Reflecţie la solemnitatea Naşterii Domnului, Noaptea de Crăciun - 2014  

"Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi..., plin de har şi de adevăr" (In 1,14).

De mai bine de două mii de ani, omenirea meditează an de an la ceea ce s-a petrecut la primul Crăciun, şi încă nu i-a pătruns bine toate tainele şi toate înţelesurile. Taina Crăciunului, "taina ascunsă de veacuri de Dumnezeu" (Rom 16,25), cum spune sfântul Paul, îşi are originea în începuturile creaţiei, când Dumnezeu a creat o grădină frumoasă, numită paradis (cf. Gen 2,8), şi unde el a voit să se bucure veşnic cu prietenii săi. Dumnezeu avea din veşnicie pe Fiul preaiubit şi pe Duhul Sfânt. Toţi prietenii săi, care urmau să-şi petreacă veşnicia cu el în paradis, trebuiau să aibă caracterul său, al Fiului său şi al Duhului său, adică toţi trebuiau să fie buni, iubitori, smeriţi, fideli şi sfinţi, ca persoanele divine.

Primii prieteni pe care Dumnezeu i-a adus la existenţă pentru a se bucura veşnic împreună cu el în paradis au fost îngerii. Cea mai mare parte dintre îngeri a fost de acord să poarte caracterul celor trei persoane divine, adică acel caracter de bunătate, de iubire, de smerenie şi de sfinţenie. O altă parte însă, o treime din numărul lor (cf. Ap 12,4), s-a răsculat şi nu a voit să poarte caracterul celor trei persoane divine. Aceştia, după o luptă crâncenă cu îngerii cei buni, luptă care a răvăşit frumuseţea lăcaşurilor veşnice, au fost învinşi şi aruncaţi iad.

În locul lor, Dumnezeu cel unic şi întreit, i-a creat pe oameni după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,27-27), adică buni, iubitori, smeriţi, blânzi, paşnici şi sfinţi. Oamenii creaţi de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea sa, au fost de acord să poarte caracterul lui Dumnezeu, fapt pentru care ei au fost fericiţi alături de el. Satana, fostul înger de lumină, transformat după răzvrătire în înger de întuneric, a devenit gelos şi invidios pe oameni şi s-a apropiat de ei cu multe minciuni despre Dumnezeu şi despre planul lui şi a reuşit să-i amăgească pe oameni să lepede caracterul şi să refuze planul lui Dumnezeu şi să se răzvrătească împotriva lui. Prin acest păcat, oamenii au pierdut nu numai chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, nu numai paradisul şi fericirea veşnică, ci au pierdut şi caracterul celor trei persoane divine, acel caracter de iubire şi bunătate, căci, imediat după păcat, în loc să-şi recunoască reciproc vina, au început să se acuze între ei (cf. Gen 3,12-13), iar mai târziu au început chiar să se ucidă între ei (cf. Gen 4,8). Ajunşi, prin păcat, robi ai Satanei, au fost sărăciţi de toate darurile şi stăpânirile date lor de Dumnezeu, mai întâi stăpânirea peste creaţie; apoi au primit cel mai greu jug, au fost stăpâniţi de cea mai grea tiranie; au fost duşi în cea mai mare depărtare de Dumnezeu şi au fost siliţi să locuiască în cel mai greu întuneric şi în umbra morţii.

De aceşti copii ai săi deveniţi robi ai Satanei, de aceşti copii nefericiţi căzuţi în suferinţă şi moarte din invidia diavolului (cf. Înţ2,24), Dumnezeu s-a apropiat cu milă, cu bunătate şi cu dragoste şi le-a promis un mântuitor care să le redea paradisul pierdut, mântuitor care s-a dovedit a fi însuşi Fiul său (cf. Gen 3,15), mântuitor care avea să se nască dintr-o fecioară plină de har (cf.Gal 4,4; Lc 1,28), care avea să asculte de el până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), care îi va elibera de sclavia Satanei, care le va reda caracterul de fii ai săi pe care l-au pierdut şi care îi va repune iarăşi în paradisul fericirilor veşnice.

Începând cu promisiunea mântuirii din paradis (cf. Gen 3,15), nădejdea venirii unui mântuitor, de la Adam şi Eva, a trecut la toţi oamenii, căci prin ea au trăit: Noe, Abraham, Isaac, Iacob, Moise, toţi profeţii, toţi drepţii, toţi credincioşii, şi chiar până la păgâni. Iată ce a spus despre Mesia, Balaam, profetul păgân: "Îl văd, dar nu în timpul de acum; îl privesc, dar nu de aproape; o stea va răsări din Iacob; un toiag se va ridica din Israel" (Num 24,17).

O istorioară creştină ne spune că Adam şi Eva, când au fost alungaţi din paradisul pământesc, au fost învăluiţi de o mare tristeţe. Iar tristeţea lor adâncă a durat până când li s-a născut primul copil, pe care Eva, luându-l în braţe şi privindu-l cu atenţie, i-a spus lui Adam: "Priveşte! În ochii copilului se vede paradisul pe care l-am pierdut! De atunci, ori de câte ori nu mai puteau de dorul paradisului, concepeau câte un copil atât pentru a privi în ochii lui frumuseţea paradisului pierdut, cât şi pentru speranţa că poate acel copil nou născut va fi chiar Mesia cel promis.

Ei bine, în noapte preasfântă a primului Crăciun, oamenii, care după primul păcat au fost aruncaţi de diavol în întuneric şi în umbra morţii, aşa cum spune prima lectură (cf. Is 9,2-7), acum au văzut strălucind peste ei lumina lui Dumnezeu; ei care, după primul păcat, au auzit numai urletele diavolului şi ale acoliţilor săi, acum au auzit iar cântările îngereşti ale paradisului pierdut; ei care, după primul păcat, au auzit numai glasul profeţilor care vorbeau de o mântuire viitoare, acum l-au putut vedea cu ochii lor şi l-au putut atinge cu mâinile lor pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, care a coborât la ei din cer fără intermediari, ca să le vorbească de dragostea lui Dumnezeu, să le aducă mântuirea şi să le redea caracterul de fii ai lui Dumnezeu, caracter de iubire, de smerenie, de slujire şi de împlinire a voinţei sale şi să-i conducă iar la cer (cf. Lc 2,1-14).

În fiecare an, în noapte sfântă de Crăciun, când se celebrează memorialul naşterii lui Isus, omenirea retrăieşte începutul împlinirii visului ei de fericire, vis de fericire care se va împlini în noaptea sfântă a învierii lui Isus, însă un vis care se va desăvârşi numai atunci când Isus va veni din nou şi ne va lua cu el în cer (cf. In 14,2-3; 17,24).

O altă istorioară creştină ne vorbeşte despre o regină care era grav bolnavă. Fiind chemat medicul, acesta i-a spus că se poate vindeca numai atunci când v-a întâlni iubirea cea mai curată, tandră şi amabilă. Regele şi toţi demnitarii curţii regale au început să analizeze care poate fi iubirea cea mai mare şi cea mai curată din lume. Astfel au enumerat: iubirea maternă, iubirea eroică de patrie, iubirea conjugală. Însă medicul nu a fost de acord cu nici una dintre aceste variante. Dar iată că, la un moment dat, apare în cameră copilul pe care regina îl născuse cu puţini ani în urmă, aducând cu el o carte mare şi veche, carte în care se vorbeşte despre un Fiul al lui Dumnezeu, care a coborât din cer, a locuit cu mare plăcere între oameni (cf. Prov 8,31), a suferit şi a murit din iubire pentru fericirea lor. Regina numai cât a auzit vorbindu-se despre iubirea Fiului lui Dumnezeu, s-a şi vindecat.

Extrapolând, putem spune că regina bolnavă a fost şi este neamul omenesc, căzut în păcat, care s-a îmbolnăvit atât de greu, încât nu mai era de recunoscut. Numai iubirea lui Dumnezeu, manifestată prin naşterea lui Isus, a fost şi este capabilă să-l vindece. De fapt, primul mesaj al Crăciunului este că Isus s-a născut între noi, oamenii, pentru a ne arăta marea dragoste a lui Dumnezeu pentru noi; pentru a ne arăta că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16).

Şi iarăşi, Adam şi Eva. Între închinătorii care au venit la ieslea din Betleem, se spune că se aflau şi primii oameni, Adam şi Eva, care au dorit şi au aşteptat atât de mult mântuirea. S-au prosternat profund în faţa lui Isus, invocând în tăcere milă şi iertare. Când Maria i-a văzut, i-a invitat să se ridice; amândoi aveau lacrimi pe obraji. Atunci Adam şi-a făcut curaj. Eva a introdus mâna în desaga ei şi a scos din ea un măr frumos care purta urmele a două muşcături. Era rodul rupt din pomul cunoaşterii binelui şi răului din paradisul pierdut. Adam s-a rugat astfel: "Doamne, iartă-ne! Nu avem să-ţi oferim altceva decât păcatul nostru! Când au ieşit din peştera de la Betleem, Adam şi Eva erau deja alţi oameni; erau oameni noi care au dobândit caracterul lui Isus, caracterul de fii ai lui Dumnezeu.

De Crăciun, Isus s-a născut la Betleem, într-un staul, pentru ca şi cei mai din urmă dintre oameni să poată veni la el fără oprelişti şi să-i poată aduce lui tot ceea ce le provoacă suferinţe: păcatele, nerespectarea poruncilor, eşecurile, nereuşitele şi neîmplinirile. La un Crăciun, Isus i-a cerut sfântului Ieronim (347-420) păcatele sale; unui elev i-a cerut lucrarea notată cu "insuficient"; unui tânăr i-a cerut păcatul necurăţiei; unui avocat i-a cerut păcatul lăcomiei de care nu putea scăpa; unei soţii i-a cerut teama de a naşte copii; unui cuplu i-a cerut indiferenţa faţă de cele sfinte; nouă tuturor, care luăm parte la aceste sfinte sărbători de Crăciun, ne cere, prin lectura a doua, "să respingem nelegiuirea şi poftele lumeşti, ca să trăim în veacul de acum cu înţelepciune, cu dreptate şi cu evlavie, aşteptând speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Cristos" (Tit 2,12-13).

Numai cei care au credinţă, numai cei care iubesc dreptatea şi adevărul, pot să recunoască în pruncul Isus din peştera din Betleem pe aşteptatul mântuitor al popoarelor. Sfântul Luca ne dă un amănunt foarte important în înţelegerea misterului Crăciunului; el ne spune că Dumnezeu a ascuns divinitatea şi puterea lui Mesia, misiunea de a-l revela pe Tatăl şi mântuirea adusă oamenilor, sub vălul copilaşului Isus culcat în iesle, sub vălul paielor şi sub vălul scutecelor în care a fost înfăşat (cf. Lc 2,7). A procedat aşa pentru a nu orbi şi ucide privindu-l pe Dumnezeu dar şi pentru a ne proba credinţa.

