Consideraţie la solemnitatea Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu - Anul A - 2020
Num 6,22-27; Ps 67; Gal 4,4-7; Evr 1,1-2; Lc 2,16-21
"La plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie" (Gal 4,4).
Este Anul Nou şi Dumnezeu cu nava mântuirii sale a sosit portul inimii noastre invitându-ne să intrăm în ea. Deja am intrat de câteva ore, ancora a fost ridicată şi am pornit în larg, cu destinaţia: paradis, patria veşnic fericită. Chiar dacă vom trece prin furtuni, ştim că Dumnezeu este la timonă. Chiar dacă vor lipsi stelele de pe cerul vieţii noastre, ştim că suntem călăuziţi de busola inefabilă a Providenţei sale. Chiar dacă toţi dorm, Dumnezeu nu aţipeşte şi nici nu doarme, ci rămâne mereu la timonă (cf. Ps 121,4). Chiar dacă ne asurzeşte furtuna, Dumnezeu pacea noastră este la bord. Chiar dacă oamenii nu ne vor iubi, Dumnezeu ne iubeşte şi are grijă de noi. Cu el vom călători în siguranţă spre portul mântuirii veşnice (cf. Ps 107,29).
Numele lunii "ianuarie" în care am intrat cu această zi, vine de la zeul roman "Janus", zeul cu două feţe, una privind spre trecut şi alta spre viitor. Acum este într-adevăr timpul pentru a privi înapoi la căderile şi eşecurile anului care tocmai s-a încheiat, dar şi de a privi şi înainte la noul an care se află în faţa noastră. Privind înapoi să facem ca locuitorii din vechea Alexandrie a Egiptului care în noaptea dintre ani aruncă afară din casă toate lucrurile vechi şi uzate, pentru a face loc celor noi care vor veni în noul an. Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi creştinii la trecerea dintre ani, să aruncăm afară din sufletele noastre, "păcatul" care ne-a înfăşurat aşa de lesne şi să alergăm înainte cu ochii ţintă la Căpetenia credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade acum la dreapta lui Dumnezeu (cf. Evr 12,1-2).
Din punct de vedere strict creştin, prin ziua de astăzi, 1 ianuarie, intrăm pe poarta Noului An 2020, poartă la care după cum ştim şi vedem, ne întâmpină cu iubire Isus mântuitorul oamenilor din braţele mamei sale Maria, mamă pe care Biserica a numit-o la Conciliul din Efes din anul 431, "Sfânta Fecioară Maria Născătoarea Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Cristos" (Theotokos, Dei genetrix). Desigur, Maria nu a început să fie Născătoare de Dumnezeu la Conciliul din Efes din 431, aşa cum nici Isus nu a început să fie Dumnezeu la Conciliul din Niceea din 325, care l-a definit astfel. Cu ei s-a întâmplat ca la observarea unei legi naturale, ca cea a gravitaţiei de exemplu, lege observată prima dată de Isaac Newton (1643-1727). Această lege nu a luat fiinţă în momentul când oamenii au perceput-o, ci ea exista de la început. Exact aşa este şi cu definiţiile "Iesus salvatoris" de la Nicea 325 şi "Dei genetrix" de la Efes 431, ele existau cu mult mai înainte.
Pericopele evanghelice care au stat la baza acestor decizii conciliare din 325 la Niceea şi din 431 la Efes au fost luate din Evanghelia după sfântul Luca. Sfântul Luca ni-l prezintă pe Domnul Isus ca descendent, nu numai al lui Abraham, ca în Evanghelia după sfântul Matei (cf. Mt 1,1), ci şi al lui Adam, strămoşul tuturor oamenilor (cf Lc 3.23-38). Prin aceasta Luca îl aşază pe Isus în şirul scurgerii anilor istoriei umane, ca cel venit nu numai să participe deplin la ea, ci şi să reaşeze omenirea în prerogativele pierdute de neascultarea lui Adam. Cristos a venit să se facă "la fel ca noi", pentru ca apoi noi să ne putem face pentru veşnicie "ca El". Apoi, Fecioara Maria astăzi ne este prezentată ca mamă după trup a lui Isus (cf. Lc 2,1-8. 16-21), exact ca în dimineaţa zilei de Crăciun, la care astăzi s-a mai adăugat şi impunerea numelui de Isus, Pruncului divin, nume dat lui dinainte de zămislire de către Dumnezeu Tatăl prin înger (cf. Lc 1,31), nume care-i trasează încă din leagăn misiunea sa de mântuitor al lumii.
