Consideraţie la duminica a 3-a din Advent (Gaudete) - Anul A - 2019

Is 35,1-6a.10; Ps 146; Iac 5,7-10; Mt 11,2-11.

"Vino, Doamne şi ne mântuieşte" (Is 35,4)!

Duminica a treia din Advent, datorită lecturilor biblice pline de speranţa mântuirii apropiate, a rugăciunilor şi a cântărilor pline de bucurie, a florilor de pe altar şi a culorii roz de pe veşminte, poartă frumosul nume de "Duminica Gaudete", Duminica bucuriei.

Lecturile biblice de astăzi exprimă bucuria, iubirea şi speranţa, care sunt strâns legate între ele, întoarcerea în patrie, bucuria vindecării, bucuria pentru eliberarea recucerită. Cristos vine să conducă omenirea rătăcită, descurajată şi obosită la reîntoarcerea la Dumnezeu. El este capul celor răscumpăraţi. Eliberarea cere timp şi oboseală, iar bucuria este o etapă care ne trimite la speranţă, la ţinta finală, bucuria şi mântuirea veşnică.

Prima lectură biblică de astăzi (cf. Is 35,1-10) şi psalmul responsorial 146 ne prezintă bucuria întoarcerii în patrie, bucuria vindecării, bucuria pentru libertatea redobândită de la glorioasa venire a împărăţiei Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, glorioasă venire pe care o aşteptăm alături de comemorarea anuală liturgică a Naşterii sale la Betleem. Profetul Isaia ne spune că printre realizările de la venirea de a doua în slavă şi în strălucire a lui Mesia, sfinţii, aleşii, mântuiţii se vor încuraja reciproc. Atunci toate tipurile de neputinţe vor fi îndepărtate. Atunci toate se vor umple de bucurie: deşertul care se va transforma în grădină bine udată şi mănoasă; exilaţii fericiţi se vor întoarce în adevărata patrie pe "calea sfinţeniei", iar Isus glorificat îi va conduce în casa Tatălui său ceresc, casă cu multe lăcaşuri, lăcaşuri pregătite de cele trei Persoane divine, ca urmare a naşterii, învăţăturii, suferinţelor, morţii, învierii şi glorificării lui Isus, prin puterea Duhului lui Isus şi al Tatălui.

În psalmul 146, psalmistul după ce ne explică în prima parte de ce Dumnezeu, şi nu omul, este vrednic de încredere deplină şi neclintită, căci până şi cei mai buni oameni tot oameni muritori sunt, oameni care nu numai că pot mântui pe alţii, dar nu se pot mântui nici pe ei înşişi, căci la moarte se întorc în ţărână şi în aceeaşi zi se destramă şi planurile lor.

De aceea, partea a doua a psalmului 146, parte pe care am cântat-o şi noi astăzi, ne vorbeşte despre calea fericirii, a ajutorului şi a speranţei este de a ne bizui pe Dumnezeul lui Iacob, care este Dumnezeul celor smeriţi şi lipsiţi de putere. Psalmistul evocă câteva din motivele pentru care Dumnezeu este vrednic de toată încrederea noastră: Dumnezeu este atotputernic, el a făcut cerurile, pământul, marea şi toate creaturile din univers. El este adevărul cel veşnic, care nu minte şi nici nu poate fi minţit, care nu se înşală şi nici nu poate fi înşelat. El este apărătorul celor neajutoraţi, cel care are grijă ca drepţilor smeriţi să li se facă dreptate, chiar dacă valurile par să le fie potrivnice, până la urmă dreptatea lor va triumfa. El este cel ce poartă de grijă, cel care dăruieşte hrană celor flămânzi, atât pe plan spiritual cât şi fizic. El ne introduce în lăcaşul ospăţului său şi la masa sa îmbelşugată. El îi eliberează pe aleşii captivi de asuprirea oamenilor, de lanţurile păcatului, de strânsoarea lumii, de robia diavolului şi de traiul egoist. El este cel ce dăruieşte vederea pe plan fizic şi spiritual. Nici o vindecare nu este prea grea pentru el. El este cel care înalţă, căci înalţă duhul celor doborâţi de întristare sau descurajare, ale celor încovoiaţi de poverile îngrijorării, ale suferinţelor, ale necazurilor şi ale durerilor. El este cel care-i iubeşte pe oamenii care păzesc legea şi fac binele. El se preocupă de bunăstarea străinilor, a călătorilor şi a exilaţilor. El este prietenul celor îndoliaţi, căci îi susţine pe cei fără tată si pe văduve, precum şi pe toţi cei lipsiţi de ajutor din partea oamenilor. El este cel ce judecă răul, căci zădărniceşte planurile cele mai iscusite ale oamenilor răi, făcând ca drumul celor răi să sfârşească în ruină. El este Regele veşnic care împarte veşnicia sa cu aleşii săi, în contrast cu vremelnicia omului. Domnul va domni în veac, din generaţie în generaţie! De aceea psalmul 146 se încheie cu îndemnul: Lăudaţi pe Domnul!

