Reflecţie la duminica a III-a din Advent – B

Sufletul meu se bucură în Dumnezeu, mântuitorul meu (cf. Lc 1,47)! 

Duminica trecută am vorbit despre proiectul spiritual al lui Dumnezeu pentru poporul său ales, atât din Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament; proiect cuprins pe larg în partea a doua a cărţii profetului Isaia (40-66); proiect care poate fi sintetizat astfel: eliberarea din cea mai grea sclavie posibilă, sclavia păcatului; eliberarea de sub cea mai apăsătoare tiranie, tirania diavolului, şi întoarcerea din cea mai dureroasă înstrăinare, înstrăinarea de Dumnezeu. Acest proiect va fi realizat de însuşi Dumnezeu, prin naşterea lui Isus în lume, prin jertfa sa de la cruce şi prin trimiterea Duhului Sfânt. Dar, acest proiect includea şi aportul activ al oamenilor.  

Dacă în Vechiul Testament, profetul Isaia făcea cunoscut oamenilor acest proiect mântuitor al lui Dumnezeu, prin cuvintele primei lecturi de astăzi: „Domnul m-a uns şi m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor închişi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea; să dau de ştire un an de milostivire al Domnului” (cf. Is 61,1-2.10). În Noul Testament, Isus, realizatorul acestui proiect mântuitor pentru oameni şi împreună cu oamenii, preluând cuvintele profeţiei care se refereau la el, a spus tuturor celor care doresc mântuirea lui Dumnezeu: „Astăzi, cuvintele Scripturii pe care le-aţi auzit cu urechile voastre, s-au împlinit” (Lc 4,21). Mântuirea lui Dumnezeu vestită în Vechiul Testament, astăzi, prin lucrarea lui Isus şi a Duhului Sfânt, este în act, este în plină desfăşurare.

Deşi, mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, s-a realizat în urmă cu 21 de secole, şi acum este în plină desfăşurare şi se aşteaptă chiar venirea lui Isus de-a doua, cu toate acestea mulţi oameni mai trăiesc încă în întuneric şi în umbra morţii, în sclavia diavolului şi în îndepărtare de Dumnezeu, fără iertare şi mântuire, pentru că nu are cine să le facă cunoscută bucuria iertării şi să-i conducă la mântuire. În urma păcatului, omul a ajuns la o aşa orbire sufletească, că asemenea oricărui orb are nevoie să fie luat de mână de un altul şi condus la lumină. Isus este cel care poate ajuta orice om. Auzind Ioan, în închisoare, de faptele lui Cristos, i-a trimis pe unii dintre discipolii săi ca să-i spună: "Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul?" Isus le-a răspuns: "Mergeţi şi spuneţi-i lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună. Şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine" (Mt 11,2-6). Isus, este cel care a deschis ochii orbilor şi a adus mângâiere tuturor suferinzilor păcatului; însă, Isus, a încredinţat această putere şi tuturor ucenicilor săi, la Botezul lor (cf. Mt 10,8; Lc 9,1). Periculos este ca orbul să încapă pe mâna altui orb, căci atunci amândoi vor cădea în groapa pierzării (cf. Mt 15,14).

După 21 de secole de creştinism, mulţi oameni mai trăiesc încă orbi şi bolnavi sufleteşte, agonizează şi mor fără mântuire; asta se datorează faptului că, cei botezaţi, nu-şi exercită misiunea profetică primită la botezul lor; iar, Dumnezeu, la mare sa judecată, le va cere cont tuturor celor botezaţi de pierzarea fraţilor lor (cf. Ez 33,6-8).

