Reflecţie la duminica III din Postul Mare  „B”

În cer, templul este Dumnezeul cel atotputernic și Mielul (cf. Ap 21,22).

Pregătirea catecumenilor pentru primirea botezului din sfânta noapte de Paşti şi întărirea creştinilor pentru măreaţa sărbătoare a învierii, continuă şi în această duminică, prin curăţirea de către Isus a Templului din Ierusalim, profanat de negustori. Isus a făcut două curăţiri a templului din Ierusalim. Aceasta pe care o analizăm astăzi a fost cea dintâi (cf. In 2,13-25). Iar, cea de-a doua a fost la finalul activităţii sale, în urma căreia a şi fost condamnat la moarte (cf. Mt 21,12-17; Mc 11,15-19; Lc 19,45-48).

Pustiul, muntele şi templul sunt trei locuri sfinte pe care şi le-a ales Dumnezeu pentru a-şi arăta dragostea faţă de poporul său, dar, la venirea lui Isus, aceste locuri erau uitate de popor. De aceea, Isus venind în lume a repus în valoare aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu. După repunerea în valoare a pustiului şi a muntelui din duminicile trecute, în această duminică, Isus, repune în valoare templul.

Atât catecumenii care se pregăteau să primească Botezul, cât şi creştinii care au primit Botezul, ştiau că ţinta drumului lui Isus prin lume este Ierusalimul, unde avea să pătimească, să moară şi să învie spre mântuirea lumii. De la botezul său şi până la Golgota, Isus, ne-a arătat că el a venit pentru a ne scoate de sub atacurile diavolului şi a ne aduce sub protecţia îngerilor (cf. Mc 1,13); de a ne scoate din întunericul şi durerile păcatului, pentru a ne duce la lumina şi bucuriile cereşti (cf. Mc 9,2-3); pentru a ne strămuta din valea de lacrimi a pământului, în templul măririi lui Dumnezeu din cer (cf. In 2,16; Ap 21,22)); ba mai mult, pentru a face din noi oamenii, un templu plăcut lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,19; 3,16; 2Cor 6,16).

Pentru a înţelege mai bine mesajul lecturilor de astăzi, indignarea lui Isus şi, gestul lui de a scoate afară cu biciul pe profanatorii din Templul din Ierusalim, trebuie să facem nişte lămuriri prealabile.

Evanghelia de astăzi începe aşa: „Paştele iudeilor era aproape”, iar Isus s-a urcat la Ierusalim pentru celebrarea lui. Pe vremea lui Isus, sărbătoarea Paştelui nu mai avea caracterul unei „zile solemne a Domnului”, nici al unei „adunări sfinte'', ca odinioară (cf. Lev 23,2; In 7,2).

Noi ştim că, la început toate sărbătorile s-au chemat „sărbătorile Domnului”, dar, datorită amestecului uman, aceste sărbători au ajuns „sărbătorile iudeilor”. La început „sărbătorile Domnului” erau o bucurie pentru Dumnezeu şi pentru oameni: „Mă bucur când mi se zice: Haidem la Casa Domnului! Din pricina Casei Domnului, Dumnezeului nostru, fac urări pentru fericirea ta” (Ps 122,1.9). Mai târziu când Dumnezeu a fost scos afară din sărbătorile sale, reţinându-se numai partea materială, el, a spus: „Nu vreau luni noi, sâmbete şi adunări de sărbătoare; nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi” (Is 1,13-14). 

Când Solomon a construit templu din Ierusalim, exista un aşa respect pentru casa lui Dumnezeu încât nu s-a auzit nici măcar sunetul ciocanului în timpul construcţiei templului. Toate scândurile şi pietrele folosite la templu au fost prelucrate în altă parte, apoi au fost aduse la locul unde se construia templul şi asamblate în linişte (cf. 1Rg 6,7). Când, după ani, Domnul Isus a intrat în Templul său şi al Tatălui, a văzut un mare haos şi a auzit o mare larmă făcută colo de: uguitul porumbeilor, behăitul oilor, mugetului vacilor şi larma negustorilor.  

