Reflecţie la duminica a IV-a din Advent – B

Oare îmi vei zidi casă în care să locuiesc eu? Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi el însuşi o casă!

(cf. 2Sam 7,7.11).

Iată-ne ajunşi în cea de-a patra duminică din Advent, în ultima duminică de pregătire, atât pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, care deja ne bate la uşă, cât şi pentru venirea lui Isus de-a doua. În acest timp scurt care ne mai desparte de sărbătoarea Crăciunului, Biserica voieşte să mai adaoge câteva bune învăţături la pregătirea noastră creştină, pentru a întâmpina şi trece cu bine sărbătorile care se apropie.

Creştinismul a fost introdus în Boemia de către sfinţii Ciril şi Metodiu, pe vremea regelui Vratislau; la moartea acestuia, în anul 920, credinţa creştină se afla încă la începuturile ei, şi mulţi principi păstrau încă obiceiurile lor păgâne. Chiar familia regală era împărţită: mama regelui, Ludmila (860-921), împreună cu fiul mai mare, Venceslau (907-929), urmau noua credinţă, având o capelă pentru slujbe în interiorul palatului; soţia regelui, Drahomira (900-921), şi fiul mai mic, Boleslau (915-967), erau de partea nobililor care nu îmbrăţişaseră creştinismul. Boreslau, numit şi cel Crud, care rămăseseră păgân, care se purta rău cu toţi, şi care şi-a ucis şi fratele pentru a-i lua tronul, nu era iubit de popor. Venceslau, numit de popor „cel bun şi sfânt”, şi care devenise creştin, era iubit de popor. Venceslau, înainte ca să fie iubit, ascultat şi susţinut de popor, el mai înainte el, iubea, asculta, şi susţinea oamenii în nevoile lor. Personal, purta săracilor alimente, îmbrăcăminte şi lemne de foc; personal purta medicamente bolnavilor şi le pansa rănile; personal le dădea exemplu de viaţă creştină, trăind cum a trăit Isus (cf. 1In 2,6).  

Aşa cum a procedat sfântul rege, Venceslau, cu poporul său, aşa a făcut şi Isus, împăratul cerului şi al pământului cu noi; el, văzând lipsurile, rănile şi durerile noastre, s-a despuiat de măreţia sa împărătească, şi, pentru a ne vindeca pe noi cei răniţi de păcat, s-a întrupat din sânul Fecioarei; a copilărit şi muncit la Nazaret; a predicat, a hrănit, şi a vindecat mulţimile pe tot cuprinsul ţării; a suferit, a murit, şi a înviat la Ierusalim; s-a înălţat la cer cu umanitatea noastră de pe un munte din Galileea şi ne atrage la sine. Astfel, el şi-a arătat mai întâi bunătatea şi dragostea sa faţă de noi (cf. Fil 2,6-11).

Învăţătura pe care, Biserica, vrea să ne-o aducă astăzi, este aceea că, religia creştină se deosebeşte toate celelalte religii ale lumii prin aceea că, dacă în toate celelalte religii ale lumii accentul se pune pe ceea ce omul trebuie şi poate să facă pentru Dumnezeu, ca mai apoi să primească darurile lui; în religia creştină, accentul se pune invers, se pune pe ceea ce Dumnezeu a făcut şi face pentru om, ca mai apoi omul să-i poată mulţumi şi sluji. Aceasta este tema pe care o dezvoltă lecturile biblice de astăzi.

Prima lectură (cf. 2Sam 7,1-16), ne spune că, pe când David, locuia în splendida sa casă de cedru din Ierusalim, şi-a amintit că, tot la Ierusalim, chivotul Domnului, locuia într-un simplu cort. Atunci s-a gândit, ca alături de casa lui, să-i ridice şi Domnului o casă, un templu demn de măreţia lui. Domnului i-a plăcut planul lui David. Dar, şi Dumnezeu avea din veşnicie un plan pentru David şi dinastia lui, iar, planul divin trebuie să aibă prioritate. Înainte ca David să-i ridice Domnului la casă la Ierusalim, Dumnezeu vrea ca, David, să accepte ca mai întâi, Domnul, să-i zidească lui David o casă, mult mai mare şi mai importantă decât templul pe care l-a plănuit David pentru Domnul. De aceea, Dumnezeu îi vesteşte lui David, prin profetul Natan că, el însuşi îi va construi lui o casă, adică, o dinastie, un tron şi o împărăţie, care vor dăinui veşnic înaintea sa, prin naşterea unui „fiu” care se va ivi din coapsele sale; dar, acestui „fiu”, Domnul însuşi îi va fi tată, iar el, îi va fi Domnului „fiu”. Plin de uimire şi surprindere plăcută, David, a acceptat planul divin, ca Domnul, mai întâi, să-i facă lui o „casă”, şi a spus în psalmul responzorial de astăzi: „Milostivirea Domnului în veci o voi cânta, cu gura mea voi spune din neam în neam adevărul tău” (Ps 89,2).

