Reflecţie la duminica a XV-a de peste an - B (2015)

„Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să pătrundă inimile noastre cu lumina sa, ca să putem înţelege speranţa pe care ne-o dă chemarea noastră” (cf. Ef 1,17-18).

Citim în Revista Episcopiei Catolice de Iaşi, „De la Răsărit la Apus”, cum odată un copil a fost întrebat de cineva: „Ce vrei să te faci când vei deveni mare”? Iar, copilul, a răspuns fără nici o ezitare: „Vreau să mă fac fericire”! Cel care i-a pus întrebarea, a continuat: „Poate ai voit să spui că vrei să fii fericit”? La care copilul a replicat: „Vreau mai mult decât să fiu fericit. Vreau să fiu fericire! Vreau să împart fericire tuturor”!

Când Isus a coborât din cer pe pământ,Tatăl ceresc a spus: „Vreau ca Isus să fie fericire! Vreau ca Isus să împart fericire tuturor oamenilor”! Iar, Isus, a spus şi el la rândul său: „Vreau să fiu fericire! Vreau să împart fericire tuturor oamenilor”! Şi chiar dacă pe Isus, fericirea şi mântuirea noastră,  l-au costat suferinţe şi moartea pe cruce, el a împărţit fericirea şi mântuirea tuturor oamenilor care l-au primit. După ce Isus şi-a încheia misiunea sa pământească, sfântul Luca, a scris: „A trecut prin lume făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei care erau stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el”  (Fap 10,38).

Deşi, Isus, aducea fericirea şi mântuirea veşnică, nu toţi l-au primit, nu toţi i-au ascultat solia şi nu toţi s-au bucurat de darurile sale spirituale şi materiale. Orbiţi de diavol, chiar cei din patria lui Nazaret, care au fost primii beneficiari ai cuvintelor şi minunile sale; aceştia, pe motiv că Isus s-a născut fără bărbat, l-au refuzat şi s-au lipsit de învăţătura, de minunile şi de mântuirea lui.

Refuzat şi jignit de către cei din patria sa, Nazaret, Isus, nu s-a oprit în faţa acestui refuz. El, a înţeles că refuzul lor, era o chemare de a merge mai departe şi să-i facă fericiţi pe alţii. Şi, într-adevăr, Isus, a plecat să predice prin localităţile dimprejur (cf. Mc 6,6), ca să nimicească lucrările diavolului (cf. 1In 3,8) şi să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut (cf. Lc 19,10).

Nu numai Isus a primit de la Tatăl ceresc misiunea de a-i face fericiţi pe alţii, ci, şi toţi cei care cred în Isus şi-l urmează. De aceea, Isus, i-a chemat pe ucenicii săi şi i-a trimis doi câte doi, ca să fie nişte martori credibili (cf. Dt 19,15), ca să scoată duhurile necurate şi să le nimicească lucrările, să vindece bolile şi să-i cheme pe oameni la convertire: „Ei au ieşit şi au predicat ca oamenii să se convertească. Şi scoteau mulţi diavoli, ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6,12-13).

Fiecare ucenic al Domnului, a primit la Botezul său, misiunea de apostol, misiunea de trimis al Domnului care să-i vestească evanghelia sa: „În Isus, în care am fost chemaţi, am fost rânduiţi de mai înainte după planul aceluia care lucrează toate după hotărârea voinţei sale, ca noi care mai dinainte am sperat în Cristos să fim ca nişte instrumente care cântă gloria sa” (Ef 1,11-12).

Isus, i-a avertizat pe toţi ucenicii săi, cu privire la greutăţile misiunii lor, dar mai ales, cu privire la refuzul pe care îl vor primi din partea oamenilor atunci când le vor duce mesajul lui de fericire şi de mântuire; acceptarea şi refuzul fac parte din planul divin de vestire a mântuirii, ca să se aleagă grâul de neghină, ca să se aleagă cei buni de cei răi. Nimeni nu trebuie să capituleze în faţa refuzului celor răi, ci, scuturându-şi praful de pe picioare, să plece mai departe făcându-i fericiţi pe cei  care îi vor primi: „Iar dacă nu veţi fi primiţi în vreun loc şi nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturaţi praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru pământul Sodomei şi Gomorei decât pentru cetatea aceea" (Mc 6,11).

