Reflecţie la duminica XVII de peste an  „B”

Paştele, sărbătoarea iudeilor era aproape.

Evanghelia şi lecturile de astăzi au un caracter pascal, de aceea, nu pot fi înţelese bine dacă sunt separate de Paşte. Lecturile de astăzi ne duc cu gândul la trecerea lui Isus de la viaţă la moarte; la trecerea de la pâinea care dă viaţă trupului, la pâinea care dă viaţă sufletului; la trecerea de la ospăţul de aici, la ospăţul cel veşnic din paradis.

Pericopa evanghelică din această duminică o continuă pe cea din duminica trecută care, ne spunea că, Isus, văzând mulţimile care l-au urmat, i s-a făcut milă de ele, căci erau ca nişte oi fără păstor (cf. Mc 6,34). Isus, şi-a arătat mila faţă de oamenii care l-au urmat, oferindu-le hrană pentru suflet, adică o învăţătură curată, şi hrană pentru trup, adică, pâine şi peşte din belşug. Isus, nu neglijează nici sufletul şi nici trupul. Isus a venit să ne mântuiască sufletul, dar, să ne învie cu trupul. Deci, cine vine la Isus, găseşte hrană îmbelşugată pentru trup şi pentru suflet. Isus se preocupă de trebuinţele materiale şi spirituale ale tuturor oamenilor, dar mai ales de cele ale celor care îl urmează. 

Apostolii, ca şi mulţi oameni de-a lungul timpurilor, au voit să separe hrana pentru suflet de hrana pentru trup. De aceea, i-au sugerat lui Isus să dea drumul mulţimii pentru ca oamenii să îşi poată găsi ceva de mâncare în satele învecinate. Însă Isus le-a răspuns: “Daţi-le voi să mănânce!” (Mt 14,16). Atunci, au adus la Isus puţinul pe care l-au avut, iar, Isus, a săturat cu cele cinci pâini de orz, peste 5000 numai bărbaţi.

La înmulţirea pâinilor de către Isus remarcăm cu uşurinţă: simbolul, semnul şi profeţia.

1. Mai întâi simbolul. Când Moise, cel prin care Dumnezeu a trimis mana pentru hrana vechiului său popor ales, a aşezat mulţimea poporului pe iarbă, în cete de câte 50 şi 100 de persoane (cf. Ex 18,21.25). Isus, dispunând mulţimea pe iarbă tot în cete de 50 şi 100 de persoane (cf. Mc 6,40), arată că el este noul profet promis şi trimis de Dumnezeu (cf. Dt 18,15; Lc 7,16), pentru a hrăni poporul şi pentru a-l conduce printr-un nou exod spre împărăţia sa veşnică din ceruri.

Isus, foloseşte cele cinci pâinişoare puse de mama săracă în desaga copilului ei, trimis să primească evanghelia mântuirii (cf. In 6,9). Cele cinci pâini sunt simbolul celor cinci cărţi ale lui Moise, învăţătura de bază a iudeului. Şi cele cinci pietre alese de David din râu, în lupta cu Goliat (cf. 1Sam 17,40), tot pe cele cinci cărţi ale lui Moise, le-a simbolizat. Căci cu puterea lui Dumnezeu l-a învins David pe Goliat (cf. 1Sam 17,45) şi tot cu puterea lui Dumnezeu a înmulţit Isus pâinile. Dacă Legea veche satisfăcea nevoile spirituale ale poporului, cu cât mai mult nu vor satisface miile de pâini binecuvântate şi oferite de Isus?

Faptul că Isus a ales tocmai timpul Paştelui pentru a hrăni mulţimea cu pâine din belşug, vrea să arate că el este noul Paşte, noua „trecere”; că, odată cu el au început noile binecuvântări şi eliberări. Acum nu mai este vorba de o „trecere” dintr-o ţară în alta, ci, acum este vorba de o „trecere” deosebită: trecerea de la pământ la cer; trecerea de la pâinea pământească la pâinea cerească a nemuririi; trecerea de la o vieţuire după trup, la o vieţuire duhovnicească; trecerea de la timpul aşteptării la timpul împlinirii; trecerea de la stăpânirea satanei la stăpânirea lui Dumnezeu; trecerea de la o viaţă muritoare la o viaţă veşnică; trecerea de la călăuzirea oamenilor la călăuzirea lui Dumnezeu; trecerea de la jertfele neputincioase ale animalelor la jertfa atotputernică a lui Isus, adevăratul Miel al lui Dumnezeu (cf. In 1,29).

2. Apoi semnul. Înmulţirea pâinilor, poate fi privită şi ca „minune”, ca Sfinţii Matei, Marcu şi Luca; dar, poate fi privită şi ca „semn”, aşa cum a privit-o sfântul Apostol Ioan. Diferenţa dintre minune şi semn este aceea că „minunea” poate fi văzută ca un simplu gest de milă a lui Isus faţă de oamenii flămânzi, dar, „semnul”, este acela care trece dincolo de timpul prezent şi are în vedere harul veşnicia fericită. Semnul înseamnă că ceea ce au făcut Isus, profeţii şi apostolii, creştinii buni, trebuie să continuăm a face noi, sub aceeaşi binecuvântare a lui Dumnezeu. Preocuparea lor trebuie să fie şi preocuparea noastră, adică, de la alinarea trupului să ajungem la alinarea sufletului. Isus, apostolii, profeţii, creştinii cei buni, de la vindecarea ochilor, urechilor, picioarelor şi a altor boli trupeşti, ajungeau la vindecare ochilor, urechilor, picioarelor şi a altor boli sufleteşti. Semnul este ceva care ne implică plenar şi pe noi. Chiar dacă cei răi, asemenea lui Cain, vor spune că nu sunt păzitorii fraţilor lor (cf. Gen 4,9), Dumnezeu, spune clar că suntem păzitorii fraţilor noştri şi, că de la noi va cere izbăvirea şi mântuirea lor (cf. Ez 3,17-18).

Primul şi cel mai la îndemână mod de a continua grija lui Isus pentru trupurile şi sufletele fraţilor noştri, îl găsim în lecturile de astăzi: un om din Baal-Şalişa, a adus 20 de pâini mici de orz la Elizeu, omul lui Dumnezeu, iar acesta a săturat cu ele 100 de oameni flămânzi şi a mai rămas şi pentru alţii (cf. 2Rg 4,42-44); un copil a adus la Isus 5 pâini de orz şi 2 peşti, şi Isus, a săturat 5000 numai bărbaţi, afară de femei şi copii (cf. In 6,10). La început, primii creştini aduceau la apostoli bunurile lor şi, nimeni nu ducea lipsă (cf. Fap 4,32). Apoi, pentru a arăta că nevoia pentru suflet nu poate separată de nevoia pentru trup, celebrau Cina Domnului în cadrul unei mese fraterne (cf. 1Cor 11,20-22).

Acest mod binecuvântat de a îngriji de trupurile şi sufletele oamenilor, a continuat în Biserică, prin dărnicia creştinilor. Tot aici trebuie să spune că, pâinile de orz, care erau la acea vreme hrana săracilor, au fost primite şi de către Elizeu şi de către Isus, pentru a arăta că Dumnezeu primeşte ofranda săracilor şi că nimeni nu este scutit de a participa la continuarea operei caritabile, apostolice şi misionare. Astfel:         

Sfântul preot, Iosif Benedict Cottolengo (1786-1842), a deschis în Torino, Italia, o casă numită: „Divina Providenţă”, unde el a adunat pe toţi săracii şi bolnavii din oraş şi din împrejurimi şi unde Dumnezeu trimitea ajutoare prin creştinii cei buni. Aici oameni se vindecau şi se întăreau şi la trup şi la suflet.