Maria, prima fiică credincioasă a noului popor ales, prima mântuită de Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, şi-a făcut cunoscută mântuirea primită de la Dumnezeu, în faţa lui Zaharia şi a lui Elisabeta, cât şi în faţa locuitorilor din ţinutul muntos al Iudeii, a tresăltat înaintea lor de bucuria mântuirii primite, şi i-a chemat şi pe ei să primească mântuirea lui Dumnezeu: „Sufletul meu preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale” (Lc 1,46-48). În urma acestei mărturisi Zaharia şi Elisabeta, vecinii şi locuitorii din ţinutul muntos al Iudeii, cred şi primesc mântuirea lui Dumnezeu; şi astfel Zaharia scapă de muţenie, Elisabeta scapă de sterilitate; iar, vecinii şi locuitorii din ţinutul muntos al Iudeii, se umplu de bucuria mântuirii primite (cf. Lc 1,39-66).

Sfântul apostol Paul, un alt smerit spre care a privit Dumnezeu, un alt mântuit de Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt; pentru darul mântuirii primite, el laudă pe Dumnezeu, se roagă şi predică până la marginile pământului (cf. Fap 1,8). Cei evanghelizaţi de sfântul Paul, se umplu de o aşa bucurie a mântuirii, că lasă nu numai obiceiurile păgâne şi se dezlipesc de cele trecătore, dar renunţă chiar la ei înşişi şi la viaţa lor (cf. Mt 16,24-6; Lc 9,23-26), numai să nu piardă mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt.   

Astăzi, Dumnezeu, prin Maria şi apostolul Paul, ne cheamă şi pe noi, prin cea de-a doua lectură, să facem la fel: „Fraţilor, bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Aduceţi mulţumiri pentru toate, căci acest lucru îl vrea Dumnezeu de la voi întru Isus Cristos. Nu stingeţi Duhul. Profeţiile să nu le dispreţuiţi. Cercetaţi toate şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de tot ceea ce este rău. Cel care v-a chemat este credincios cuvântului său şi el însuşi va duce la îndeplinire lucrarea sa” (1Tes 5,16-22.24).

Noi creştinii, noii profeţi ai lui Dumnezeu prin Botez, după exemplul Sfintei Fecioare Maria, al sfântului Paul şi al tuturor creştinilor buni, trebuie să împărtăşim şi altora bucuria mântuirii pe care am primit-o, ca să putem spune şi noi: „Duhul Domnului este asupra mea; el m-a trimis să aduc săracilor vestea cea bună” (cf. Is 61,1). Iar, contemporanii noştri să poată spune despre noi, ceea ce oamenii timpului lui Isus, spuneau despre Maria şi Paul, şi despre Ioan Botezătorul: „În acel timp, a fost trimis de Dumnezeu un om cu numele Ioan. Acesta a venit spre mărturie ca să mărturisească despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci era trimis ca să dea mărturie despre lumină. El a zis: Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: «Îndreptaţi calea Domnului», precum a zis profetul Isaia 40,3. Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află acela pe care voi nu-l cunoaşteţi; cel care vine după mine, care înainte de mine a fost şi căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei" (In 1,6-8.23.26).

Un misionar a fost chemat într-o zi la patul de moarte a unui indian păgân. A început să-i vorbească de mântuirea prin Cristos şi Duhul Sfânt, cele două braţe ale lui Dumnezeu; mai exact, a început ă-i vorbească cum, Dumnezeu, în marea lui Iui iubire, l-a trimis şi l-a dat pe Isus ca jertfă pentru a spăla păcatele celor care se încred în el; cum l-a trimis apoi pe Duhul Sfânt spre a desăvârşi lucrarea lui de la cruce. Cum ai zis că-l chemă pe Mântuitorul tuturor celor care cred în el? Isus, i-a răspuns misionarul.  Şi, indianul, luând crucifixul din mâna misionarului, l-a sărutat, zicând:”Isuse, ai milă de mine păcătosul! Dacă te-aş fi cunoscut mai demult, mai demult te-aş fi iubit!” Şi muri fericit, murmurând numele lui Isus.