Tot spre mai buna înţelegerea a evangheliei de a astăzi şi a gestului de indignare a lui Isus, trebuie să mai amintim că, Templul din Ierusalim, a fost conceput şi executat ca un complex religios sub forma a cinci cercuri concentrice (Ex 25,40), dispuse astfel: Sfânta Sfintelor; curtea preoţilor; curtea bărbaţilor lui Israel; curtea femeilor; curtea neamurilor păgâne. Deci, Templul din Ierusalim, a fost conceput şi executat astfel, ca el să devină „Casa lui Dumnezeu pentru toate popoarele” (cf. Is 56,7), pentru că în el trebuiau să-şi găsească loc de închinare: evreul, săracul, famenul, păgânul şi fiul străinului  .

Scopul templului din Ierusalim, însă, a fost deturnat de la menirea lui iniţială de „Casa lui Dumnezeu pentru toate popoarele” (cf. Is 56,7), şi, schimbat curând de către liderii religioşi, ca şi sărbătorile Domnului, din „casă a lui Dumnezeu pentru toate popoarele”, în „templul iudeilor”. Lideri religioşi ai iudeilor, gândeau eronat că ei sunt singurii copii ai lui Dumnezeu, iar celelalte popoare păgâne sunt destinate pierzării veşnice. Ca odinioară profetul Iona care a refuzat să duce vestea cea bună a mântuirii locuitorilor din Ninive, pe motiv că aceştia erau păgâni (cf. Iona 4,2); tot astfel liderii religioşi de pe timpul lui Isus, pe motiv că păgânii sunt destinaţi pierzării, le-au desfiinţat locul din curtea templului, eliminându-i astfel din rândul oamenilor care aşteaptă mântuirea; ba, mai mult, au transformat locul lor din curtea templului, într-un bazar de animale, punându-i astfel pe păgâni în urma animalelor, deşi, mulţi dintre ei, ca sutaşul roman, ca femeia cananeancă şi ca famenul etiopian, erau credincioşi veneau de departe ca să se închine şi să capete îndurare de la Dumnezeu (cf. Lc 7,5; Mt 15,28; Fap 8,27).

Este o istorioară care ne spune că un om a murit în aceeaşi zi cu câinele său şi au ajuns pe celălalt tărâm. În cale au întâlnit un loc pe care scria „Paradis”. Putem intra şi noi pentru a bea puţină apă, a întrebat omul? Tu da, dar câinele tău nu. Atunci, omul şi câinele său, au plecat mai departe. În drumul lor au găsit un alt loc pe care scria tot „Paradis”. Şi iar a întrebat: Putem intra şi noi pentru a bea puţină apă? Desigur, i-a răspuns portarul. Atunci omul cu câinele a început să povestească portarului cum, în drumul lor, au mai întâlnit un loc pe care scria „Paradis”, dar n-a fost lăsat să intre împreună cu câinele său. De ce? Atunci portarul i-a spus că, acela a fost iadul şi că bine că n-a intrat singur. Nu vă face concurenţă? Nu, iadul ne ajută ca la noi să ajungă numai cei care iubesc cu adevărat.

Evreii îi dispreţuiau în aşa fel pe păgâni că îi numeau şi îi tratau ca pe „câini” (cf. Mt 15,26; Lc 16,21). Ei, nu-i voiau nici în casele lor, nici în templu şi nici în cer împreună cu ei. Ei trăiau deja starea de iad. Isus, s-a apropiat cu dragoste de aceşti „câini” şi le-a eliberat sufletele de diavol, le-a vindecat bolile şi i-a mângâiat, spre supărarea iudeilor. Prin această atitudine ostilă faţă de păgâni, liderii iudei, ca şi satana, voiau să zădărnicească lucrarea de mântuire a tuturor oamenilor, pentru care Isus venise să sufere şi să moară.