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), paroh de Ars, Franţa, a înfiinţat şi el un adăpost pentru bolnavi şi orfani, numit tot, „Providenţa”. Într-o zi i s-a adus la cunoştinţă că numai exista nici o pâine, nici grâu şi nici bani. Persoanele la care mai apela sfântul în momentele dificile, de data asta n-au mai răspuns solicitărilor. Atunci, când oamenii au refuzat să participe cu ofrandele lor, a apelat la ajutorul sfinţilor. gândit să recurgă la ajutorul şi mijlocirea sfântului Francisc Regis, a cărei bunătate o simţise. Ce a făcut? A luat relicvia sfântului Francisc Regis (1597-1640), un preot iubitor de săraci şi bolnavi, a pus-o sub mâna de grâu care mai rămăsese în hambar şi s-au rugat lui Dumnezeu împreună cu sfântul. Dimineaţa următoare, împreună cu directoarea orfelinatului, s-a dus direct la hambar, a deschis uşa şi, surpriză, hambarul era plin cu boabe de grâu.

Mulţi creştini buni continuă această operă încredinţată de Isus tuturor celor care cred în el şi, merg pe la bătrâni şi bolnavi, ducându-le cele necesare trupului, ducându-le şi un cuvânt de întărire sufletească; alţii, îi aduc pe săraci şi bolnavi în casele lor, asemenea sfintei Elisabeta de Turingia (1207-1231), pentru că văd în persoana lor pe însuşi Isus, sărac, bolnav, lipsit şi fără adăpost. Să fim pe deplin convinşi că, tot ceea ce facem pentru toţi cei săraci şi bolnavi, lui Isus îi facem (cf. Mt 25,40); şi, că, făcând aşa nu ne vom pierde răsplata (cf. Mt 10,42; Mc 9,41).

Diavolul ne poate amăgi ca pe Adam şi Eva să-l părăsim pe Dumnezeu pentru pâine şi dintre toate cele bune puse la dispoziţia noastră, să le alegem pe cele înveninate (cf. Gen 3,6); sau, ne poate amăgi ca pe evrei din pustiu, care au lăsat mana cerească şi s-au întors la prazul şi sclavia Egiptului (cf. Num 14,4). Cei 5000 de bărbaţi, plus femeile şi copii, pentru pâinea cea trupească, s-au strâns în jurul lui Isus şi voiau să-l facă rege al lor, dar, când Isus le-a cerut să-l ia pe el drept „Pâine a vieţii şi a învierii”, l-au părăsit  (cf. In 6,66). Diavolul a făcut şi face din pâinea trupească o capcană pentru pierderea mântuirii veşnice. Două căi, una mai puţin plăcută la vedere, alta plăcută la vedere. Cea plăcută la vedere, are un defect fatal, este veninoasă şi duce la moarte veşnică. Să ne încredem în ajutorul divin şi fim convinşi că nu vom avea nefericiri cu Dumnezeu şi cu Legile sale.

3. În final, profeţia. Lui Israel, Dumnezeu, i-a dat mana din pustiu ca o prefigurare a „Pâinii vieţii” care urma să vină la plinirea timpului. Fiecare aspect am manei din cer, vorbea despre câte o calitate a lui Isus, care urma să vină. Astfel: mana era rotundă, iar, cercul era simbolul eternităţii. Mana rotundă anunţa veşnicia lui Isus Cristos. Mana era dulce. Dulceaţa era simbolul bunătăţilor. Mana dulce anunţa toate bunătăţile aduse Cristos. Mana era albă. Albul este simbolul neprihănirii. Mana albă vorbea despre neprihănirea lui Isus. Mana coborâse din cer pe pământ. Isus s-a coborât din cer pe pământ. Mana a dat viaţă fizică. Isus a dat viala cea veşnică. Mana avea gust uleios şi îl anunţa pe Isus, unsul lui Dumnezeu. Mana satisfăcea orice gust. Ea îl prefigura pe Isus, care avea să aline orice durere şi să aducă orice bucurie (cf. Ex 16,31; Înţ 16,20). Invitaţia evangheliei de astăzi, este: dacă eşti bolnav, în lipsă, în durere, vino la Isus şi vei fi săturat din plin. Isus este abundenţa noastră, chiar în vremuri de criză şi lipsă

Aşa cum mana din pustiu (cf. Ex 16,31-32), pâinile lui Elizeu (cf. 2Rg 4,42-44), mâncare adusă de înger lui Ilie (cf. 1Rg 19,5-8), l-au vestit pe Isus, „Pâinea Vieţii” cu mult înainte de a veni. Tot astfel, primirea „pâinii euharistice”, îl vesteşte pe Isus care trebuie să vină iar, pentru a ne lua cu el în bucuria lui veşnică (cf. In 14,2-3; 17,24). Sfântul Paul, ne spune: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni” (1Cor 11,26). Iar, sfântul Toma de Aquino (1225-1274), spune şi el: „O, sfânt ospăţ în care, primindu-l pe Cristos, cinstim memorialul pătimirilor sale, sufletul ni se umple de har şi ni se dă chezăşia vieţii viitoare”.

Sfântul Augustin (354-430), ne spune că la începutul creştinismului, sfânta Euharistie, se numea: „Viaţă”. De aceea, primii creştini, în loc să spună ca noi: „ne-am împărtăşit”, ei spuneau: „Am primit viaţa”. Isus a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa” (In 11,25); „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6). Isus, trebuie să fie viaţa noastră, în sensul în care sfântul Paul, care celebra euharistia şi se împărtăşea, spunea: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20). Isus, trebuie să fie motorul care pune în mişcare toate planurile, gândurile, vorbele şi toate faptele noastre. Sfântul Paul, spunea iarăşi: „Când Cristos care este viaţa noastră se va arăta, atunci vom apărea şi noi împreună cu el plini de slavă” (Col 3,4).

Bogatul căruia i-a rodit ţarina şi zis: „Suflete al meu, ai multe bogăţii, odihneşte-te, bea, mănâncă şi te veseleşte” (Lc 12,19). S-a înşelat, sărmanul, pentru că sufletul nu se hrăneşte cu bogăţii, ci cu Dumnezeu însuşi. Sfântul Augustin (354-430), spune: „Sufletul omului astfel a fost creat să nu poată fi umplut de nimeni şi nimic decât de Dumnezeu”. Blaise Pascal (1623-1662), spune şi el: „Dumnezeu a lăsat un gol în inima omului, gol pe care nimeni şi nimic să nu-l poată umple decât el însuşi. Iar, Biblia, spune că Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei (cf. Qoh 3,11).

Trupul, sângele şi cuvântul lui Isus, sunt: pâinea, apa cea vie şi lumina vieţii, care s-au coborât din cer; sunt nectarul şi ambrozia, pe care o căutau cu ardoare oamenii din vechime, dar, n-au găsit-o pentru că Isus nu venise încă în lume. Primind vredniceşte sfânta Euharistie, primim medicamentul nemuririi, garanţia învierii şi vestim lumii de mântuit, până la Parusie, că Isus este „pâinea, apa şi lumina vieţii”, „ambrozia şi nectarul”, care dau viaţă veşnică. Sfântul Augustin (354-430), spune că el însetat de fericire, se avânta după lucrurile lumii trecătoare care nu satură. Apoi, când în final a descoperit că numai Isus poate sătura pe deplin sufletul, a exclamat: „Târziu te-am cunoscut, Doamne! Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până ce nu se va odihni în tine”.

Primindu-l pe Isus în  Cuvântul divin şi sfânta Împărtăşanie, vestim lumii întregi că Isus este cea mai mare forţă din univers şi, cu el ne putem rezolva toate problemele sufleteşti şi trupeşti. Astfel:

Ecaterina de Siena (1347-1380), a găsit în Euharistie singura pâinea care poate sătura foamea sufletului. Jacques-Benigne Bossuet (1627-1704), un episcop francez, teolog, orator renumit şi predicator la curtea regelui Ludovic al XVI-lea şi la catedrala Notre Dame din Paris, a găsit în Euharistie, forţa care stinge incendii la propriu şi forţa care converteşte suflete rebele. Sfântul Ioan Maria Vianney, îi chema pe toţi cei neliniştiţi sufleteşte, la sfânta spovadă şi la sfânta împărtăşanie. Sfânta Clara (1193-1253) din Assisi, Umbria, Italia centrală, în anul 1240 îi pune pe fugă pe sarasini, făcând semnul crucii cu monstranţa asupra lor. Sarazinii au fugit îngroziţi, aşa cum au fugit sirienii atunci când le-a fost dat să mulţimea de oştire cerească lângă Elizeu (cf. 2Rg 6,16; 2Cr 32,7); astfel, oraşul Assisi a scăpat vătămat.

