Reflecţie la duminica Floriilor „B” - 2015.

Isus, s-a umilit pe sine. Pentru aceasta, Dumnezeu, l-a înălţat (cf. Fil 2,8-9).

Astăzi este Duminica Floriilor. Astăzi, Biserica, retrăieşte intrarea solemnă a lui Isus în cetatea Ierusalimului. Astăzi, Isus, îşi reafirmă în mod solemn disponibilitatea de a împlini voinţa Tatălui de mântuire a lumii, prin patima şi moartea sa pe lemnul crucii. Astăzi, Isus, face un ultim efort de a câştiga încrederea în dragostea şi divinitatea sa a poporului iudeu şi a popoarelor păgâne adunate la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. Astăzi, am intrat în săptămâna cea mai însemnată şi cea mai sfântă a an, pentru că astăzi am început să celebrăm cele mai însemnate şi cele mai sfinte mistere ale mântuirii noastre: pătimirea, moartea şi învierea lui Isus.

În timpul ciumei din Milano, sfântul episcop, Carol Boromeu (1538-1584), îmbrăcat în haine pocăinţă, desculţ şi cu cenuşă pe cap, se ruga lui Dumnezeu spre iertarea păcatelor poporului, spunând cu Moise când poporul şi-a făcut un viţel de aur spre închinare: „Doamne, loveşte-mă pe mine, dar, cruţă poporul meu” (Ex 32,32). Şi ciuma a încetat. Exact aşa a făcut şi a zis Isus, în faţa păcatului aducător de moarte al oamenilor. Şi blestemul păcatului a încetat.

Sărbătoarea Floriilor constituie pentru întreaga omenire o chemare cerească de a descoperi şi de a primi iubirea lui Dumnezeu, care l-a dat pe Fiul său, Isus, ca jertfă pentru păcatele noastre şi pentru mântuirea noastră (cf. In 3,16). Isus, încă din veşnicie, a răspuns voinţei Tatălui: „Iată vin să împlinesc voinţa ta, Dumnezeule” (Evr 10,7). Şi, tot din veşnicie, a spus: „Eu nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi. Spatele l-am dat celor care mă loveau, obrajii, celor care îmi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de la cei care mă insultau şi mă scuipau” (Is 50,5-7)

Într-adevăr, „Isus, care din fire este Dumnezeu, nu a ţinut morţiş la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,6-7) .El, a venit în lume pentru a împlini voinţa Tatălui de mântuire a lumii şi pentru ca noi, oile sale, să avem viaţă şi s-o avem din belşug (cf. In 10,10), prin pătimirile, moartea şi învierea sa.

Isus Cristos, venind în lume, s-a făcut fratele nostru (cf. Mt 25,40), s-a făcut prietenul nostru (cf. In 15,14), s-a făcut învăţătorul nostru (cf. Mt 23,8), s-a făcut Dumnezeul şi mântuitorul nostru (cf. Is 44,3). Isus, în calitatea sa de frate, de prieten, de învăţător, de Dumnezeu şi de mântuitor, ne-a învăţat ştiinţa mântuirii, ne-a ajutat în toate necazurile vieţii, ne-a vindecat bolile şi rănile, ne-a eliberat de toţi duşmanii noştri temuţi, diavolul şi lumea rea, ne-a înviat morţii; dar, mai ales a murit pentru păcatele noastre şi a înviat spre învierea, odihna şi fericirea noastră veşnică.

Aşa cum spun multe locuri din Biblie, Fiul lui Dumnezeu, venind în lume, s-a făcut: ochi pentru orb, picior pentru şchiop, sprijinitor pentru văduvă, apărător pentru orfan, speranţă pentru deznădăjduit, braţ puternic pentru cel căzut, călăuză pentru cel rătăcit, pâine pentru cel flămând, apă vie pentru cel însetat, răscumpărător pentru cel păcătos, speranţă de viaţă pentru cel ce moare şi odihnă veşnică pentru oricine crede în el (cf. Iob 29,15-16).

Cu toate acestea, mulţi l-au urât fără temei şi l-au respins (cf. In 15,25), voind semne suplimentare.

Este o poveste cutremurătoare, cu un orfan francez, care în anul 1870, a fost înfiat şi crescut regeşte de o familie bună creştină. Dar, în timpul revoluţiei franceze, acest orfan a ghilotinat pe binefăcătorii săi.

Pentru astfel oameni ingraţi, ca evreii şi ca orfanul acesta, Isus, a plâns la intrarea sa în Ierusalim (cf. Lc 13,34). Pentru astfel oameni ingraţi, ca evreii şi ca orfanul acesta, şi sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), plângea zicând: „Plâng pentru că iubirea nu este iubită”!

Dar, mult mai mulţi au fost oamenii care l-au primit, iubit şi urmat pe Isus. Amintesc aici doar puţi oameni iubitori de Isus, care au legătură cu intrarea lui Isus în Ierusalim şi cu patima şi moartea sa. Astfel, mulţi l-au iubit şi slujit ca femeia din casa lui Simon Leprosul, care l-a uns pe Isus cu ulei parfumat, aşa cum se ung luptătorii înainte de a intra în arenă (cf. Mc 14,3); mulţi l-au slujit ca femeile pioase din avutul lor (cf. Mc 15,40); mulţi l-au urmat pe calea învăţăturilor sale ca ucenicii săi; mulţi care şi-au aşternut hainele pe jos şi fluturau ramuri înverzite (cf. Mc 11,8), primindu-l ca pe marii regi (cf. 1Rg 1,38; 2Rg 9,13) şi ca pe marii preoţi (cf. 1Mac 13,51), şi cinstindu-l ca pe Domnul lor, cântându-i Osana (cf. Lev 23,40; Mc 11,9-10); mulţi alţii, chiar străini, au început să creadă în el, greci (cf. In 12,20), romani (cf. Mt 27,54) şi chiar răufăcători (cf. Lc 23,42). Pentru toţi aceştia şi pentru toţi care vor crede în el de-a lungul veacurilor, Isus, a intrat astăzi în Ierusalim, pentru a le aduce vestea cea bună a apropiatei lor mântuiri prin crucea sa.  

Sheldon Allan "Shel" Silverstein (1930-1999), un poet şi dramaturg american, a scris o poveste intitulată: „Copacului generos şi fericit”. În această poveste este vorba despre un copac care s-a împrietenit cu un copil. Copilul venea zilnic la copac şi se juca la umbra lui, iar copacul îl mângâia cu ramurile sale; pentru acest copil, copacul înverzea, înflorea şi rodea fructe plăcute la gust. Şi aşa se întâmpla de mai mulţi ani de zile şi amândoi erau fericiţi. Dar, a venit şi vremea despărţirii. Copilul crescând mare a trebuit să plece şi să-şi facă un rost în viaţă, iar copacul a rămas singur. După mai mult timp copilul s-a întors să-şi vadă pomul iubit, iar, pomul fericit, i-a zis: „Caţără-te pe trunchiul meu, fă-ţi leagăn din ramurile mele, mănâncă fructele mele, joacă-te la umbra mea şi fii fericit”! Sunt prea mare să mă mai pot căţăra pe copaci, i-a răspuns acesta. Am venit la tine ca să mă ajuţi. Am nevoie de nişte bani, a zis tânărul, poţi să mă ajuţi? Da, i-a fructele mele şi vinde-le! Mai târziu, copilul crescut mare, s-a întors şi i-a zis: Am nevoie de o casă, poţi să mă ajuţi? Da, taie ramurile mele şi fă-ţi o casă! Lângă casa pe care şi-a construit-o era un lac. Copilul, de acum matur, a venit la copac şi i-a zis: Am nevoie de o barcă pentru a pescui, poţi să mă ajuţi? Da, taie trunchiul meu şi fă-ţi o barcă, a răspuns copacul fericit. După ani, copilul ajuns bătrân, s-a întors şi i-a zis: Sunt prea obosit, poţi să mă ajuţi? Da, aşează-te pe ciotul meu, i-a spus copacul fericit şi, odihneşte-te!

Dacă vom pune în locul copacului generos şi fericit, pe Isus; dacă, ne vom pune în locul copilului, pe unul fiecare dintre noi; dacă vom pune în locul ramurilor copacului, care au fost începutul dăruirii de sine, ramurile verzi din mâinile noastre, vom obţine înţelesul sărbătorii Floriilor, pe care o celebrăm an de an. Asemenea  copacului generos din povestire, Isus, s-a jertfit în întregime pentru ajutorul, mântuirea şi fericirea veşnică a tuturor celor care în decursul vieţii pământeşti, vor crede în el, îl vor iubi şi îl vor sluji.   

Noi creştinii, prin ramurile verzi din sărbătoarea Floriilor, facem aducere aminte a începutului jertfei lui Cristos, începută de Florii şi desăvârşită pe Calvar.

Isus, prin intrarea sa triumfală în Ierusalim, înconjurat de mulţimea celor care îl iubesc, anticipează şi simbolizează intrarea sa glorioasă în cer, însoţit de toţi cei care vor crede în el, îl vor iubi şi îl vor sluji.

Isus a intrat astăzi în Ierusalim pe un asin, animalul de povoară al regilor paşnici, care vin pentru a aduna oile Domnului şi nu pentru a le împrăştia, care vin pentru a hrăni şi nu pentru a le ucide. Aşa au intrat David, Solomon şi Iehu în Ierusalim. Regii cuceritori au intrat în Ierusalim pe armăsari puternici, dar ei au venit pentru a împrăştia, a răpi şi a ucide oile ca, Haman şi ca Antioh Epifanul. Isus, regele paşnic şi umil al iudeilor, a intrat în Ierusalim pe un asin, pentru a arăta că el îl slujeşte pe Tatăl ceresc şi pe oameni, în umilinţă şi pace; pentru a arăta că el a venit pentru aduna oile risipite, pentru a le ocroti (cf. Lc 13,24) şi, pentru a arăta că el a venit pentru a le hrăni cu trupul şi sângele său, spre viaţa cea veşnică (cf. Mc 14,22-24).

Prin relatarea acestui fapt, Biblia, vrea să ne spună că, noi suntem cei care trebuie să-l purtăm pe Isus astăzi în lume, cu umilinţă şi pace. Astăzi, noi suntem cei prin care Isus vorbeşte lumii. Astăzi, noi suntem Biblia în imagini, care îl arătăm pe Isus lumii grăbite. De aceea, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu ne-a cerut inima, ochii şi fiinţa întreagă, pentru a-l putea arăta lumii pe Isus (cf. Prov 23,26).

La intrarea lui Isus în Ierusalim, cei mai vocali dintre cei care îi cântau „Osana” lui Isus, au fost copii şi tinerii (cf. Mt 21,15). S-ar putea ca, atunci, când în anul 1985, după ce ONU a proclamat Anul internaţional al Tineretului, an în care şi, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul II, i-a chemat pe tineri la Roma pentru a celebra împreună Floriile, şi apoi când a instituit Ziua Mondială a Tineretului în ziua de Florii a fiecărui an, să fi avut în vedere faptul că, în lumea mută de astăzi, în care tot mai puţini îi mai cântă „Osana” lui Isus, copii şi tinerii, ar fi o soluţie pentru a reaprinde focul credinţei şi al iubirii de Isus în lume. Iar, Papa Francisc I, le spune copiilor şi tinerilor în anul acesta, 2015, şi prin ei şi tuturor creştinilor că, pentru a împlini dorinţa Bisericii, de a reaprinde credinţa şi iubirea faţă de Isus în lume, trebuie să aibă mereu o inimă curată (cf. Mt 5,8); căci numai în inima curată nu locuiesc niciodată: gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile false şi blasfemiile (cf. Mt 15,19); pentru că numai în cei cu inima curată este disponibilitate continuă pentru primirea cuvântului divin, pentru sărbătoarea iubirii şi pentru misiune printre oameni; pentru că numai cei cu inima curată îl va putea vedea pe Dumnezeu pentru toată veşnicia (cf. Mt 5,8).