În evanghelia de astăzi (cf. Lc 1,26-38), avem o situaţie asemănătoare. Maria stătea liniştită în casa părintească de la Nazaret şi se gândea cum să trăiască o viaţă dăruită lui Dumnezeu, alături de feciorelnicul ei soţ, Iosif. Dar, Dumnezeu îi apare Mariei, şi îi cere ca, mai înainte ca ea să-i poată sluji Domnului, alături de Iosif, ea să se lase slujită de el, prin lucrarea sa bună, prin lucrarea mântuirii, prin naşterea lui Mesia, pe care el vrea să o facă în ea. Maria, a acceptat să se lase slujită şi mântuită de Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, şi i-a răspuns astfel lui Dumnezeu: „Iată, roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 2,38). Şi, apoi, a putut foarte bine să-i aducă Domnului cea mai plăcută şi înaltă slujire, şi să colaboreze cu el la lucrarea sa de mântuire a tuturor oamenilor.

Am auzit, poate, de „Icoana Maicii Domnului cea cu trei mâini”. Ea este un simbol al slujiri Mariei, lui Dumnezeu şi oamenilor. Această icoană se află în prezent la Mănăstirea Hilandar, din Muntele Athos, Grecia. Icoana Maicii Domnului a fost concepută şi pictată cu trei mâini, pentru a arăta că, Maica Domnului, după ce a acceptat planul lui Dumnezeu de mântuire, prin Cristos şi Duhul Sfânt, slujeşte cu multă dăruire, atât pe Dumnezeu, cât şi pe oameni: cu o mână îl slujeşte pe Isus, iar cu celelalte două îngrijeşte de oamenii de mântuit. Nu trebuie să uităm niciodată că Maica Domnului, dar şi toţi ceilalţi sfinţi, îşi petrec paradisul, făcând bine oamenilor de pe pământ. De aceea şi noi să slujim lui Dumnezeu şi mântuirii oamenilor.

Şi, iarăşi, când, Maria, s-a întors acasă din vizita ei în casa lui Zaharia şi Elisabeta, Iosif, a aflat că, în acest timp, logodnica lui, a zămislit de la Duhul Sfânt. Frământat de vorbele lumii şi neînţelegând misterul, Iosif, a hotărât să o lase pe Maria în ascuns. Atunci, Domnul, îi împărtăşeşte şi lui Iosif planul său mântuitor, şi îi cere să primească mântuirea sa, prin lucrarea lui Mesia, pe care Maria logodnica îl poartă în sânul ei, şi căruia el, îi va da numele de Isus. Iosif, acceptă mântuirea lui Dumnezeu şi i se dedică fără să mai rostească nici un cuvânt în toată viaţa lui (cf. Mt 1,18-24).

Cu şase luni înainte de Bunavestire a Mariei, Zaharia şi Elisabeta, două rudenii ale Mariei, doi soţi în vârstă care nu aveau copii, îl slujeau pe Dumnezeu, în post şi milostenii, în rugăciuni şi vegheri sfinte, în templu şi în casă, pentru a primi un copil. Dumnezeu, îi apare lui Zaharia în templu, şi-i spune că, mai înainte ca el, Domnul, să primească de la el posturile, milosteniile, rugăciunile şi vegherile sale, ei, să primească de la Domnul slujirea şi mântuirea, mult mai importantă decât naşterea unui copil, prin lucrarea lui Mesia care va veni, şi pe care fiul lor, pe care ei îl aşteaptă, îl va sluji. Zaharia, învăţat ca numai el să-i slujească Domnului, nu poate concepe ca Dumnezeu să-i slujească lui, de aceea, deşi, îi place propunerea lui Dumnezeu, îi vine greu să creadă o minune ca asta, îi vine greu şi să renunţe la ideile sale, şi din aceste cauze şovăie în a da răspunsul potrivit şi necesar. De aceea, pentru şovăirea lui între lege şi har, va rămâne mut până ce va vedea puterea lucrării lui Dumnezeu. La naştere a copilului cerut şi aşteptat, Zaharia şi Elisabeta, au crezut pe deplin şi au acceptat lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, prin Mesia, pe care fiul lor îl va sluji. De aceea, Zaharia şi toată casa lui, înalţă o cântare de preamărire a lui Dumnezeu (cf. Lc 1,1-25.67-80). Iar, Ioan, prin viaţa sa austeră, prin predicile lui înfocate, prin suferinţele şi moartea sa, i-a pregătit Domnului un popor gata să-l primească pe Isus (cf. Lc 1,17).