La proba credinţei în dumnezeirea lui Isus ascunsă sub vălul copilaşului plăpând, sub vălul paielor din iesle şi sub vălul scutecelor de înfăşat; la proba credinţei că acest Pruncuşor a venit pentru ni-l face cunoscut pe Dumnezeu şi marea lui iubire faţă de oameni; la proba credinţei că acest copilaş din iesle va aduce mântuirea lumii; zic, la aceste probe, mulţi oameni orbiţi de Satana, au căzut; de aceea, vedem că, aşa cum spune Biblia, mulţi nu l-au primit (cf. In 1,11), mulţi nu l-au cunoscut (cf. In 1,26), mulţi l-au respins (cf. Mt 8,34), mulţi s-au lepădat de el (cf. Mt 26,69-75), mulţi l-au trădat şi l-au vândut (cf. Mt 26,48-50) şi mulţi au strigat, alături de cei răi, condamnarea lui la moarte (cf. Mt 27,27). De ce a făcut Satana acest lucru? Pentru ca nu cumva oamenii să fie vindecaţi şi mântuiţi de el (cf. Mt 13,15). Nu trebuie să uităm că amăgirile Satanei de a-l refuza pe Isus şi mântuirea lui continuă şi astăzi în acelaşi chip.

Principele Henric s-a revoltat împreună cu alţi vasali împotriva fratelui său, împăratul Otto I (912-973), împăratul Germaniei. Îl mai iertase încă de trei ori, la rugămintea mamei sale, Matilda. A patra oară nu voia să mai ştie de iertare. În noaptea de Crăciun, pe când împăratul participa la sfânta Liturghie, Henric, îmbrăcat în haine de penitent, s-a aruncat la picioarele lui, cerându-i iertare. Otto i-a zis: "Te-am iertat de trei ori, dar peste trei zile îţi voi tăia capul. Preotul de la altar a luat Evanghelia şi a citit pasajul unde sfântul Petru l-a întrebat pe Isus: "De câte ori va trebui să iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? Până la a şaptea oară?" Isus i-a zis: "Nu-ţi spun până la a şaptea oară, ci până la şaptezeci de ori câte şapte!" (Mt 18,21 22). Împăratul a început să verse lacrimi auzind aceste cuvinte şi l-a iertat iarăşi pe fratele său, dându-i chiar ducatul Bavariei.

Da, atâta timp cât oamenii nu se vor schimba şi nu se vor converti, atâta timp cât caracterul de minciună, de ură, de duşmănie, de înşelăciune, de răzvrătire, de căutare a plăcerilor şi de trăire în păcat, al diavolului, va rămâne în noi, nu vom crede în Isus, nu vom crede nici în Dumnezeu pe care el a venit să ni-l facă cunoscut şi nici nu vom intra în împărăţia cerurilor, pe care el ne-a deschis-o. De aceea, sfântul apostol Paul, în lectura a doua din această noapte preasfântă ne spune că Isus ne-a fost dat ca să învăţăm să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, ca să trăim în viaţa de acum în cumpătare, dreptate şi evlavie (cf. Tit 2,11-12). De aceea, Isus ne spune că "în cer va fi mai multă bucurie pentru un singur păcătos care se converteşte"(Lc 15,7).

Aici trebuie să mai spunem ceva foarte important pentru înţelegerea misterului acestei nopţi. Suferinţa lui Isus a fost suficientă pentru a răscumpăra păcatele lumii întregi (cf. Col 2,14); numai că la suferinţa lui Isus, oamenii trebuie să adauge suferinţa lor, pentru că mântuirea este o lucrare divină şi umană. Suferinţa noastră, în acest caz, ca şi aripile păsărilor, este un "dar" pe care ni-l trimite Dumnezeu, pentru a putea împlini ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos (cf. Col 1,24) şi pentru a ne putea înălţa spre cerul deschis de jertfa lui Isus.

Să-l iubim, să-l preţuim, să-l alegem şi să-l primim ca mântuitor pe Isus, care este Fiul preaiubit al Tatălui ceresc, şi atunci mântuirea, împărăţia cerurilor şi toate comorile sale veşnice vor fi ale noastre.

Un american, colecţionar de tablouri, avea un fiu pe care îl iubea foarte mult. Însă acesta a trebuit să plece să lupte în războiul din Vietnam (1961-1975). Fiind crescut creştineşte, acesta făcea mult bine tovarăşilor de arme. Într-o zi, încercând să scoată un rănit din teatrul de operaţii, a fost lovit drept în inimă de un glonţ. Cel salvat, fiul colecţionarului, fiind pictor amator, i-a făcut un portret salvatorului său şi l-a dus tatălui. Tatăl a aşezat tabloul la intrare în sala de colecţii. Tată iubea mult acest tablou; de aceea, în testamentul său, a prevăzut ca la moartea lui, atunci când se va ţine licitaţia de vânzare, să se înceapă cu acest tablou, iar cine va cumpăra tabloul, a lui să fie întreaga colecţie şi întreaga avere. Dar mandatarul acestei licitaţii nu avea voie să anunţe această prevedere decât după licitarea tabloului fiului. Colecţionarul a murit de durerea pierderii fiului său; s-a pornit licitaţia; toţi voiau să se înceapă cu tablourile autorilor celebri; s-a anunţat voinţa testamentară a colecţionarului şi licitaţia a început cu tabloul fiului pictat de un amator. Nimeni n-a fost interesat de acest tablou. În cele din urmă s-a ridicat îngrijitorul grădinii, care i-a iubit mult pe colecţionar şi pe fiul său, şi a oferit 10 dolari. Cum nimeni n-a oferit mai mult, tabloul a fost adjudecat de acesta. În acel moment, licitaţia s-a încheiat. A fost anunţată voinţa testamentară a colecţionarului, ca acela care va lua tabloul fiului să ia totul: colecţia şi toată averea.

În urmă cu peste 2000 de ani, Dumnezeu l-a dat pe Fiul său să se nască, să crească, să sufere, să moară pe cruce spre iertarea păcatelor noastre şi să ne mântuiască. Ca şi în cazul licitatorului, mesajul lui Dumnezeu a fost acesta: "Cine îl ia pe Fiul meu, primeşte totul!" 

Să-l luăm şi noi pe Fiul, ca să luăm toate ale lui! Lumea licitează şi îşi cheltuieşte resursele trupeşti şi sufleteşti pentru lucruri care nu satură şi nu aduc fericirea. L-am luat noi pe pruncul Isus şi caracterul de fiu pe care el a venit să ni-l aducă, pentru a fi veşnic fericiţi? L-am primit noi pe Tatăl, pe care Isus a venit să ni-l facă cunoscut? L-am primit noi pe Duhul Sfânt care ne luminează şi ne întăreşte spre a moşteni toate comorile împărăţiei cerurilor? Dacă da, atunci avem deja un Crăciun fericit, aşa cum ne spune urarea creştinească.

Crăciun binecuvântat tuturor!

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a IV-a din Advent – B

Oare îmi vei zidi casă în care să locuiesc eu? Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi el însuşi o casă!

(cf. 2Sam 7,7.11).

Iată-ne ajunşi în cea de-a patra duminică din Advent, în ultima duminică de pregătire, atât pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, care deja ne bate la uşă, cât şi pentru venirea lui Isus de-a doua. În acest timp scurt care ne mai desparte de sărbătoarea Crăciunului, Biserica voieşte să mai adaoge câteva bune învăţături la pregătirea noastră creştină, pentru a întâmpina şi trece cu bine sărbătorile care se apropie.

Creştinismul a fost introdus în Boemia de către sfinţii Ciril şi Metodiu, pe vremea regelui Vratislau; la moartea acestuia, în anul 920, credinţa creştină se afla încă la începuturile ei, şi mulţi principi păstrau încă obiceiurile lor păgâne. Chiar familia regală era împărţită: mama regelui, Ludmila (860-921), împreună cu fiul mai mare, Venceslau (907-929), urmau noua credinţă, având o capelă pentru slujbe în interiorul palatului; soţia regelui, Drahomira (900-921), şi fiul mai mic, Boleslau (915-967), erau de partea nobililor care nu îmbrăţişaseră creştinismul. Boreslau, numit şi cel Crud, care rămăseseră păgân, care se purta rău cu toţi, şi care şi-a ucis şi fratele pentru a-i lua tronul, nu era iubit de popor. Venceslau, numit de popor „cel bun şi sfânt”, şi care devenise creştin, era iubit de popor. Venceslau, înainte ca să fie iubit, ascultat şi susţinut de popor, el mai înainte el, iubea, asculta, şi susţinea oamenii în nevoile lor. Personal, purta săracilor alimente, îmbrăcăminte şi lemne de foc; personal purta medicamente bolnavilor şi le pansa rănile; personal le dădea exemplu de viaţă creştină, trăind cum a trăit Isus (cf. 1In 2,6).  

Aşa cum a procedat sfântul rege, Venceslau, cu poporul său, aşa a făcut şi Isus, împăratul cerului şi al pământului cu noi; el, văzând lipsurile, rănile şi durerile noastre, s-a despuiat de măreţia sa împărătească, şi, pentru a ne vindeca pe noi cei răniţi de păcat, s-a întrupat din sânul Fecioarei; a copilărit şi muncit la Nazaret; a predicat, a hrănit, şi a vindecat mulţimile pe tot cuprinsul ţării; a suferit, a murit, şi a înviat la Ierusalim; s-a înălţat la cer cu umanitatea noastră de pe un munte din Galileea şi ne atrage la sine. Astfel, el şi-a arătat mai întâi bunătatea şi dragostea sa faţă de noi (cf. Fil 2,6-11).

Învăţătura pe care, Biserica, vrea să ne-o aducă astăzi, este aceea că, religia creştină se deosebeşte toate celelalte religii ale lumii prin aceea că, dacă în toate celelalte religii ale lumii accentul se pune pe ceea ce omul trebuie şi poate să facă pentru Dumnezeu, ca mai apoi să primească darurile lui; în religia creştină, accentul se pune invers, se pune pe ceea ce Dumnezeu a făcut şi face pentru om, ca mai apoi omul să-i poată mulţumi şi sluji. Aceasta este tema pe care o dezvoltă lecturile biblice de astăzi.

