe tatăl unui tânăr creştin. Tânărul creştin s-a dus la un duhovnic ca să ceară sfat. El i-a spus duhovnicului că intenţionează să se răzbune pe agresor pentru a repara onoarea ştirbită a tatălui său. Atunci duhovnicul i-a spus că, prin răzbunare, el însuşi îşi va bate joc de tatăl său şi-l va batjocori mai mult decât a făcut-o agresorul. Căci atât agresorul, cât şi cei care te vor vedea, vor crede că tatăl tău nu te-a învăţat să-i ierţi pe cei netrebnici.

În altă ordine de idei, trebuie să spunem că cel care nu iartă, poartă cu sine o povoară care îl va istovi trupeşte şi sufleteşte şi care în final îl va ucide trupeşte şi sufleteşte.

Scriitorul rus Lev Tolstoi (1828-1910) povesteşte că un sărac s-a dus odată la un bogat ca să-i ceară pomană. Bogatul, în loc de pomană, a aruncat cu un bolovan după el. Mâniat, săracul a luat bolovanul ca să-l arunce în capul bogatului atunci când va avea ocazia. Din dorinţa de răzbunare, săracul a purtat bolovanul cu el aproape toată viaţa, iar atunci când l-a găsit pe bogat, acesta nu mai era bogat şi de aceea n-a mai avut puterea să-i arunce bolovanul în cap. Povestea merge mai departe şi ne spune că săracul, purtând bolovanul răzbunării cu el toată viaţa, s-a îmbolnăvit şi a murit curând după asta.

Un bolovan spiritual sau mai mulţi bolovani spirituali, care istovesc şi chiar ucid, poartă cu ei toată viaţa cei care nu vor să ierte, căzând în final în ghearele diavolului care le-au pus bolovanii în mâini şi suflete.

Un om care urmărea răzbunarea şi nu voia să ierte îngrijea altarul bisericii din satul său; niciodată de pe acel altar nu au lipsit florile; niciodată din acea biserică nu a lipsit curăţenia exemplară. Cineva care ştia de situaţia grea a sufletului său, i-a zis: "Iertarea pe care refuzi să o dai fratelui tău ţi-ar face sfânta Liturghie mult mai frumoasă şi mult mai de folos, decât toată curăţenia şi decât toate florile din lume".

Iată cum s-a mâniat şi s-a răzbunat fericita Tereza de Calcutta (1910-1997). Un hoţ a intrat în casa unde lucra fericita Tereza de Calcutta şi i-a furat medicamentele şi proviziile bolnavilor şi săracilor. După un timp acel hoţ s-a îmbolnăvit grav şi, cum nu avea pe nimeni, fericita Tereza de Calcutta l-a luat la casa ei de îngrijire şi l-a tratat ca pe un frate în Cristos, măcar că era păgân. Dragostea şi grija cu care a fost tratat l-au convertit. El a devenit un bun creştin şi un ajutor preţios pentru spital.

Iertarea este o artă divină şi un mare talent de a şti a avea o viaţă mai bună, chiar şi aici pe pământ.

Într-o familie situaţia ajunsese disperată. Soţia voia divorţul cu orice preţ şi în plus şi răzbunarea. De aceea s-a dus la un avocat ca să ceară sfat cum să ajungă mai repede la divorţ, dar să se şi răzbune în acelaşi timp. Avocatul i-a spus că, dacă vrea divorţul şi răzbunarea deodată, atunci, timp de o lună de zile, va trebuie să mimeze o împăcare, o iubire şi o iertare; iar când soţul va fi fost convins că totul este bine, să-i arunce bomba că divorţează. I-a plăcut ideea. S-a dus acasă şi a început să-i spună soţului numai vorbe frumoase şi să se poarte cu dragoste. Soţul, surprins de purtarea delicată a soţiei, a început să se poarte şi el frumos. Întâlnind-o avocatul, a întrebat-o dacă i-a aruncat bomba cu divorţul. Aceasta i-a spus că nu mai divorţează pentru că acum şi-a dat seama că îl iubeşte cu adevărat. Exerciţiul iubirii şi iertării i-a transformat pe amândoi. Exerciţiul iertării şi al iubirii îi poate transforma şi pe toţi cei care se urăsc şi sunt în mare pericol de a-şi pierde sufletul.

Doamne, ajută-ne să iertăm zilnic, gratuit şi nelimitat, pe toţi cei care ne-au greşit, pentru ca şi noi să putem primi de la tine, zilnic şi nelimitat, iertarea mult dorită, iar la sfârşit mântuirea ta veşnică!

Pr. Ioan Lungu