Biblia ne spune că: „După ce Dumnezeu în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul său” (Evr 1,1-2). Asta vrea să ne spună că chemarea divină la mântuire, prin Isus, este ultima încercare a lui Dumnezeu de a salva lumea. Plânsul lui Isus de la intrarea sa în Ierusalim, este pentru cei care vor pierde această ultimă ocazie (cf. Lc 19,42-44). Distrugerea Ierusalimului şi robia evreilor care l-au refuzat pe Isus, simbolizează distrugerea tuturor siguranţelor şi robia veşnică la diavol a tuturor celor care îl vor refuza pe Isus ca mântuitor personal.

Astăzi, de Florii, când medităm patimile şi moartea lui Isus, trebuie să recunoaştem şi complicitatea noastră la actul răstignirii. Nu ne putem atribui chinurile şi răstignirea Domnului numai evreilor fanatici şi romanilor păgâni de atunci, căci, şi noi, ori de câte ori ne lăsăm stăpâniţi de păcat, îl răstignim din nou pe Isus (cf. Evr  6,6).

Psalmistul ne spune că Isus pe cruce, Isus, a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit” (Ps 21/22,2). Isus a fost, este, şi va fi, Fiul cel preaiubit al Tatălui ceresc. Şi cu toate acestea, Tatăl ceresc, n-a putut privi spre Isus pe cruce. De ce? Din cauza păcatului nostru luat asupra sa. De aici putem vedea cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul, că nici nu poate privi spre el, nici este purtat de Isus.

Ce este de făcut? Să renunţăm la păcat să părăsim calea cea largă, calea pe care am urmat-o până acum. (cf. Evr 12,1; Mt 7,13-14) şi să ne convertim (cf. Fap 2,37-38). Aşa cum drumul spre Ierusalimul pământesc trece obligatoriu prin muntele Măslinilor, muntele jertfelor (cf. Num 19,1) muntele unde a plâns Isus cu lacrimi de sânge (cf. Lc 22,39), muntele unde şi David cel prigonit de fiul său Absalon şi de Şimei, a plâns (cf. 2Sam 15,30); tot astfel drumul nostru spre Ierusalimul ceresc, drumul nostru spre deschiderea mormintelor (cf. Zah 14,4) şi spre înălţarea la cer cu Isus (cf. Fap 1,12), trece tot prin muntele Măslinilor, adică, prin muntele jertfelor şi al plânsului pentru păcate.

Un preot ajuns la o tânără muribundă, i-a spus să repete după el: Isuse, îmi pare rău de păcate! Isuse, iartă-mă! Isuse, mântuieşte-mă! Isuse, te iubesc! În faţa lui Isus răstignit, Biserica ne cheamă şi pe unul fiecare dintre noi păcătoşii, să spunem astăzi şi totdeauna: Isuse, îmi pare rău de păcate! Isuse, iartă-mă! Isuse, mântuieşte-mă! Isuse, te iubesc!

Deşi, sărbătoarea Floriilor, începe cu intrarea lui Isus în Ierusalim pentru a împlini în umilinţă şi ascultare faţă de Tatăl ceresc, jertfa crucii, ea nu se termină la cruce, ci la înviere lui, pe care o vom celebra duminica viitoare. De aceea, versetul de la evanghelie, ne spune: „Cristos s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume” (cf. Fil 2,7-9).

                                                                                                        Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a V-a din Postul Mare - B

Toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru (cf. Is 52,10).

Pregătirea catecumenilor pentru sfântul Botez şi a creştinilor pentru celebrarea sfintelor Paşti, continuă. După o veche tradiţie, duminica a V-a  din Postul Mare, se cheamă „Duminica Patimilor”. În această duminică, crucile şi statuile sunt acoperite cu un văl de albastru, simbolul sobrietăţii vieţii şi al pocăinţei pentru păcate, iar credincioşii erau invitaţi să mediteze şi mai mult patimile şi moartea Domnului, care au adus lumii întregi, iudei şi păgâni, bucuria mântuirii.

Cu toate că această duminică se numeşte „Duminica Patimilor”, ea continuă totuşi tematica bucuriei din duminica trecută, „Duminica Laetare”, bucuria mântuirii pentru orice om care o doreşte şi o caută. În această duminică, deşi, lectura a doua de astăzi ne vorbeşte despre strigătele de durere, despre lacrimile amare şi de moartea lui Isus pe cruce (cf. In 12,20-33; Evr 5,7-9), totuşi, Isus, vorbeşte despre suferinţe şi moartea sa, ca despre o „preamărire”, ca despre o „victorie” asupra celor mai temuţi duşmani ai mântuirii omului, lumea rea şi diavolul şi, ca despre o „cauză de mântuire” pentru mulţi oameni  (cf. In 12,23.31-32).

Isus, şi-a asemănat astăzi suferinţele şi moartea sa, cu suferinţele şi moartea „bobului de grâu”. De ce şi-a asemănat Isus suferinţele şi moartea sa cu suferinţele şi moartea bobului de grâu? Pentru că bobul de grâu este aruncat în pământ pentru a suferi şi pentru a muri, nu pentru a dispărea, dar pentru a învia, pentru a se multiplica, pentru a rodi un seceriş bogat. Deci, aşa cum suferinţele şi moartea bobului de sunt o condiţie absolut necesară pentru a învia fiinţă nouă, pentru a se multiplica şi pentru a rodi îmbelşugat; tot astfel, suferinţele şi moartea lui Isus, au fost o condiţie absolut necesară pentru a învia cu un trup glorios, pentru a se multiplica în multe alte boabe, şi pentru a rodi spre viaţa veşnică (cf. Lc 24,46). asemănare bob de grâu, care suferă şi moare pentru a învia şi pentru a se înmulţi şi, nu pentru a dispărea.  

Iată pentru ce Isus îşi vede pătimirile şi moartea sa ca pe o „preamărire”, ca pe o „rodire îmbelşugată”, ca pe o „mare victorie” şi ca pe o „cauză de mântuire” pentru mulţi oameni. Prin pătimirile şi moartea sa, Isus, va deveni mântuitorul tuturor oamenilor, evrei şi păgâni, mântuitorul tuturor păcătoşilor, mântuitorul tuturor popoarelor şi, capul omenirii răscumpărate, care vor purta chipul său şi care vor fi fraţii să (cf. Rom 8,29-30). Acum înţelegem şi de ce Isus, deşi, puţin tulburat ca om, îi cere Tatălui său ceresc această „preamărire” prin patimă şi moarte: „Acum sufletul meu este tulburat şi ce să spun: «Tată, salvează-mă de ceasul acesta!»? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, glorifică numele tău!" Atunci a venit o voce din cer: «L-am glorificat şi iarăşi îl voi glorifica»" (In 12,27-28).

Răspunsul, Tatălui ceresc, la rugăciunea fierbinte lui Isus de „preamărire”, este o trimitere evidentă la cele întâmplate cu Moise în vechime, omul căruia Dumnezeu, pe muntele Sinai, i-a vorbit cu glas de tunet în faţa poporului, confirmându-i statutul de profet şi lider al naţiunii (cf. Ex 20,18-21). Astăzi, Tatăl, răspunzând cu voce tare la rugăciunea fierbinte a lui Isus, l-a confirmat ca Fiu al său şi ca mântuitor al omenirii apăsate de păcat. De aceea, Isus, a spus: "Nu pentru mine a răsunat acest glas, ci pentru voi” (In 12,30).

Isus, „bobul de grâu”, va cădea în pământ pentru a rodi o recoltă bogată de suflete mântuite; pentru a rodi spicul noului popor ales al lui Dumnezeu format din toate popoarele lumii; pentru a da naştere unui nou popor de oameni care vor avea înscrisă Legea în inima lor; pentru a ridica un nou popor ales care va accepta şi respecta noua alianţă, aşa cum a anunţat profetul Ieremia din prima lectură (cf. Ier 31,32). Deci, Isus, s-a folosit de imaginea morţii bobului de grâu, pentru a arăta că moartea sa nu va însemna sfârşitul lui, ci, multiplicarea lui într-un nou popor de aleşi, format din toate naţiunile. Astfel, că de acum înainte, toate marginile pământului vor vedea mântuirea lui Dumnezeu (cf. Is  52,10).

Grecii, care l-au căutat astăzi pe Isus, să-l vadă şi să-i vorbească, au constituit preludiul preamării sale de la cruce, când va atrage la sine pe toţi oamenii dăruiţi de Tatăl (cf. In 12,32; In 7,37), când va mântui pe toţi care îl caută din toată inima şi, când va judeca lumea păcătoasă şi va birui pe diavol (cf. In 12, 31-32).

Grecii, renumiţi prin căutarea de înţelepciune (cf. 1Cor 1,22), astăzi s-au dovedit cu adevărat înţelepţii, pentru că, în timp ce iudeii l-au lepădat şi condamnat la moarte (cf. In 11,52), ei au venit să-l caute, ca să-i vorbească planul ucigaş al iudeilor, dar mai ales să-i vorbească despre nevoia lor de mântuire. Căutând mântuirea, ei părăsit greşelile păgânismului şi s-au înscris mai întâi în iudaism. Şi pentru că iudaismul nu i-a mulţumit, l-au părăsit, şi au venit la Isus, singurul mântuitor al lumii (cf. Fap 4,12). Asta, da, înţelepciune. Aceşti grecii venind la Ierusalim ca să se închine de sărbătoarea Paştelui, au primit harul de a-l descoperi pe adevăratul lor Paşte, pe Isus, care îi va trece de la moarte la viaţă, de la suferinţele pământului la bucuriile veşnice ale cerului.

Dumnezeu, ne vrea şi pe noi şi pe toţi oamenii pământului, la fel de înţelepţi ca aceşti greci, adică, ne vrea lăsând erorile păgâne, ne vrea venind la Isus, ne vrea primindu-l pe Isus ca pe mântuitor al nostru personal. Iudeii credeau eronat că mântuirea se dă la un popor întreg pe bază de “descendenţă” din Abraham (cf. In 8,39), iar, Isus, a spus că mântuirea se dă “individual”, pe bază de credinţă şi naştere din nou (cf. In 3,3).

Pe timpul lui Isus, poporul iudeu, era sub jugul greu al romanilor, aşa cum acelaşi popor iudeu pe timpul lui Ieremia, care ne vorbeşte în prima lectură (cf. Ier 31,31-34), se afla sub jugul greu al babilonienilor. Profeţii falşi, în frunte cu Hanania, anunţau mincinos sfârşitul dominaţiei babiloniene în doi ani, şi iată că după şapte ani, Babilonul era mai puternic ca oricând (cf. Ier 28,15-17). Şi pe timpul lui Isus, profeţii falşi de la templu, anunţau sfârşitul dominaţiei romane asupra lor; dar, romanii erau încă foarte puternici. Armatele lui Nebucadneţar au trecut prin porţile Ierusalimului, pe care l-au distrus, au dat foc templului, iar pe mulţi evrei i-a dus în robie. Şi pe timpul lui Isus armatele romane erau deja în Israel şi distrugeau material şi spiritual, fizic şi moral, pe locuitorii ţării şi pe oamenii de la templu. La vremea aceea, Ieremia, profetul Domnului, era arestat şi închis în curtea templului. Acum, Isus, adevăratul profet al Domnului, a fost fost lepădat de iudei şi condamnat la moarte (cf. In 11,52).

