Reflecţie la duminica a XIV-a de peste an - B (2015)

"Duhul Domnului este asupra mea: el m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună" (Lc 4,18).

Lecturile de la sfânta Liturghie de astăzi, ne vorbesc despre Isus care a venit să predice în cetatea sa Nazaret; prima lectură ne vorbeşte despre profetu Ezechiel care a fost trimis să predice poporului izdraelit; iar, lectura a doua ni-l prezintă pe sfântul Paul, suferind prntru, predicarea evangheliei printre păgâni. Acum, ne întrebăm, de ce oare Biserica ne prezintă nouă toate aceste lucruri? Pentru că omul creştin, trebuie să facă la fel. Căci după învierea sa, Isus, a transmis aceasta misiune, tuturor celor care au devenit ucenicii săi, prin sfântul Botez: „Cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi” (In 20,21). „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit” (Mc 16,15-16).

Mai exact, în lecturile de astăzi, Biserica, ne prezintă şi respingerea celor care vestesc mântuirea lui Dumnezeu. Astfel, ne prezintă respingerea lui Isus din partea celor din cetatea sa, Nazaret; ne prezintă respingerea profetului Ezechiel, de către cei din ţara lui; şi ne prezintă greutăţile întâmpinate de sfântul Paul în vestirea evangheliei sale, greutăţi venite din partea satanei şi din partea propriului trup. Şi, iarăşi ne întrebăm, de ce ne prezintă Biserica toate aceste respingeri a celor care vestesc mântuirea lui Dumnezeu? Şi, iarăşi, răspunsul este simplu pentru cei care cred, pentru că aşa cum a fost persecutaţi şi respinşi,  Isus, profeţii şi apostolii, tot astfel vom fi persecutaţi şi respinşi şi noi de oamenii la care vom merge, deşi au foarte mare nevoie de vestirea noastră.

Unii la care vom merge ca profeţi şi apostoli ai lui Isus Cristos, se pot asemănă cu o fiară prinsă într-o capcană mortală, dar care vrea să sfâşie pe cel care vine să o elibereze; iar, alţii se aseamănă cu leul sfântului Gherasim, care a venit singur să i se scoată spinul din picior şi, apoi, i-a rămas credincios toată viaţa.

Sfânta Carte ne spune că, un stăpân care şi-a arendat via unor oameni, i-a trimis la ei pe slujitorii săi pentru a-şi ridica drepturile. Dar aceştia, au ocărât pe trimişi, i-au bătut cu pietre şi chiar i-au ucis alături de Fiul său (cf. Mc 12,1-9). Stăpânul şi-a trimis armata şi i-a nimicit pe acei oameni. Dar, până ce Domnul va veni iarăşi cu oştile sale, asta este soarta tuturor trimişilor, profeţilor, apostolilor şi ucenicilor săi în lume.

Sfânta Carte ne spune că întotdeauna când oamenii au respins vestirea mesagerilor lui Dumnezeu, s-a întâmplat ceva foarte rău. Astfel: după respingerea lui Isus de către evrei, a urmat distrugerea Ierusalimului şi risipirea evreilor în lumea întreagă; după respingerea profeţilor: Isaia, Ieremia şi  Ezechiel, aşa cum am citit în prima lectură (cf. Ez 2,2-5), a urmat deportarea babilonică şi distrugerea ţării; după respingerea vestirii lui Noe, a urmat potopul distrugător; după respingerea vestirii lui Moise, au urmat 40 de peregrinare prin pustiu; după respingerea vestirii făcută preotul Zaharia, au urmat ani de foamete, lipsuri şi moarte. Acum înţelegem plânsul lui Isus, al profeţilor, al apostolilor, al sfinţilor şi, al preoţilor buni, asupra lumii păcătoase.

Şi tot sfânta Carte ne spune că, atunci când oamenii au primit vestirea lui Dumnezeu prin profeţi, au urmat mari binecuvântări. Astfel: Când Abraham a ascultat de Dumnezeu, a primit o descendenţă numeroasă ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; când ninivitenii au ascultat de chemarea la convertire şi pocăinţă, făcută de Dumnezeu prin Iona, Dumnezeu i-a cruţat de distrugere; cân regele David care a păcătuit prin adulter şi crimă, a ascultat chemarea lui Dumnezeu la convertire şi căinţă, venită prin profetul Natan, David a fost cruţat de toate pedepsele Domnului; când Zaheu a coborât din pom şi s-a convertit, a primit bucuria care i-a lipsit până atunci; când Maria Magdalena a ascultat de glasul lui Isus, demonii au părăsit-o pentru totdeauna; când Saul a ascultat de chemarea lui Isus la convertire, i-au căzut solzii orbirii sufleteşti de pe ochi şi a fost numit „vas ales” şi „apostol al neamurilor păgâne; când noi înşine primim chemarea lui Dumnezeu la convertirea, venită prin preot sau prin fraţii noştri profeţi, jugul satanei cade şi ni se deschid porţile împărăţiei cerurilor.