Prima lectură (cf. 2Sam 7,1-16), ne spune că, pe când David, locuia în splendida sa casă de cedru din Ierusalim, şi-a amintit că, tot la Ierusalim, chivotul Domnului, locuia într-un simplu cort. Atunci s-a gândit, ca alături de casa lui, să-i ridice şi Domnului o casă, un templu demn de măreţia lui. Domnului i-a plăcut planul lui David. Dar, şi Dumnezeu avea din veşnicie un plan pentru David şi dinastia lui, iar, planul divin trebuie să aibă prioritate. Înainte ca David să-i ridice Domnului la casă la Ierusalim, Dumnezeu vrea ca, David, să accepte ca mai întâi, Domnul, să-i zidească lui David o casă, mult mai mare şi mai importantă decât templul pe care l-a plănuit David pentru Domnul. De aceea, Dumnezeu îi vesteşte lui David, prin profetul Natan că, el însuşi îi va construi lui o casă, adică, o dinastie, un tron şi o împărăţie, care vor dăinui veşnic înaintea sa, prin naşterea unui „fiu” care se va ivi din coapsele sale; dar, acestui „fiu”, Domnul însuşi îi va fi tată, iar el, îi va fi Domnului „fiu”. Plin de uimire şi surprindere plăcută, David, a acceptat planul divin, ca Domnul, mai întâi, să-i facă lui o „casă”, şi a spus în psalmul responzorial de astăzi: „Milostivirea Domnului în veci o voi cânta, cu gura mea voi spune din neam în neam adevărul tău” (Ps 89,2).

În evanghelia de astăzi (cf. Lc 1,26-38), avem o situaţie asemănătoare. Maria stătea liniştită în casa părintească de la Nazaret şi se gândea cum să trăiască o viaţă dăruită lui Dumnezeu, alături de feciorelnicul ei soţ, Iosif. Dar, Dumnezeu îi apare Mariei, şi îi cere ca, mai înainte ca ea să-i poată sluji Domnului, alături de Iosif, ea să se lase slujită de el, prin lucrarea sa bună, prin lucrarea mântuirii, prin naşterea lui Mesia, pe care el vrea să o facă în ea. Maria, a acceptat să se lase slujită şi mântuită de Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, şi i-a răspuns astfel lui Dumnezeu: „Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 2,38). Şi, apoi, a putut foarte bine să-i aducă Domnului cea mai plăcută şi înaltă slujire, şi să colaboreze cu el la lucrarea sa de mântuire a tuturor oamenilor.

Am auzit, poate, de „Icoana Maicii Domnului cea cu trei mâini”. Ea este un simbol al slujiri Mariei, lui Dumnezeu şi oamenilor. Această icoană se află în prezent la Mănăstirea Hilandar, din Muntele Athos, Grecia. Icoana Maicii Domnului a fost concepută şi pictată cu trei mâini, pentru a arăta că, Maica Domnului, după ce a acceptat planul lui Dumnezeu de mântuire, prin Cristos şi Duhul Sfânt, slujeşte cu multă dăruire, atât pe Dumnezeu, cât şi pe oameni: cu o mână îl slujeşte pe Isus, iar cu celelalte două îngrijeşte de oamenii de mântuit. Nu trebuie să uităm niciodată că Maica Domnului, dar şi toţi ceilalţi sfinţi, îşi petrec paradisul, făcând bine oamenilor de pe pământ. De aceea şi noi să slujim lui Dumnezeu şi mântuirii oamenilor.

Şi, iarăşi, când, Maria, s-a întors acasă din vizita ei în casa lui Zaharia şi Elisabeta, Iosif, a aflat că, în acest timp, logodnica lui, a zămislit de la Duhul Sfânt. Frământat de vorbele lumii şi neînţelegând misterul, Iosif, a hotărât să o lase pe Maria în ascuns. Atunci, Domnul, îi împărtăşeşte şi lui Iosif planul său mântuitor, şi îi cere să primească mântuirea sa, prin lucrarea lui Mesia, pe care Maria logodnica îl poartă în sânul ei, şi căruia el, îi va da numele de Isus. Iosif, acceptă mântuirea lui Dumnezeu şi i se dedică fără să mai rostească nici un cuvânt în toată viaţa lui (cf. Mt 1,18-24).

Cu şase luni înainte de Bunavestire a Mariei, Zaharia şi Elisabeta, două rudenii ale Mariei, doi soţi în vârstă care nu aveau copii, îl slujeau pe Dumnezeu, în post şi milostenii, în rugăciuni şi vegheri sfinte, în templu şi în casă, pentru a primi un copil. Dumnezeu, îi apare lui Zaharia în templu, şi-i spune că, mai înainte ca el, Domnul, să primească de la el posturile, milosteniile, rugăciunile şi vegherile sale, ei, să primească de la Domnul slujirea şi mântuirea, mult mai importantă decât naşterea unui copil, prin lucrarea lui Mesia care va veni, şi pe care fiul lor, pe care ei îl aşteaptă, îl va sluji. Zaharia, învăţat ca numai el să-i slujească Domnului, nu poate concepe ca Dumnezeu să-i slujească lui, de aceea, deşi, îi place propunerea lui Dumnezeu, îi vine greu să creadă o minune ca asta, îi vine greu şi să renunţe la ideile sale, şi din aceste cauze şovăie în a da răspunsul potrivit şi necesar. De aceea, pentru şovăirea lui între lege şi har, va rămâne mut până ce va vedea puterea lucrării lui Dumnezeu. La naştere a copilului cerut şi aşteptat, Zaharia şi Elisabeta, au crezut pe deplin şi au acceptat lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, prin Mesia, pe care fiul lor îl va sluji. De aceea, Zaharia şi toată casa lui, înalţă o cântare de preamărire a lui Dumnezeu (cf. Lc 1,1-25.67-80). Iar, Ioan, prin viaţa sa austeră, prin predicile lui înfocate, prin suferinţele şi moartea sa, i-a pregătit Domnului un popor gata să-l primească pe Isus (cf. Lc 1,17).

Sfântului Paul, care ne vorbeşte în cea de-a doua lectură de astăzi, orbit şi el de diavol şi de mentalitatea lumii, ca Zaharia şi Iosif, şi neînţelegând misterul mântuirii lui Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, o bună parte din viaţa sa, a refuzat mântuirea prin Isus. Ba, mai mult decât atât, în orbirea sa farisaică, îi prigoneşte pe Isus care trăieşte în creştini, crezând că prin aceasta aduce cult lui Dumnezeu (cf. In 16,2). Pe drumul Damascului însă (cf. Fap 9,1-6), pe când mergea să-i aresteze şi să-i întemniţeze pe creştini, Isus, îi descoperă „taina ascunsă de veacuri”, taina mântuirii prin Cristos şi Duhul Sfânt, taină care va deveni „evanghelia sa”. Sfântul Paul, acceptă mântuirea prin Isus şi Duhul Sfânt, devine un apostol al al acestei mântuiri, lăudând gloria harului lui Dumnezeu, singurul înţelept de urmat (cf. Rom 16,25-27).

Dacă, nu vom începe prin a primi mai întâi mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, păcatele noastre vor rămâne neiertate, sufletele noastre vor rămâne pătate şi întinate, noi vom rămâne slăbiţi ca frunzele uscate spulberate de vânt, iar, toate faptele noastre bune, vor fi ca un veşmânt pătat (cf. Is 64,5-6).  

Biblia, ne spune că: „Noi îl iubim pe Dumnezeu, pentru că el ne-a iubit mai întâi” (1In 4,19); pentru că el ne-a ales mai întâi (cf. In 15,16), ne-a chemat mai întâi (Ef 1,4-6), ne-a mântuit mai întâi (cf. In 5,17), a suferit şi murit pentru noi mai întâi (cf. Fil 2,5-8).  

Adventul, Crăciunul, Postul Mare, Învierea Domnului, Înălţarea Domnului, Rusaliile, Timpul de peste an, Sfinţii, constituie lucrarea lui Dumnezeu făcută pentru noi, înainte ca noi să facem ceva pentru el. De aceea, numai după ce noi, mai întâi, vom primi mântuirea lui, vom primi şi noi harul să-l slujim pe el,  iertând aproapelui nostru (cf. Lc 6, 35); lăsând pe tata şi pe mama, pe soţul sau soţia, pe fiul şi pe fiica, pământurile şi bunurile, pe noi înşine şi chiar viaţa noastră; luându-ne crucea în fiecare zi şi să mergem după dânsul; murind pentru el şi pentru fraţii noştri (cf. Lc 14,26-27; 1In 3,16; 4,21).

Nouă creştinilor, care peste câteva zile vom celebra Naşterea lui Isus, Dumnezeu, ne cere, prin exemplele conţinute în lecturile de astăzi, să ne reînnoim acceptarea mântuirii noastre de la Botez; să-i deschidem iar inima, ca el să se renască şi să crească iar în noi.

Iar, deschiderea inimii noastre pentru Isus, care stă gata să se nască în sufletele noastre, începe cu o spovadă bună. Isus, nu poate intra, nu se poate naşte, nu poate creşte şi nici nu poate lucra, într-un suflet întinat de păcat şi stăpânit de diavol. De aceea, Adventul, ne cheamă la Spovadă, în vederea Crăciunului. Iar, omul curăţit de păcat şi mântuit, asemenea aleşilor din lecturile de astăzi, nu mai trăieşte pentru el însuşi, dar trăieşte numai pentru Dumnezeu şi aproapele (cf. 2Cor 5,15).

Locuitorii unui ţinut aveau un rege foarte bun care, an de an, vizita fiecare familie în parte. Într-o zi, un om s-a prezentat la rege cu următoarea plângere: Maiestate, aveţi un obicei foarte frumos de a vizita în fiecare an, fiecare familie în parte. Pe mine de ce nu m-aţi vizitat niciodată? Atunci, regele, i-a răspuns cu blândeţe: De-ai şti cât de mult am dorit să te vizitez; dar nu am reuşit în nici un an, pentru că drumul spre casa ta este plin de bolovani, de spini şi de buruieni. Şi dacă voi curăţa drumul, veţi veni şi la mine? Desigur, i-a răspuns regele. Şi acel om, cu întreaga sa familie, s-a apucat de treabă, curăţind drumul spre casa lor. A fost greu, au muncit mult, dar, recompensa a fost pe măsură, pentru că în anul următor, regele a intrat şi la el. Şi tare mult s-a bucurat şi şi-a zis: s-a meritat!

Să facem şi noi această lucrare în sufletele noastre! În prag de Crăciun, Dumnezeu, ne cere, ca Mariei, ca lui David, ca lui Iosif, ca lui Zaharia şi Elisabeta, ca lui Paul, ca tuturor creştinilor buni, şi ca şi omului din povestirea de mai sus, să primim mântuirea lui Isus, lăsându-l să ne ridice păcatele (cf. In 1,29). Atunci, vom deveni asemenea Mariei, o arcă binecuvântată şi plină de harul lui Dumnezeu (cf. Lc 1,28), o arcă purtătoare de iertarea şi mântuirea lui Dumnezeu(cf. 2Sam 6,10; 1Cr 13,13; 15,25) .