Şi aşa cum Ieremia, din groapa din curtea templului, chiar în timpul acestei vremi de necaz, a fost chemat şi trimis de Dumnezeu să le transmită evreilor nevrednici, un mesaj de bine şi de încurajare. Mai exact, mesajul era cel cuprins în prima lectură de astăzi: Domnul, va încheia o nouă alianţă cu ei; Domnul va pune Legea lui în inimile lor; Domnul îi va face iarăşi poporul său; Domnul le va ierta toate păcatele; Domnul nu-şi va mai aduce niciodată aminte de păcatele lor; şi, că Domnul îi va lua de mână şi-i va elibera din robia babilonică aşa cum odinioară i-a eliberat din robia Egiptului (cf. Ier 31-34). Zic, aşa cum profetul Ieremia din groapa din curtea templului, şi din mijlocul necazurilor, le-a adus evreilor de pe timpul său aceste veşti bune din partea lui Dumnezeu; tot astfel, Isus, cel lepădat şi condamnat la moarte de mai marii iudeilor (cf. In 11,52), Isus, cel părăsit de mulţi, le-a adus astăzi evreilor şi a păgânilor care zăceau în întuneric şi în umbra morţii, care erau condamnaţi la moartea şi osândă veşnică, cea mai mare veste bună posibilă: că el a fost trimis de iubirea lui Dumnezeu pentru a lua asupra sa păcatele şi osânda lor; că el avea să moară pentru ei la cruce; că avea să fie pus în mormânt asemenea bobului de grâu; ca el avea să-i învie, că avea să le învingă toţi duşmanii, ca avea să-i învie şi pe ei, împreună cu el la o viaţă nouă şi sfântă, iar apoi îi va purta cu sine în paradis (cf. In 12,20-33).

Într-o parohie, trupul lui  Isus de pe o cruce mare, stătea gata să se desprindă şi să cadă. Parohul, a chemat un meşter lemnar ca să-l prindă din nou pe Isus în cuie. Meşterul a venit, a fixat scara lângă cruce şi a urcat ca să-l prindă pe Isus în cuie. Ajuns acolo sus, s-a simţit dintr-o dată răscolit în suflet. Şi-a amintit dintr-o dată de credinţa pe care n-a mai practicat-o de multă vreme; şi amintit dintr-o dată şi de păcatele sale multe şi grele prin care l-a răstignit zilnic pe Isus. Durerea, căinţa şi dorinţa de îndreptare i-au cuprins sufletul. De aceea, trebuind acum să bată câte un cui nou în mâinile şi picioarele lui Isus, a început să plângă ca un copil şi a spus: „Nu pot face asta, părinte. Am făcut-o de prea multe ori înainte, iar acum nu o mai pot face. Chemaţi pe un altul”. Şi, coborând de pe scară, a plecat acasă plângând, ca seara să revină la biserică pentru sfânta spovadă şi împărtăşanie, împreună cu toată familia.

Acesta este motivul pentru care Isus a refuzat să fugă din calea morţii. Dacă, Isus, nu ar fi mers la moarte, conform planului Tatălui, tot rodul muncii lui de până atunci l-ar fi cules satana; iertarea păcatelor nu s-ar fi realizat; spicul noului popor al lui Dumnezeu format din toate naţiunile de sub cer nu ar mai răsărit; alianţa cea nouă în sângele său nu s-ar fi realizat, iar mutarea noastră în fericirea cerului n-ar mai fi avut loc.

Se spune că un om sărac din Berlin, şi-a petrecut aproape toată viaţa în sărăcie şi scormonind prin gunoaie. Dar, iată că, într-o, lângă mormanul de gunoaie lângă care scormonea, a sosit o maşină, iar din ea au coborât doi bărbaţi, un poliţist şi un oficial de la bancă. Aceştia, i-au transmis că o rudă bogată de peste ocean, o rudă uitată de el, i-a lăsat la moartea sa o moştenire un milion de dolari şi, că trebuie să meargă cu ei ca să o ridice. Crezând că e o farsă, a voit să o ia la fugă. Dar, în final, s-a lăsat convins, a mers cu ei, a primit banii şi şi-a schimbat total viaţa. Şi pentru unul fiecare din noi sărmanii păcătoşii care scormonim prin gunoaile lumii, Isus, fratele nostru uitat, a lăsat un testament şi o moştenire extraordinar de bogată în cer, o moştenire câştigată prin suferinţe şi moartea pe cruce, o moştenire pe care astăzi Biserica ne-o aduce la cunoştinţă prin lecturile de la sfânta Liturghie. Ar fi un mare păcat să refuzăm acest „testament de fericire veşnică”, tocmai acum când suntem în necazurile şi durerile pământului.

Acesta a fost scopul venirii lui Isus în lume, scopul ajungerii la acest „ceas”, scopul punerii lui în pământ ca „bobul de grâu”, ca noi poporul său, format fie din iudei sau păgâni convertiţi, să putem primi acest “testament” be bogăţie şi de fericire veşnică. 

Cruce, suferinţa şi moartea repugnă omului păcătos amăgit de diavol, dar, tocmai ele au rămas după păcat căile mântuirii. Când vom pricepe necesitatea crucii şi a morţii pentru mântuire şi le vom accepta ca Isus, ca apostolii şi, ca toţi creştinii cei buni, abia atunci am venit cu adevărat la Isus. Sfântul Paul după ce a fost bătut cu pietre la Derbe pentru evanghelia lui Isus, venind la Antiohia, a spus: "Trebuie să trecem prin multe încercări, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14,22).

Isus, s-a folosit de imaginea suferinţelor şi morţii bobului de grâu, pentru a arăta că atât moartea sa, cât şi moartea aleşilor săi, nu va însemna nici sfârşitul lui, şi nici sfârşitul celor care cred în el, dar, va însemna ajungerea la o viaţă nouă, fericită şi veşnică în împărăţia cerurilor.

Apostolul Paul, cel care a primit misiunea de a duce evanghelia la neamuri (cf. Fap 13,46-47), va folosi în predicile sale imaginea suferinţelor şi a morţii bobului de grâu pentru a vorbi oamenilor despre faptul că moartea creştinului, asemenea morţii lui Cristos, nu reprezintă sfârşitul existenţei, ci premiza necesară pentru a ajunge la învierea din morţi şi pentru a dobândi un trup nou, un trup duhovnicesc, asemenea celui avut de Isus după învierea sa (1Cor 15,35-49).

Johannes Joergensen (1866-1956), romancier, poet, dramaturg şi eseist danez, care abia la 30 de ani, a intrat în Biserica Catolică, după ce s-a născut într-o familie luterană şi a crescut în ateism, a scris o frumoasă parabolă spre a-i întări pe creştini în suferinţe şi moarte. Iată, parabola: „Într-o zi mohorâtă de toamnă, un ţăran, cu sacul sub braţ a ieşit să semene grâu, împrăştiind boabe sub brazda proaspăt întoarsă de fierul plugului. După ce ţăranul a semănat, un bob de grâu, ca şi multe alte boabe semănate, se afla între două brazde de pământ negru şi umed şi a devenit teribil de trist şi, era chiar pe punctul de a cădea pradă disperării; bobul de grâu a început să îşi răscolească memoria pentru a găsi momentele cele mai frumoase din viaţa lui, când era bine protejat împreună cu fraţii pe un spic drept, apoi, când stătea îmbrăţişat cu ei în sac. În schimb, acum nu mai vedea decât singurătate şi suferinţă. Dar a doua zi a fost şi mai rău; când au trecut discurile pe câmp, s-a trezit într-un întuneric şi mai mare, şi cu mult mai mult pământ deasupra şi, apoi a apărut şi apa care i-a încreţit şi crăpat pielea. De ce am mai fost creat, gemea el, dacă trebuia să o sfârşesc într-un mod atât de trist? Atunci din adâncul pământului s-a auzit un glas: Lasă-te cu încredere şi fără teamă în mâinile mele. Mori pentru a renaşte la o viaţă mai frumoasă. Cine eşti, a întrebat sărmanul bob, în timp ce o rază de speranţă începea să răzbată în el? Eu sunt cel care te-a creat şi care acum vreau să te mai creez o dată. Atunci bobul de grâu s-a abandonat total voinţei Creatorului şi nu a mai ştiut nimic. Dr, într-o dimineaţă de primăvară, un mugure verde şi-a scos capul din pământul umed. A privit în jur uimit. Era chiar el, bobul de grâu, întors la viaţă a doua oară. Pe albastrul cerului, soarele strălucea şi păsările cântau. Revenise la viaţă cu inima plină de dorinţa de a creşte. Acesta este destinul fericit al oricărui om care vine la Isus, şi care îşi predă viaţa în mâinile lui divine.

Dar mai este o parabolă care descrie soarta celor care nu vin la Cristos cu viaţa lor şi care nu vor să împărtăşească soarta lui. Iată şi parabola aceasta: “Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat. Un grăunte, s-a răsucit şi a reuşit să rămână pe vârful unui bulgare de pământ şi să nu ajungă sub brazdă. Atunci a început să se laude către altul căzut adânc sub brazdă: Vezi, frate, tu zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tânjind după o rază de soare, după puţină lumina şi căldură. Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui. Dar, chiar în clipa aceea, o pasăre a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit grăuntele rămas la vedere. În schimb, fratele său de sub brazdă a încolţit peste puţin timp şi, din micul grăunte, ieşi din pământ un spic frumos şi trainic. De-abia acum, lumina şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine. Cu timpul, spicul deveni copt şi rodi.

Să nu uităm: “Dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. (cf. In 12,24).  

                                                                                                          Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la solemnitatea sfântului Iosif, soţul Preasfintei Fecioare Maria – 2015

Sfântul Iosif, slujitor la Fiului lui Dumnezeu şi al fraţilor lui

Lectura a doua de la Breviarul preoţilor, începe aşa: „Când Sfatul divin alege şi cheamă pe cineva o stare sau la o misiune specială, îi acordă persoanei alese şi chemate toate harurile care îi sunt necesare pentru a-şi împlini starea şi misiunea pentru care a fost ales şi chemat. Desigur alegerea şi chemarea aduc persoanei în cauză multă cinste şi onoare. Sfântul Iosif este un exemplu în acest sens”. Pe sfântul Iosif, Statul divin, l-a ales şi l-a chemat să fie tată purtător de grijă a lui Isus, născut prin puterea Duhului Sfânt, soţul feciorelnic al Sfintei Fecioare Maria şi Patronul Bisericii Universale.  

Sfântul Iosif, din neamul şi din casa lui David (cf. Mt 1,20), chemat să se căsătorească cu Preacurata Fecioară Maria, l-a introdus pe Isus în familia regală şi mesianică a lui David, dar şi în rândul poporului ales, făcând să se împlinească Scripturile cu privire la el. Şi pentru că Isus s-a născut în lume pentru a fi mântuitorul iudeilor şi al păgânilor, sfântul Iosif şi sfânta Maria, l-au prezentat pe Isus şi evreilor şi păgânilor, adică l-au prezentat păstorilor (cf. Lc 2,16) şi drepţilor de la templu (cf. Lc 2,27-28), dar şi magilor veniţi din răsărit (cf. Mt 2,11), care, toţi au recunoscut în el pe Mesia cel aşteptat de veacuri. Şi pentru că Isus nu a venit ca să strice Legea sau Profeţii, dar să le împlinească şi să le desăvârşească, Iosif şi Maria, l-au prezentat pe Isus ca să fie circumcis şi să i se pună numele de Isus, nume vestit dinainte de înger, nume care înseamnă mântuitor (cf. Lc 2,21); apoi, în calitate de întâi născut, la 40 de zile de la naştere l-au prezentat la templu şi l-au oferit lui Dumnezeu, după Lege (cf. Lc 2,22). Şi pentru că Isus avea să stârnească împotriviri, Iosif şi Maria, după porunca Domnului, l-au ascuns pe Isus de furia lui Irod, în Egipt, iar apoi l-au stabilit la Nazaret, tot ca să împlinească Scripturile (cf. Mt 2,23)..

La Nazaret, Iosif şi Maria, s-au îngrijit de cele materiale şi spirituale ale lui Isus. De mic copil, Isus a fost purtat în fiecare sâmbătă la sinagogă şi odată pe an la templul din Ierusalim (cf. Lc 2,41). L-au crescut în spiritul muncii şi al Scripturilor, aşa că Isus putea să vorbească competent şi cu muncitorii şi cu învăţaţii de la templu şi, să-i înţeleagă şi pe unii şi pe alţii (cf. Lc 2,46).