Sfântul Luca, acela care ne-a transmis textele sacre ale acestor definiţii ale credinţei, în evanghelia sa, era grec de origine, provenea dintr-o familie păgână din Antiohia Siriei şi s-a convertit la creştinism în urma predicării evangheliei de către primii ucenici ajunşi în patria sa. Noi ştim că grecii culţi căutau cu înfrigurare un model ideal de bărbat şi de femeie, un model ideal de bărbat şi femeie desăvârşiţi şi înzestraţi cu trăsăturile cele mai nobile, un model ideal de bărbat şi femeie care să nu aibă niciunul dintre defectele zeilor lor. De aceea, Luca, după o cercetare atentă a religiei creştine (cf. Lc 1,1-4), ajunge să cunoască bărbatul perfect şi femeia ideală. Bărbatul perfect este întruchipat în persoana lui Cristos, Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului, Dumnezeu puternic, dar şi om plin de compasiune; iar femeia perfectă, femeia ideală, este întruchipată în persoana Fecioarei Maria "cea plină de har divin" (Lc 1,28), dar şi cea cu trăsături umane nobile. În viaţa "Bărbatului desăvârşit" şi în viaţa "Femeii desăvârşite", Luca a trasat elementele care alcătuiesc idealul de viaţă pentru toţi oamenii. În cuvintele şi faptele lor de o neasemuită înţelepciune, "El" şi "Ea" vor arăta oamenilor calea desăvârşirii la care am fost chemaţi încă de la creaţia lor.
Maternitate divină a Mariei pe care o celebrăm astăzi stă la baza tuturor titlurilor acordate ei. Sfânta Fecioară, născând Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup (cf. In 1,14), devine Theotókos (cf. Sfântul Ciril din Alexandria, Anatematismul I împotriva lui Nestoriu). Astfel, Isus, care este Fiul lui Dumnezeu, devine prin întrupare şi "fiu al Mariei" şi "rod al sânului ei" (Lc 1,42).
După cântul lui Zaharia, acum este rândul Mariei să cânte. Acest cântec este cunoscut sub numele de Magnificat. Maria cântă despre faptul că are nevoie de un Mântuitor şi despre bucuria mântuirii ei în Domnul. Maria spune că Domnul i-a arătat putere braţului său (cf. Lc 1,51). Profetul Isaia întreabă: "Cine a cunoscut braţul Domnului?" (Is 53,1). Şi tot el ne răspunde descoperindu-ni-l pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (cf. Is 53,4-6). Dumnezeu şi-a arătat puterea braţului său în dragostea şi mântuirea pe care a pregătit-o pentru Maria şi pentru întreaga omenirea, prin Cristos.
Conciliul Vatican II spune că Preacurata Fecioară Maria este Mama lui Isus nu numai pentru că i-a dat trup din trupul ei, dar mai ales pentru că a pătruns în misterul lui Isus şi i s-a asociat în mod intim: S-a consacrat total pe ea însăşi persoanei şi operei Fiului său, cooperând la misterul mântuirii în deplină dependenţă de el şi cu el (LG 56). Din acest motiv Maria ne este mamă în ordinea harului (cf. LG 61).
Definiţia a Conciliului din Efes 431, definiţie ce dă numele solemnităţii de astăzi, "Maria Născătoare de Dumnezeu", ne ajută să înţelegem mai uşor mântuirea lui Dumnezeu, prin care Isus făcut unul ca şi noi, fiecare om este chemat să devină prin el, "fiu al celui Prea Înalt, fiu al lui Dumnezeu", aşa cum a ajuns deja Maria, care mergând pe calea lui Isus, a devenit ucenica lui, a devenit "fiica Fiului" cum plastic se exprimă poetul Dante Alighieri (cf. Paradisul XXXIII,1).
Maria devenind "Dei genetrix" a devenit şi o "imagine a Bisericii" (cf. LG 68), o imagine a ceea ce a devenit ea în timp şi în veşnicie, o imagine a creştinului plin de virtuţi aici pe pământ, şi o imagine a creştinului glorificat în cer de către Isus. Toţi sfinţii pe care îi celebrăm în anul liturgic au devenit ca Maria, după imaginea lui Isus, o imagine plină de virtuţi pe pământ şi o imagine plină de glorie în cer.