Acest bătrân indian a crezut în mântuirea lui Dumnezeu, şi a voit să fie mântuit; prin Cristos şi Duhul Sfânt, şi-a recunoscut şi mărturisit păcatele, primind de la Dumnezeu iertarea şi mântuirea. Însă nu toţi oamenii se recunosc păcătoşi, ca creadă, să-şi mărturisească păcatele şi, să primească mântuirea.

Don Pedro Téllez-Giron (1574-1624), un duce spaniol de Osuna, numit de Filip III (1578-1621), regele Spaniei şi Portugaliei ca, vice-regele de Sicilia şi Napoli, a vizitat într-o zi închisoarea din Napoli. Întreţinându-se cu deţinuţii, i-a întrebat pe fiecare despre pricinile pentru care fuseseră închişi; toţii susţineau sus şi tare că sunt nevinovaţi. Numai un singur deţinut şi-a mărturisit cu sinceritate faptele rele pentru care a fost condamnat la ani grei de detenţie. Observând vice-regele că omul acesta şi-a recunoscut cu sinceritate, regret şi dorinţă de îndreptare greşelile, a dat următoarea poruncă şefului închisorii: „Scoateţi-l pe ticălosul acesta de aici. Să meargă la casa lui pentru a nu-i mai corupe cu ticăloşeniile lui pe toţi aceşti nevinovaţi, care... oricum, vor trebui să mai rămână.  

Sfântul Toma de Villanova (1486-1555), spune că: ”Sufletul păcătosului e ca un pustiu sălbatic, fără nici un rod bun. Din el nu lipsesc şerpii veninoşi, diavolii; nu lipsesc spinii, dorinţele păcătoase; nu lipsesc scaii, relele care se ţin de noi; şi nici ţepii dureroşi, patimile noastre”. Dar, Dumnezeu, a promis că: „Ţinutul pustiu şi uscat se va veseli, deşertul se va bucura şi va înflori cum înfloreşte crinul, se vor deschide ochii orbilor şi vor auzi urechile surzilor. Cel şchiop va sări ca cerbul şi limba celui mut se va dezlega. Însuşi Dumnezeu va veni şi vă va mântui” (Is 35,1.4). Numai cine vine la Isus, şi îşi recunoaşte sărăcia de fapte bune şi bogăţia de păcate, este mântuit.

Sfântul Ambrozie, spune şi el: „Cristos”, este totul pentru noi. Vrei să-ţi vindeci rănile sufletului? El este medicul. Ai nevoie de ajutor? El este tăria. Tinzi spre cer? El este calea. Umbli în întuneric? El este lumina. Simţi foamea? El este hrana. De aceea, psalmistul spune: „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul. Fericit este omul care se încrede în el” (Ps 34,8).

Mulţi dintre cei care au rămas, rămân şi vor rămâne fără mântuire, nu vor să-şi recunoască starea grea a sufletului lor şi nici să-şi mărturisească păcatele. Toţi aceştia vor plânge amar atunci când vor vedea că păcătoşi asemenea lor, s-au mântuit venind la Isus şi mărturisindu-şi cu sinceritate păcatele. 

Mi-amintesc de două pariuri celebre, în care doi bogaţi, au voit să le arate prietenilor lor, dar şi lumii întregi că, mulţi datornici, mulţi săraci, şi mulţi păcătoşi, nu vor să creadă şi accepte şansa ce le este oferită pentru a scăpa de datorii, de sărăcie şi de păcate. Iată cele două pariuri:

Un latifundiar, care avea mulţi datornici, a stabilit o zi şi un orar anume din acea zi, în care să-i achite pe toţi datornicii care se vor prezenta la biroul său de pe plantaţie. În acest sens, a pus şi un afiş mare la vedere, prin care toţi datornicii erau invitaţi să vină cu zapisele datoriilor lor, la biroul său, pentru a le fi şterse, pentru a le fi iertate. Dar, numai că datornicii lui, asemenea slujitorul leneş din evanghelie, au început să gândească rău despre el şi, să spună că: vrea să-şi bată joc de ei; că nu-i mai ajunge averea; că vrea să mai câştige ceva; că este o glumă cinică; că nu cred în o aşa generozitate, etc. Şi astfel, orele de graţie treceau şi nimeni nu venea să primească achitarea promisă. Când timpul era aproape a expirat, când uşa era gata să se închidă, au sosit doi bătrâni venind de departe, soţ şi soţie, aducând cu ei toate documentele datoriilor lor. Imediat au fost achitaţi şi declaraţi liberi de orice datorie. Auzind toţi ceilalţi datornici de achitarea bătrânilor, plângeau de durere că n-au crezut şi n-au venit să fie achitaţi şi ei de datoriile lor, dar era prea târziu, timpul expirase. „De aceea vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă în împărăţia cerurilor împreună cu Abraham, Isaac şi Iacob, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul din afară. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor" (Mt 8,11-12).

Un bancher, a ieşit într-o zi în piaţa oraşului său, a instalat o tarabă improvizată, a aşezat pe ea mai multe monede mari din aur, iar alături a pus acest afiş: „Timp de 4 ore, schimb orice bănuţ de metal, cu un ban mare de aur”! Se spune că oamenii, treceau, dădeau din cap neîncrezători, zâmbeau ironic, credeau că este o farsă şi plecau mai departe, fără măcar să încerce să schimbe un bănuţ de metal cu un ban mare de aur. Când, timpul aproape expirase, a trecut pe acolo un copil. Era sărac şi nu avea în buzunar decât un mic bănuţ de metal. A citit afişul, a mers la bancher, i-a dat bănuţul de metal şi a primit pe loc un ban mare de aur, care i-a schimbat viaţa. Imediat după asta timpul a expirat, bancherul şi strâns taraba şi a plecat spre marele regret al celora care au pierdut ocazia de a-şi schimba şi ei soarta. „Dumnezeu spune: La momentul potrivit te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat: iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii” (2Cor 6,2).

Dumnezeu, ne oferă tuturor harul şi preţul mântuirii prin Cristos, aşa cum şi-a împărţit averea sa slujitorilor săi (cf. Mt 25,14). Dar, depinde de noi ceea ce facem cu acest har şi cu acest preţ al mântuirii.

Doi oameni, care săvârşiseră aceeaşi greşeală, se aflau într-o închisoare. Într-o zi, un prieten al lor, ca să-i ajute, le-a aruncat pe fereastra închisorii, doi săculeţi cu banii potriviţi pentru a-şi plăti cauţiunea. Cum ei dormeau lângă fereastră, săculeţii aruncaţi de prietenul lor, i-au lovit pe amândoi în cap. Unul, nervos că a fost lovit, fără să se uite ce era în săculeţ, a aruncat înapoi săcuteţul pe geam, înjurând; celălalt, fără să se supere de lovitură, s-a uitat să vadă ce e înăuntru. Văzând banii, şi-a plătit cauţiunea şi a fost eliberat. Celălalt a rămas mai departe în închisoare.

Dumnezeu voieşte ca, după cum evreii credincioşi din exilul babilonic, au primit harul mântuirii oferit de el prin eliberarea din robie, prin puterea reconstruirii templului, a Ierusalimului şi a ţării întregi, şi nu în ultimul rând prin tăria schimbării vieţii, şi apoi au cântat şi au tresăltat de bucurie; tot astfel şi acum el voieşte ca toţi oamenii să ajungă la adevărul şi la mântuirea sa prin Cristos şi Duhul Sfânt (cf. 1Tim 2,4); ca toţi oamenii să-şi aducă fiecare aportul său, la mântuirea personală şi la mântuirea fraţilor lor; ca la sfârşit, şi ei, asemenea evreilor, după ce vor primi mântuirea, să se bucure, să-i mulţumească şi să-i cânte, veşnic în împărăţia cerurilor, pregătită pentru lor de la întemeierea lumii (cf. Mt 25,34). Amin.  

                                                                                                      Pr. Ioan Lungu