Sfânta Scriptură a reţinut multe fapte împlinite de sfântul Iosif, dar, nu a reţinut nici un cuvânt rostit de el. Prin asta, Dumnezeu, inspiratorul Scripturilor, a voit să transmită lumii că Legile şi hotărârile sale, nu se discută, ci, se execută. De aceea, sfântul Iosif, a fost numit de Scriptură: "un om drept" (Mt 1,19), adică, om care s-a conformat pe deplin cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl asculta cu credinţă şi îl împlinea în tăcere. Sfântul Iosif este omul lui Dumnezeu care tace şi face.  

Dumnezeu, în planul său mântuitor, are nevoie de oameni care să-i pregătească cale lui Isus spre inimile oamenilor. Are nevoie de oameni care să lucreze tăcuţi în credinţă, ca Iosif şi ca Abraham. Are nevoie şi de oameni care să lucreze vocal ca profeţii şi apostolii. Cei care lucrează tăcuţi şi cu faptele, ca sfântul Iosif şi Abraham, se aseamănă cu soarele, luna şi stelele care fac bine suscitând văzul (cf. Ps 19,1-6). Cei care lucrează cu vorbele, ca profeţii şi apostolii, se aseamănă cu norii, tunetele şi ploile, care fac bine suscitând auzul (cf. Ex 9,23; 19,16; 20,18). Şi cei care vorbesc cu viaţa şi faptele şi, cei care predică cu glasul Scripturile, toţi împlinesc lucrare a lui Dumnezeu de a pregăti calea lui Isus spre inimile oamenilor.

Isus, venind în lume, deşi a folosit şi cuvinte alături de fapte, niciodată nu a rostit numai cuvinte fără fapte, căci mai important este să împlineşti lucrările Domnului, de cât numai să înşiri cuvintele lui: „Ce tot înşiri tu legile mele şi ai în gură legământul meu, când tu urăşti mustrările mele” (Ps 50,16-17)? Împlinirea misiunea numai cu vorbe şi fără fapte, este moartă ca şi credinţa fără fapte (cf. Iac 2,14-26).

Multe lucruri frumoase s-au spus despre sfântul Iosif, spre onoarea lui, dar Biserica le-a reţinut numai pe cele din Scripturi, care ni-l arată pe sfântul Iosif ca slujitorul lui Isus şi slujitorul fraţilor lui Isus. Biblia, ne-a dezvăluit despre sfântul Iosif numai acele lucruri strict trebuincioase pentru edificarea şi mântuirea noastră: credinţa, speranţa, iubirea, slujirea, tăcerea, ascultarea, dăruirea; lăsând ca multe alte amănunte privind: viaţa, moartea, mormântul gol şi gloriile lui cereşti, să ne fie dezvăluite în viaţa veşnică.

Noi ştim că toţi sfinţii lui Dumnezeu îşi petrec veşnicia făcând bine pe pământ, ajutând la convertirea şi mântuirea fraţilor lor de pe pământ. Iar, sfântul Iosif, într-un mod deosebit îşi petrece cerul făcând bine pe pământ, pentru că el a fost onorat de Dumnezeu, nu numai cu grija Sfintei Familii, dar şi cu grija sfintei Biserici. El este Patronul Bisericii Universale. El este slujitorul credincios şi înţelept pe care Domnul l-a aşezat în fruntea familiei sale (cf. Lc 12,42).

Fericita Catherina a Sfântului Augustin (1632-1668), din Franţa, s-a pus sub protecţia sfântului Iosif, în ziua când a primit sfântul Mir. Tot atunci şi-a adăugat la numele ei şi numele Josephina. Mai târziu a devenit directorul  Spitalului de Quebec, Canada, pe care l-a condus sub ocrotirea sfântului Iosif. Pentru zelul ei, Dumnezeu, i-a oferit o viziune a cerului. Iată ce povesteşte ea din această viziune: În faţa mea a apărut o procesiune de sfinţi, care mergeau la cer; Isus a fost la mijloc, înconjurat de mii de sfinţi; Din acea mulţime, primul care a intrat în cer, după Isus şi Maria, a fost sfântul Iosif. Când Isus s-a aşezat de-a dreapta Tatălui, sfântul Iosif, a zis, arătând spre acea mulţime de sfinţi: “Iată, divinule Tată, comoara pe care mi-ai încredinţat-o pe pământ”! Atunci, Tatăl ceresc i-a spus: “Bine servitor bun şi credincios, pentru că pe pământ ai fost administratorul casei mele, Biserica, mult îţi voi încredinţa de acum; ia parte la bucuria stăpânului tău!” (Mt 25,21). Toţi cei care se pun sub ocrotirea sfântului Iosif, ajung în cer.

La 8 septembrie 1416, învăţatul francez, Jean Charlier Gerson (1363-1429), rector al Universităţii din Paris, aşa vorbea la Sinodul din Constantz (1414-1418), azi în Elveţia, în faţa episcopilor şi a altor personalităţi: „Cât de fericiţi suntem că îl avem de mijlocitor în cer pe sfântul Iosif, căruia nimic nu i se poate refuza de către Isus, căci pe pământ i-a fost tată adoptiv”.

Sfânta Tereza din Avila (1515-1582), în autobiografia sa, spune: „Eu nu-mi amintesc să fi cerut ceva de la Dumnezeu, prin mijlocirea sfântului Iosif, şi să nu fi dobândit”.

De aici şi cunoscuta rugăciunea către sfântul Iosif, compusă de papa Leon XIII (1810-1903): „La tine alergăm o fericite Iosife, în necazul nostru şi plini de încredere cerem mijlocirea ta”.

Aşa cum spuneam, sfântul Iosif se roagă pentru noi la Isus, pentru ca noi să ajungem la mântuirea adusă de el, prin cruce. Dacă gloriile sfântului Iosif, Dumnezeu le-a lăsat să le descoperim în viaţa veşnică, puterea lui de mijlocire pentru cauza mântuirii oamenilor ne este din belşug descoperită, pentru că lui Dumnezeu îi face deosebită plăcere să-l rugăm prin mijlocirea sfinţilor săi. Aşa cum pe vremea patriarhilor, Dumnezeu, a ales un Iosif spre care să-i îndrepte pe oameni, iată acum în Noul Testament, a ales un alt Iosif, spunându-ne şi nouă: „Mergeţi la Iosif” (cf. Gen 41,55)! Să mergem la Iosif şi-l vom întâlni pe Isus. Să mergem la Iosif şi o vom întâlni pe Maria şi pe toţi ceilalţi sfinţi.

Iată, câte exemple, (fără comentarii) din care putem vedea cum ajută sfântul Iosif ca oamenii să ajungă la mântuirea adusă de Isus, dar, şi să iasă din necazuri pământeşti:

Printre sfinţii cei mai devotaţi sfântului Iosif se numără sfântul preot Ioan Bosco (1815-1888), care i-a răspândit cultul prin toate mijloacele. Sfântul Ioan Bosco, povesteşte despre un tânăr din Torino, care într-o zi cumpărând nişte tutun pentru ţigarete, vânzătorul i l-a ambalat într-o bucată de hârtie pe care era tipărită o rugăciune în cinstea sfântului Iosif pentru a obţine moarte bună. Tânărul era ignorant în ceea ce priveşte religia creştină. A citit rugăciunea, dar fără a-i înţelege sensul. Cu toate acestea a recitat acea rugăciune în fiecare zi. Sfântul Iosif i-a răsplătit devoţiunea, trezind în el dorința de a se instrui în învăţătura creştină, dispunându-l pentru dispus mărturisirea păcatelor şi pentru primirea sfintei Împărtășanii, iar după un timp obţinându-i şi harul unei morţi bune.

Un tânăr povesteşte convertirea sa de la păcatul necurăţiei: „Spre nefericirea mea, la spovezile făcute am ascuns păcatele grave de necurăţie şi, astfel timp de patru ani am înmulţit sacrilegiile. Am auzit o voce interioară care mi-a spus: Mărturiseşte-ţi păcatele şi va avea pace! Remuşcarea m-a chinuit. Sfântul Iosif m-a salvat în cele din urmă. Un preot bun observat starea mea sufletească şi fără ştirea mea a făcut trei zile de rugăciuni către sfântul Iosif. Când m-am dus la el pentru sfânta spovadă, cu intenţia de a ascunde iarăşi aceleaşi păcate urâte, a simţit brusc nevoia de a le mărturisi. M-am spovedit şi imediat sufletul meu a fost cuprins de pace. Acea zi de pace mi s-a părut o zi din cer”.

Un misionar care lucra în Senegal, a povestit că, într-o zi s-a simţit îndemnat să viziteze un cartier mărginaş al oraşului unde lucra. Chiar din prima casă de la intrarea în cartier, a auzit o voce stinsă care striga după ajutor. Cum a deschis uşa, glasul stins a întrebat: cine eşti? Un părinte misionar, a fost răspunsul! Tocmai un preot aşteptam. Era un soldat francez cuprins de febră de trei zile. Părinte, toată viaţa am purtat Medalia sfântului Iosif, şi mă gândeam că nu mă mai va putea ajuta, dar a putut. S-a spovedit, s-a împărtăşit şi a murit mulţumind lui Dumnezeu, prin mijlocirea sfântului Iosif.  

Slujitoarea lui Dumnezeu, vizionara sora franciscană din Bologna, Pudenziana Zagnoni (1586-1662), era grav bolnavă. Evlavia către sfântul Iosif i-a adus marea bucurie în ceasul morţii. Înainte de a muri, de faţă cu celelalte surori, i-a apărut sfântul Iosif cu Pruncul Isus, care au invitat-o să meargă cu ei în cer. Sfântul Iosif i-a pus Pruncul în braţe. În faţa acestei scene, sora i-a mulţumit lui Isus şi sfântului Iosif, care au venit să-i ducă sufletul în cer. A murit cu Pruncul Isus în braţe, a murit în braţele lui Isus. Surorile care au asistat-o, i-au râvnit soarta. Asta face Sfântul Iosif cu cei care îl cinstesc în viaţă, la moarte vine cu Isus la ei ca să-i ducă sufletul în cer.

Un tată avea un fiu, numit Iosif, pe care îl iubea deosebit de mult şi în toate rugăciunile sale îl recomanda protecţiei sfântului Iosif. Dar într-o zi, fiul s-a îmbolnăvit şi, cu toate îngrijirile medicale şi cu toate rugăciunile stăruitoare ale tatălui către sfântul Iosif, copilul a murit. Tatăl aproape şi-a pierdut încrederea în rugăciune şi în ajutorul sfinţilor. Într-o noapte, acel tată a avut un vis, pe care nu l-a uitat toată viaţa. A visat că, trebuind să facă o călătorie, a trecut pe lângă un copac mare, unde a văzut un tânăr spânzurat de o creangă. În timp ce se apropia ca să vadă mai bine cine este acel tânăr spânzurat, un om s-a apropiat de el şi i-a spus: „Aşa ar fi sfârşit fiul tău, dacă ar fi trăit până astăzi”. Trezindu-se din somn şi din vis, tatăl şi-a dat seama că moartea prematură a fiului a fost o mare binefacere. Aşa cum spune Scriptura: „A fost răpit pentru ca răutatea să nu-i schimbe mintea” (Înţ 4,11).

În 1930, în Buenos Aires, Argentina, funcţiona un spital de tuberculoză, care a fost încredinţat institutului Fiicelor Carităţii, Surorilor Gianelline din Bobbio, Italia, institut fondat de preotul italian Antonio Maria Gianelli (1789-1846). Într-un an, cheltuielile zilnice ale acestui spital, au depăşit cu mult veniturile, astfel că surorile nu mai aveau nici măcar cu ce să plătească chiria spitalului. Proprietarul clădirii, un om dur, a ordonat evacuarea. A venit ultima zi. Superiora, neștiind ce să facă, s-a închis în camera ei şi a început să se roage fierbinte sfântului Iosif, ajutătorul cauzelor disperate. Seara au sosit la spital două surori dintr-un alt institut care se repatriau în Italia, spunând că în cursul zilei a sosit un domn la institutul lor, lăsând un plic cu bani, spunându-le să-l dea unui spital aflat în nevoi. Şi cum spitalul acesta era cel mai apropiat de ele, au lăsat plicul la spitalul lor şi, care cu acest ajutor a putut funcţiona mai departe. Sfântul Iosif, nu dezamăgeşte niciodată. Într-o situaţie asemănătoare, a fost ajutat de sfântul Iosif, şi sfântul misionar, Daniel Comboni (1831-1881), canonizat la 5 octombrie 2003, de Papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005).