Mesajul ucenicilor este atât de fericitor, că oamenii nu numai că trebuie să-i primească, dar trebuie să le ofere găzduire şi cele necesare traiului. De aceea, Isus, le-a spus să nu ia nimic pentru drum, nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare, căci, toate aceste le vor primi de la cei cărora le vor vesti evanghelia.

Practic, astăzi, Isus le spune oamenilor de evanghelizat că, lor le revine datoria de a găzdui şi de a se îngriji de cele necesare ale mesagerilor săi, ca aceştia liberi fiind de grija celor materiale, să se poată dedica plenar vestirii evangheliei fericirii şi a mântuirii divine. Mesagerii trebuie să posede numai sandale şi toiag; sandale pentru a-şi proteja picioarele şi toiagul pentru a se apăra de animalele sălbatice. Apoi, toiagul trebuia să le amintească de permanenta nevoie de Dumnezeu, iar sandalele trebuiau să le amintească că ei poartă evanghelia păcii (cf. Ex 12,11; Ef 6,15).

Este interesant de observat că, Isus, atunci când a strâns primii 12 apostoli, i-a şi trimis să predice şi să-i facă fericiţi pe oameni (cf. Mc 6,7-13). Când a mai strâns încă 72 de ucenici, i-a trimis şi pe aceştia să predice şi să-i facă fericiţi pe oameni (cf. Lc 10,1-17). Iar, înainte de înălţarea sa la cer, i-a trimis pe toţi cei care vor crede în el, să predice şi să-i facă fericiţi pe oameni (cf. Mc 16,15). Şi, notează sfântul Marcu: "Iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul Isus lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau" (Mc 16,20).

La început, toţi creştinii, înţelegându-şi chemarea şi misiunea, au plecat să predice mântuirea prin Isus, pretutindeni. Refuzaţi şi persecutaţi de iudei au plecat să predice la păgâni (cf. Fap 13,46; 18,6). Refuzaţi şi persecutaţi într-un loc, mergeau fără resentimente în altul (cf. Fap 16,40). Iar, rezultatele au fost uimitoare. Toată lumea cunoscută până atunci, a putut să audă prin intermediul lor, vestea cea bună a mântuirii şi, mulţi oameni au putut să se ridice din păcat şi să primească fericirea şi mântuirea lui Isus.

Înainte de venirea lui Isus în lume, erau chemaţi şi trimişi numai puţini oameni. Dar, Dumnezeu, a promis că îşi va ridica un popor nou, unde toţi membrii lui vor fi profeţi: „După aceea, voi turna Duhul meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii” (Ioel 2,28). Iată, că, acest timp mult aşteptat a venit odată cu Isus, care a făcut din orice om care crede în el şi primeşte Botezul, un profet, un preot şi un rege pentru împărăţia cerurilor (cf. 1Pt 2,9).

De aceea, Biserica, prin lecturile de astăzi, le aminteşte tuturor creştinilor de misiunea primită de la Isus Cristos, de datoria de a aprofunda evanghelia, de obligaţia de a o trăi şi de misiunea de a o vesti tuturor, ca astfel să-i conducem pe cât mai mulţi oameni la fericirea şi mântuirea lui Isus. Papa Benedict XVI, scrisoarea apostolică din 21 septembrie 2010, spunea: „Biserica are datoria de a vesti mereu şi pretutindeni, evanghelia lui Isus Cristos, pentru a o readuce în inima celor care nu o mai înţeleg”.

Chiar dacă oamenii care au părăsit credinţa şi au devenit idolatri ca preotul Amaţia, ne vor respinge ca pe profetul Amos, din prima lectură (cf. Am 7,12-15), noi trebuie să ducem mai departe vestirea evangheliei şi să nu ne oprim  Chiar dacă oamenii ne vor respinge ca pe Isus, la Nazaret, noi trebuie să ducem mai departe vestirea evangheliei şi să nu ne oprim.  Chiar dadă oamenii ne vor respinge şi prigoni ca pe apostoli şi ca pe toţii sfinţii, noi trebuie să ducem mai departe vestirea evangheliei şi să nu ne oprim; căci, tocmai oamenii care ne resping au mai mare nevoie de vestirea evangheliei împărăţiei. Făcând aşa: „Domnul îşi va revărsa bunătatea şi pământul îşi va aduce roadele sale” (Ps 84/85,13).