Un tânăr povesteşte că, într-una din excursiile sale, trecând pe lângă o cascadă a văzut în cuva ei o bucăţică de lemn care se învârtea în loc. Se învârtea şi se întorcea mereu în locul unde căzuse. Din când în când, se părea că o să se lase antrenată de curent şi că o să poată pluti mai departe, dar, vârtejul o prindea şi o întorcea înapoi.  

Aşa este viaţa multor oameni. Ea descrie fără încetare aceleaşi vechi cercuri: aceleaşi vechi păcate, aceleaşi vechi nevoi, aceeaşi veche răutate, aceeaşi veche nemulţumire, aceeaşi veche disperare. În fiecare zi, aceleaşi gesturi, aceeaşi rutină, aceeaşi întoarcere în cerc! Viaţa lor se scurge mereu, dar ei nu ies din cuva obişnuinţei, a păcătoşeniei şi a zbuciumului. Este nevoie urgentă de a merge la Dumnezeu cu viaţa şi păcatele lor, căci, numai el îi poate scoate de acolo şi le poate schimba şi îmbucura viaţa.

La Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), episcopul oraşului Geneva, veni odată un om zbuciumat, ca să se intereseze cum şi când s-ar putea spovedi. Omul se purta cât se poate de timid şi ruşinat. La un moment dat, l-a întrebat pe episcop: "Ce aţi crede despre mine, Preasfinţite, dacă v-aş mărturisi toate marile mele păcate”? "Te-aş considera drept un sfânt - răspunse sfântul Francisc de Sales - pentru că numai sfinţii şi-au mărturisit fără nici o sfială păcatele şi au primit mântuirea lui Dumnezeu"! Omul, auzind acest răspuns încurajator, a prins curaj, şi făcu o spovadă bună. Noi toţi trebuie să ştim că atunci când mergem la sfânta spovadă devenim curaţi ca sfinţii şi îngerii, că devenim o locuinţă bună pentru naşterea lui Isus.

Repet, primirea mântuirii lui Dumnezeu şi schimbarea vieţii, începe cu o spovadă bună. "Creştinule, pentru ce te sfiieşti în a-ţi mărturisi păcatele în faţa preotului, un om de mântuit ca şi tine”?, întreabă sfântul Augustin (354-430). "Isus, nu a dat puterea dezlegării păcatelor, nici îngerilor, nici arhanghelilor, nici chiar Maicii sale, ci preotului, un om de mântuit ca şi tine", zice şi sfântul Ioan Gură de Aur (347-407).

Să pregătim calea lui Isus spre inima noastră, să primim mântuirea şi iertarea lui printr-o spovadă bună, căci, chiar dacă s-ar naşte Isus de mii de ori în altă parte, dar, dacă nu s-a va născut şi în sufletele noastre, tot pierduţi şi în păcatele noastre vom rămâne.

                                                                                                        Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a III-a din Advent – B

Sufletul meu se bucură în Dumnezeu, mântuitorul meu (cf. Lc 1,47)! 

Duminica trecută am vorbit despre proiectul spiritual al lui Dumnezeu pentru poporul său ales, atât din Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament; proiect cuprins pe larg în partea a doua a cărţii profetului Isaia (40-66); proiect care poate fi sintetizat astfel: eliberarea din cea mai grea sclavie posibilă, sclavia păcatului; eliberarea de sub cea mai apăsătoare tiranie, tirania diavolului, şi întoarcerea din cea mai dureroasă înstrăinare, înstrăinarea de Dumnezeu. Acest proiect va fi realizat de însuşi Dumnezeu, prin naşterea lui Isus în lume, prin jertfa sa de la cruce şi prin trimiterea Duhului Sfânt. Dar, acest proiect includea şi aportul activ al oamenilor.  

Dacă în Vechiul Testament, profetul Isaia făcea cunoscut oamenilor acest proiect mântuitor al lui Dumnezeu, prin cuvintele primei lecturi de astăzi: „Domnul m-a uns şi m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor închişi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea; să dau de ştire un an de milostivire al Domnului” (cf. Is 61,1-2.10). În Noul Testament, Isus, realizatorul acestui proiect mântuitor pentru oameni şi împreună cu oamenii, preluând cuvintele profeţiei care se refereau la el, a spus tuturor celor care doresc mântuirea lui Dumnezeu: „Astăzi, cuvintele Scripturii pe care le-aţi auzit cu urechile voastre, s-au împlinit” (Lc 4,21). Mântuirea lui Dumnezeu vestită în Vechiul Testament, astăzi, prin lucrarea lui Isus şi a Duhului Sfânt, este în act, este în plină desfăşurare.

Deşi, mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, s-a realizat în urmă cu 21 de secole, şi acum este în plină desfăşurare şi se aşteaptă chiar venirea lui Isus de-a doua, cu toate acestea mulţi oameni mai trăiesc încă în întuneric şi în umbra morţii, în sclavia diavolului şi în îndepărtare de Dumnezeu, fără iertare şi mântuire, pentru că nu are cine să le facă cunoscută bucuria iertării şi să-i conducă la mântuire. În urma păcatului, omul a ajuns la o aşa orbire sufletească, că asemenea oricărui orb are nevoie să fie luat de mână de un altul şi condus la lumină. Isus este cel care poate ajuta orice om. Auzind Ioan, în închisoare, de faptele lui Cristos, i-a trimis pe unii dintre discipolii săi ca să-i spună: "Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul?" Isus le-a răspuns: "Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună. Şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine" (Mt 11,2-6). Isus, este cel care a deschis ochii orbilor şi a adus mângâiere tuturor suferinzilor păcatului; însă, Isus, a încredinţat această putere şi tuturor ucenicilor săi, la Botezul lor (cf. Mt 10,8; Lc 9,1). Periculos este ca orbul să încapă pe mâna altui orb, căci atunci amândoi vor cădea în groapa pierzării (cf. Mt 15,14).

După 21 de secole de creştinism, mulţi oameni mai trăiesc încă orbi şi bolnavi sufleteşte, agonizează şi mor fără mântuire; asta se datorează faptului că, cei botezaţi, nu-şi exercită misiunea profetică primită la botezul lor; iar, Dumnezeu, la mare sa judecată, le va cere cont tuturor celor botezaţi de pierzarea fraţilor lor (cf. Ez 33,6-8).

Maria, prima fiică credincioasă a noului popor ales, prima mântuită de Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, şi-a făcut cunoscută mântuirea primită de la Dumnezeu, în faţa lui Zaharia şi a lui Elisabeta, cât şi în faţa locuitorilor din ţinutul muntos al Iudeii, a tresăltat înaintea lor de bucuria mântuirii primite, şi i-a chemat şi pe ei să primească mântuirea lui Dumnezeu: „Sufletul meu preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale” (Lc 1,46-48). În urma acestei mărturisi Zaharia şi Elisabeta, vecinii şi locuitorii din ţinutul muntos al Iudeii, cred şi primesc mântuirea lui Dumnezeu; şi astfel Zaharia scapă de muţenie, Elisabeta scapă de sterilitate; iar, vecinii şi locuitorii din ţinutul muntos al Iudeii, se umplu de bucuria mântuirii primite (cf. Lc 1,39-66).

Sfântul apostol Paul, un alt smerit spre care a privit Dumnezeu, un alt mântuit de Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt; pentru darul mântuirii primite, el laudă pe Dumnezeu, se roagă şi predică până la marginile pământului (cf. Fap 1,8). Cei evanghelizaţi de sfântul Paul, se umplu de o aşa bucurie a mântuirii, că lasă nu numai obiceiurile păgâne şi se dezlipesc de cele trecătore, dar renunţă chiar la ei înşişi şi la viaţa lor (cf. Mt 16,24-6; Lc 9,23-26), numai să nu piardă mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt.   

Astăzi, Dumnezeu, prin Maria şi apostolul Paul, ne cheamă şi pe noi, prin cea de-a doua lectură, să facem la fel: „Fraţilor, bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Aduceţi mulţumiri pentru toate, căci acest lucru îl vrea Dumnezeu de la voi întru Isus Cristos. Nu stingeţi Duhul. Profeţiile să nu le dispreţuiţi. Cercetaţi toate şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de tot ceea ce este rău. Cel care v-a chemat este credincios cuvântului său şi el însuşi va duce la îndeplinire lucrarea sa” (1Tes 5,16-22.24).

Noi creştinii, noii profeţi ai lui Dumnezeu prin Botez, după exemplul Sfintei Fecioare Maria, al sfântului Paul şi al tuturor creştinilor buni, trebuie să împărtăşim şi altora bucuria mântuirii pe care am primit-o, ca să putem spune şi noi: „Duhul Domnului este asupra mea; el m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună” (cf. Is 61,1). Iar, contemporanii noştri să poată spune despre noi, ceea ce oamenii timpului lui Isus, spuneau despre Maria şi Paul, şi despre Ioan Botezătorul: „În acel timp, a fost trimis de Dumnezeu un om cu numele Ioan. Acesta a venit spre mărturie ca să mărturisească despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci era trimis ca să dea mărturie despre lumină. El a zis: Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: «Îndreptaţi calea Domnului», precum a zis profetul Isaia 40,3. Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află acela pe care voi nu-l cunoaşteţi; cel care vine după mine, care înainte de mine a fost şi căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei" (In 1,6-8.23.26).

Un misionar a fost chemat într-o zi la patul de moarte a unui indian păgân. A început să-i vorbească de mântuirea prin Cristos şi Duhul Sfânt, cele două braţe ale lui Dumnezeu; mai exact, a început ă-i vorbească cum, Dumnezeu, în marea lui Iui iubire, l-a trimis şi l-a dat pe Isus ca jertfă pentru a spăla păcatele celor care se încred în el; cum l-a trimis apoi pe Duhul Sfânt spre a desăvârşi lucrarea lui de la cruce. Cum ai zis că-l chemă pe Mântuitorul tuturor celor care cred în el? Isus, i-a răspuns misionarul.  Şi, indianul, luând crucifixul din mâna misionarului, l-a sărutat, zicând:”Isuse, ai milă de mine păcătosul! Dacă te-aş fi cunoscut mai demult, mai demult te-aş fi iubit!” Şi muri fericit, murmurând numele lui Isus.

Acest bătrân indian a crezut în mântuirea lui Dumnezeu, şi a voit să fie mântuit; prin Cristos şi Duhul Sfânt, şi-a recunoscut şi mărturisit păcatele, primind de la Dumnezeu iertarea şi mântuirea. Însă nu toţi oamenii se recunosc păcătoşi, ca creadă, să-şi mărturisească păcatele şi, să primească mântuirea.