Să mergem cu încredere la sfântul Iosif!

La mulţi ani sub ocrotirea sfântului Iosif, tuturor celor care poartă acest frumos nume şi, la sfârşitul vieţii, Dumnezeu, “să le adauge” şi fericirea veşnică lângă sfântul lor patron!

                                                                                                      Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a IV-a din Postul Mare - B

Ori morţi în păcate, ori aşezaţi în locurile cereşti împreună cu Cristos (cf. Ef 2,4-10).

Pregătirea catecumenilor pentru sfântul Botez şi a creştinilor pentru celebrarea sfintelor Paşti continuă şi în această duminică. În această duminică, în convorbirea sa cu Nicodim, Isus ne dă vestea cea mai bună pe care o putea auzi urechile noastre de oameni păcătoşi: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16).

Se povesteşte că în Germania secolului al XVI-lea, un copil dintr-o familie nobilă şi bogată l-a rugat pe tatăl său să înfieze un copil orfan din vecini care trăia foarte greu. Cu toate că acest copil era orfan şi fără nici o educaţie, iar pe deasupra mai era şi o fire răutăcioasă, tatăl l-a înfiat şi l-a tratat ca pe fiul său, iar fiul său l-a considerat ca pe fratele său. Dar orfanul înfiat, cu toate că în această casă a găsit toată dragostea şi tot belşugul, foarte curând s-a întors la vechii prieteni, la vechile hoţii şi la vechile fapte de ruşine; ba, mai mult, s-a făcut părtaş şi la un omor, fapt pentru care a fost judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă. Tatăl său adoptiv, care îl iubea ca pe copilul său, a suferit mult de starea jalnică în care acesta a ajuns şi l-a trimis pe adevăratul său fiu ca să-l ajute. Pe vremea aceea era posibilitatea ca un răufăcător să fie eliberat, dacă cineva se angaja să-l răscumpere şi să plătească în locul lui toate daunele.

Dacă aşezăm în locul tatălui pe Dumnezeu, în locul fiului pe Isus, iar în locul orfanului înfiat omenirea păcătoasă, obţinem cheia de dezlegare şi sinteza lecturilor de astăzi: infidelitatea omului şi milostivirea lui Dumnezeu; sau fuga omului de Dumnezeu şi alergarea lui Dumnezeu după omul păcătos.

Prima lectură de astăzi ne prezintă o situaţie asemănătoare cu a ingratului orfan înfiat. Vechiul popor ales, prin obârşia sa era dintre păgânii amoriţi, şi hetiţi. Dispreţuit şi lepădat de toţi, a găsit îndurare la Dumnezeu care l-a făcut poporul său ales şi obiectul iubirii sale (Ez 16,1-6). Acesta însă, ca şi orfanul ingrat din povestire, deşi a avut parte de toată dragostea şi grija lui Dumnezeu, inima lui a rămas alipită de idolii şi viaţa păgână de mai înainte, fapt care l-a dus la multe robii şi de multe suferinţe, ca cele din Egipt şi Babilon (cf. 2Cr 36,14-21; Ps 137,1-6; Ez 16,15-52). Dar Dumnezeu, trecând peste păcatele poporului său, mai întâi i-a trimis ca eliberator pe Moise şi mai apoi pe regele persan, Cirus II cel Mare (600-530 î.C). Prima lectură de astăzi ne spune că regele persan Cirus II cel Mare, cucerind Babilonul, a pus poporul ales în libertate, i-a reconstruit templu şi ţara. Aceasta faptă de dragoste nemeritată de popor a fost o prefigurare a mântuirii prin har şi prin credinţă, despre care ne vorbeşte lectura a doua de astăzi (cf. Ef 2,8) şi care avea să se realizeze la plinirea timpului (cf. Gal4,4), prin Cristos şi Duhul Sfânt.

La venirea noastră în lume, înainte de botezul nostru, eram şi noi copii ai mâniei (cf. Ef 2,1-3). Dar Dumnezeu a intervenit ridicându-se mai presus de mizeria noastră umană, ne-a mântuit prin har. Dumnezeu, la Botezul nostru, prin Cristos şi Duhul Sfânt, pe noi, cei morţi din cauza păcatelor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos şi ne-a făcut să şedem în cer alături de el (cf. Ef 2,4-10).

Pentru vestea bună a marii iubirii a lui Dumnezeu care şi-a jertfit Fiul pentru noi şi pentru anunţul sosirii minunatei mântuiri prin har şi credinţă, duminica de astăzi poartă numele de "Duminica Laetare" sau "Duminica bucuriei"; iar Biserica, pentru a exprima şi vizual bucuria pentru iubirea divină şi pentru mântuirea prin har, împodobeşte astăzi altarul cu flori şi îşi schimbă veşmintele din culoarea violet în culoarea roz, culoarea speranţei împlinite.

Aşa cum pentru salvarea iudeilor cârtitori din pustiu, care mureau din cauza muşcăturilor şerpilor înfocaţi care ieşeau din pământ, Dumnezeu a poruncit să se înalţe un şarpe de aramă pe un stâlp, pentru ca oricine va fi muşcat şi va privi spre el să se vindece (cf. Num 21,7-9); tot astfel pentru vindecarea oamenilor muşcaţi de şarpele infernal, diavolul, Dumnezeu l-a înălţat pe Isus pe crucea de pe Golgota, pentru ca orice păcătos muşcat de satana, care va privi spre Isus, să se vindece şi să trăiască (cf. In 3,14-15). Şarpele de aramă este o imagine a lui Cristos pe cruce, care "prin moartea sa, l-a biruit pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul" (Evr 2,14).

"Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). În acest verset, numit pe drept sinteza Bibliei, găsim două cuvinte importante: "lumea" şi "oricine". Ele vor să ne spună, pe de o parte, că Isus s-a jertfit pentru mântuirea lumii întregi, iar pe de altă parte vrea să ne spună că mântuirea nu este un dar colectiv acordat unui popor sau unei familii, ci este ceva individual, ceva personal între fiecare om şi Isus.

Nicodim, care până la întâlnirea nocturnă cu Isus credea ca toţi evreii că mântuirea se câştigă colectiv, prin descendenţa din Abraham (cf. In 8,39) şi prin împlinirea faptelor Legii lui Moise, a aflat cu uimire că, întrucât oamenii nu se pot mântui prin propriile lor forţe, Dumnezeu a oferit mântuirea în dar tuturor oamenilor în lume, care vor crede în Isus, fie dintre iudei, fie dintre păgâni. Apoi, cu toate că mântuirea este un har gratuit şi nemeritat, Dumnezeu nu o oferă nici pe linie genealogică, nici pe criteriu de grup, nici pe principiul colectivităţii şi nici pe bază de apartenenţă la un anumit popor, nici prin forţe proprii, nici prin împlinirea Legii lui Moise, ci pe bază de credinţa în Cristos: "Cine crede în Isus nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu" (In 3,18).

Pentru a înţelege că mântuirea, deşi gratuită, nu se dă colectiv unui popor, unui grup de familii sau chiar numai unei singure familii, pe criteriul descendenţei, ci individual şi personal, Isus a spus: "De acum înainte, din cinci, care vor fi într-o casă, trei vor fi dezbinaţi împotriva a doi şi doi împotriva a trei" (Lc 12,52).

Începând cu venirea lui Isus în lume, omul are doar două alternative: ori mort în păcate, ori aşezat în locurile cereşti împreună cu Isus Cristos (cf. Ef 2,4-10).

Deşi pentru oameni mântuirea este un dar gratuit şi nemeritat, pe Dumnezeu mântuirea l-a costat foarte mult: suferinţa şi moartea lui Isus, Fiul său preaiubit, pe lemnul crucii.

Noi, creştinii, care am fost mântuiţi prin har (cf. Ef 2,8), care am fost creaţi din nou, care am fost născuţi de sus şi care am fost aşezaţi în locurile cereşti împreună cu Isus Cristos, avem o mare responsabilitate, aceea de a deveni instrumente care cântă gloria lui Dumnezeu (cf. Ef 1,12). Aşa cum un om care a dezbrăcat o haină veche pentru a îmbrăca o alta nouă nu poate trece neobservat, tot astfel nici creştinul care s-a dezbrăcat omul cel vechi şi s-a îmbrăcat omul cel nou, născut de sus, în Cristos, nu poate trece neobservat, căci el prin credinţă şi Botez a devenit ca o cetate aşezată pe munte (cf. Mt 5,14) şi ca o privelişte pentru îngeri şi oameni (cf. 1Cor 4,9).

Un băieţelul a fost odată întrebat de un creştin mai în vârstă, dacă l-a găsit pe Isus? Atunci, copilul a răspuns: "Iertaţi-mă, domnule, nu ştiam că Isus a fost pierdut; ştiu că eu eram cel pierdut şi Isus m-a găsit şi m-a mântuit". Mântuirea pentru orice om începe cu recunoaşterea că este un om pierdut care are nevoie de mântuirea lui Dumnezeu, de aceea, se lasă găsit şi mântuit de Cristos.

Sfântul Paul, un mare prigonitor de creştini, la începutul mântuirii sale, a spus: "Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu" (1Tim 1,15). Astfel, el, care mai înainte fusese prigonitor de creştini, acum a ajuns un răstignit împreună cu Cristos.

Un alt exemplu de naştere din nou este apostolul Ioan, din a cărei evanghelie am citit astăzi. El, înainte de a veni la Isus, se numea "fiul tunetului" (cf. Mc 3,17). Dar, după ce a venit cu adevărat la Isus, a devenit "ucenicul pe care îl iubea Isus" (cf. In 20,2). Atât de mult a apreciat el fiecare cuvânt al lui Isus, atât de mult a dorit să ajungă ca maestrul său, încât a uitat de sine şi de firea lui veche şi s-a contopit cu persoana Domnului Isus.

Naşterea din nou este un proces spiritual care începe odată cu Botezul şi durează până la trecerea în veşnicie. Părintele Iosif Trifa, un susţinător al înnoirii spirituale, pe baza Bibliei, spunea adesea: "Pe omul nostru cel vechi lepădat şi ucis la Botez trebuie îl îngropăm în fiecare zi, pentru că omul nostru cel vechi este un «mort ciudat», umblă mereu să învie. Iar pe omul nostru cel nou primit la Botez trebuie să-l întărim în fiecare zi, pentru că este ca o plantă firavă sădită într-un pământ ostil. Deşi botezaţi fiind, în noi va creşte, fie omul cel vechi, fie de omul cel nou, în funcţie de cel pe care îl vom hrăni mai mult".

O fiară sălbatică rămâne o fiară sălbatică, oricât de multe îngrijiri i-am da. Niciodată natura sa de animal de pradă nu se poate schimba. De aceea, Scriptura întreabă: "Poate oare un etiopian să-şi schimbe pielea sau un jaguar să-şi schimbe petele" (Ier 13,23)? Aşa este şi cu omul în natura sa veche. Firea omenească veche, fără naşterea din nou, nu se poate schimba. Isus spune: "Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi" (In8,36).

În curtea unui magazin mixt de la ţară, stătea la o masă afară un vechi prieten de-al unui ţăran care pornise pe calea cea bună. Omul de la masă îl opri pe ţăran din drum ca să-i spună doar câteva vorbe. De la câteva vorbe, discuţia s-a lungit, apoi la despărţire au închinat câte un pahar. Şi apoi de la un pahar, au urmat două, apoi nouă şi ţăranul a ajuns din nou la obiceiul cel vechi de mai înainte. Dacă este un pericol să ai pe lângă casă chiar şi un pui de fiară sălbatică, cu atât mai periculos este să te joci cu păcatul. La început, păcatul poate arăta frumos, ademenitor şi chiar inofensiv, ca şi puiul de leu, dar apoi devine extrem de periculos. Naşterea din nou se arată în noi numai atunci când vom începe a trăi cum a trăit Isus (cf. 1In 2,6).