Sfânta Euharistie, prefigurată în evanghelia de astăzi în înmulţirea pâinilor (cf. In 5,1-15), ce facea trimitere şi la sărbătoarea Paştelui care era aproape, este pentru noi o prezenţă perpetuă a lui Isus atotputernic în mijlocul nostru (cf. Mt 28,20); este un medicament universal pentru orice durere sufletească şi trupească; este o rugăciune perfectă pentru orice problemă trupească şi sufletească; este o cerere perfectă, este o mulţumire perfectă, este o putere infinită, este o ofrandă potrivită pentru orice situaţie în care ne-am putea afla. Să primim pâinea euharistică, ca să-l tinem departe de diavol, ca să ne fie bine aici, ca să înviem în ziua de apoi şi pentru ca să trăim în veci fericiţi (cf. In 6,53-54). 

„Ochii tuturor sunt îndreptaţi spre tine, Doamne. Tu le dai hrană la vreme potrivită. Tu îţi deschizi mâinile tale şi saturi cu dărnicie orice vietate” (Ps 144/145,15-16). „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în mine, nu va înseta niciodată” (In 6,35).

                                                                                                                   Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XVI-a de peste an - B (2015).

Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic (cf. Ps 23,1).

Duminica aceasta poate fi numită, „Duminica Păstorului şi a turmei sale”. Turma Domnului, păştea în grădina paradisului şi, însuşi Dumnezeu o purta la păşuni verzi şi la ape liniştite; nu-i lipsea nimic şi el o înviora (cf. Ps 23,1-3). Dar, iată, că într-o zi, apare în mijlocul turmei, un păstor necunoscut, care începe să le spună oilor că, Dumnezeu, este rău şi fără inimă, că le ţine pe oi mereu închise şi, că le dă numai un singur fel de mâncare. Apoi, le spune că dacă vor merge după el, vor putea umbla pe oriunde vor dori, că vor putea mânca tot ce le va place, că vor putea bea apă de oriunde şi vor putea dormi şi odihni oriunde. De prea mult bine, oile l-au părăsit pe Dumnezeu, păstorul lor bun, şi s-au dus după străin. Într-adevăr au putut umbla pe oriunde au voit, dar, pietrele şi spinii le-au rănit picioarele, iar soarele le-au dogorit; au putut paşte pe unde au voit, dar iarba era săracă şi otrăvitoare; s-au putut adăpa de unde au voit, dar apa era tulbure şi fără gust; au putut dormii oriunde, dar lupii erau mereu în preajmă şi le sfâşiau.

Văzându-le în această situaţie tristă, Dumnezeu le-a trimis profeţi care să le anunţe eliberarea de sub păstorul cel rău, care nu era altul decât diavolul, şi le-a încredinţat în grija conducătorilor civili şi religioşi. Mulţi dintre profeţi s-au lăsat şi ei amăgiţi de satana şi au devenit „profeţi mincinoşi”, iar, mulţi conducători civili şi religioşi, amăgiţi şi ei de diavol, au devenit „călăi cruzi” pentru turmă. Pe toţi aceştia îi mustră profetul Ieremia astăzi, în prima lectură, şi reafirmă voinţa lui Dumnezeu, de a le trimite tuturor oiţelor sale un păstor bun asemenea lui David şi din casa lui David, care va păstori oile în siguranţă (cf. Ier 23,1-6).

La plinirea timpului (cf. Gal 4,4), Isus, a venit, şi a eliberat turma Tatălui, din mâna diavolului şi a păstorilor răi, conduşi de acesta. Starea oilor era foarte gravă. Otrăvite veacuri de-a rândul de satana şi oamenii lui, deşi au aşteptat mii de ani păstorul cel bun ca să le elibereze, când a sosit, oile nu l-au cunoscut şi nu l-au primit (cf. In 1,11), au strigat împotriva lui şi l-au dat la moarte (cf. Mt 27,22).

Un frumos cânt religios spune: „Atuncea oile au venit, pe cruce sus l-au răstignit. Dar el plângea de mila lor, bunul păstor”. Dar, această răutate a diavolului, a păstorilor răi şi a oiţelor bolnave, a fost prevăzută în „planul lui Dumnezeu de mântuire a omului”, căci numai murind, Isus, putea să-şi mântuiască turma. Moartea Domnului Isus, a însemnat pentru multe oiţe scăparea de blestemul păcatului şi luminarea minţii. De aceea, de atunci încoace, multe oiţe s-au alăturat şi se alătură încă lui Isus, în munca de salvare şi de mântuire a turmei Domnului.

Dacă am fost atenţi la citirea lecturilor de astăzi, am putut auzi numele pe care Biblia, cuvântul lui Dumnezeu, le dă lui Isus: „Domnul este dreptatea noastră" (Ier 23,6); „Domnul este păstorul nostru” (Ps 22/23,1); „Domnul este pacea noastră” (Ef 2,14); „Domnul este odihna noastră” (Mc 6,31); „Domnul este mântuirea noastră” (Ier 23,6).

Ucenicii care trimişi duminica trecută în misiune pentru a vesti pocăinţa şi venirea împărăţiei lui Dumnezeu, tocmai cu aceste titluri mesianice din lecturile de astăzi au vorbit lumii despre Isus (cf. Mc 6,7-13). Iar, duminică aceasta, întorşi din misiune, îi vedem pe ucenici povestindu-i lui Isus despre toate cele întâmplate şi despre succesul lor (cf. Mc 6,30-34), cum diavolii au fugit din calea lor şi din suflete şi cum oamenii au primit mântuirea lui Isus (cf. Lc 10,20).

Ucenicii, par să să-i spună astăzi lui Isus, spre luminarea noastră: „Tu eşti viaţa noastră, alta nu avem, tu eşti calea noastră, adevărul întreg. Tu eşti forţa noastră, alta nu avem, tu eşti libertatea, pacea inimii. Tu din mii de căi greşite pe toţi ne aduni, ca în unitate-apoi oriunde vei vrea, să fim rază din iubirea ta”.

Să nu credem că satana a stat cu mâinile în sân atunci când apostolii au fost trimişi de Isus ca să destrame împărăţia lui de întuneric, vestind oamenilor pocăinţa şi convertirea, căci, tot atunci, şi-a trimis şi el pe oamenii săi, pentru a bruia mesajul lor. Astfel, satana, i-a trimis şi el pe oamenii săi,: pe Irod, pe Irodiada, pe fiica Irodiadei, pe fariseii şi pe cărturarii, care să-i înspăimânte pe oameni cu acţiunile lor. Dacă, lui Isus şi ucenicilor săi, le era milă de popor, înmulţind minunile şi pâinile, ucenicii lui satan făceau ospeţe costisitoare prin sudoarea poporului. Dacă, Isus şi ucenicii săi, făceau bine pe oriunde treceau (cf. Fap 10,38), ucenicii lui satan împrăştiau teroare şi moarte, ucigând pe Ioan Botezătorul şi ameninţând cu moartea pe Isus şi ucenicii săi.

Este interesant de observat cum, oile necuvântătoare sunt atât de înţelepte şi pricepute că, niciodată nu ascultă şi nu urmează pe un străin. Pe când oamenii, oiţele cuvântătoare ale Domnului, nu disting adesea între păstorii buni şi cei falşi, deşi însuşi Isus le-a învăţat (cf. Mt 23,1-38). Păstorul cel bun merge înaintea oilor şi el îl urmează. Nu merg deloc după un străin; ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor ( cf. In 10,4-5). Numai măcelarul mână oile de la spate, dar şi atunci, numai oile otrăvite şi îmbolnăvite, se lasă mânate de la spate, spre locul de tăiere.

Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648), a fost un război purtat sub pretext religios, dar, cauza principală a războiului a fost lupta pentru hegemonie între statele din Europa. Acest război care a făcut mult rău ţărilor din Europa, s-a încheiat la 24 octombrie 1648, prin pacea semnată la Münster și Osnabrück, din  Westphalia, o regiune în Germania, centrată pe oraşele: Arnsberg, Bielefeld  Osnabrück, Dortmund , Minden şi Münster . Îndată ce s-a semnat pacea, crainicii, pe cai iuţi, au pornit să ducă vestea cea bună a păcii pretutindeni. Într-un sat, pe jumătate ars şi distrus, nişte copii care se jucau, auzindu-i pe acei călăreţi, strigând „Pace! Pace!”, au alergat repede la mama lor şi au întrebat-o: „Ce înseamnă cuvântul „Pace”, pe care l-au strigat călăreţii”? Mama le-a spus că: „Pacea, este darul lui Dumnezeu şi, înseamnă o viaţă liniştită, fără chinuri, fără jafuri, fără vărsări de sânge şi fără omoruri”.

Pe pământul nostru, deşi eliberat de Isus de diavol şi moarte, deşi împăcat cu Tatăl ceresc de Isus la cruce, până la venirea sa de-a doua, războiul pentru hegemonie asupra sufletelor oamenilor continuă, căci satana, mai ţine încă suflete nemântuite şi mai vrea să câştige şi altele din cele mântuite. Această luptă contra satanei, luptă pentru pace cu noi înşine, luptă pentru pace cu semenii şi luptă pentru pace cu Dumnezeu, începe din inima noastră şi se continuă în afară.

În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), doi tâlhari au săvârşit o crimă oribilă, ucigând pe un tată şi pe copilul lui, într-un oraş din Renania, o regiune din vestul Germaniei. Au fost arestaţi  şi condamnaţi la moarte. La început nici nu voiau să audă de „părere de rău”. După 14 zile, când preotul a trecut pe la unul din ei, l-a găsit cu cărticica de rugăciuni deschisă la rugăciunea „Actul de căinţă”. El, i-a povestit preotului că auzind clopotele unei biserici din apropiere, a intrat în el însuşi, s-a gândit la anii copilăriei când era bun, când frecventa biserica şi învăţătura creştină; apoi, s-a gândit la situaţia de acum când în urma părăsirii celor sfinte, a ajuns un criminal. Am plâns, spunea el, şi m-am rugat mult pentru pace cu Dumnezeu, pentru pacea cu mine însumi şi pentru pacea cu semenii. Am primit condamnarea ca pe un act de dreptate divină, dar, şi ca pe o pocăinţă pentru păcate. Iar, dacă şi acum plâng, nu plâng de frica de moarte, ci, plâng că nu l-am iubit pe Dumnezeu, care m-a iubit mai întâi. Ceea ce îmi doresc acum, este ca şi tovarăşul meu să se convertească; i-am trimis deja mai multe scrisori în acest sens. Când preotul i-a spus că şi tovarăşul său s-a convertit, s-a mai spovedit încă odată, s-a împărtăşit şi a primit moartea cu speranţa iertării şi a mântuirii, făcând ca şi mulţi alţi deţinuţi să se convertească. A trecut de partea lui Dumnezeu şi a dus lupta contra satanei în inima sa şi în inima altor păcătoşi ca el.

Evanghelia de astăzi, ne mai spune că, Isus, păstorul cel bun, şi-a condus ucenicii într-un loc retras, pentru a-i proteja de uneltirile şi de ameninţările lui Irod, dar, şi pentru a-i odihni după munca lor pentru mântuirea oamenilor.

Dacă vom privi în Biblie, vom vedea cu uşurinţă că, nici un alt fel de lucrător nu este protejat şi odihnit de Dumnezeu, decât lucrătorul misionar, decât lucrătorul apostolic. Astfel: Moise este protejat şi odihnit de Dumnezeu, de ameninţările lui faraon (cf. Ex 2,15). Ilie este protejat şi odihnit de Dumnezeu de ameninţările Isabelei şi a regelui Ahaz (cf. 1Rg 17,3-4). Daniel este protejat şi odihnit de Dumnezeu de ameninţările oamenilor lui Nabucadenţar, împăratul Babilonului (cf. Dan 1,9; 6,14.23). Ucenicii Domnului sunt astăzi odihniţi şi protejaţi de ameninţările lui Irod (cf. Mc 6,31). Petru a fost protejat şi odihnit, fiind scos din închisoare de îngerul Domnului (cf. Fap 12,11) Paul a fost protejat şi odihnit de ameninţările evreilor (cf. Fap 22,29).

Noi înşine, când vom accepta şi împlini misiunea de apostol dată de Isus fiecărui ucenic al său, vom fi şi noi protejaţi şi odihniţi de ameninţările celor răi; vom fi susţinuţi (cf. Lc 22,35); vom fi conduşi la păşuni verzi şi la ape liniştite (cf. Ps 23,2); ni se vor oferi chiar multe din cele necesare vieţii (cf. Mc 6,8).

Primul lucru pe care trebuie să-l facă un ucenic care primeşte să devină apostol, este acela de a refuza mentalitatea de a gândi şi acţiona a lumii. Isus exprimat aceasta, atunci când ne-a spus că nu suntem din lume (cf. In 15,19). Sfântul Paul, a exprimat aceasta, atunci când ne spus: „Ieşiţi din mijlocul lor, depărtaţi-vă de ei” (2Cor 6,17). Sfântul Iacob, a exprimat aceasta atunci când ne-a spus: „Să vă păziţi întinaţi de lume” (Iac 1,27). De ce toate acestea? Pentru că numai cei ieşiţi din groapa păcatului, pot ridica pe alţii; pentru că numai cei salvaţi din apele morţii pot salva pe alţii; numai cei eliberaţi din temniţa diavolului, pot ajuta şi pe alţii să se elibereze.

Sfânta Bernadette Soubirous (1844-1879), întrebată fiind de cine se teme cel mai mult pe pământ, a spus: „Cel mai mult mă tem de creştinii numai cu numele, de creştinii care zic şi nu fac. Aceştia fac cel mai mult rău Bisericii şi sufletelor de mântuit”. Cum spune Scriptura, creştinii numai cu numele sunt ca: „stâncile ascunse, ca nori fără ploaie, ca pomii fără rod, ca nişte stele rătăcitoare” (cf. Iuda 1,12-13).

Apoi, al doilea lucru pe care trebuie să-l facă un ucenic care primeşte chemarea lui Isus de a fi apostol împreună cu el, este să aibă milă faţă de oamenii care rătăcesc departe de Dumnezeu şi să-i cheme la împărăţia cerurilor (cf. Mc 6,34).

Cât timp vom refuza misiunea dată de Isus tuturor ucenicilor săi, ascultând de şoaptele lumii, vom trăi printre spini, vom umbla prin locuri de păcat, vom mânca hrană otrăvită, vom bea apă tulbure, ne vom istovi în zadar, lăsând şi târând fără milă şi pe alţii în acelaşi chin. Dar, din momentul în care vom accepta misiunea apostolică, vom deveni oameni miloşi şi, însuşi Isus: ne va odihni ca un preludiu al odihnei veşnice; ne va primi cu milă ca un preludiu al milei veşnice; ne va învăţa îndelung, ca un preludiu al descoperirilor veşnice; ne va pregăti masă, chiar în mijlocul duşmanilor noştri, ca un preludiu al ospăţului său veşnic din paradis.

Cardinalul František Tomášek (1899-1992), arhiepiscop de Praga, în anul 1985, primind 12 tineri germani, care purtau Crucea Anului Sfânt, dăruită de sfântul Papă, Ioan Paul II (1920-2005), a spus: „Cine lucrează pentru împărăţia lui Dumnezeu face foarte mult; dar, cine suferă pentru împărăţia lui Dumnezeu, face totul”.