El a venit să se ocupe de problemele grave care au afectat omenirea de-a lungul veacurilor. Iată-le: sărăcia: să vestesc săracilor evanghelia; durerea: să vindec pe cei cu inima zdrobită; robia: să vestesc captivilor eliberarea; suferinţa: să le dau orbilor vederea; asuprirea: să-i pun în libertate pe cei asupriţi.

Nimeni nu poate spune binecuvântările turnate de Dumnezeu în sufletele celor care au primit chemarea lui Dumnezeu la convertirea şi la viaţa de apostolat. Apostolii lui Isus au primit pace în timpul prigoanelor, puterea de a suporta dureri şi tronuri de domnie în cer. Sfinţi, ca, Augustin, Francisc din Assisi, Francisc Borgia şi Ignaţiu de Loyola, au primit bucuria de a-i duce pe mulţi oameni la mântuire şi fericirea de a-i avea tovarăşi în cer. Noi înşine când ne curăţim de păcat şi ne angajăm într-o viaţă de apostolat, primim bucuria de a trăi o viaţă nouă, într-o lume nouă, alături de cei câştigaţi pentru cer.

Deşi, Isus, ne cheamă la o viaţă de apostolat, şi promite o fericire negrăită alături de cei câştigaţi pentru cer, se găsesc şi oameni dintre aceia care să facă o contra misiune, spre nefericirea lor şi a altora.. Publicaţia catolică din Franţa, „Crucea din Calais”, înaintea Primului Război Mondial (1914-1918), prezenta următoarea ştire dezolantă: Un muncitor francez care aderase la ideile marxiste, se lăuda că a reuşit să-şi îndepărteze soţia şi copii de credinţa creştină. Dar, într-o zi, când s-a întors acasă şi găsit întreaga familie fără suflare. Soţia, a lăsat un bileţel, pe care a scris: „Atâta timp cât am avut credinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu, am putut depăşi toate necazurile vieţii. De când soţul meu mi-a smuls credinţa din suflet, prin ideile sale marxiste, eu şi copiii mei am devenit nişte nefericiţi şi disperaţi. Toţi ne-am pus capăt vieţii, pentru că fără Dumnezeu, nu mai reuşit să depăşim greutăţile şi necazurile”. Fără cuvinte!

Un om l-a întrebat pe un pustnic: „Când trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu”? Pustnicul i-a răspuns: „Cu o zi înainte de moarte”! Bine, a zis omul, cine ştie când va fi acea zi? Atunci, pustnicul, a reluat şi i-a zis: „Atunci, este nevoie să te întorci astăzi, pentru că mâine s-ar putea să fie prea târziu”!

Iată ce ne spune sfântul Paul: „Fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1Cor 1,26-29). Dumnezeu îşi trimite întotdeauna mesagerii săi sub chip smerit, pentru a arăta că lucrarea mântuirii este numai a lui. Iar, cei răi, deşi sunt primii care au nevoie de mântuire, nu înţeleg planul lui Dumnezeu, resping, persecută şi ucid trimişii lui Dumnezeu, spre pierzarea lor, a arendaşilor din evanghelie.

Dar, celor care primesc vestirea lor, făcându-se şi ei vestitori, asemenea femeii din Samaria (cf. In 4,39-42), asemenea Mariei Magdalena (In 20,17-18), sau, asemenea tâlharului din dreapta (cf. Lc 23,39-43), o mare pace coboară asupra lor aici pe pământ, şi o fericire veşnică în ceruri.

Ca şi seminţele aruncate într-un ogor, sămânţa lui Dumnezeu semănată într-un suflet, poate aduce rod, fie imediat, fie trecând mai întâi prin iarna grea. La fel şi semănătorul, poate obţine rezultatul scontat, fie uşor, fie trecând prin suferinţe. Trebuie să ştim, că întrucât satana nu stă cu mâinile încrucişate când sufletele vin la mântuire, chiar pentru Isus, pentru apostoli, şi pentru mulţi sfinţi, rodul a venit după iarna grea a suferinţelor. Deci, să nu aşteptăm ca aducerea la mântuire a oamenilor stăpâniţi de diavol, să se facă uşor, căci nu va fi aşa.

Să ştim că lui Isus, i s-a făcut astăzi o mare jignirea de către cei din cetatea lui, Nazaret. De obicei, la evrei, se spune despre cineva că este fiul tatălui şi nu fiul mamei, Lui Isus, spunându-i-se ca este „Fiul Mariei”, i-au spus că este „un fiu ilegitim”, şi ca mama lui n-ar fi fost tocmai curată după lege. Sfântului Paul i s-a spus că este „nebun”. Nouă celor de astăzi, lumea stăpânită de cel rău, nu ne va spune altfel.