Petru cel Mare (1672-1725) a fost unul dintre cei mai puternici ţari ai Rusiei. Acesta, într-un acces de mânie, l-a lovit pe grădinarul său, care, după câteva zile, a murit. "Vai - a spus ţarul cu tristeţe - am cucerit naţiuni, dar nu am fost în stare să mă cuceresc pe mine". Exemplul ţarului este tipic fiecărui om. Fără naşterea din nou, adică, prin primirea unei naturi divine prin credinţă şi pocăinţă, nimeni nu poate sta în faţa lui Dumnezeu, nimeni nu va vedea şi nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu (cf. In 3,5). Biblia învaţă că cei care au crezut, şi-au răstignit firea pământească cu patimile şi poftele ei (cf. Gal 5,24).

Calea care ne conduce la lumina Paştelui veşnic este crucea lui Cristos şi iubirea pe care Dumnezeu ne-o arată. Crucea lui Isus Cristos este numită şi cheia paradisului, pentru că ea ne poate ajuta să ne naştem din nou şi să ajungem în cer. Sfântul Ioan apostolul a fost singurul ucenic care l-a urmat pe Isus până sub cruce, de aceea aşa o mare schimbare în viaţa lui. Să nu uităm că sfinţii ţineau mereu înaintea ochilor crucea, ca în orice clipă să vadă jertfa şi rănile lui Isus pentru mântuirea lumii şi astfel să continue lepădarea firii vechi şi îmbrăcarea firii noi începute la Botez. Cuvântul grecesc pentru "naşterea din nou" este "anothen" care înseamnă "naştere de sus", adică "naştere din Dumnezeu".

Sfinţii au reuşit să se lase transformaţi de harul lui Dumnezeu şi apoi să-i ajute şi pe alţii să facă acelaşi lucru, privind rănile răstignitului şi ajutându-i şi pe alţii să le privească în mod responsabil. Un african provenit dintr-un trib ostil creştinismului povesteşte cum nimic nu i-a impresionat pe membrii tribului din toate expunerile misionarilor veniţi până atunci la ei, cum i-a impresionat predica unui misionar bătrân, care le-a arătat şi le-a explicat moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu, pentru iertarea lor şi pentru fericirea lor veşnică în paradis. Atunci au înţeles pentru prima dată cuvintele lui Isus din evanghelia de astăzi: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Şi tot atunci s-au făcut creştini cu toţii.

Practic, asta face şi Biserica în timpul Postului Mare, ne explică zilnic dragostea şi moartea lui Isus pe cruce pentru iertarea şi fericirea noastră, pentru ca noi să lepădăm omul cel vechi şi să ne naştem din nou, după chipul lui Isus, trăind în lume aşa cum a trăit el (cf. 1In 2,6), ca la sfârşitul vieţii să ne împărtăşim de slava lui cerească. Să nu uităm că nu avem decât doar două alternative: ori morţi în păcate, ori aşezaţi în locurile cereşti împreună cu Cristos (cf. Ef 2,4-10).

Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica III din Postul Mare  „B”

În cer, templul este Dumnezeul cel atotputernic și Mielul (cf. Ap 21,22).

Pregătirea catecumenilor pentru primirea botezului din sfânta noapte de Paşti şi întărirea creştinilor pentru măreaţa sărbătoare a învierii, continuă şi în această duminică, prin curăţirea de către Isus a Templului din Ierusalim, profanat de negustori. Isus a făcut două curăţiri a templului din Ierusalim. Aceasta pe care o analizăm astăzi a fost cea dintâi (cf. In 2,13-25). Iar, cea de-a doua a fost la finalul activităţii sale, în urma căreia a şi fost condamnat la moarte (cf. Mt 21,12-17; Mc 11,15-19; Lc 19,45-48).

Pustiul, muntele şi templul sunt trei locuri sfinte pe care şi le-a ales Dumnezeu pentru a-şi arăta dragostea faţă de poporul său, dar, la venirea lui Isus, aceste locuri erau uitate de popor. De aceea, Isus venind în lume a repus în valoare aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu. După repunerea în valoare a pustiului şi a muntelui din duminicile trecute, în această duminică, Isus, repune în valoare templul.

Atât catecumenii care se pregăteau să primească Botezul, cât şi creştinii care au primit Botezul, ştiau că ţinta drumului lui Isus prin lume este Ierusalimul, unde avea să pătimească, să moară şi să învie spre mântuirea lumii. De la botezul său şi până la Golgota, Isus, ne-a arătat că el a venit pentru a ne scoate de sub atacurile diavolului şi a ne aduce sub protecţia îngerilor (cf. Mc 1,13); de a ne scoate din întunericul şi durerile păcatului, pentru a ne duce la lumina şi bucuriile cereşti (cf. Mc 9,2-3); pentru a ne strămuta din valea de lacrimi a pământului, în templul măririi lui Dumnezeu din cer (cf. In 2,16; Ap 21,22)); ba mai mult, pentru a face din noi oamenii, un templu plăcut lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,19; 3,16; 2Cor 6,16).

Pentru a înţelege mai bine mesajul lecturilor de astăzi, indignarea lui Isus şi, gestul lui de a scoate afară cu biciul pe profanatorii din Templul din Ierusalim, trebuie să facem nişte lămuriri prealabile.

Evanghelia de astăzi începe aşa: „Paştele iudeilor era aproape”, iar Isus s-a urcat la Ierusalim pentru celebrarea lui. Pe vremea lui Isus, sărbătoarea Paştelui nu mai avea caracterul unei „zile solemne a Domnului”, nici al unei „adunări sfinte'', ca odinioară (cf. Lev 23,2; In 7,2).

Noi ştim că, la început toate sărbătorile s-au chemat „sărbătorile Domnului”, dar, datorită amestecului uman, aceste sărbători au ajuns „sărbătorile iudeilor”. La început „sărbătorile Domnului” erau o bucurie pentru Dumnezeu şi pentru oameni: „Mă bucur când mi se zice: Haidem la Casa Domnului! Din pricina Casei Domnului, Dumnezeului nostru, fac urări pentru fericirea ta” (Ps 122,1.9). Mai târziu când Dumnezeu a fost scos afară din sărbătorile sale, reţinându-se numai partea materială, el, a spus: „Nu vreau luni noi, sâmbete şi adunări de sărbătoare; nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi” (Is 1,13-14). 

Când Solomon a construit templu din Ierusalim, exista un aşa respect pentru casa lui Dumnezeu încât nu s-a auzit nici măcar sunetul ciocanului în timpul construcţiei templului. Toate scândurile şi pietrele folosite la templu au fost prelucrate în altă parte, apoi au fost aduse la locul unde se construia templul şi asamblate în linişte (cf. 1Rg 6,7). Când, după ani, Domnul Isus a intrat în Templul său şi al Tatălui, a văzut un mare haos şi a auzit o mare larmă făcută colo de: uguitul porumbeilor, behăitul oilor, mugetului vacilor şi larma negustorilor.  

Tot spre mai buna înţelegerea a evangheliei de a astăzi şi a gestului de indignare a lui Isus, trebuie să mai amintim că, Templul din Ierusalim, a fost conceput şi executat ca un complex religios sub forma a cinci cercuri concentrice (Ex 25,40), dispuse astfel: Sfânta Sfintelor; curtea preoţilor; curtea bărbaţilor lui Israel; curtea femeilor; curtea neamurilor păgâne. Deci, Templul din Ierusalim, a fost conceput şi executat astfel, ca el să devină „Casa lui Dumnezeu pentru toate popoarele” (cf. Is 56,7), pentru că în el trebuiau să-şi găsească loc de închinare: evreul, săracul, famenul, păgânul şi fiul străinului  .

Scopul templului din Ierusalim, însă, a fost deturnat de la menirea lui iniţială de „Casa lui Dumnezeu pentru toate popoarele” (cf. Is 56,7), şi, schimbat curând de către liderii religioşi, ca şi sărbătorile Domnului, din „casă a lui Dumnezeu pentru toate popoarele”, în „templul iudeilor”. Lideri religioşi ai iudeilor, gândeau eronat că ei sunt singurii copii ai lui Dumnezeu, iar celelalte popoare păgâne sunt destinate pierzării veşnice. Ca odinioară profetul Iona care a refuzat să duce vestea cea bună a mântuirii locuitorilor din Ninive, pe motiv că aceştia erau păgâni (cf. Iona 4,2); tot astfel liderii religioşi de pe timpul lui Isus, pe motiv că păgânii sunt destinaţi pierzării, le-au desfiinţat locul din curtea templului, eliminându-i astfel din rândul oamenilor care aşteaptă mântuirea; ba, mai mult, au transformat locul lor din curtea templului, într-un bazar de animale, punându-i astfel pe păgâni în urma animalelor, deşi, mulţi dintre ei, ca sutaşul roman, ca femeia cananeancă şi ca famenul etiopian, erau credincioşi veneau de departe ca să se închine şi să capete îndurare de la Dumnezeu (cf. Lc 7,5; Mt 15,28; Fap 8,27).

Este o istorioară care ne spune că un om a murit în aceeaşi zi cu câinele său şi au ajuns pe celălalt tărâm. În cale au întâlnit un loc pe care scria „Paradis”. Putem intra şi noi pentru a bea puţină apă, a întrebat omul? Tu da, dar câinele tău nu. Atunci, omul şi câinele său, au plecat mai departe. În drumul lor au găsit un alt loc pe care scria tot „Paradis”. Şi iar a întrebat: Putem intra şi noi pentru a bea puţină apă? Desigur, i-a răspuns portarul. Atunci omul cu câinele a început să povestească portarului cum, în drumul lor, au mai întâlnit un loc pe care scria „Paradis”, dar n-a fost lăsat să intre împreună cu câinele său. De ce? Atunci portarul i-a spus că, acela a fost iadul şi că bine că n-a intrat singur. Nu vă face concurenţă? Nu, iadul ne ajută ca la noi să ajungă numai cei care iubesc cu adevărat.

Evreii îi dispreţuiau în aşa fel pe păgâni că îi numeau şi îi tratau ca pe „câini” (cf. Mt 15,26; Lc 16,21). Ei, nu-i voiau nici în casele lor, nici în templu şi nici în cer împreună cu ei. Ei trăiau deja starea de iad. Isus, s-a apropiat cu dragoste de aceşti „câini” şi le-a eliberat sufletele de diavol, le-a vindecat bolile şi i-a mângâiat, spre supărarea iudeilor. Prin această atitudine ostilă faţă de păgâni, liderii iudei, ca şi satana, voiau să zădărnicească lucrarea de mântuire a tuturor oamenilor, pentru care Isus venise să sufere şi să moară.

Pentru tradiţia lor oarbă de a exclude păgânii, pentru satisfacerea orgoliului lor bolnav de a se crede singurii copii ai lui Dumnezeu şi pentru câştigul lor mărunt obţinut din comisionul schimbării banilor, liderii religioşi, n-au mai văzut planul universal de mântuire al Domnului şi nici pierdere imensă de suflete. S-ar putea ca şi din acest motiv, ca şi pe timpul profetului Ezechiel, slava Domnului să fi părăsit iar Templul din Ierusalim (cf. Ez 18,18). Acesta a fost adevăratul motiv ai indignării lui Isus şi, al luării biciului pentru a scoate afară vitele din templu, redând păgânilor locul în casa Domnului, în planul lui Dumnezeu de mântuire şi în împărăţia cerească; şi anunţând lumii întregi că, nimeni nu este exclus de la mântuire.