Don Pedro Téllez-Giron (1574-1624), un duce spaniol de Osuna, numit de Filip III (1578-1621), regele Spaniei şi Portugaliei ca, vice-regele de Sicilia şi Napoli, a vizitat într-o zi închisoarea din Napoli. Întreţinându-se cu deţinuţii, i-a întrebat pe fiecare despre pricinile pentru care fuseseră închişi; toţii susţineau sus şi tare că sunt nevinovaţi. Numai un singur deţinut şi-a mărturisit cu sinceritate faptele rele pentru care a fost condamnat la ani grei de detenţie. Observând vice-regele că omul acesta şi-a recunoscut cu sinceritate, regret şi dorinţă de îndreptare greşelile, a dat următoarea poruncă şefului închisorii: „Scoateţi-l pe ticălosul acesta de aici. Să meargă la casa lui pentru a nu-i mai corupe cu ticăloşeniile lui pe toţi aceşti nevinovaţi, care... oricum, vor trebui să mai rămână.  

Sfântul Toma de Villanova (1486-1555), spune că: ”Sufletul păcătosului e ca un pustiu sălbatic, fără nici un rod bun. Din el nu lipsesc şerpii veninoşi, diavolii; nu lipsesc spinii, dorinţele păcătoase; nu lipsesc scaii, relele care se ţin de noi; şi nici ţepii dureroşi, patimile noastre”. Dar, Dumnezeu, a promis că: „Ţinutul pustiu şi uscat se va veseli, deşertul se va bucura şi va înflori cum înfloreşte crinul, se vor deschide ochii orbilor şi vor auzi urechile surzilor. Cel şchiop va sări ca cerbul şi limba celui mut se va dezlega. Însuşi Dumnezeu va veni şi vă va mântui” (Is 35,1.4). Numai cine vine la Isus, şi îşi recunoaşte sărăcia de fapte bune şi bogăţia de păcate, este mântuit.

Sfântul Ambrozie, spune şi el: „Cristos”, este totul pentru noi. Vrei să-ţi vindeci rănile sufletului? El este medicul. Ai nevoie de ajutor? El este tăria. Tinzi spre cer? El este calea. Umbli în întuneric? El este lumina. Simţi foamea? El este hrana. De aceea, psalmistul spune: „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul. Fericit este omul care se încrede în el” (Ps 34,8).

Mulţi dintre cei care au rămas, rămân şi vor rămâne fără mântuire, nu vor să-şi recunoască starea grea a sufletului lor şi nici să-şi mărturisească păcatele. Toţi aceştia vor plânge amar atunci când vor vedea că păcătoşi asemenea lor, s-au mântuit venind la Isus şi mărturisindu-şi cu sinceritate păcatele. 

Mi-amintesc de două pariuri celebre, în care doi bogaţi, au voit să le arate prietenilor lor, dar şi lumii întregi că, mulţi datornici, mulţi săraci, şi mulţi păcătoşi, nu vor să creadă şi accepte şansa ce le este oferită pentru a scăpa de datorii, de sărăcie şi de păcate. Iată cele două pariuri:

Un latifundiar, care avea mulţi datornici, a stabilit o zi şi un orar anume din acea zi, în care să-i achite pe toţi datornicii care se vor prezenta la biroul său de pe plantaţie. În acest sens, a pus şi un afiş mare la vedere, prin care toţi datornicii erau invitaţi să vină cu zapisele datoriilor lor, la biroul său, pentru a le fi şterse, pentru a le fi iertate. Dar, numai că datornicii lui, asemenea slujitorul leneş din evanghelie, au început să gândească rău despre el şi, să spună că: vrea să-şi bată joc de ei; că nu-i mai ajunge averea; că vrea să mai câştige ceva; că este o glumă cinică; că nu cred în o aşa generozitate, etc. Şi astfel, orele de graţie treceau şi nimeni nu venea să primească achitarea promisă. Când timpul era aproape a expirat, când uşa era gata să se închidă, au sosit doi bătrâni venind de departe, soţ şi soţie, aducând cu ei toate documentele datoriilor lor. Imediat au fost achitaţi şi declaraţi liberi de orice datorie. Auzind toţi ceilalţi datornici de achitarea bătrânilor, plângeau de durere că n-au crezut şi n-au venit să fie achitaţi şi ei de datoriile lor, dar era prea târziu, timpul expirase. „De aceea vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă în împărăţia cerurilor împreună cu Abraham, Isaac şi Iacob, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul din afară. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor" (Mt 8,11-12).

Un bancher, a ieşit într-o zi în piaţa oraşului său, a instalat o tarabă improvizată, a aşezat pe ea mai multe monede mari din aur, iar alături a pus acest afiş: „Timp de 4 ore, schimb orice bănuţ de metal, cu un ban mare de aur”! Se spune că oamenii, treceau, dădeau din cap neîncrezători, zâmbeau ironic, credeau că este o farsă şi plecau mai departe, fără măcar să încerce să schimbe un bănuţ de metal cu un ban mare de aur. Când, timpul aproape expirase, a trecut pe acolo un copil. Era sărac şi nu avea în buzunar decât un mic bănuţ de metal. A citit afişul, a mers la bancher, i-a dat bănuţul de metal şi a primit pe loc un ban mare de aur, care i-a schimbat viaţa. Imediat după asta timpul a expirat, bancherul şi strâns taraba şi a plecat spre marele regret al celora care au pierdut ocazia de a-şi schimba şi ei soarta. „Dumnezeu spune: La momentul potrivit te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat: iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii” (2Cor 6,2).

Dumnezeu, ne oferă tuturor harul şi preţul mântuirii prin Cristos, aşa cum şi-a împărţit averea sa slujitorilor săi (cf. Mt 25,14). Dar, depinde de noi ceea ce facem cu acest har şi cu acest preţ al mântuirii.

Doi oameni, care săvârşiseră aceeaşi greşeală, se aflau într-o închisoare. Într-o zi, un prieten al lor, ca să-i ajute, le-a aruncat pe fereastra închisorii, doi săculeţi cu banii potriviţi pentru a-şi plăti cauţiunea. Cum ei dormeau lângă fereastră, săculeţii aruncaţi de prietenul lor, i-au lovit pe amândoi în cap. Unul, nervos că a fost lovit, fără să se uite ce era în săculeţ, a aruncat înapoi săcuteţul pe geam, înjurând; celălalt, fără să se supere de lovitură, s-a uitat să vadă ce e înăuntru. Văzând banii, şi-a plătit cauţiunea şi a fost eliberat. Celălalt a rămas mai departe în închisoare.

Dumnezeu voieşte ca, după cum evreii credincioşi din exilul babilonic, au primit harul mântuirii oferit de el prin eliberarea din robie, prin puterea reconstruirii templului, a Ierusalimului şi a ţării întregi, şi nu în ultimul rând prin tăria schimbării vieţii, şi apoi au cântat şi au tresăltat de bucurie; tot astfel şi acum el voieşte ca toţi oamenii să ajungă la adevărul şi la mântuirea sa prin Cristos şi Duhul Sfânt (cf. 1Tim 2,4); ca toţi oamenii să-şi aducă fiecare aportul său, la mântuirea personală şi la mântuirea fraţilor lor; ca la sfârşit, şi ei, asemenea evreilor, după ce vor primi mântuirea, să se bucure, să-i mulţumească şi să-i cânte, veşnic în împărăţia cerurilor, pregătită pentru lor de la întemeierea lumii (cf. Mt 25,34). Amin.  

                                                                                                      Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea Neprihănita Zămislire a Mariei - 2014

Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine (cf. Lc 1,28).

Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine (cf. Lc 1,28). Acesta este salutul pe care îngerii cerului şi oamenii pământului din toate neamurile şi din toate generaţiile, i-l aduc şi astăzi Preacuratei Fecioare Maria Neprihănit Zămislită, şi "toată frumoasă", în care Dumnezeu cel atotputernic şi sfânt, "a făcut lucruri minunate"(Lc 1,48-49).

Nouă, creştinilor, ne este foarte drag cuvântul "har", har de care a fost umplută Maica Domnului, pentru că noi înşine "am fost mântuiţi prin har", adică am fost iertaţi, curăţiţi de păcat şi de urmările lui (cf.Ef 2,8-9); dar, în acelaşi timp, tot prin har, am fost şi înfrumuseţaţi, perfecţionaţi şi făcuţi vrednici de iubirea lui Dumnezeu (cf. Ef 5,27).

Profetul Isaia descrie astfel starea noastră de după păcat: "Noi toţi eram precum cel impur, toate faptele noastre de dreptate erau ca o haină întinată; noi toţi ne veştejeam ca frunza, păcatele noastre ne spulberau ca vântul" (cf. Is 645).

O mamă, al cărui fiu dezertor din armată a fost condamnat la moarte, s-a dus la Napoleon I (1769-1821) şi a cerut pentru el "harul" graţierii. "Nu merită să fie graţiat", a răspuns împăratul. "Eu nu cerut ceea ce merită, eu am cerut «harul graţierii»". Mişcat, împăratul l-a graţiat; iar ostaşul a devenit om bun.

Şi acum întrebarea: Ce este harul? Catehismul ne spune că harul este un "dar" suprafiresc pe care ni-l dă Dumnezeu spre mântuirea noastră, pentru meritele lui Isus Cristos.

Totdeauna, harul se confundă cu dragostea: cu dragostea Tatălui pentru fiul său care i-a risipit averea, pe care îl reprimeşte ca fiu, pentru ca el să se convertească (cf. Lc 15,11-24); cu dragostea păstorului bun care îşi dă viaţa pentru mântuirea oiţelor sale (cf. In10,11); cu dragoste acelui nobil care a cumpărat, cu preţ mare, pe un sclav bătrân, pentru ca să-l elibereze pentru totdeauna (cf. 1Cor6,20; 1Pt 1,19); cu dragostea logodnicului care şi-a dat ochii şi apoi viaţa pentru mireasa sa (cf. Ef 5,25-27); cu dragostea acelui cerb, dintr-o povestire pioasă, care a sărit în bătaia puştii vânătorului, pentru a-i salva viaţa căprioarei sale (cf. In 10,18); cu dragostea acelei mame care a sărit în foc pentru a-şi salva copilul din casa cuprinsă de flăcări; cu dragostea acelei mame părăsite, care alerga după fiica ei pătimaşă, ca să se întoarcă acasă; cu dragostea acelei mame, care ucisă de fiul ei, pentru logodnica sa, poartă încă grijă de fericirea lui (cf. In 11,50); cu dragostea acelui frate credincios care şi-a asumat crima fratelui ucigaş şi a murit în locul lui (cf. Is 53,5).