Un misionar a fost torturat pentru că l-a predicat pe Cristos în Burma păgână. Unghiile i au fost smulse şi el a fost spânzurat de degete, astfel încât mâinile i au rămas strâmbe şi pline de cicatrice. Mai târziu când a cerut permisiunea să predice într-un anumit oraş, prinţul păgân al acelui oraş a refuzat spunând: „I-aş lăsa să vorbească pe zece oameni obişnuiţi, dar nu pe tine cu aceste mâini cicatrizate. Oamenii nu vor asculta ceea ce spui, căci nu vor putea să nu se uite la mâinile tale”. Concluzia ar fi că mâinile cicatrizate ale misionarului ar vorbi mai convingător despre iubirea lui pentru Cristos decât orice cuvinte pe care le ar putea spune. Noi, cât am suferit noi pentru Isus şi pentru evanghelia sa?

Julien Green (1900-1998), un scriitor francez de origine americană, un scriitor de orientare catolică, vorbind odată despre Jacques Maritain (1882-1973) a fost un filozof catolic francez, spunea: „Ceea ce îmi place la Jacques Maritain, este faptul că el aduce mereu vorba despre Dumnezeu”.

Asta să facem şi noi când suntem în mijlocul semenilor noştri, să aducem mereu vorba de Dumnezeu, despre mântuirea sa de la cruce şi, de împărăţia sa, la care ne cheamă pe toţi cu iubire. „Ca nişte buni administratori ai harului de multe feluri al lui Dumnezeu, fiecare, după carisma pe care a primit-o, să vă slujiţi unii pe alţii. Dacă cineva vorbeşte, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă cineva slujeşte, să o facă după puterea pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, pentru ca în toate să fie preamărit Dumnezeu prin Isus Cristos” (1Pt 4,10-11).

                                                                                                                  Pr Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XV-a de peste an - B (2015)

„Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să pătrundă inimile noastre cu lumina sa, ca să putem înţelege speranţa pe care ne-o dă chemarea noastră” (cf. Ef 1,17-18).

Citim în Revista Episcopiei Catolice de Iaşi, „De la Răsărit la Apus”, cum odată un copil a fost întrebat de cineva: „Ce vrei să te faci când vei deveni mare”? Iar, copilul, a răspuns fără nici o ezitare: „Vreau să mă fac fericire”! Cel care i-a pus întrebarea, a continuat: „Poate ai voit să spui că vrei să fii fericit”? La care copilul a replicat: „Vreau mai mult decât să fiu fericit. Vreau să fiu fericire! Vreau să împart fericire tuturor”!

Când Isus a coborât din cer pe pământ,Tatăl ceresc a spus: „Vreau ca Isus să fie fericire! Vreau ca Isus să împart fericire tuturor oamenilor”! Iar, Isus, a spus şi el la rândul său: „Vreau să fiu fericire! Vreau să împart fericire tuturor oamenilor”! Şi chiar dacă pe Isus, fericirea şi mântuirea noastră,  l-au costat suferinţe şi moartea pe cruce, el a împărţit fericirea şi mântuirea tuturor oamenilor care l-au primit. După ce Isus şi-a încheia misiunea sa pământească, sfântul Luca, a scris: „A trecut prin lume făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei care erau stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el”  (Fap 10,38).

Deşi, Isus, aducea fericirea şi mântuirea veşnică, nu toţi l-au primit, nu toţi i-au ascultat solia şi nu toţi s-au bucurat de darurile sale spirituale şi materiale. Orbiţi de diavol, chiar cei din patria lui Nazaret, care au fost primii beneficiari ai cuvintelor şi minunile sale; aceştia, pe motiv că Isus s-a născut fără bărbat, l-au refuzat şi s-au lipsit de învăţătura, de minunile şi de mântuirea lui.

Refuzat şi jignit de către cei din patria sa, Nazaret, Isus, nu s-a oprit în faţa acestui refuz. El, a înţeles că refuzul lor, era o chemare de a merge mai departe şi să-i facă fericiţi pe alţii. Şi, într-adevăr, Isus, a plecat să predice prin localităţile dimprejur (cf. Mc 6,6), ca să nimicească lucrările diavolului (cf. 1In 3,8) şi să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut (cf. Lc 19,10).

Nu numai Isus a primit de la Tatăl ceresc misiunea de a-i face fericiţi pe alţii, ci, şi toţi cei care cred în Isus şi-l urmează. De aceea, Isus, i-a chemat pe ucenicii săi şi i-a trimis doi câte doi, ca să fie nişte martori credibili (cf. Dt 19,15), ca să scoată duhurile necurate şi să le nimicească lucrările, să vindece bolile şi să-i cheme pe oameni la convertire: „Ei au ieşit şi au predicat ca oamenii să se convertească. Şi scoteau mulţi diavoli, ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6,12-13).

Fiecare ucenic al Domnului, a primit la Botezul său, misiunea de apostol, misiunea de trimis al Domnului care să-i vestească evanghelia sa: „În Isus, în care am fost chemaţi, am fost rânduiţi de mai înainte după planul aceluia care lucrează toate după hotărârea voinţei sale, ca noi care mai dinainte am sperat în Cristos să fim ca nişte instrumente care cântă gloria sa” (Ef 1,11-12).

Isus, i-a avertizat pe toţi ucenicii săi, cu privire la greutăţile misiunii lor, dar mai ales, cu privire la refuzul pe care îl vor primi din partea oamenilor atunci când le vor duce mesajul lui de fericire şi de mântuire; acceptarea şi refuzul fac parte din planul divin de vestire a mântuirii, ca să se aleagă grâul de neghină, ca să se aleagă cei buni de cei răi. Nimeni nu trebuie să capituleze în faţa refuzului celor răi, ci, scuturându-şi praful de pe picioare, să plece mai departe făcându-i fericiţi pe cei  care îi vor primi: „Iar dacă nu veţi fi primiţi în vreun loc şi nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturaţi praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru pământul Sodomei şi Gomorei decât pentru cetatea aceea" (Mc 6,11).

Mesajul ucenicilor este atât de fericitor, că oamenii nu numai că trebuie să-i primească, dar trebuie să le ofere găzduire şi cele necesare traiului. De aceea, Isus, le-a spus să nu ia nimic pentru drum, nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare, căci, toate aceste le vor primi de la cei cărora le vor vesti evanghelia.

Practic, astăzi, Isus le spune oamenilor de evanghelizat că, lor le revine datoria de a găzdui şi de a se îngriji de cele necesare ale mesagerilor săi, ca aceştia liberi fiind de grija celor materiale, să se poată dedica plenar vestirii evangheliei fericirii şi a mântuirii divine. Mesagerii trebuie să posede numai sandale şi toiag; sandale pentru a-şi proteja picioarele şi toiagul pentru a se apăra de animalele sălbatice. Apoi, toiagul trebuia să le amintească de permanenta nevoie de Dumnezeu, iar sandalele trebuiau să le amintească că ei poartă evanghelia păcii (cf. Ex 12,11; Ef 6,15).

Este interesant de observat că, Isus, atunci când a strâns primii 12 apostoli, i-a şi trimis să predice şi să-i facă fericiţi pe oameni (cf. Mc 6,7-13). Când a mai strâns încă 72 de ucenici, i-a trimis şi pe aceştia să predice şi să-i facă fericiţi pe oameni (cf. Lc 10,1-17). Iar, înainte de înălţarea sa la cer, i-a trimis pe toţi cei care vor crede în el, să predice şi să-i facă fericiţi pe oameni (cf. Mc 16,15). Şi, notează sfântul Marcu: "Iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul Isus lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau" (Mc 16,20).

La început, toţi creştinii, înţelegându-şi chemarea şi misiunea, au plecat să predice mântuirea prin Isus, pretutindeni. Refuzaţi şi persecutaţi de iudei au plecat să predice la păgâni (cf. Fap 13,46; 18,6). Refuzaţi şi persecutaţi într-un loc, mergeau fără resentimente în altul (cf. Fap 16,40). Iar, rezultatele au fost uimitoare. Toată lumea cunoscută până atunci, a putut să audă prin intermediul lor, vestea cea bună a mântuirii şi, mulţi oameni au putut să se ridice din păcat şi să primească fericirea şi mântuirea lui Isus.