Cardinalul, Ştefan Wyszyński, (1901-1981), prietenul sfântului papă, Ioan Paul II (1920-2005), povesteşte că atunci când în 1939 naziştii au invadat Polonia şi bombele curgeau de pretutindeni, a văzut un ţăran care cu tot calmul, semăna grâul în ogor. Ţăranul spunea: „Eu semăn, şi chiar dacă nu îl voi culege eu, îl va culege un altul. Vor fi incendii, dar grâul semănat va fi în siguranţă şi, va creşte la timpul potrivit”.

La fel trebuie să facem şi noi, să semănăm Cuvântul, căci la timpul potrivit, va aduce rod. „Căci, după cum ploaia şi zăpada se coboară din ceruri şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi cuvântul meu, care iese din gura mea, nu se întoarce la mine fără rod, ci va face voia mea şi va împlini planurile mele” (Is 55,10-11).

Giovanni Papini (1881-1956), jurnalist, eseist, critic literar, poet şi romancier italian, vorbind în numele celor mulţi care caută adevărul, spunea: „Eu nu cer pâine, nici glorie, nici compătimire. Eu cer puţină certitudine, un atom de adevăr. Nu ştiu să trăiesc fără aşa ceva”! Şi, a găsit adevărul şi certitudinea prin vestirea unui suflet bun; el spera că toţi cei asemenea lui, să le găsească prin aceeaşi vestire a creştinilor buni. El însuşi, prin scrierile sale, s-a făcut un purtător de Cristos şi un purtător de credinţă şi speranţă pentru alţii.

Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), defineşte munca misionară a creştinilor, prin următoarele cuvinte pe care  el însuşi şi le-a asumat: „Unde este ură eu s-aduc iubire; unde este ofensă eu s-aduc iertare; unde este învrăjbire eu s-aduc unire; unde este îndoială eu s-aduc credinţă; unde este rătăcire eu s-aduc adevărul; unde este deznădejde eu s-aduc speranţă; unde este întristare eu s-aduc bucuria; unde este întuneric eu s-aduc lumina”.

Sfânta Elisabeta a Portugaliei (1271-1336), care, deşi era regină, n-a uitat niciodată de săraci, de bolnavi şi de păcătoşi; ea a purtat totdeauna şi oriunde: pacea, iertarea, unirea, credinţa, adevărul şi lumina. Se poate spune acelaşi lucru despre noi?

Adrien Albert Marie Conde (1841-1914), conte de Mun, militar şi deputat catolic francez, auzind pe un muribund care se plângea că nu ştie dacă este Dumnezeu şi viaţă veşnică, a părăsit cariera militară şi politică, şi s-a dedicat slujirii oamenilor care nu îl cunosc pe Dumnezeu şi mântuirea lui, spunând că aceasta este lucrarea cea mai bună a omului pe pământ.

De aceea, Papa Pius XI (1857-1939), vorbind unor pelerini din Lombardia, le-a spus: „Nu este suficient să fiţi creştini pioşi, trebuie să fiţi şi creştini apostoli, căci, asta aşteaptă Isus şi Biserica de la voi”. Iar, episcopul Ottocar Prohaszka (1858-1927), spunea: „Drumul spre Dumnezeu trece adesea prin făpturi, trece prin inima oamenilor către inima lui Dumnezeu”.

Sfântul Cristofor (+ 251), patronul călătorilor, care până la botez se chema „Reprobus” (reprobatul, refuzatul), transporta oameni de pe un mal pe altul al fluviului Oronte (un fluviu cu lungimea de 450 km care curge prin Liban, Siria şi Turcia şi, se varsă în Marea Mediterană). Într-o zi a transportat un copil drăguţ, care la un moment dat, i-a spus: „Curaj! Tu îl porţi pe Cristos”! Şi noi creştinii când purtăm evanghelia, îl purtăm oamenilor pe Cristos. 