Harul este dragostea care îl determină pe Dumnezeu să nu se poarte cu noi după păcatelor noastre şi nici să nu ne plătească după răutăţile noastre (cf. Ps 103,10). Harul este revărsarea gratuită a dragostei lui Dumnezeu asupra oamenilor sub formă de bunătate, blândeţe, iertare şi mântuire, pentru ca ei să se întoarcă la el (cf. Rom 2,4; 2Pt 3,9). Harul "este dragostea care îl face pe Dumnezeu să rămână fidel faţă de noi, chiar şi atunci când noi suntem infideli faţă de el (cf. 2Tim 2,13). Harul este dragostea lui Dumnezeu, care "atât de mult a iubit lumea, că l-a dat şi l-a jertfit pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică" (In 3,16). Harul este dragostea lui Dumnezeu care bate la porţile inimilor noastre chiar şi atunci când ele rămân închise faţă de el (cf. Ap 3,20-21).

Toate aceste cuvinte frumoase spuse despre "har" sunt cuprinse în lecturile biblice ale solemnităţii de astăzi, care ne vorbesc despre căderea omului în păcat şi despre ridicarea lui de către dragostea lui Dumnezeu, în Cristos şi Duhul Sfânt.

Prima lectură de astăzi (cf. Gen 3,9-15.20) ne arată cum, după ce oamenii s-au lăsat amăgiţi de diavol, au păcătuit, cum, după ce i-au întors spatele lui Dumnezeu şi i-au spus: "Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaştem căile tale" (Iov 21,14); cum după ce au ajuns cu toţii ca necuraţii şi toate faptele lor bune au devenit ca un veşmânt pătat; cum după ce au căzut cu toţii ca frunzele uscate şi fărădelegile i-au spulberat ca vântul (cf. Is 64,6); după toate acestea Dumnezeu i-a căutat, i-a mângâiat şi le-a adus promis mântuirea.

Evanghelia de astăzi (cf. Lc 1,26-38) continuă ideea primei lecturi şi ne spune că Dumnezeu, cel părăsit şi refuzat de oameni, a revărsat peste ei bunătatea, blândeţea, iubirea şi mântuirea sa, pregătind din veşnicie, atât pe Mesia, mântuitorul promis, cât şi pe Maria, neprihănit zămislită, care avea să nască pe Mesia. La Maria l-a trimis Dumnezeu pe îngerul său ca să aducă lumii vestea cea bună a naşterii Mântuitorului lumii. Isus a venit, a căutat şi a mântuit ceea ce era pierdut în Adam (Mt 18,11; Lc 19,10). Când Adam, capul omenirii, a căzut în păcat, toţi urmaşii lui au căzut împreună cu el şi împreună cu el au murit fizic şi spiritual. Dacă, în momentul păcatului, oamenii i-au zis lui Dumnezeu, împreună cu satana: "Nu mai vreau să-ţi slujesc ca rob!" (Ier 2,20) sau "Pleacă de la noi. Nu voim să cunoaştem căile tale" (Iov 21,14). În momentul mântuirii, Dumnezeu, în Duhul Sfânt, i-a spus fiecărui păcătos în parte: "Trezeşte-te, tu, care dormi, ridică-te dintre cei morţi şi te va lumina Cristos" (Ef 5,14).

Lectura a doua (cf. Ef 1,3-6.11-12) duce şi mai departe ideea şi ne spune că Isus, cel născut din sânul imaculat al Mariei neprihănit zămislite, prin patima, moartea şi învierea sa a adus lumii cufundate în păcat: binecuvântarea, sfinţirea, alegerea, adoptarea, înfierea, măreţia, predestinare, mântuirea şi viaţa veşnică. Iată de unde am căzut şi iată unde am fost înălţaţi prin harul lui Dumnezeu.

Revenim iarăşi la căderea noastră, pentru a înţelege mai bine harul mântuirii divine. Dacă diavolul a uzat de toată ingeniozitatea sa malefică pentru a o amăgi pe Eva, să lase porunca lui Dumnezeu să lase închinarea lui Dumnezeu, să lase ascultarea de Dumnezeu şi să mănânce din rodul pomului oprit. Dacă diavolul a rostit cele mai oribile minciuni despre Dumnezeu: cum că ar fi nedrept şi aspru; cum că ar avea o Legea tot nedreaptă şi aspră; cum că nu ar fi fost sincer faţă de om şi nu i-ar voi fericirea; cum că Dumnezeu se teme ca oamenii să ajungă înţelepţi, cunoscând binele şi răul, căci atunci şi-ar pierde puterea; cum că Dumnezeu nu ar conduce bine universul, aşa cum l-ar conduce el, numai să intre omul în capcana lui Satana. Dacă diavolul a oferit şi oferă oamenilor nadă, ca pescarul la peşte, "bunurile sale", adică otrăvurile sale mortale: libertate fără Dumnezeu; pofte fără Dumnezeu; plăceri fără Dumnezeu; viaţă cu bani, bogăţie, putere, mărire deşartă, fără Dumnezeu. Dacă diavolul oferă şi creştinilor otrăvuri letale: botez fără credinţă, mântuire fără cruce, iertarea fără pocăinţă, împărtăşanie fără spovadă, viaţă creştină fără responsabilitatea evangheliei, viaţă veşnică fără Cristos etc. Asta înseamnă că interesul lui în privinţa oamenilor este maxim. Asta înseamnă că ura şi răzbunarea contra oamenilor sunt maxime. Asta înseamnă că răul uneltit contra oamenilor este maxim. Toate acestea le-a făcut şi le face pentru a ne lua totul şi, pentru a ne pierde cu totul în iad.

Şi, iarăşi, dacă Dumnezeu a fost atât de prompt în a le promite o nouă Evă şi un nou Adam (cf. Gen 3,15), care să strice lucrările diavolului (cf. 1In 3,8) şi să-i scoate din valea întunecată a morţii în care s-au lăsat împinşi (cf. Ps 23,4); în a-i călăuzi departe de pomul vieţi pentru a nu rămâne veşnic nefericiţi (cf. Gen 3,17-19); în a le acoperi oamenilor goliciunea cu pielea unui animal jertfit (cf. Gen3,21), ca prefigurare a suferinţelor şi a morţii lui Mesia, pentru mântuirea lor; în a-l promite pe Duhul Sfânt, care i-a părăsit prin păcat, care să le sfinţească şi să-i umple iarăşi de viaţă... dacă Dumnezeu a făcut şi face toate acestea pentru noi, oamenii, asta înseamnă că Dumnezeu ne iubeşte infinit mai mult decât ne urăşte diavolul; asta înseamnă că noi suntem foarte importanţi pentru el şi că ne vrea veşnic cu el în rai.

Atât din graba diavolului de a ne pierde (cf. 1Pt 5,8; Ap 12,12), cât şi din graba lui Dumnezeu de a ne salva (cf. Gen 3,15), noi trebuie să învăţăm ceva foarte important; trebuie să învăţăm să ne grăbim, ca şi sfântul Cristofor (+ 251), de a ieşi urgent de sub stăpânirea satanei şi de a intra rapid în slujba lui Dumnezeu. Aici este înţelesul chemării zilnice şi insistente a Bisericii, de a ne apropia de sfânta Spovadă. Iar, dacă noi nu facem urgent pasul spre Dumnezeu; dacă noi nu apucăm repede mâna salvatoare a lui Dumnezeu; dacă noi nu facem să fie lăudată măreţia harului său; dacă noi nu devenim "nişte instrumente care cântă gloria lui Dumnezeu" (cf. Ef 1,3-6.11-12); dacă noi nu devenim supuşi voinţei sale, ca Maria, care toată viaţa a spus: "Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38), atunci totul este zadarnic, căci Dumnezeu nu mântuieşte pe nimeni fără aportul lui. Sfântul Augustin (354-430) spunea: "Cel ce ne-a creat fără de noi, nu ne mântuieşte fără de noi".

Astăzi o sărbătorim pe Maria, Fecioara din Nazaret (cf. Lc 1,26); Eva cea nouă promisă din paradis (cf. Gen 1,26); femeia smerită şi credincioasă, femeia plină de iubire şi speranţă (cf. Lc 1,45.48); femeia plină de tot harul Dumnezeu (cf. Lc 1,28); femeia toată frumoasă şi neprihănit zămislită (cf. Ct 1,8; 4,7; 5,9; 6,1; 7,7); femeia din al cărui sân neprihănit s-a născut noul Adam, Mesia (cf.Lc 1,35). Dar astăzi o sărbătorim pe Maria şi ca acea femeie care s-a temut şi fugit de orice păcat; şi ca acea femeie care l-a întrebat pe Dumnezeu ce cale trebuie să urmeze, chiar dacă i-au vorbit îngerii cerului (cf. Lc 1,34); pe femeia care a răspuns imediat cu "da" la chemarea lui Dumnezeu (cf. Lc 1,38); şi ca acea femeia care a cooperat activ cu harul şi Isus, pentru mântuirea lumii (cf. Col 1,24).

Astăzi o sărbătorim pe Maria Neprihănit Zămislită, pe Maria zămislită fără de păcat, pe Maria cea plină de har şi toată frumoasă, pe Maria căreia Dumnezeu i-a făcut "mare dar" (cf. Lc 1,28). Dar nimeni să nu creadă că Maria, ca fiică a lui Adam şi a Evei, nu a avut nevoie de mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Maria, ca orice fiică a lui Adam şi a Evei, a avut nevoie de mântuire şi a fost mântuită de Dumnezeu; dar a fost mântuită într-un mod unic şi cu totul special. Maria, în vederea naşterii Mântuitorului Isus, a fost ferită din prima clipă a existenţei sale de orice prihană a păcatului şi de orice experienţa a răului, aplicându-i-se anticipat mântuirea lui Isus de la cruce; căci nu era cu putinţă ca Mântuitorul Isus, ca neprihănitul şi sfântul prin excelenţă, ca puritatea însăşi, ca Fiul lui Dumnezeu cel de trei ori sfânt (cf. Is 6,3) să se fi născut dintr-o victimă a satanei şi dintr-un sân matern întinat de păcat. Dar tot nimeni să nu creadă că Maria, care a fost mântuită printr-un har unic în întreg universul, nu a cooperat şi nu a corespuns la har. Cântarea ei, Magnificat, ne arată că ea a practicat în mod sublim: credinţa, speranţa şi dragoste; umilinţa, lauda şi bucuria în Domnul; slujirea, predicarea şi jertfa de sine (cf. Lc 1,39-56).

Diferenţa dintre Maria şi noi, cei botezaţi, stă în faptul că ea fost curăţită de orice prihană a păcatului înainte de naştere, iar noi am fost curăţiţi imediat după naşterea noastră, prin sfântul Botez. O altă diferenţă între Maria şi noi este corespunderea ei perfectă la har şi corespunderea noastră imperfectă la harul mântuirii.