Dacă pe Isus, pe Petru şi pe Andrei, i-au răstignit; dacă lui Ioan Botezătorul şi lui Paul i s-au tăiat capetele; dacă pe Iosif şi Ieremia au fost aruncaţi în fântână; dacă preotul Zaharia a fost tăiat cu fierăstrăul; dacă Ştefan a fost ucis cu pietre; dacă apostolii şi mulţi creştini au fost ucişi în diferite chipuri, să nu credem că noi vom fi scutiţi ne necazuri şi suferinţe.

Dar, iată, ce a răspuns sfântul Paul astăzi: „Mă bucur în slăbiciuni, în jigniri, în necazuri, în lipsuri, în persecuţii, în strâmtorări îndurate pentru Cristos, pentru că atunci când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Cor 12,10). Acesta trebuie să fie şi răspunsul nostru în faţa respingerii şi persecuţiilor oamenilor, căci acesta a fost şi răspunsul lui Cristos: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Lc 23,34)!

După suferinţele Calvarului, bucuria lui Isus a fost mare când a văzut mulţimea nenumărată a celor aduşi în cer prin vestirea şi pătimirilor lui, mulţime care cânta: „"Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!" (cf. Ap 7,9-10). De aceea şi sfântul Paul, spune că pentru a intra: „în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fap 14,22). Dar, tot el ne încurajează şi ne spune că: „suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Rom 8,18).

Isus, ne-a spus că la Botezul nostru am fost făcuţi „Preoţime împărătească” (cf 1Pt 2,9; Ap 1,6). Preot, „Pontifex” în limba latină, înseamnă şi „pod spre Dumnezeu şi oameni” şi „făcător de poduri între Dumnezeu şi oameni”. Pe „pod”, oamenii calcă cu picioarele în drum spre Dumnezeu şi spre semeni. Ferice de omul acela care acceptă să se facă pod pe care oamenii să calce în drum spre Dumnezeu şi spre semeni, ca Isus. Dar, mai ferice de aceia care, tot ca Isus, spală şi sărută picioarele celor care-l calcă (cf. In 13,12-14).

Toate „Istoriile frumoase”, se termină cu victoria eroului bun. Prin Botezul nostru am fost făcuţi eroi buni în cea mai frumoasă poveste de iubire care s-a spus vreodată, istoria de iubire a Fiului lui Dumnezeu cu omenirea căzută şi mântuită; istoria nunţii Fiului lui Dumnezeu cu mireasa luată dintre oamenii căzuţi. Prin mărturia noastră profetică, apostolică, creştinească, suntem chemaţi să câştigăm cât mai mulţi păcătoşi care, părăsind păcatul, să devină mireasa lui Isus. „Cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte şi-şi va acoperi o sumedenie de păcate” (Iac 5,20).

Cu gândul la misiunea primită şi la făgăduinţa promisă, să lucrăm cu toate mijloacele la cucerirea de suflete. Sfântul Vincenţiu de Paul (1581-1660), a crescut un copil cules de pe străzile păcatului, ca pe un crin într-o seră. Dar, tânărul, amăgit de nişte tineri necredincioşi, a căzut pradă patimilor necurate. Sfântul Vincenţiu de Paul, ori de câte ori îl vedea sau îşi amintea de el, vărsa lacrimi amare pentru mântuirea lui. Într-o zi, întâlnindu-l, sfântul Vincenţiu de Paul, i-a zis: „Văd că persoana şi vorbele mele nu le mai primeşti, primeşte măcar această iconiţă cu Isus răstignit pentru mântuirea tuturor”! Tânărul a luat iconiţa şi a plecat. Dar, la două zile după asta, tânărul s-a întors zicând: „Părinte, nu mai pot, lacrimile lui Isus, m-au învins”! Şi din acea zi, a devenit un alt om. Iubirea este creativă.

Este o istorioară frumoasă care, ne spune că la judecata divină, Dumnezeu, ne va întreba despre: bătăturile de la genunchi care arată rugăciunea; bătăturile de la mâini care arată munca; despre sufletele câştigate pentru cer şi despre rănile primite în urma răspândirii evangheliei. Se spune că un suflet bun, a trecut cu bine testul bătăturilor de la genunchi şi de la mâni. Dar, când Dumnezeu l-a văzut că a păşit singur în cer, la întrebat, unde sunt tovarăşii care trebuiau să-l însoţească? Atunci omul, i-a răspuns cu umilinţă lui Dumnezeu, Doamne, eu n-am locuit între oameni, ci, între lupi care m-au muşcat în loc să mă asculte! Şi, dând la o parte haina, a lăsat să se vadă multe muşcături şi răni. Atunci, Dumnezeu, i-a zis: Intră în bucuria stăpânului tău” (cf  Mt 25,21.23). De-a Dumnezeu, ca la sfârşitul vieţii noastre, să putem auzi cu toţii aceste fericite cuvinte: „"Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău"!

                                                                                                   Pr. Ioan Lungu