Să nu credem că iudeii şi liderii lor religioşi au înţeles ceva din gestul lui Isus. Au considerat totul ca un mic incident şi, şi-au reluat comerţul ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ceea ce l-a determinat pe Isus ca la sfârşitul activităţii sale pământeşti, să facă o nouă curăţirea templului. Dacă de data aceasta Isus s-a ales numai cu câteva reproşuri din partea iudeilor necredincioşi; la a doua curăţire a templului, pentru a da loc păgânilor la mântuire, Isus, s-a ales cu o crudă condamnare la moarte (cf. Mc 11,15-18).

Se spune că, în Sfânta Sfintelor din Templu din Ierusalim, după curăţirea făcută de Isus, a fost agăţată o frânghie roşie în faţă perdelei. Când Marele Preot intra să facă slujba, dacă jertfă era primită, frânghia această devenea albă. Dar, în cei 40 de ani de dinaintea dărâmarea Templului din Ierusalim, frânghia nu s-a mai făcut niciodată albă, semn că Dumnezeu a fost supărat pe poporul său, pentru uciderea lui Isus.

Moartea lui Isus săvârşită de iudei, avea să însemneze moartea templului din Ierusalim, mândria lor (cf. Ier 7,4-11). Isus, ucis de evrei, avea să învie prin slava Tatălui (cf. Rom 6,4) şi prin puterea Duhului Sfânt (cf. Rom 8,11), dar templul lor distrus de generalul şi mai târziu împăratul roman, Titus Flavius Vespasianus (30-81), în anul 70, nu avea să mai fie ridicat niciodată, cu toate încercările oamenilor.

Apropo, de încercarea oamenilor de a ridica din nou Templul din Ierusalim, istoricul capadocian, Filostrogus (368-439), cel ce a scris o istorie bisericească în 12 volume, în volumul VII, ne spune că, împăratul păgân, Flavius Claudius Iulianus, zis şi Iulian Apostatul (330-363), cel care fusese pentru puţin timp creştin cu numele, dar apoi a părăsit total credinţa, ar fi încercat să rezidească Templul din Ierusalim. Dar, pe când meşterii voiau să se apuce de lucru, s-au iscat instantaneu cutremure de pământ care îi înghiţeau pe lucrători de vii; din pământ ieşeau flăcări de foc care ardeau pe toţi cei care se apropiau; şi multe boli grele au venit peste oameni. Aşa că, Iulian Apostatul, a trebuit să renunţe şi să repete încă odată strigătul său disperat: „Ai învins Galileene”!

Prin condamnarea şi uciderea lui Isus, Templul din Ierusalim avea să fie înlocuit cu persoana Domnului Cristos. De aceea, Isus, a şi spus astăzi: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!" Şi notează sfântul Marcu: „Însă el vorbea despre templul trupului său” (Mc 9,19.21).

Prin învierea lui Isus, Dumnezeu, şi-a ridicat în persoana Domnului înviat, adevăratul său templu, în a cărui inimă iubitoare îşi vor găsi sălaş toţi oamenii pământului, iudeii şi păgânii, bărbaţii şi femeile care vor crede în el. Cei care se vor adăposti în inima lui Isus, chiar dacă vor muri, Dumnezeu, îi va învia cu puterea cu care l-a înviat şi pe Isus.

Cât timp creştinii vor petrece pe pământ, templul cel nou al lui Dumnezeu, inima iubitoare a lui Isus, va fi Biserica, trupul său mistic. Cei care vor intra în Biserică, vor intra în însăşi Inima Treimii sfinte, adică în inima Tatălui, a Fiului, şi a Duhului Sfânt, iar acolo vor afla mângâiere, alinare şi mântuire.

Biserica, în care oamenii sunt chemaţi de Sfânta Treime ca să intre, este anticamera paradisului, este anticamera Templului ceresc al lui Dumnezeu, unde oamenii mântuiţi vor locui iar împreună cu Dumnezeu, într-o veşnică fericire. „Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul lui şi Dumnezeu. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21,3-4).

Apoi, toţi cei care prin credinţă, vor intra în Biserică, anticamera paradisului şi a Templului ceresc, vor fi transformaţi şi ei în temple vii ale Sfintei Treimi (1Cor 3,16; 1Cor  6,19), şi vor primi  puterea de a mângâia, a alina, dar şi a aduce suflete la mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt.

Înainte de sfintele Paşti, Isus, a curăţit templul din Ierusalim de mentalitatea greşită şi de profanarea care a decurs din ea. Biserica pune astăzi în faţa catecumenilor şi a botezaţilor, înainte de Paşti, episodul purificării Templului de către Isus, pentru ca şi ei să-şi purifice templul sufletului lor, de întinarea mentalităţilor greşite şi a păcatelor care decurg din ele. Biciul, pe care Biserica îl pune în mâna fiilor săi pentru a face o bună purificare a sufletului în vederea Paştelui, sunt cele 10 Porunci. Cu cele 10 Porunci, catecumenii şi creştinii, trebuie să scoată afară din sufletele lor: necredinţa, credinţa falsă, mentalitatea greşită, neascultarea, lipsa de iubire, desfrânarea, hoţia, minciuna, desconsiderarea aproapelui, etc; toate aceste păcate întinează sufletul omului, mai mult şi mai rău decât animalele au întinat Templul din Ierusalim. Aceste 10 Porunci, Dumnezeu le-a scris în mintea şi inima noastră chiar de la începutul credinţei (cf. Evr 10,16), pentru ca noi să nu mai alergăm pe căile largi ale diavolului şi ale păcatului (cf. Mt 7,13-14), căi care duc la pierzarea veşnică.

Două pietricele albastre, au fost luate din albia unui râu şi prinse într-un mozaic care îl înfăţişa pe Domnul Isus, iar ele erau ochii lui Isus. Neînţelegând nobleţea la care au fost ridicate, ceea ce îşi doreau cel mai mult, era să se elibereze din strângerea mozaicului; cu ajutorul unui firicel de apă, care a slăbit cimentul mozaicului, ele au sărit jos. Când, de jos au privit chipul lui Isus, în care ele erau ochii, au înţeles nobleţea pierdută şi le-a părut rău. Însă, era prea târziu, căci, un măturător le-a strâns şi aruncat într-un coş de gunoi, şi de acolo au fost aruncate într-un foc mare.

Această istorioară, a fost şi este încă povestea multor creştini, care neînţelegând nobleţea de a forma un singur trup cu Isus (cf. 1Cor 12,12) şi nobleţea de a suferi împreună cu el pentru cauza mântuirii (cf. Fil 1,29), îl părăsesc pe Isus, părăsesc Biserica sa, părăsesc crucea sa mântuitoare, considerând urmarea lui Isus pe calea crucii, ca iudeii şi păgânii, un scandal, o slăbiciune şi o nebunie. Dar, ochii lor au fost legaţi de diavol ca să nu vadă că Isus răstignit este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu; că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi că slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii (cf. 1Cor 1,22-25).

De la ferestrele cerului, Isus împreună cu mulţimea nenumărată a mântuiţilor (cf. Ap 7,9), adică cu mulţimea nenumărată a celor care au păzit poruncile lui Dumnezeu împreună cu Isus (cf. In 15,10) şi a celor care şi-au purtat crucea împreună cu Isus (cf. In 18,11), ne fac cu semn cu mâna şi ne chemă la cer, spunându-ne împreună cu sfântul Ioan că, dragostea faţă de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor sale, şi că aceste, porunci nu sunt grele (cf. 1In 5,3); şi, cu sfântul Paul, că, suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care ni se va descoperi în templul ceresc (cf. Rom 8,18), care este templul Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt (cf. Ap 21,22). Amin.

                                                                                                        Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a II-a din Postul Mare - B

Isus transfigurat şi înviat continuă să strălucească lumii până la sfârşitul veacurilor.

Pregătirea catecumenilor în vederea primirii Botezului continuă şi în această duminică cu scena schimbării la faţă a lui Isus. Prin schimbarea la faţă a lui Isus catecumenii şi botezaţii sunt chemaţi să privească cu anticipaţie gloria la care vor ajunge dacă se vor lepăda de satana, dacă se vor boteza şi dacă îl vor urma pe Isus Cristos. Catecumenii şi botezaţii trebuie să-l urmeze pe acel Isus care, din fire fiind Dumnezeu şi fără păcat (cf.Fil 2,6; In 8,46), s-a făcut om şi a luat asupra sa păcatele lumii (cf.In 1,29); pe acel Isus care, din fire fiind Dumnezeu nemuritor (cf.Rom 1,23), a venit pe pământ şi a murit pentru oamenii păcătoşi; pe acel Isus care, fiind din cer (cf. In 3,13), a lăsat cerul şi a venit să-i conducă pe oameni la cer; pe acel Isus care, fiind însăşi viaţa (cf. In1,4), a venit ca să se facă tuturor muritorilor cale şi adevăr spre viaţa veşnică (cf. In 14,6); pe acel Isus care, fiind oglindirea strălucirii Tatălui ceresc (cf. Evr 1,3), a venit din cer să le descopere oamenilor pe fericitul Dumnezeu şi să-i facă părtaşi de strălucirea sa cerească (cf. 1Tim 1,11).

Cât timp Isus a fost pe pământ şi predica viaţa veşnică (cf. In 10,28) şi împărăţia cerurilor care se ia cu năvală (cf. Mt 11,12) a promis că mulţi dintre cei care l-au ascultat, i-au primit învăţătura şi l-au urmat nu vor muri înainte de a vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere (cf. Mt 9,1). Şi iată că acum, prin minunata lui schimbare la faţă, le-a arătat strălucirea împărăţiei lui Dumnezeu pe chipul feţei sale (cf. Mc 2,10). Dar Isus nu numai că le-a promis şi le-a arătat oamenilor împărăţia lui Dumnezeu pe chipul feţei sale, dar le-a şi arătat calea de urmat pentru a o dobândi. Iar modul de a dobândi împărăţia lui Dumnezeu este acceptarea şi purtarea crucii, după exemplul său (cf. Lc 24, 26; Fap 14,22).

Erau de acum şase zile de când Isus îşi anunţase iminenta sa pătimire şi moarte, ca drum spre împărăţia lui Dumnezeu; aceste şase zile au fost zile de zbucium şi nelinişte pentru ucenicii săi (cf.Mc 8,31-38). Dar, aşa cum Dumnezeu l-a pregătit pe Moise şase zile în nor înainte de a-i arăta slava sa (cf. Ex 24,16), tot astfel şi Isus i-a pregătit pe apostoli prin şase zile de cugetare şi meditaţie la moartea şi învierea sa. După aceste şase zile, Isus i-a luat cu sine pe munte pe trei dintre ucenicii săi (cf. Mc 9,2), pe trei dintre viitorii stâlpi ai Bisericii sale (cf. Gal 2,9), pe trei dintre cei care trebuiau să-i întărească pe fraţii săi (cf. Lc 22,31), şi s-a schimbat la faţă înaintea lor, arătându-le slava împărăţiei cerurilor pe chipul fiinţei sale (cf. Mc 9,2-3; Col 1,15), slavă la care vor ajunge dacă îl vor urma pe calea crucii voite de Tatăl.

Hainele lui au devenit strălucitoare şi atât de albe, cum nimeni de pe pământ nu le ar fi putut albi. Albul este culoarea lumii cereşti; este culoarea îngerului învierii (cf. Mt 28,3) şi al înălţării (cf. Fap1,10); este culoarea învingătorilor lui Dumnezeu (cf Ap 3,4; 20,11; 2,17; 6,11; 7,13 15); este culoare hainelor aleşilor din viaţa veşnică (cf. Ap 7,9; Col 3,3 4); este culoarea hainei de la botez; este culoarea curăţiei de suflet în care trebuie să trăim. Albul este semnul îmbrăcării cu Cristos (Gal 3,27); este semnul îmbrăcării nemuririi (1Cor 15,53); este semnul îmbrăcării omului nou (Col3,10); este culoarea sufletului care trebuie păstrată cu orice preţ până la moarte, pentru că nimic întinat nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Ap 21,27).