Sfântului Paul, care ne vorbeşte în cea de-a doua lectură de astăzi, orbit şi el de diavol şi de mentalitatea lumii, ca Zaharia şi Iosif, şi neînţelegând misterul mântuirii lui Dumnezeu, prin Isus şi Duhul Sfânt, o bună parte din viaţa sa, a refuzat mântuirea prin Isus. Ba, mai mult decât atât, în orbirea sa farisaică, îi prigoneşte pe Isus care trăieşte în creştini, crezând că prin aceasta aduce cult lui Dumnezeu (cf. In 16,2). Pe drumul Damascului însă (cf. Fap 9,1-6), pe când mergea să-i aresteze şi să-i întemniţeze pe creştini, Isus, îi descoperă „taina ascunsă de veacuri”, taina mântuirii prin Cristos şi Duhul Sfânt, taină care va deveni „evanghelia sa”. Sfântul Paul, acceptă mântuirea prin Isus şi Duhul Sfânt, devine un apostol al al acestei mântuiri, lăudând gloria harului lui Dumnezeu, singurul înţelept de urmat (cf. Rom 16,25-27).

Dacă, nu vom începe prin a primi mai întâi mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, păcatele noastre vor rămâne neiertate, sufletele noastre vor rămâne pătate şi întinate, noi vom rămâne slăbiţi ca frunzele uscate spulberate de vânt, iar, toate faptele noastre bune, vor fi ca un veşmânt pătat (cf. Is 64,5-6).  

Biblia, ne spune că: „Noi îl iubim pe Dumnezeu, pentru că el ne-a iubit mai întâi” (1In 4,19); pentru că el ne-a ales mai întâi (cf. In 15,16), ne-a chemat mai întâi (Ef 1,4-6), ne-a mântuit mai întâi (cf. In 5,17), a suferit şi murit pentru noi mai întâi (cf. Fil 2,5-8).  

Adventul, Crăciunul, Postul Mare, Învierea Domnului, Înălţarea Domnului, Rusaliile, Timpul de peste an, Sfinţii, constituie lucrarea lui Dumnezeu făcută pentru noi, înainte ca noi să facem ceva pentru el. De aceea, numai după ce noi, mai întâi, vom primi mântuirea lui, vom primi şi noi harul să-l slujim pe el,  iertând aproapelui nostru (cf. Lc 6, 35); lăsând pe tata şi pe mama, pe soţul sau soţia, pe fiul şi pe fiica, pământurile şi bunurile, pe noi înşine şi chiar viaţa noastră; luându-ne crucea în fiecare zi şi să mergem după dânsul; murind pentru el şi pentru fraţii noştri (cf. Lc 14,26-27; 1In 3,16; 4,21).

Nouă creştinilor, care peste câteva zile vom celebra Naşterea lui Isus, Dumnezeu, ne cere, prin exemplele conţinute în lecturile de astăzi, să ne reînnoim acceptarea mântuirii noastre de la Botez; să-i deschidem iar inima, ca el să se renască şi să crească iar în noi.

Iar, deschiderea inimii noastre pentru Isus, care stă gata să se nască în sufletele noastre, începe cu o spovadă bună. Isus, nu poate intra, nu se poate naşte, nu poate creşte şi nici nu poate lucra, într-un suflet întinat de păcat şi stăpânit de diavol. De aceea, Adventul, ne cheamă la Spovadă, în vederea Crăciunului. Iar, omul curăţit de păcat şi mântuit, asemenea aleşilor din lecturile de astăzi, nu mai trăieşte pentru el însuşi, dar trăieşte numai pentru Dumnezeu şi aproapele (cf. 2Cor 5,15).