Trecând timpul, unii creştini n-au mai fost la fel de zeloşi ca la început. Trecând timpul, unii dintre ei au lăsat trăirea şi vestirea evangheliei, numai în seama ierarhiei Bisericii. Cu timpul, unii creştini, şi-au căutat fericirea în afara lui Isus şi a Bisericii. Pentru că şi astăzi mai sunt asemenea creştini care au lăsat evanghelizarea pe seama altora şi îşi caută fericirea în afara lui Cristos şi a Bisericii sale, Papa Benedict al XVI-lea, spunea:  „Fericirea pe care o căutaţi, fericirea din care aveţi dreptul să gustaţi, are numai un singur nume şi un singur chip: Isus Cristos, prezent în sfintele Scripturi şi în sfânta Euharistie”.

Evanghelia este exact ca o apă, care nefiind dăruită, îşi pierde savoarea. Episcopul maghiar, Tiamer Toth (1889-1936), în cartea sa: Viaţă curată, spunea: „Priviţi la o apă stătută care nu se revarsă nicăieri, în ea trăiesc doar reptile. Priviţi la un creştin care nu mai trăieşte şi mărturiseşte evanghelia, în viaţa lui sunt tot felul de vicii pierzătoare”.

Chemarea la misiune este o chemare universală, asta ne-o arată Biblia: Amos este dintre păstori; Elizeu este dintre agricultori; Samuel este dintre copii; Debora este dintre femei; Isaia este dintre cei bogaţi; Ezechiel este dintre robi; Ioan Botezătorul este dintre preoţi; David este dintre regi; Apostolii sunt dintre pescari şi vameşi; Paul este dintre prigonitori. Iar, noi creştinii suntem dintre toate categoriile de oameni.

Deci, toţi creştinii sunt chemaţi în lucrarea de evanghelizare şi de reevanghelizare a lumii. Dar, sfântul papă, Ioan Paul II (1920-2005), spunea: „Nimeni nu poate evangheliza dacă mai întâi nu se evanghelizează pe sine, dacă nu este el însuşi obiectul evanghelizării”. Şi, tot el mai spunea: „Să ne hrănim din Cuvântul divin, pentru a fi slujitorii Domnului în munca de evanghelizare; aceasta este o prioritate pentru Biserica celui de-al III-lea mileniu”, deoarece „numai un om transformat de legea iubirii lui Cristos, descoperită în evanghelii, poate produce o adevărată convertire şi în inimile altor oameni” (cf. Audienţa cu păstorii şi creştinii din dieceza de Torun, februarie 1998).

Începând din 1981, în Medjugorje, un orăşel în partea vestică a Bosniei Herțegovina, Sfânta Fecioara Maria, s-a arătat la şase tineri, trei băieţi şi trei fete, pe care i-a trimis să vestească lumii, convertirea, întoarcerea de la păcat, în mod special de la păcatul desfrâului şi al beţiei, care în acest timp au depăşit cu mult nelegiuirea Sodomei şi Gomorei. În timpul acestor apariţii, Sfânta Fecioară Maria, i-a făcut să vadă bucuriile cerului, dar şi chinurile infernului. Continuu, de atunci şi până astăzi, acei şase tineri de atunci, astăzi oameni maturi, ajutaţi fiind de multe suflete bune, vestesc chemarea la convertire şi la mântuire, cu mult folos. Nimeni nu se întoarce de la Medjugorje fără o bucurie şi o pace în suflet. Personal am cunoscut oameni care au fost potrivnici adevărului creştin, dar care s-au întors de la Medjugorje schimbaţi total; am cunoscut persoane indiferente religios, dar care s-au întors de la Medjugorje dedicate şi implicate în misiunea de a vesti evanghelia şi de a-i face fericiţi pe oameni.

Mişcarea de vestire a evanghelieii la Medjugorje, de la Lourdes, de la Fatima, de la Cacica, mişcare care schimbă destine pentru veşnicie, poate şi trebuie să înceapă din fiecare parohie şi din fiecare familie.

„Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să pătrundă inimile noastre cu lumina sa, ca să putem înţelege speranţa pe care ne-o dă chemarea noastră” (Ef 1,17-18). Amin.

                                                                                                                               Pr. Ioan Lungu