Moise şi Ilie, care au apărut astăzi alături de Isus plini de gloria strălucirii împărăţiei cereşti, ne arată că există viaţă după moarte şi că strălucirea promisă de Dumnezeu celor care trudesc, suferă şi mor pentru cauza mântuirii este reală. Moise a trudit, a suferit şi a murit pentru ca să ducă poporul în ţara Canaanului. Ilie a trudit şi a suferit pentru a aduce poporul ales la ascultarea Legii divine.

Deşi diavolul amăgeşte lumea că el o poate duce fericirea fără cruce, aşa cum am văzut duminica trecută în ispitirea lui Isus (cf. Mc1,13; Mt 4,1-11), totuşi noi ştim că după păcat nu a mai rămas nici o altă cale de întoarcere în slava şi fericirea împărăţiei cerurilor decât calea crucii. Acesta a fost şi subiectul discuţiei de pe Tabor dintre Isus, Moise şi Ilie (cf. Lc 9,31). De aceea, crucea trebuie luată şi purtată zilnic pe urmele lui Isus (cf. Lc 9,23). De aceea, trebuie să ascultăm numai de Fiul preaiubit al lui Dumnezeu (cf. Mc 9,7).

Tradiţia creştină ne spune că locul unde Isus i-a dus pe cei trei ucenici şi s-a schimbat la faţă înaintea lor a fost muntele Tabor. Biblia confirmă existenţa unui munte în Israel cu numele de Tabor; şi ne mai spune că în trecut acest munte a fost locul unde Barac, un erou israelit, s-a întâlnit cu triburile lui Neftali şi Zabulon pentru a pune la cale lupta victorioasă cu Sisera, căpetenia armatelor lui Iabin, împăratul Canaanului (cf. Jud 4,6); dar, din păcate, ne mai spune că acest munte a fost şi locul unde, pe vremea profetului Osea, iudeii au înălţat un altar idolatru (cf. Os 5,1).

În Biblie muntele ocupă un loc important şi este un loc preferat de Dumnezeu. Mai toate lucrările mari ale lui Dumnezeu în favoarea oamenilor au fost înfăptuite pe munţi. Astfel: pe muntele Sinai a dat Dumnezeu Legea şi a încheiat alianţă cu poporul ales (cf. Ex 20,1-26); pe muntele Ararat Dumnezeu, a oprit Dumnezeu corabia lui Noe şi a făcut un legământ cu el (cf. Gen 8,41); pe munte l-a condus Dumnezeu pe Lot pentru a scăpa de prăpădul Sodomei şi Gomorei (cf. Gen 19,17); pe muntele Moria i-a cerut Dumnezeu lui Abraham jertfirea lui Isaac, imagine veche a lui Isus (cf. Gen 22,1-18); pe muntele Nebo Dumnezeu i-a arătat lui Moise, înainte de a muri, ţara Canaanului (cf. Dt 34,1); pe muntele Horeb Dumnezeu l-a mângâiat şi întărit pe Ilie, profetul (cf. 1Rg 19,18); pe muntele Salemului Dumnezeu şi-a voit construcţia templului (cf. 2Cr 3,1); pe muntele Sion Dumnezeu a zis că va începe ospăţul veşnic (cf. Is25,6); pe munte Isus şi-a rostit predica fericirilor (cf. Mt 5,1-9); pe munte şi-a început Isus lupta victorioasă cu satana (cf. Mc 1,12-15); pe munte se retrăgea Isus pentru rugăciune către Tatăl ceresc (cfMt 14,23); pe muntele Tabor Isus s-a schimbat la faţă arătându-şi gloria (cf. Mc 9,2-10); pe muntele Măslinilor Isus şi-a început glorioasa sa pătimire (cf. Mc 14,21); pe muntele Golgota Isus a murit pentru mântuirea lumii şi a înviat spre îndreptăţirea noastră (cf. Mc 15,22, 16,6); pe un munte din Galileea Isus s-a înălţat la cer (cf. Mc 16,19).

Muntele să ne amintească că mereu trebuie să căutăm binecuvântările de sus (cf. Gen 49,25), să ne amintească de odaia de sus (cf. Mc 14,15), naşterea de sus (cf. In 3,3), lucrurile de sus (cf. Col 3,1-2), înţelepciunea de sus (cf. Iac 3,17), viaţa veşnică care vine de sus (cf. 1In 1,2).

Ca o paranteză, amintesc că viaţa creştinilor uniţi cu Isus este o continuă minune, începând cu Botezul şi până în veşnicie. Tot ceea ce pentru lume pare a fi de neînţeles, pentru cei care umblă cu Isus chiar şi ceea ce pare contrar capătă logică. Astăzi îl auzim pe Isus care spune că merge la glorie prin umilinţă, la fericire prin suferinţă şi la viaţa veşnică prin moartea pe cruce (cf. Mc 9,2-10; Lc 9,31). Apoi, evangheliile ne spun că Domnul Isus s-a întărit postind (cf. Mt4,2); s-a înălţat coborându-se; şi-a arătat egalitatea cu Tatăl ceresc făcându-se ascultător până la moarte (cf. Fil 2,6-8); a biruit moartea murind (cf. Mc 16,6); s-a apropiat de oameni înălţându-se la cer (cf.Mt 28,20). Iată alte câteva lucrări divine neînţelese de lumea necredincioasă: crearea luminii înaintea soarelui (cf. Gen 1,3); luminarea ochilor orbilor cu tină care orbeşte (cf. In 9,11); albirea veşmintele sfinţilor cu sângele lui Isus (cf. Ap 7,14).

De aceea, cei credincioşi trăiesc fără frică în mijlocul duşmanilor, sunt curajoşi prin valea întunecată a morţii (cf. Ps 23,4-5), umblă nevătămaţi prin mijlocul focului (cf. Dan 3,25), trăiesc liniştiţi în mijlocul fiarelor (cf. Dan 6,22-23), otrava nu le dăunează (cf. Mc 16,18), moartea nu-i sperie pentru că îi conduce la viaţa veşnică (cf. Fap 7,55-56). Sfântul Paul ne lămureşte în acest sens: "Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu" (Rom 8,28). Chiar suferinţele cele mai mari devin "uşoare" în comparaţie cu "greutatea veşnică de slavă" pe care o lucrează (cf. 2Cor 4,17). Suferinţele sunt doar pentru o clipă, dar slava va fi veşnică (cf. 1Pt 1,4).

În legătură cu Abraham şi Sara, despre care vorbeşte prima lectură de astăzi (cf. Gen 22,1-18), aş face o lămurire prealabilă. Biblia ne spune că, atunci când Dumnezeu le-a anunţat lui Abraham şi Sarei naşterea iminentă a lui Isaac, aceştia au râs neîncrezători (cf. Gen 17,17: 18,12). Apoi, când totul s-a împlinit după cuvântul lui Dumnezeu, amândoi au râs de bucurie şi, de aceea, i-au pus copilului nou născut numele de Isaac, care înseamnă "râs de bucurie" (cf. Gen 21,3). Curând însă, râsul de bucurie al lui Abraham şi al Sarei pentru naşterea fiului lor Isaac avea să fie tulburat de râsul batjocoritor al lui Ismael, copilul care i s-a născut lui Abraham din roaba Sarei, Agar (cf. Gen 21,8). Atunci Sara, plină de mâhnire, îi izgoneşte din casă atât pe Ismael, cât şi pe slujnica sa Agar. Deşi Abraham consideră gestul soţiei sale ca fiind unul dur, totuşi Dumnezeu aprobă gestul Sarei. Prin aprobarea gestului Sarei, Dumnezeu a voit să transmită tuturor generaţiilor învăţătura că numai Fiul său şi cei care îl vor preţui vor moşteni promisiunile mântuirii şi casa sa veşnică din paradis. Oamenii batjocoritori şi carnali, care resping pe Fiul lui Dumnezeu şi planul divin de mântuire, ca Agar şi Ismael, nu au nici un drept, nici la promisiuni, nici la moştenire (cf. Gal 4,29-30).

Dar accentul primei lecturi cade pe iubirea, credinţa şi speranţa lui Abraham faţă de Dumnezeu. Abraham îl iubeşte pe Dumnezeu mai mult decât pe fiul său Isaac, pe care este gata să-l jertfească pe muntele Moria. Abraham crede că Dumnezeu va avea grijă pentru jertfa lui ca să nu-l lase fără moştenitor. Abraham speră în promisiunea lui Dumnezeu cu privire la Isaac şi, chiar dacă îl va jertfi, Abraham speră că Dumnezeu îi va învia fiul iubit (cf. Evr 11,19).

În dragostea lui Abraham pentru fiul său Isaac, Dumnezeu ne-a descoperit cu 18 veacuri înainte dragostea sa pentru Fiul său Isus, dar şi dragostea pentru oameni. În jertfa lui Isaac, Dumnezeu a voit să arate lumii jertfa lui Isus, fiul său preaiubit, pentru mântuirea ei. În Isaac care îşi purta singur legătura de lemne pe care va fi jertfit ca ardere de tot, Dumnezeu l-a prefigurat pe Isus care îşi purta crucea pe care va muri pentru păcătoşi. În mielul sălbatic jertfit în locul lui Isaac, Dumnezeu a arătat lumii că Isus, Mielul cel nevinovat, va muri în locul celor vinovaţi. Dacă Dumnezeu l-a cruţat pe Abraham de durerea morţii fiului Isaac, el nu s-a cruţat pe sine de durerea jertfirii Fiului său preaiubit, jertfindu-l pentru ca oamenii păcătoşi să ajungă la mântuire.

Acest gest de dragoste al lui Dumnezeu faţă de oamenii păcătoşi l-a făcut pe sfântul Paul să exclame în cea de-a doua lectură de astăzi: "Fraţilor, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu el? Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! Cine îi va condamna? Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi" (Rom 8,31-34).

Astăzi, după ce am ascultat mesajul lecturilor, Biserica cheamă pe unul fiecare dintre cei botezaţi şi dintre cei care se pregătesc pentru primirea botezului să creadă, să-l iubească şi să spere în promisiunile lui Dumnezeu ca Abraham şi Sara, ca apostolii de pe Tabor, ca sfântul Paul şi ca toţi creştinii cei buni (cf. 2Pt 1,18).

Lumina lui Isus de pe Tabor şi de la învierea sa glorioasă, lumină care a schimbat vieţile apostolilor şi a unui număr incalculabil de creştini, se arată şi astăzi în diferite moduri, tot pentru a schimba vieţile oamenilor. Astfel: sfântului Paul i-a apărut într-o lumină puternică pe drumul Damascului (cf. Fap 9,3), care l-a transformat în creştin şi apostol al neamurilor păgâne; celor şapte fraţi, copii ai sfintei Felicitas (sec II), Isus le-a strălucit în cuvintele mamei lor care îi îndemna să privească cerul şi i-a transformat în sfinţi martiri ai Bisericii; sfântului Augustin (354-430) Isus i-a strălucit în rugăciunile mamei sale şi în cuvintele Scripturii, făcând din el un sfânt episcop şi un scriitor creştin; sfintei Bernadetta Soubirous (1844-1879) i-a strălucit în apariţia Sfintei Fecioare Maria la Lourdes şi a ajuns fericită în cer; evreului Alfons Ratisbone (1814-1884) Isus i-a strălucit într-o lumină care izvora din altarul unei biserici şi l-a transformat într-un bun creştin şi întemeietor de congregaţie religioasă; scriitorului englez Francis Thompson (1859-1907), ruinat trupeşte şi sufleteşte, Isus i-a strălucit în camera lui de suferinţă şi l-a transformat într-un bun creştin - el îşi descrie experienţa sa religioasă în lucrarea Copoiul cerului; scriitorului André Frossard (1915-1995) Isus transfigurat i-a strălucit feeric într-o ostie expusă spre adoraţie pe altar şi acea lumină l-a transformat într-un bun creştin şi într-un pios scriitor.

Isus transfigurat şi înviat continuă să strălucească până la sfârşitul veacurilor, spre transformarea oamenilor în sfinţi, numai ca oamenii să aibă ochi de a-l vedea în toată strălucirea sa.

Pr. Ioan Lungu