Înainte de venirea lui Isus în lume, erau chemaţi şi trimişi numai puţini oameni. Dar, Dumnezeu, a promis că îşi va ridica un popor nou, unde toţi membrii lui vor fi profeţi: „După aceea, voi turna Duhul meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii” (Ioel 2,28). Iată, că, acest timp mult aşteptat a venit odată cu Isus, care a făcut din orice om care crede în el şi primeşte Botezul, un profet, un preot şi un rege pentru împărăţia cerurilor (cf. 1Pt 2,9).

De aceea, Biserica, prin lecturile de astăzi, le aminteşte tuturor creştinilor de misiunea primită de la Isus Cristos, de datoria de a aprofunda evanghelia, de obligaţia de a o trăi şi de misiunea de a o vesti tuturor, ca astfel să-i conducem pe cât mai mulţi oameni la fericirea şi mântuirea lui Isus. Papa Benedict XVI, scrisoarea apostolică din 21 septembrie 2010, spunea: „Biserica are datoria de a vesti mereu şi pretutindeni, evanghelia lui Isus Cristos, pentru a o readuce în inima celor care nu o mai înţeleg”.

Chiar dacă oamenii care au părăsit credinţa şi au devenit idolatri ca preotul Amaţia, ne vor respinge ca pe profetul Amos, din prima lectură (cf. Am 7,12-15), noi trebuie să ducem mai departe vestirea evangheliei şi să nu ne oprim  Chiar dacă oamenii ne vor respinge ca pe Isus, la Nazaret, noi trebuie să ducem mai departe vestirea evangheliei şi să nu ne oprim.  Chiar dadă oamenii ne vor respinge şi prigoni ca pe apostoli şi ca pe toţii sfinţii, noi trebuie să ducem mai departe vestirea evangheliei şi să nu ne oprim; căci, tocmai oamenii care ne resping au mai mare nevoie de vestirea evangheliei împărăţiei. Făcând aşa: „Domnul îşi va revărsa bunătatea şi pământul îşi va aduce roadele sale” (Ps 84/85,13).

Cardinalul, Ştefan Wyszyński, (1901-1981), prietenul sfântului papă, Ioan Paul II (1920-2005), povesteşte că atunci când în 1939 naziştii au invadat Polonia şi bombele curgeau de pretutindeni, a văzut un ţăran care cu tot calmul, semăna grâul în ogor. Ţăranul spunea: „Eu semăn, şi chiar dacă nu îl voi culege eu, îl va culege un altul. Vor fi incendii, dar grâul semănat va fi în siguranţă şi, va creşte la timpul potrivit”.

La fel trebuie să facem şi noi, să semănăm Cuvântul, căci la timpul potrivit, va aduce rod. „Căci, după cum ploaia şi zăpada se coboară din ceruri şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi cuvântul meu, care iese din gura mea, nu se întoarce la mine fără rod, ci va face voia mea şi va împlini planurile mele” (Is 55,10-11).

Giovanni Papini (1881-1956), jurnalist, eseist, critic literar, poet şi romancier italian, vorbind în numele celor mulţi care caută adevărul, spunea: „Eu nu cer pâine, nici glorie, nici compătimire. Eu cer puţină certitudine, un atom de adevăr. Nu ştiu să trăiesc fără aşa ceva”! Şi, a găsit adevărul şi certitudinea prin vestirea unui suflet bun; el spera că toţi cei asemenea lui, să le găsească prin aceeaşi vestire a creştinilor buni. El însuşi, prin scrierile sale, s-a făcut un purtător de Cristos şi un purtător de credinţă şi speranţă pentru alţii.

Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), defineşte munca misionară a creştinilor, prin următoarele cuvinte pe care  el însuşi şi le-a asumat: „Unde este ură eu s-aduc iubire; unde este ofensă eu s-aduc iertare; unde este învrăjbire eu s-aduc unire; unde este îndoială eu s-aduc credinţă; unde este rătăcire eu s-aduc adevărul; unde este deznădejde eu s-aduc speranţă; unde este întristare eu s-aduc bucuria; unde este întuneric eu s-aduc lumina”.

Sfânta Elisabeta a Portugaliei (1271-1336), care, deşi era regină, n-a uitat niciodată de săraci, de bolnavi şi de păcătoşi; ea a purtat totdeauna şi oriunde: pacea, iertarea, unirea, credinţa, adevărul şi lumina. Se poate spune acelaşi lucru despre noi?

Adrien Albert Marie Conde (1841-1914), conte de Mun, militar şi deputat catolic francez, auzind pe un muribund care se plângea că nu ştie dacă este Dumnezeu şi viaţă veşnică, a părăsit cariera militară şi politică, şi s-a dedicat slujirii oamenilor care nu îl cunosc pe Dumnezeu şi mântuirea lui, spunând că aceasta este lucrarea cea mai bună a omului pe pământ.

De aceea, Papa Pius XI (1857-1939), vorbind unor pelerini din Lombardia, le-a spus: „Nu este suficient să fiţi creştini pioşi, trebuie să fiţi şi creştini apostoli, căci, asta aşteaptă Isus şi Biserica de la voi”. Iar, episcopul Ottocar Prohaszka (1858-1927), spunea: „Drumul spre Dumnezeu trece adesea prin făpturi, trece prin inima oamenilor către inima lui Dumnezeu”.

Sfântul Cristofor (+ 251), patronul călătorilor, care până la botez se chema „Reprobus” (reprobatul, refuzatul), transporta oameni de pe un mal pe altul al fluviului Oronte (un fluviu cu lungimea de 450 km care curge prin Liban, Siria şi Turcia şi, se varsă în Marea Mediterană). Într-o zi a transportat un copil drăguţ, care la un moment dat, i-a spus: „Curaj! Tu îl porţi pe Cristos”! Şi noi creştinii când purtăm evanghelia, îl purtăm oamenilor pe Cristos. 

Trecând timpul, unii creştini n-au mai fost la fel de zeloşi ca la început. Trecând timpul, unii dintre ei au lăsat trăirea şi vestirea evangheliei, numai în seama ierarhiei Bisericii. Cu timpul, unii creştini, şi-au căutat fericirea în afara lui Isus şi a Bisericii. Pentru că şi astăzi mai sunt asemenea creştini care au lăsat evanghelizarea pe seama altora şi îşi caută fericirea în afara lui Cristos şi a Bisericii sale, Papa Benedict al XVI-lea, spunea:  „Fericirea pe care o căutaţi, fericirea din care aveţi dreptul să gustaţi, are numai un singur nume şi un singur chip: Isus Cristos, prezent în sfintele Scripturi şi în sfânta Euharistie”.

Evanghelia este exact ca o apă, care nefiind dăruită, îşi pierde savoarea. Episcopul maghiar, Tiamer Toth (1889-1936), în cartea sa: Viaţă curată, spunea: „Priviţi la o apă stătută care nu se revarsă nicăieri, în ea trăiesc doar reptile. Priviţi la un creştin care nu mai trăieşte şi mărturiseşte evanghelia, în viaţa lui sunt tot felul de vicii pierzătoare”.

Chemarea la misiune este o chemare universală, asta ne-o arată Biblia: Amos este dintre păstori; Elizeu este dintre agricultori; Samuel este dintre copii; Debora este dintre femei; Isaia este dintre cei bogaţi; Ezechiel este dintre robi; Ioan Botezătorul este dintre preoţi; David este dintre regi; Apostolii sunt dintre pescari şi vameşi; Paul este dintre prigonitori. Iar, noi creştinii suntem dintre toate categoriile de oameni.

Deci, toţi creştinii sunt chemaţi în lucrarea de evanghelizare şi de reevanghelizare a lumii. Dar, sfântul papă, Ioan Paul II (1920-2005), spunea: „Nimeni nu poate evangheliza dacă mai întâi nu se evanghelizează pe sine, dacă nu este el însuşi obiectul evanghelizării”. Şi, tot el mai spunea: „Să ne hrănim din Cuvântul divin, pentru a fi slujitorii Domnului în munca de evanghelizare; aceasta este o prioritate pentru Biserica celui de-al III-lea mileniu”, deoarece „numai un om transformat de legea iubirii lui Cristos, descoperită în evanghelii, poate produce o adevărată convertire şi în inimile altor oameni” (cf. Audienţa cu păstorii şi creştinii din dieceza de Torun, februarie 1998).