Locuitorii unui ţinut aveau un rege foarte bun care, an de an, vizita fiecare familie în parte. Într-o zi, un om s-a prezentat la rege cu următoarea plângere: Maiestate, aveţi un obicei foarte frumos de a vizita în fiecare an, fiecare familie în parte. Pe mine de ce nu m-aţi vizitat niciodată? Atunci, regele, i-a răspuns cu blândeţe: De-ai şti cât de mult am dorit să te vizitez; dar nu am reuşit în nici un an, pentru că drumul spre casa ta este plin de bolovani, de spini şi de buruieni. Şi dacă voi curăţa drumul, veţi veni şi la mine? Desigur, i-a răspuns regele. Şi acel om, cu întreaga sa familie, s-a apucat de treabă, curăţind drumul spre casa lor. A fost greu, au muncit mult, dar, recompensa a fost pe măsură, pentru că în anul următor, regele a intrat şi la el. Şi tare mult s-a bucurat şi şi-a zis: s-a meritat!

Să facem şi noi această lucrare în sufletele noastre! În prag de Crăciun, Dumnezeu, ne cere, ca Mariei, ca lui David, ca lui Iosif, ca lui Zaharia şi Elisabeta, ca lui Paul, ca tuturor creştinilor buni, şi ca şi omului din povestirea de mai sus, să primim mântuirea lui Isus, lăsându-l să ne ridice păcatele (cf. In 1,29). Atunci, vom deveni asemenea Mariei, o arcă binecuvântată şi plină de harul lui Dumnezeu (cf. Lc 1,28), o arcă purtătoare de iertarea şi mântuirea lui Dumnezeu(cf. 2Sam 6,10; 1Cr 13,13; 15,25) .

Un tânăr povesteşte că, într-una din excursiile sale, trecând pe lângă o cascadă a văzut în cuva ei o bucăţică de lemn care se învârtea în loc. Se învârtea şi se întorcea mereu în locul unde căzuse. Din când în când, se părea că o să se lase antrenată de curent şi că o să poată pluti mai departe, dar, vârtejul o prindea şi o întorcea înapoi.  

Aşa este viaţa multor oameni. Ea descrie fără încetare aceleaşi vechi cercuri: aceleaşi vechi păcate, aceleaşi vechi nevoi, aceeaşi veche răutate, aceeaşi veche nemulţumire, aceeaşi veche disperare. În fiecare zi, aceleaşi gesturi, aceeaşi rutină, aceeaşi întoarcere în cerc! Viaţa lor se scurge mereu, dar ei nu ies din cuva obişnuinţei, a păcătoşeniei şi a zbuciumului. Este nevoie urgentă de a merge la Dumnezeu cu viaţa şi păcatele lor, căci, numai el îi poate scoate de acolo şi le poate schimba şi îmbucura viaţa.

La Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), episcopul oraşului Geneva, veni odată un om zbuciumat, ca să se intereseze cum şi când s-ar putea spovedi. Omul se purta cât se poate de timid şi ruşinat. La un moment dat, l-a întrebat pe episcop: "Ce aţi crede despre mine, Preasfinţite, dacă v-aş mărturisi toate marile mele păcate”? "Te-aş considera drept un sfânt - răspunse sfântul Francisc de Sales - pentru că numai sfinţii şi-au mărturisit fără nici o sfială păcatele şi au primit mântuirea lui Dumnezeu"! Omul, auzind acest răspuns încurajator, a prins curaj, şi făcu o spovadă bună. Noi toţi trebuie să ştim că atunci când mergem la sfânta spovadă devenim curaţi ca sfinţii şi îngerii, că devenim o locuinţă bună pentru naşterea lui Isus.

Repet, primirea mântuirii lui Dumnezeu şi schimbarea vieţii, începe cu o spovadă bună. "Creştinule, pentru ce te sfiieşti în a-ţi mărturisi păcatele în faţa preotului, un om de mântuit ca şi tine”?, întreabă sfântul Augustin (354-430). "Isus, nu a dat puterea dezlegării păcatelor, nici îngerilor, nici arhanghelilor, nici chiar Maicii sale, ci preotului, un om de mântuit ca şi tine", zice şi sfântul Ioan Gură de Aur (347-407).

Să pregătim calea lui Isus spre inima noastră, să primim mântuirea şi iertarea lui printr-o spovadă bună, căci, chiar dacă s-ar naşte Isus de mii de ori în altă parte, dar, dacă nu s-a va născut şi în sufletele noastre, tot pierduţi şi în păcatele noastre vom rămâne.

                                                                                                        Pr. Ioan Lungu