Pentru tradiţia lor oarbă de a exclude păgânii, pentru satisfacerea orgoliului lor bolnav de a se crede singurii copii ai lui Dumnezeu şi pentru câştigul lor mărunt obţinut din comisionul schimbării banilor, liderii religioşi, n-au mai văzut planul universal de mântuire al Domnului şi nici pierdere imensă de suflete. S-ar putea ca şi din acest motiv, ca şi pe timpul profetului Ezechiel, slava Domnului să fi părăsit iar Templul din Ierusalim (cf. Ez 18,18). Acesta a fost adevăratul motiv ai indignării lui Isus şi, al luării biciului pentru a scoate afară vitele din templu, redând păgânilor locul în casa Domnului, în planul lui Dumnezeu de mântuire şi în împărăţia cerească; şi anunţând lumii întregi că, nimeni nu este exclus de la mântuire.

Să nu credem că iudeii şi liderii lor religioşi au înţeles ceva din gestul lui Isus. Au considerat totul ca un mic incident şi, şi-au reluat comerţul ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ceea ce l-a determinat pe Isus ca la sfârşitul activităţii sale pământeşti, să facă o nouă curăţirea templului. Dacă de data aceasta Isus s-a ales numai cu câteva reproşuri din partea iudeilor necredincioşi; la a doua curăţire a templului, pentru a da loc păgânilor la mântuire, Isus, s-a ales cu o crudă condamnare la moarte (cf. Mc 11,15-18).

Se spune că, în Sfânta Sfintelor din Templu din Ierusalim, după curăţirea făcută de Isus, a fost agăţată o frânghie roşie în faţă perdelei. Când Marele Preot intra să facă slujba, dacă jertfă era primită, frânghia această devenea albă. Dar, în cei 40 de ani de dinaintea dărâmarea Templului din Ierusalim, frânghia nu s-a mai făcut niciodată albă, semn că Dumnezeu a fost supărat pe poporul său, pentru uciderea lui Isus.

Moartea lui Isus săvârşită de iudei, avea să însemneze moartea templului din Ierusalim, mândria lor (cf. Ier 7,4-11). Isus, ucis de evrei, avea să învie prin slava Tatălui (cf. Rom 6,4) şi prin puterea Duhului Sfânt (cf. Rom 8,11), dar templul lor distrus de generalul şi mai târziu împăratul roman, Titus Flavius Vespasianus (30-81), în anul 70, nu avea să mai fie ridicat niciodată, cu toate încercările oamenilor.

Apropo, de încercarea oamenilor de a ridica din nou Templul din Ierusalim, istoricul capadocian, Filostrogus (368-439), cel ce a scris o istorie bisericească în 12 volume, în volumul VII, ne spune că, împăratul păgân, Flavius Claudius Iulianus, zis şi Iulian Apostatul (330-363), cel care fusese pentru puţin timp creştin cu numele, dar apoi a părăsit total credinţa, ar fi încercat să rezidească Templul din Ierusalim. Dar, pe când meşterii voiau să se apuce de lucru, s-au iscat instantaneu cutremure de pământ care îi înghiţeau pe lucrători de vii; din pământ ieşeau flăcări de foc care ardeau pe toţi cei care se apropiau; şi multe boli grele au venit peste oameni. Aşa că, Iulian Apostatul, a trebuit să renunţe şi să repete încă odată strigătul său disperat: „Ai învins Galileene”!

Prin condamnarea şi uciderea lui Isus, Templul din Ierusalim avea să fie înlocuit cu persoana Domnului Cristos. De aceea, Isus, a şi spus astăzi: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!" Şi notează sfântul Marcu: „Însă el vorbea despre templul trupului său” (Mc 9,19.21).

Prin învierea lui Isus, Dumnezeu, şi-a ridicat în persoana Domnului înviat, adevăratul său templu, în a cărui inimă iubitoare îşi vor găsi sălaş toţi oamenii pământului, iudeii şi păgânii, bărbaţii şi femeile care vor crede în el. Cei care se vor adăposti în inima lui Isus, chiar dacă vor muri, Dumnezeu, îi va învia cu puterea cu care l-a înviat şi pe Isus.

Cât timp creştinii vor petrece pe pământ, templul cel nou al lui Dumnezeu, inima iubitoare a lui Isus, va fi Biserica, trupul său mistic. Cei care vor intra în Biserică, vor intra în însăşi Inima Treimii sfinte, adică în inima Tatălui, a Fiului, şi a Duhului Sfânt, iar acolo vor afla mângâiere, alinare şi mântuire.