Începând din 1981, în Medjugorje, un orăşel în partea vestică a Bosniei Herțegovina, Sfânta Fecioara Maria, s-a arătat la şase tineri, trei băieţi şi trei fete, pe care i-a trimis să vestească lumii, convertirea, întoarcerea de la păcat, în mod special de la păcatul desfrâului şi al beţiei, care în acest timp au depăşit cu mult nelegiuirea Sodomei şi Gomorei. În timpul acestor apariţii, Sfânta Fecioară Maria, i-a făcut să vadă bucuriile cerului, dar şi chinurile infernului. Continuu, de atunci şi până astăzi, acei şase tineri de atunci, astăzi oameni maturi, ajutaţi fiind de multe suflete bune, vestesc chemarea la convertire şi la mântuire, cu mult folos. Nimeni nu se întoarce de la Medjugorje fără o bucurie şi o pace în suflet. Personal am cunoscut oameni care au fost potrivnici adevărului creştin, dar care s-au întors de la Medjugorje schimbaţi total; am cunoscut persoane indiferente religios, dar care s-au întors de la Medjugorje dedicate şi implicate în misiunea de a vesti evanghelia şi de a-i face fericiţi pe oameni.

Mişcarea de vestire a evanghelieii la Medjugorje, de la Lourdes, de la Fatima, de la Cacica, mişcare care schimbă destine pentru veşnicie, poate şi trebuie să înceapă din fiecare parohie şi din fiecare familie.

„Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să pătrundă inimile noastre cu lumina sa, ca să putem înţelege speranţa pe care ne-o dă chemarea noastră” (Ef 1,17-18). Amin.

                                                                                                                               Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a XIV-a de peste an - B (2015)

"Duhul Domnului este asupra mea: el m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună" (Lc 4,18).

Lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi, ne vorbesc despre Isus care a venit să predice în cetatea sa Nazaret; prima lectură ne vorbeşte despre profetu Ezechiel care a fost trimis să predice poporului izdraelit; iar, lectura a doua ni-l prezintă pe sfântul Paul, suferind prntru, predicarea evangheliei printre păgâni. Acum, ne întrebăm, de ce oare Biserica ne prezintă nouă toate aceste lucruri? Pentru că omul creştin, trebuie să facă la fel. Căci după învierea sa, Isus, a transmis aceasta misiune, tuturor celor care au devenit ucenicii săi, prin sfântul Botez: „Cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi” (In 20,21). „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit” (Mc 16,15-16).

Mai exact, în lecturile de astăzi, Biserica, ne prezintă şi respingerea celor care vestesc mântuirea lui Dumnezeu. Astfel, ne prezintă respingerea lui Isus din partea celor din cetatea sa, Nazaret; ne prezintă respingerea profetului Ezechiel, de către cei din ţara lui; şi ne prezintă greutăţile întâmpinate de sfântul Paul în vestirea evangheliei sale, greutăţi venite din partea satanei şi din partea propriului trup. Şi, iarăşi ne întrebăm, de ce ne prezintă Biserica toate aceste respingeri a celor care vestesc mântuirea lui Dumnezeu? Şi, iarăşi, răspunsul este simplu pentru cei care cred, pentru că aşa cum a fost persecutaţi şi respinşi,  Isus, profeţii şi apostolii, tot astfel vom fi persecutaţi şi respinşi şi noi de oamenii la care vom merge, deşi au foarte mare nevoie de vestirea noastră.

Unii la care vom merge ca profeţi şi apostoli ai lui Isus Cristos, se pot asemănă cu o fiară prinsă într-o capcană mortală, dar care vrea să sfâşie pe cel care vine să o elibereze; iar, alţii se aseamănă cu leul sfântului Gherasim, care a venit singur să i se scoată spinul din picior şi, apoi, i-a rămas credincios toată viaţa.

Sfânta Carte ne spune că, un stăpân care şi-a arendat via unor oameni, i-a trimis la ei pe slujitorii săi pentru a-şi ridica drepturile. Dar aceştia, au ocărât pe trimişi, i-au bătut cu pietre şi chiar i-au ucis alături de Fiul său (cf. Mc 12,1-9). Stăpânul şi-a trimis armata şi i-a nimicit pe acei oameni. Dar, până ce Domnul va veni iarăşi cu oştile sale, asta este soarta tuturor trimişilor, profeţilor, apostolilor şi ucenicilor săi în lume.

Sfânta Carte ne spune că întotdeauna când oamenii au respins vestirea mesagerilor lui Dumnezeu, s-a întâmplat ceva foarte rău. Astfel: după respingerea lui Isus de către evrei, a urmat distrugerea Ierusalimului şi risipirea evreilor în lumea întreagă; după respingerea profeţilor: Isaia, Ieremia şi  Ezechiel, aşa cum am citit în prima lectură (cf. Ez 2,2-5), a urmat deportarea babilonică şi distrugerea ţării; după respingerea vestirii lui Noe, a urmat potopul distrugător; după respingerea vestirii lui Moise, au urmat 40 de peregrinare prin pustiu; după respingerea vestirii făcută preotul Zaharia, au urmat ani de foamete, lipsuri şi moarte. Acum înţelegem plânsul lui Isus, al profeţilor, al apostolilor, al sfinţilor şi, al preoţilor buni, asupra lumii păcătoase.

Şi tot sfânta Carte ne spune că, atunci când oamenii au primit vestirea lui Dumnezeu prin profeţi, au urmat mari binecuvântări. Astfel: Când Abraham a ascultat de Dumnezeu, a primit o descendenţă numeroasă ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; când ninivitenii au ascultat de chemarea la convertire şi pocăinţă, făcută de Dumnezeu prin Iona, Dumnezeu i-a cruţat de distrugere; cân regele David care a păcătuit prin adulter şi crimă, a ascultat chemarea lui Dumnezeu la convertire şi căinţă, venită prin profetul Natan, David a fost cruţat de toate pedepsele Domnului; când Zaheu a coborât din pom şi s-a convertit, a primit bucuria care i-a lipsit până atunci; când Maria Magdalena a ascultat de glasul lui Isus, demonii au părăsit-o pentru totdeauna; când Saul a ascultat de chemarea lui Isus la convertire, i-au căzut solzii orbirii sufleteşti de pe ochi şi a fost numit „vas ales” şi „apostol al neamurilor păgâne; când noi înşine primim chemarea lui Dumnezeu la convertirea, venită prin preot sau prin fraţii noştri profeţi, jugul satanei cade şi ni se deschid porţile împărăţiei cerurilor.

El a venit să se ocupe de problemele grave care au afectat omenirea de-a lungul veacurilor. Iată-le: sărăcia: să vestesc săracilor evanghelia; durerea: să vindec pe cei cu inima zdrobită; robia: să vestesc captivilor eliberarea; suferinţa: să le dau orbilor vederea; asuprirea: să-i pun în libertate pe cei asupriţi.

Nimeni nu poate spune binecuvântările turnate de Dumnezeu în sufletele celor care au primit chemarea lui Dumnezeu la convertirea şi la viaţa de apostolat. Apostolii lui Isus au primit pace în timpul prigoanelor, puterea de a suporta dureri şi tronuri de domnie în cer. Sfinţi, ca, Augustin, Francisc din Assisi, Francisc Borgia şi Ignaţiu de Loyola, au primit bucuria de a-i duce pe mulţi oameni la mântuire şi fericirea de a-i avea tovarăşi în cer. Noi înşine când ne curăţim de păcat şi ne angajăm într-o viaţă de apostolat, primim bucuria de a trăi o viaţă nouă, într-o lume nouă, alături de cei câştigaţi pentru cer.