Harul neprihănirii şi al mântuirii primit de Maria şi, apoi, primit şi de toţi cei botezaţi, l-a costat pe Dumnezeu cel întreit şi unic foarte mult. Pentru mântuirea noastră, Tatăl, pentru un timp, s-a lipsit de intimitatea cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, pe care i-a trimis cu misiunea mântuirii în lume. Isus s-a lipsit de un timp de intimitatea Tatălui şi a îngerilor cerului şi s-a coborât pe pământul suferinţelor şi s-a făcut omul durerilor; s-a întrupat nu cu natura îngerilor, ci cu natura păcătoasă a oamenilor (cf. Rom 8,3); ca să ajungă la noi, în valea întunecată a morţii (cf. Ps 23,4), s-a făcut chiar păcat (cf. 2Cor 5,21) şi blestem pentru noi (cf. Gal 3,13); ba, mai mult, s-a lăsat abandonat pentru o vreme de Tatăl ceresc (cf. Mt 27,46); a învăţat, a mângâiat şi a vindecat; a îndurat ocară, suferinţă şi moarte. Duhul Sfânt şi-a schimbat acum locuinţa în noi, de unde se roagă şi mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8,26). Toate aceste lucruri au fost absolut necesare pentru ca noi oamenii, copiii lui Adam şi ai Evei, să putem fi mântuiţi din valea întunecată a morţii şi din ruina noastră veşnică, unde ne-am aruncat singuri, deşi Dumnezeu ne avertizase (cf. Gen 2,17).

Am citit undeva un fapt care m-a surprins, punându-l în legătură cu mântuirea noastră. Un marinar şi-a pus viaţa în pericol pentru a salva un coleg beat căzut în mare. A doua zi, marinarul l-a întâlnit pe acel coleg, l-a salutat frumos şi l-a întrebat cum se simte după incident. La salutul frumos al marinarului, cel salvat i-a răspuns cu o injurie. Marinarul i-a amintit că el este acela care l-a salvat de la înec în noaptea trecută. La aceste cuvinte, au urmat şi mai multe injurii. Atunci, m-am gândit că acesta este şi purtarea multor oameni, care, deşi mântuiţi prin jertfa de la cruce, aduc injurii la adresa lui Dumnezeu cel întreit şi unic; aduc injurii la adresa celor care lucrează împreună cu Dumnezeu la mântuirea lor. La mântuirea lui Dumnezeu, Maria a răspuns cu laudă (cf. Lc 1,46-47), cu angajare în munca apostolică, cu grija de a-l duce pe Isus la oameni, de a-i orientata pe oameni spre Isus şi de a-i aduna pe oameni în jurul lui Isus.

Orice sărbătoare a Mariei ne învaţă că ea, Maria, este o icoană, este o imagine a Biserici (cf. LG 68). Asta înseamnă că tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Maria face şi pentru fiecare membru al Bisericii.

Asta înseamnă că, dacă Maria a fost mântuită prin harul de la cruce, asta înseamnă că şi noi am fost mântuiţi la fel; Dacă, prin acest har, Maria a fost înfrumuseţată ca o mireasă pentru Isus, asta înseamnă că şi noi am fost înfrumuseţaţi la fel la Botezul nostru; Dacă Maria a fost chemată să trăiască în credinţă, speranţă şi iubire până la moarte, asta înseamnă că şi noi am fost chemaţi la fel; dacă Maria a fost înviată, înălţată, glorificată cu trupul şi sufletul la cer, încoronată ca regină pentru a domni veşnic cu Isus, asta înseamnă că şi noi vom împărtăşi această soartă fericită; dacă Maria a fost chemată să petreacă pământul şi cerul, slujindu-l pe Isus şi pe oamenii de mântuit, asta înseamnă că şi noi am fost chemaţi să facem la fel. Dacă Maria a răspuns cu "da", la "da"-ul lui Dumnezeu şi cu "nu" la "nu"-ul lui Dumnezeu, asta înseamnă că, pentru a împărtăşi soarta ei fericită, trebuie să facem şi noi ca ea.

Maria Ulatowska (n. 1948 la Varşovia), în cartea ei Viaţa lui Padre Pio, ne povesteşte că, pe când Padre Pio era copil, a făcut un pelerinaj cu părinţii săi la un sanctuar al Maicii Domnului din sudul Italiei. Printre mulţi pelerini care veniseră să o cinstească pe Sfânta Fecioară Maria la acel sanctuar, el a văzut pe o mamă care ţinea în braţele sale un copilaş, dar care era diform, care semăna mai mult cu un boţ de carne la care nu te puteai uita fără să te îngrozeşti. Femeia cu pruncul diform în braţe şi-a făcut loc prin mulţime şi a ajuns până în faţa altarului deasupra căruia se afla icoana Mariei, neprihănit zămislite. Aici, femeia, ridicându-şi copilul diform în sus, pentru ca Sfânta Fecioară să-l poată vedea bine, începu să se roage cu glas tare: "Maica mea, te rog să-l vindeci. Mor de durere când îl văd cum suferă!" Cum Maica Domnului părea că nu aude, deşi mama strigase către ea în mai multe rânduri, femeia şi-a aruncat copilul pe altarul ei şi a dat să plece. Dar cum copilul a căzut pe altar, a şi început să plângă, s-a făcut dintr-o dată normal, s-a ridicat în picioare şi şi-a strigat mamă-sa pe nume. Toţi au rămas uimiţi, a fost o minune. Din acel moment, Padre Pio a iubit-o, a cinstit-o şi a predicat-o mult pe Maria.

Maria, neprihănit zămislită, Maria toată frumoasă, Maria înălţată cu trupul şi sufletul la cer, Maria care domneşte cu Isus în cer, lucrează şi astăzi, împreună cu Isus, la sănătatea şi frumuseţea noastră sufletească. De aceea, oricât de diformi sufleteşte am fi, din cauza păcatului, să strigăm la Maica Domnului şi ea ne va obţine de la Fiul ei, Isus, harul convertirii şi al mântuirii.

O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi, care alergăm la tine, şi pentru cei care nu aleargă!

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a II-a din Advent - B

"Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu" (Is 40,1)

Suntem în duminica a II-a din Advent, anul B, iar cuvântul lui Dumnezeu, astăzi, pentru noi, este unul de mângâiere şi speranţă a mântuirii: "Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu. Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui a luat sfârşit, că fărădelegea lui a fost ispăşită şi că a luat pedeapsă îndoită din mâna Domnului pentru păcatele sale" (Is 40,1-2).

Aceste cuvinte de mângâiere şi speranţă sunt luate din partea a doua a cărţii lui Isaia. Dacă proiectele de ţară din prima parte a cărţii lui Isaia (1-39) au fost realizate numai parţial din cauza slăbiciunii oamenilor şi a ostilităţii popoarelor păgâne din jur; proiectul spiritual, din partea doua parte a cărţii (40-66), proiect care include eliberarea din cea mai grea sclavie posibilă, sclavia păcatului; eliberarea de sub cea mai apăsătoare tiranie, tirania diavolului şi întoarcerea din cea mai dureroasă înstrăinare, înstrăinarea de Dumnezeu, a fost realizat total, pentru că el a fost lucrat de Mesia, de "slujitorul lui Dumnezeu" (cf. Is 41,9; 42,1). Iată ce ne spune profetul Isaia astăzi: "Domnul Dumnezeu vine cu putere şi braţul lui supune totul. Iată, preţul biruinţei lui este cu el şi rodul izbânzii merge înaintea lui. El va paşte turma sa ca un păstor, va lua în braţe mieii, îi va purta la pieptul său şi va conduce la odihnă oile care alăptează" (cf. Is 40,11).

Şi noi, creştinii, avem în acest timp de Advent acelaşi proiect spiritul cu cei din Vechiul Testament: eliberarea din cea mai grea sclavie posibilă, sclavia păcatului; eliberarea de sub cea mai apăsătoare tiranie, tirania diavolului, şi întoarcerea din cea mai dureroasă înstrăinare, înstrăinarea de Dumnezeu. Şi l-a proiectul nostru spiritual din acest timp de Advent, "Slujitorul lui Dumnezeu", Isus, Mesia, care va veni, se oferă să lucreze împreună cu noi pentru realizarea totală a proiectului nostru.

Este o povestire care spune că un rege şi-a anunţat sosirea într-o localitate şi că în acea localitate va poposi în prima casă de la intrare. În prima casă din acea localitate trăia un om singur. Când a auzit el vestea că regele va poposi în casa lui - casă tare răvăşită - s-a apucat repede de treabă. Dar, chiar de la începutul lucrării sale, s-a văzut ajutat de un necunoscut, care lucra frumos şi sigur. Iar, când totul a fost pregătit, surpriză, necunoscutul care l-a ajutat şi a făcut aproape tot lucrul era însuşi regele aşteptat.

Pentru noi, această istorioară, cu regele care a lucrat împreună cu acel om la pregătirea casei lui, nu este o poveste. Sfântul Marcu, care a scris evanghelia sa pentru păgânii şi sclavii din Roma, şi nu pentru evreii obişnuiţi cu Scripturile, îl prezintă pe Mesia care vine să se nască şi să trăiască în sufletele oamenilor, ca pe "Robul Domnului", ca pe robul care nu a venit ca să fie slujit şi ca să slujească (cf. Mt 20,28), ca pe robul care preferă şi iubeşte mai întâi pe robi şi păcătoşi, dar nu-i neglijează nici pe toţi ceilalţi (cf. Mc 2,17). Iar, acest această evanghelie, această veste bună, a atras aşa mulţi sclavi şi păgâni la credinţa creştină, încât unii dintre preoţii şi împăraţii păgâni au numit religia creştină "o religie de sclavi".

Deci, şi pentru noi, robii de astăzi ai păcatului, ai satanei şi ai morţii, a venit Isus, "Slujitorul lui Dumnezeu", ca să lucreze la proiectul nostru spiritual, mântuirea sufletului. Să-i acceptăm ajutorul, aşa cum evreii cărora le predica Ioan Botezătorul au făcut-o, aşa creştinii din Roma au făcut-o, aşa cum omul din povestirea de mai sus a făcut-o; şi atunci pregătirea noastră pentru Isus care vine la noi va fi optimă.