Biserica, în care oamenii sunt chemaţi de Sfânta Treime ca să intre, este anticamera paradisului, este anticamera Templului ceresc al lui Dumnezeu, unde oamenii mântuiţi vor locui iar împreună cu Dumnezeu, într-o veşnică fericire. „Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul lui şi Dumnezeu. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21,3-4).

Apoi, toţi cei care prin credinţă, vor intra în Biserică, anticamera paradisului şi a Templului ceresc, vor fi transformaţi şi ei în temple vii ale Sfintei Treimi (1Cor 3,16; 1Cor  6,19), şi vor primi  puterea de a mângâia, a alina, dar şi a aduce suflete la mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt.

Înainte de sfintele Paşti, Isus, a curăţit templul din Ierusalim de mentalitatea greşită şi de profanarea care a decurs din ea. Biserica pune astăzi în faţa catecumenilor şi a botezaţilor, înainte de Paşti, episodul purificării Templului de către Isus, pentru ca şi ei să-şi purifice templul sufletului lor, de întinarea mentalităţilor greşite şi a păcatelor care decurg din ele. Biciul, pe care Biserica îl pune în mâna fiilor săi pentru a face o bună purificare a sufletului în vederea Paştelui, sunt cele 10 Porunci. Cu cele 10 Porunci, catecumenii şi creştinii, trebuie să scoată afară din sufletele lor: necredinţa, credinţa falsă, mentalitatea greşită, neascultarea, lipsa de iubire, desfrânarea, hoţia, minciuna, desconsiderarea aproapelui, etc; toate aceste păcate întinează sufletul omului, mai mult şi mai rău decât animalele au întinat Templul din Ierusalim. Aceste 10 Porunci, Dumnezeu le-a scris în mintea şi inima noastră chiar de la începutul credinţei (cf. Evr 10,16), pentru ca noi să nu mai alergăm pe căile largi ale diavolului şi ale păcatului (cf. Mt 7,13-14), căi care duc la pierzarea veşnică.

Două pietricele albastre, au fost luate din albia unui râu şi prinse într-un mozaic care îl înfăţişa pe Domnul Isus, iar ele erau ochii lui Isus. Neînţelegând nobleţea la care au fost ridicate, ceea ce îşi doreau cel mai mult, era să se elibereze din strângerea mozaicului; cu ajutorul unui firicel de apă, care a slăbit cimentul mozaicului, ele au sărit jos. Când, de jos au privit chipul lui Isus, în care ele erau ochii, au înţeles nobleţea pierdută şi le-a părut rău. Însă, era prea târziu, căci, un măturător le-a strâns şi aruncat într-un coş de gunoi, şi de acolo au fost aruncate într-un foc mare.

Această istorioară, a fost şi este încă povestea multor creştini, care neînţelegând nobleţea de a forma un singur trup cu Isus (cf. 1Cor 12,12) şi nobleţea de a suferi împreună cu el pentru cauza mântuirii (cf. Fil 1,29), îl părăsesc pe Isus, părăsesc Biserica sa, părăsesc crucea sa mântuitoare, considerând urmarea lui Isus pe calea crucii, ca iudeii şi păgânii, un scandal, o slăbiciune şi o nebunie. Dar, ochii lor au fost legaţi de diavol ca să nu vadă că Isus răstignit este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu; că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi că slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii (cf. 1Cor 1,22-25).

De la ferestrele cerului, Isus împreună cu mulţimea nenumărată a mântuiţilor (cf. Ap 7,9), adică cu mulţimea nenumărată a celor care au păzit poruncile lui Dumnezeu împreună cu Isus (cf. In 15,10) şi a celor care şi-au purtat crucea împreună cu Isus (cf. In 18,11), ne fac cu semn cu mâna şi ne chemă la cer, spunându-ne împreună cu sfântul Ioan că, dragostea faţă de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor sale, şi că aceste, porunci nu sunt grele (cf. 1In 5,3); şi, cu sfântul Paul, că, suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care ni se va descoperi în templul ceresc (cf. Rom 8,18), care este templul Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt (cf. Ap 21,22). Amin.

                                                                                                        Pr. Ioan Lungu