Deşi, Isus, ne cheamă la o viaţă de apostolat, şi promite o fericire negrăită alături de cei câştigaţi pentru cer, se găsesc şi oameni dintre aceia care să facă o contra misiune, spre nefericirea lor şi a altora.. Publicaţia catolică din Franţa, „Crucea din Calais”, înaintea Primului Război Mondial (1914-1918), prezenta următoarea ştire dezolantă: Un muncitor francez care aderase la ideile marxiste, se lăuda că a reuşit să-şi îndepărteze soţia şi copii de credinţa creştină. Dar, într-o zi, când s-a întors acasă şi găsit întreaga familie fără suflare. Soţia, a lăsat un bileţel, pe care a scris: „Atâta timp cât am avut credinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am putut depăşi toate necazurile vieţii. De când soţul meu mi-a smuls credinţa din suflet, prin ideile sale marxiste, eu şi copiii mei am devenit nişte nefericiţi şi disperaţi. Toţi ne-am pus capăt vieţii, pentru că fără Dumnezeu, nu mai reuşit să depăşim greutăţile şi necazurile”. Fără cuvinte!

Un om l-a întrebat pe un pustnic: „Când trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu”? Pustnicul i-a răspuns: „Cu o zi înainte de moarte”! Bine, a zis omul, cine ştie când va fi acea zi? Atunci, pustnicul, a reluat şi i-a zis: „Atunci, este nevoie să te întorci astăzi, pentru că mâine s-ar putea să fie prea târziu”!

Iată ce ne spune sfântul Paul: „Fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1Cor 1,26-29). Dumnezeu îşi trimite întotdeauna mesagerii săi sub chip smerit, pentru a arăta că lucrarea mântuirii este numai a lui. Iar, cei răi, deşi sunt primii care au nevoie de mântuire, nu înţeleg planul lui Dumnezeu, resping, persecută şi ucid trimişii lui Dumnezeu, spre pierzarea lor, a arendaşilor din evanghelie.

Dar, celor care primesc vestirea lor, făcându-se şi ei vestitori, asemenea femeii din Samaria (cf. In 4,39-42), asemenea Mariei Magdalena (In 20,17-18), sau, asemenea tâlharului din dreapta (cf. Lc 23,39-43), o mare pace coboară asupra lor aici pe pământ, şi o fericire veşnică în ceruri.

Ca şi seminţele aruncate într-un ogor, sămânţa lui Dumnezeu semănată într-un suflet, poate aduce rod, fie imediat, fie trecând mai întâi prin iarna grea. La fel şi semănătorul, poate obţine rezultatul scontat, fie uşor, fie trecând prin suferinţe. Trebuie să ştim, că întrucât satana nu stă cu mâinile încrucişate când sufletele vin la mântuire, chiar pentru Isus, pentru apostoli, şi pentru mulţi sfinţi, rodul a venit după iarna grea a suferinţelor. Deci, să nu aşteptăm ca aducerea la mântuire a oamenilor stăpâniţi de diavol, să se facă uşor, căci nu va fi aşa.

Să ştim că lui Isus, i s-a făcut astăzi o mare jignirea de către cei din cetatea lui, Nazaret. De obicei, la evrei, se spune despre cineva că este fiul tatălui şi nu fiul mamei, Lui Isus, spunându-i-se ca este „Fiul Mariei”, i-au spus că este „un fiu ilegitim”, şi ca mama lui n-ar fi fost tocmai curată după lege. Sfântului Paul i s-a spus că este „nebun”. Nouă celor de astăzi, lumea stăpânită de cel rău, nu ne va spune altfel.

Dacă pe Isus, pe Petru şi pe Andrei, i-au răstignit; dacă lui Ioan Botezătorul şi lui Paul i s-au tăiat capetele; dacă pe Iosif şi Ieremia au fost aruncaţi în fântână; dacă preotul Zaharia a fost tăiat cu fierăstrăul; dacă Ştefan a fost ucis cu pietre; dacă apostolii şi mulţi creştini au fost ucişi în diferite chipuri, să nu credem că noi vom fi scutiţi ne necazuri şi suferinţe.

Dar, iată, ce a răspuns sfântul Paul astăzi: „Mă bucur în slăbiciuni, în jigniri, în necazuri, în lipsuri, în persecuţii, în strâmtorări îndurate pentru Cristos, pentru că atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10). Acesta trebuie să fie şi răspunsul nostru în faţa respingerii şi persecuţiilor oamenilor, căci acesta a fost şi răspunsul lui Cristos: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Lc 23,34)!

După suferinţele Calvarului, bucuria lui Isus a fost mare când a văzut mulţimea nenumărată a celor aduşi în cer prin vestirea şi pătimirilor lui, mulţime care cânta: „"Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!" (cf. Ap 7,9-10). De aceea şi sfântul Paul, spune că pentru a intra: „în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fap 14,22). Dar, tot el ne încurajează şi ne spune că: „suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Rom 8,18).

Isus, ne-a spus că la Botezul nostru am fost făcuţi „Preoţime împărătească” (cf 1Pt 2,9; Ap 1,6). Preot, „Pontifex” în limba latină, înseamnă şi „pod spre Dumnezeu şi oameni” şi „făcător de poduri între Dumnezeu şi oameni”. Pe „pod”, oamenii calcă cu picioarele în drum spre Dumnezeu şi spre semeni. Ferice de omul acela care acceptă să se facă pod pe care oamenii să calce în drum spre Dumnezeu şi spre semeni, ca Isus. Dar, mai ferice de aceia care, tot ca Isus, spală şi sărută picioarele celor care-l calcă (cf. In 13,12-14).

Toate „Istoriile frumoase”, se termină cu victoria eroului bun. Prin Botezul nostru am fost făcuţi eroi buni în cea mai frumoasă poveste de iubire care s-a spus vreodată, istoria de iubire a Fiului lui Dumnezeu cu omenirea căzută şi mântuită; istoria nunţii Fiului lui Dumnezeu cu mireasa luată dintre oamenii căzuţi. Prin mărturia noastră profetică, apostolică, creştinească, suntem chemaţi să câştigăm cât mai mulţi păcătoşi care, părăsind păcatul, să devină mireasa lui Isus. „Cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte şi-şi va acoperi o sumedenie de păcate” (Iac 5,20).

Cu gândul la misiunea primită şi la făgăduinţa promisă, să lucrăm cu toate mijloacele la cucerirea de suflete. Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660), a crescut un copil cules de pe străzile păcatului, ca pe un crin într-o seră. Dar, tânărul, amăgit de nişte tineri necredincioşi, a căzut pradă patimilor necurate. Sfântul Vincenţiu de Paul, ori de câte ori îl vedea sau îşi amintea de el, vărsa lacrimi amare pentru mântuirea lui. Într-o zi, întâlnindu-l, sfântul Vincenţiu de Paul, i-a zis: „Văd că persoana şi vorbele mele nu le mai primeşti, primeşte măcar această iconiţă cu Isus răstignit pentru mântuirea tuturor”! Tânărul a luat iconiţa şi a plecat. Dar, la două zile după asta, tânărul s-a întors zicând: „Părinte, nu mai pot, lacrimile lui Isus, m-au învins”! Şi din acea zi, a devenit un alt om. Iubirea este creativă.

Este o istorioară frumoasă care, ne spune că la judecata divină, Dumnezeu, ne va întreba despre: bătăturile de la genunchi care arată rugăciunea; bătăturile de la mâini care arată munca; despre sufletele câştigate pentru cer şi despre rănile primite în urma răspândirii evangheliei. Se spune că un suflet bun, a trecut cu bine testul bătăturilor de la genunchi şi de la mâni. Dar, când Dumnezeu l-a văzut că a păşit singur în cer, la întrebat, unde sunt tovarăşii care trebuiau să-l însoţească? Atunci omul, i-a răspuns cu umilinţă lui Dumnezeu, Doamne, eu n-am locuit între oameni, ci, între lupi care m-au muşcat în loc să mă asculte! Şi, dând la o parte haina, a lăsat să se vadă multe muşcături şi răni. Atunci, Dumnezeu, i-a zis: Intră în bucuria stăpânului tău” (cf  Mt 25,21.23). De-a Dumnezeu, ca la sfârşitul vieţii noastre, să putem auzi cu toţii aceste fericite cuvinte: „"Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău"!

                                                                                                   Pr. Ioan Lungu