Sfântul Marcu îşi începe evanghelia astfel: "Începutul evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu" (Mc 1,1). Scriptura ne vorbeşte încă de câteva cărţi biblice, care încep la fel: "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul" (Gen 1,1); "La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu; şi Cuvântul era Dumnezeu" (In 1,1). Toate aceste moduri de a începe o carte biblică vor să ne spună că totul începe numai cu Dumnezeu Tatăl, cu Isus, Fiul său, şi cu Duhul Sfânt. Dar că şi totul se desăvârşeşte tot cu numai Dumnezeu Tatăl, cu Fiul său şi cu Duhul Sfânt. De aceea, şi începutul noului an liturgic şi începutul Adventului, simbol a începutului vieţii şi al oricărui început, încep tot cu numai Dumnezeu Tatăl, cu Dumnezeu Fiul şi cu Dumnezeu Duhul Sfânt. De aceea, creştinii îşi încep şi sfârşesc viaţa, îşi încep şi îşi sfârşesc faptele, tot numai "în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Duhului Sfânt".

Pentru că totul începe şi se desăvârşeşte cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Biserica ne aminteşte că, timpul Adventului, toate timpurile liturgice şi toată viaţa noastră constituie un drum în doi cu Dumnezeu. Fără Dumnezeu viaţa omului pe pământ ar fi un surghiun prea greu, aşa cum spune frumoasa cântare: "În doi Isus drag, pe-al vieţii drum să mergem". Cineva spunea că atunci când în viaţa noastră nu se văd urmele a două urme de paşi alăturate, paşii noştri şi paşii lui Dumnezeu, atunci trebuie să ştim că Dumnezeu ne poartă în braţele sale.

Juan Donoso Cortes (1809-1853), filosof, diplomat, parlamentar şi om politic spaniol, spunea: "Deşi mulţi oameni cred că merg singuri pe drumul vieţii, cu toate acestea Dumnezeu este cel care-i poartă prin viaţă. Cât de bine ar fi ca toţi oamenii să cunoască şi să nu uite lucrul acesta!"

Sfântul Ioan Botezătorul ne spune că proiectul nostru spiritual - eliberarea din cea mai grea sclavie posibilă, sclavia păcatului; eliberarea de sub cea mai apăsătoare tiranie, tirania diavolului; şi întoarcerea din cea mai dureroasă înstrăinare, înstrăinarea de Dumnezeu - proiect făcut de însuşi Dumnezeu şi redat prin profetul Isaia, încă din Vechiul Testament, trebuie să înceapă cu mărturisirea păcatelor, cu o viaţă sobră arătată chiar în hrană şi vestimentaţie, cu o viaţă de smerenie în relaţiile cu Dumnezeu şi cu semenii (cf. Mc 1,4-7). Ioan Botezătorul ne redă cuvintele scrise în cartea prorocului Isaia: "Iată glasul celui ce strigă în pustiu, pregătiţi calea Domnului, neteziţi-i cărările lui (cf. Lc 3,4; Is 40,3-4). Iar pustiul unde trebuie pregătită şi netezită Domnului o cale nu este altul decât sufletul nostru răvăşit de păcat.

Aşa cum păgânii şi sclavii din Roma, auzind chemarea lui Isus la pocăinţă, spre iertarea păcatele şi spre mântuirea sufletelor, au venit la el cu viaţa şi păcatele lor ca să fie mântuiţi; tot aşa au făcut şi evreii din întregul ţinut al Iudeii şi cei care locuiau în Ierusalim, auzind şi ei chemarea lui Isus la pocăinţă spre mântuirea sufletelor, au venit la Isus, prin Ioan Botezătorul, devenit "rob al Domnului", mărturisindu-şi păcatele şi botezându-se, în aşteptarea Botezului cu Duhul Sfânt.

Aici vreau să punctez ceva foarte important pentru noi. De când Isus a fost prezentat şi s-a prezentat lumii ca "rob al Domnului"(cf. Evr 5,8; Mt 20,28), numele de rob, dispreţuit cândva, a devenit de atunci un titlu de mare cinste şi de mare onoare. Astfel că Ioan Botezătorul, înainte mergătorul lui Mesia, s-a prezentat pe sine ca "rob al lui Isus" (cf. Mc 1,11); apostolii s-au prezentat lumii la fel: Paul, rob al lui Isus Cristos (cf. Rom 1,1); Iacob, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Cristos (cf. Iac 1,1); Petru, rob şi apostol al lui Isus Cristos (cf. 2Pt 1,1); Iuda, rob al lui Isus Cristos (cf. Iuda 1,1). La fel şi toţi creştinii cei buni, asemenea lui Eprafa, s-au prezentat şi se prezintă lumii ca el: Eprafa, rob al lui Cristos, care se luptă pentru voi în rugăciunile sale (cf. Col 4,12). Să nu ne fie ruşine să ne prezentăm şi mai ales să ne arătăm lumii, ca "robi ai lui Dumnezeu şi ai lui Isus", căci în împărăţia cerurilor intră numai robi ai lui Dumnezeu şi ai lui Isus Cristos: "Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!" (Mt 25,21).

Când sfântul Remigiu (433-529), robul Domnului, l-a botezat pe regele Clovis al Francilor (466-511), i-a spus aceste cuvinte: "Arde tot ceea ce ai iubit până acum şi iubeşte tot ceea ce ai ars până acum!"

Iată câteva exemple de sfinţii, care la convertirea lor au ars păcatul pe care l-au iubit, au iubit virtutea ce au ars-o până atunci şi, la fel ca şi profeţii şi apostoli, au ajutat la pregătirea drumului lui Isus către multe alte inimi răvăşite:

Ieronim (347-420) a fost un tânăr care ducea o viaţă depărtată de Dumnezeu, în Roma. Când, luminat de Dumnezeu, rostit de un "rob al Domnului", şi-a dat seama de viaţa lui greşită, a părăsit toate şi s-a dus lângă locul Naşterii Domnului din Betleem şi acolo a trăit tot restul vieţii, în meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, în pocăinţe pentru păcate şi în scrieri pioase pentru convertirea oamenilor. Astăzi, acel tânăr este cunoscut sub numele de sfântul Ieronim.

Teodora era o tânără din Alexandria (secolul al V-lea). Aceasta, luându-se după o prietenă rea, a comis un adulter. Divulgată de această prietenă rea, a fost repudiată. În semn de pocăinţa, s-a deghizat în bărbat şi s-a dus să ceară primire într-o mănăstire pentru bărbaţi. Aici au ţinut-o câteva zile la poartă. După mai multe zile a fost primită sub numele de Teodor. Dar diavolul n-a lăsat-o în pace. Într-o localitate vecină cu mănăstirea, o tânără a născut în afara căsătoriei. Ea a zis că pruncul l-a conceput cu fratele Teodor. A primit şapte ani de pedeapsă, de excludere din mănăstire pentru această faptă. În acest timp a locuit într-o peşteră din pădure, împreună cu acel copilaş, pe care l-a crescut în adâncă credinţă. Când a fost reprimită în mănăstire, a murit. La pregătirea pentru înmormântare, au aflat că Teodor era femeie. Teodora a făcut pocăinţă pentru fapta ei de adulter şi acum este cunoscută sub numele de sfânta Teodora din Alexandria.

Margareta de Cortona (1247-1297), Italia, a fost o fată simplă din popor, a fost sedusă de un bărbat şi a trăit cu el nouă ani în păcat. Când şi-a revenit din vraja păcatului, a făcut mărturisire publică a păcatelor sale, a cerut public iertare pentru scandalul dat, a făcut pocăinţă publică toată viaţa şi a trăit frumos până la moarte. Astăzi, ea este cunoscută sub numele de sfânta Margareta de Cortona.

Asta aşteaptă Dumnezeu şi de la noi în acest timp de Advent, în acest timp de pocăinţă. Sfântul Augustin (354-430) zice: "Păcatul nemărturisit, neispăşit şi rămas fără pocăinţă, este o osândă sigură".

Iată ce ne spune şi sfântul Petru în lectura a doua de astăzi: "Ziua Domnului va veni ca un hoţ. Atunci cerurile vor pieri cu un vuiet mare; stihiile, arzând, se vor desface, iar pământul va arde cu tot ce are pe el. Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţei lui, ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea. Pentru aceea, iubiţilor, aşteptând aceste lucruri, străduiţi-vă să fiţi aflaţi de el fără prihană, fără vină şi în pace" (2Pt 3,10-12). Deci, trebuie să luăm în serios chemarea lui Dumnezeu la convertire, altfel este rău.

Este o fabulă, cu o conversaţie între doi peşti, unul bătrân şi altul tânăr. Cel bătrân îi spuse într-o zi celui mai tânăr: "Vezi să nu muşti din nada pescarului, căci acesta te va scoate din apă, te va tăia, te va arunca pe un grătar şi apoi te va mânca. Aşa ne-au spus nouă înţelepţii noştri". Dar peştele cel tânăr a răspuns obraznic: "Ce ştii tu, bătrâne şi ce ştiu înţelepţii noştri? O venit vreunul dintre ai noştri să ne spună cum e afară din apă? Astea sunt poveşti!" Şi zicând asta, a muşcat nada de lângă el. Într-o clipă a fost tras afară din apă, tăiat, aruncat pe grătar şi mâncat. Cât de greu s-a înşelat şi cât de mult a regretat că n-a ascultat sfatul celui mai bătrân. "Ziua Domnului va veni ca un hoţ. Atunci cerurile vor pieri cu un vuiet mare; stihiile, arzând, se vor desface, iar pământul va arde cu tot ce are pe el. Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţei lui, ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea" (2Pt 3,10).

Alexandru Macedon (356-323 î.C.) a comis o crimă din mărire deşartă. A ucis un filozof, pe nume Clitos, pe motiv că nu i s-a închinat ca unui zeu. Acest păcat, zice Seneca (4 î.C.- 65d.C), l-a costat toate izbânzile sale. Pentru uciderea acestui filozof, i-au fost uitate izbânzile asupra lui Darius şi a perşilor. Pentru uciderea acestui filozof, i-au uitate achiziţiile de corăbii şi tunuri. Totul pentru o faptă nechibzuită şi neispăşită.

Si noi am ucis pe cineva prin păcatele noastre, l-am ucis pe Fiul lui Dumnezeu (cf. Evr 6,6). Prin ura şi duşmăniile noastre, i-am ucis şi pe mulţi dintre fraţii noştri (cf. 1In 3,15). Dacă nu mărturisim păcatele, dacă nu le ispăşim şi nu facem pocăinţă pentru ele, toate faptele şi realizările noastre bune, vor fi date uitării (cf. Ez 18,24).

În acest timp sfânt de Advent, Dumnezeu însuşi, care merge alături de noi, prin chemările preoţilor, "slujitorii Domnului", ne ajută să ne convertim, să ne mărturisim păcatele, să facem pocăinţă pentru ele şi să le ispăşim prin fapte de credinţă şi de dragoste (cf. 1Pt 4,8). Să nu refuzăm convertirea, mărturisirea păcatelor, ispăşirea, faptele de pocăinţă şi faptele de dragoste!

Pr. Ioan Lungu