Origene (184-253) concretizează în mod practic cele afirmate mai sus, întrebându-se retoric: "Ce-mi foloseşte mie că Cristos s-a născut din Maria la Betleem, dacă nu se naşte prin credinţă şi în sufletul şi viaţa mea?" (cf. Comentariu la Evanghelia lui Luca, 22,3). Iar sfântul Ambroziu (337-397) îi răspunde: "Fiecare suflet care crede, zămisleşte şi naşte Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă după trup Maria este una singură Mama lui Cristos, după credinţă, toate sufletele îl nasc pe Cristos când primesc şi transmit cuvântul lui Dumnezeu" (cf. Expositio in Lucam, II, 26). Iar sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), un alt părinte din Orient, spune şi el: "Cristos se zămisleşte şi se naşte în mod mistic în suflet, luând trup din cei care sunt mântuiţi şi făcând din sufletul care-l zămisleşte şi îl naşte o mamă fecioară" (cf. Comentariu la Tatăl nostru 90,889). Iar ca un corolar, Conciliul Vatican, spune şi el: "Biserica devine şi mamă: prin Botez şi prin predicare, când prin ele îi zămisleşte şi îi naşte oameni la viaţa nouă, îi zămisleşte în Duhul Sfânt şi îi naşte în Dumnezeu" (cf. LG 64).
Apoi, tot legat de solemnitatea de astăzi, trebuie să spunem că prin naşterea lui Isus din Fecioara Maria a coborât la noi, oamenii de pe pământ, binecuvântarea lui Dumnezeu de la începutul creaţiei (cf. Gen 1,28) şi cea a mântuirii promise după păcat (cf. Gen 3,15), binecuvântare şi mântuire prefigurate în vechime prin binecuvântarea lui Dumnezeu dată poporului prin preoţi (cf. Num 6,22-27) şi regi (cf. 2Sam 6,12; 1Rg 8,14.55), mântuire realizată la împlinirea timpului prin naşterea lui Cristos din Fecioara Maria (cf. Evr 1,1-2; Gal 4,4-7) şi prin pătimirea şi moartea sa pe cruce (cf. Col 2,14), când purta asupra sa păcatele lumii (cf. In 1,29), şi mântuire dată mai departe de toţi ucenicii lui Isus prin Botez şi predicare a Evangheliei (cf. Mc 16,15-16).
De aceea, începând Anul Nou, când Isus binecuvântarea lui Dumnezeu pentru noi, primeşte numele de "mântuitor" (cf. Lc 2,21), să-i binecuvântăm şi noi pe oameni începând cu cei de aproape de noi şi continuând cu cei de departe, spunând simplu: "Domnul să te binecuvânteze" şi apoi spunându-le de mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, aşa cum găsim în Scripturi. Să începem cu cei de aproape de noi, cu cei din casa noastră şi apoi încetul cu încetul, vom extinde această binecuvântare şi la alţii: la colegii de muncă, la prieteni, la persoanele cu care ne întâlnim în drumurile noastre zilnice. Binecuvântarea noastră îi va ajuta pe ei şi ne va ajuta şi pe noi. O persoană care îşi binecuvântează copiii şi pe oamenii pe care îi întâlneşte, creează o legătură puternică cu ei. Această legătură poate motiva persoanele binecuvântate să depăşească multe obstacole. De aceea, sfântul Petru ne îndeamnă: "Binecuvântaţi, pentru că la aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea" (1Pt 3,9)!
Fericitul Ieremia (1556-1625), de exemplu, îi binecuvânta pe cei bolnavi şi necăjiţi făcând semnul crucii pe fruntea lor şi zicând: "Puterea lui Dumnezeu, Tatăl, înţelepciunea lui Dumnezeu, Fiul, tăria Duhului Sfânt să te scape de orice rău, Isus, Maria, Francisc!"
Mie îmi place şi binecuvântarea sfântului Ioan Maria Vianney (1786-1859). În Franţa, la Ars, în bisericuţa sfântului paroh, la dreapta este capela Sfintei Fecioare, iar în capelă se află o statuie frumoasă a Mariei şi o inimă mare susţinută de un lanţ. Inima este mare şi disproporţionată comparativ cu statuia. Acea inimă se deschide, căci este ca o cutie şi este aurită aurită. Înăuntru, se află şi acum mai multe bucăţele de hârtie pe care au fost scrise toate numele credincioşilor din parohia sfântului paroh de Ars. El le-a scris. El a vrut ca toţi enoriaşii lui să fie în inima Mariei. Spunea sfântul: "Am primit atât de multe haruri din acea inimă, căci este nesecată!" Şi mai spunea: "Cât de mult ne iubeşte Maria! Dacă inimile tuturor mamelor ar fi puse împreună nu ar fi decât o bucăţică de gheaţă în comparaţie cu inima arzătoare de iubire a Mariei!"
Mântuirea adusă de Isus cuprinde şi sentimentul de pace, pacea cu sine, pacea cu Dumnezeu, pacea cu semenii, pacea cu celelalte vieţuitoare, pacea cu tot universul creat, pace descrisă de profetul Isaia (cf. Is 11,6-139). De aceea, în anul 1968, sfântul papă Paul al VI-lea (1897-1978) a stabilit pentru 1 ianuarie Ziua Mondială a Păcii. Numai Cristos, Principele păcii, ne poate să ne dea pacea adevărată, iar aceasta o face mai ales prin mijlocirea Mariei, Regina Păcii. Pacea, binele fundamental al omenirii, este condiţia tuturor celorlalte bunuri. Ne amintim de salutul îngerilor din noaptea de Crăciun: "Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe Pământ oamenilor de bunăvoinţă" (Lc 2,14).
Magisteriul Bisericii n-a încetat niciodată de a atrage atenţia asupra urgentei necesităţi de realizare a păcii în adevărata ei dimensiune divino-umană. Biserica a predicat de pe acoperişuri mesajul păcii, bazat pe adevăr, dreptate, iubire şi libertate care sunt cei patru piloni ai casei păcii deschisă tuturor (cf. Papa Ioan al XXIII-lea, discurs din 11 aprilie 1963). A cunoaşte pacea în sens biblic înseamnă a se identifica cu ea, cu Isus pacea noastră, înseamnă a avea acea dorinţă paulină: "Ca să-l cunosc pe Isus şi puterea învierii lui... să fiu asemenea cu el" (Fil 3,10), fiindcă "în Isus sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei" (Col 2,3), adică binele suprem, adevărul total, viaţa veşnică, fericirea fără de sfârşit şi frumuseţea desăvârşită.
Sfântul Grignon Maria de Monfort (1673-1716), în Tratatul său despre adevăratul cult către Sfânta Fecioară Maria, exprimă bogăţia harurilor primite de Maria printr-o imagine foarte sugestivă. El spune că: "Aşa cum la începutul creaţiei Dumnezeu a adunat toate apele de sub cer şi a format marea (cf. Gen 1,10), la fel a adunat la împlinirea timpurilor toate harurile sale şi le-a revărsat în fiinţa Mariei. Pe bună dreptate aşadar o numeşte îngerul pe Maria cea plină de har" (cf. Lc 1,28).
Închei amintind un episod din activitatea pastorală a sfântului Iosif Cafasso (1811-1860), mai exact de la o lecţie de catehism ţinută copiilor, când i-a întrebat: "Câte mame aveţi?" Copiii au răspuns: "Una!" "Mai gândiţi-vă!" Câţiva copii şi-au amintit atunci de bunica, de o mătuşă sau de o învăţătoare. Şi sfântul insista: "Mă refer la mame adevărate". Şi, pentru că aceştia s-au încurcat, sfântul le-a spus: "Aveţi două mame, una care este acasă şi vă iubeşte foarte mult şi cealaltă care este în cer şi vă iubeşte şi mai mult, sfânta Fecioară Maria!" Asta ne-o spune şi nouă Biserica astăzi!
"De Maria numquam satis!" (De Maria niciodată nu se vorbeşte îndeajuns!)
Marie, mama lui Isus şi mama noastră,
roagă-te pentru pacea şi mântuirea noastră! Amin!
roagă-te pentru pacea şi mântuirea noastră! Amin!
Pr. Ioan Lungu