O alergătoare de renume mondial a fost invitată în 1979 să participe la o cursă în Connecticut, SUA. În dimineaţa cursei, a pornit cu maşina din New York, fiind direcţionată prin telefon înspre destinaţie. Până la urmă s-a rătăcit. A oprit la o benzinărie şi a cerut ajutor. Din câte ştia, startul cursei avea să se dea în parcarea unui mall. Unul dintre angajaţii benzinăriei ştia că o astfel de cursă urma să înceapă la câţiva kilometri distanţă. Când a ajuns acolo, atleta a avut bucuria să observe doar câţiva alergători. Deci o cursă mult mai uşoară decât se aşteptase. S-a grăbit către biroul de înscrieri, şi-a spus numele şi a fost surprinsă de entuziasmul oficialilor de a avea ca participant o atletă de asemenea calibru. Nu, nu fuseseră înştiinţaţi de aceasta, dar dacă se grăbea să se echipeze şi să-şi pună numărul, putea fi gata pentru start. Atleta noastră a alergat şi bineînţeles, a câştigat fără mare greutate, cu o diferenţă de 4 minute faţă de domnul de pe locul 2. Doar după cursă, când nu a primit nici un plic cu premiul aşteptat, şi-a dat seama că aceea nu a fost cursa la care fusese invitată, cursă care se desfăşurase la câţiva kilometri mai sus, în alt oraş. Atleta se aşezase la linia de start care nu trebuia, alergase în cursa care nu trebuia şi ratase şansa de a câştiga un premiu valoros.

În Evanghelia de astăzi, Ioan Botezătorul, din închisoare, i-a trimis pe unii dintre discipolii să-l ca să-l întrebe pe Isus: "Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul?" Isus, răspunzând, le-a spus: "Mergeţi şi faceţi-i cunoscut lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună! Şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine" (cf. Mt 11,4-6). Toate acestea fusese promise de Dumnezeu pentru Mesia (cf. Is 61,1-3). Confirmându-i-se această veste bună, Ioan Botezătorul a putut muri liniştit în închisoare, căci a aşteptat pe cine trebuia şi s-a jertfit pentru cel care îi va da premiul cel mare.

În altă ordine de idei, Ioan Botezătorul, ca maestru al ucenicilor săi, îi trimite azi pe ucenici la Isus pentru a afla adevărul mântuirii chiar de la autorul ei. Ei au trebuit să îndure despărţirea de Ioan pentru a învaţă mântuirea de la Isus. O suferinţă uşoară, dar o răsplată mare (cf. Înţ 3,5). Ioan Botezătorul, a fost un profesor pentru ucenicii săi, dar şi pentru noi. Biblia ne spune că Isus suferă toate împreună cu noi, dar şi că Isus cântă împreună cu noi în bucuriile noastre (cf. Evr 12,2).

Suntem în preajma Crăciunului, când Biserica prin Antifona de la intrare ne zice: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! Bunăvoinţa voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor! Domnul este aproape" (Fil 4,4-5)! Oare alergăm pentru cursa cu premii sau alergăm pentru alte curse fără premii? Căci mulţi creştini sunt cu ochii după Moş Crăciun, după sănii cu reni, după lumini artificiale şi după alimente perisabile, dar uită de Isus, darul lui Dumnezeu pentru ei, uită de îngerii care-l însoţesc pe el şi pe ei, uită de luminile cerului şi de bunurile lui veşnice. Pentru a ajunge în aceste bucurii trebuie să ne convingem mai întâi pe noi şi apoi pe cei din jurul nostru, asemenea lui Ioan Botezătorul din Evanghelia de astăzi şi asemenea sfinţilor.

Când Benjamin Franklin (1706-1790), este una dintre cele mai cunoscute personalităţi din istoria Statelor Unite, un diplomat, om de ştiinţă, inventator, filozof, profesor şi om politic, când a dorit să trezească interesul oamenilor din Philadelphia pentru iluminatul stradal, nu a căutat să-i convingă doar cu vorbe, ci a suspendat o lampă frumoasă chiar în dreptul casei sale; a păstrat-o curată pentru ca lumina să se reverse frumos. În fiecare seară, la căderea întunericului, o aprindea cu grijă. Oamenii care treceau pe-acolo vedeau că lumina îi ajuta să calce cu siguranţă pe pietrele alunecoase ce pavau strada. Şi alţii şi-au aprins lămpi în dreptul caselor lor şi nu peste mult timp Philadelphia s-a convins de faptul că iluminatul stradal era o necesitate. Când oamenii vor vedea pacea şi bucuria din viaţa noastră în Cristos, îşi vor recunoaşte şi ei nevoia de el. Mărturia noastră personală poate fi exact ceea ce aşteaptă ceilalţi!

Ce spuneau oamenii care îl întâlneau pe Isus? "Toate le-a făcut bine; chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească" (Mc 7,37). "Cum poate un Om să facă asemenea semne" (In 9,16)? "Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta" (In 7,46). "Isus pe unde a trecut a făcut numai bine, vindecându-i pe toţi cei care erau stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el. Noi suntem martori la tot ce a făcut în ţinutul iudeilor şi în Ierusalim" (cf. Fap 10,38-39).

Cu mulţi ani în urmă, în Persia conducea un monarh care îşi iubea mult poporul. Pentru a-l cunoaşte mai bine, avea obiceiul să intre în mijlocul lui travestit în cele mai diferite feluri. Într-o zi, s-a dus, îmbrăcat în hainele unui mizerabil, într-o piaţă mare, a luat loc într-un colţ şi a făcut cunoştinţă cu un măturător. În fiecare zi se întorcea şi se aşeza alături de el, împărţea cu el mâncarea şi vorbeau atât de mult încât sărmanul s-a ataşat de necunoscut. Până când împăratul i-a descoperit adevărata lui identitate şi i-a cerut să-şi aleagă un dar care să-i amintească de el. Omul l-a privit tulburat, apoi a spus: "V-aţi lăsat palatul somptuos pentru a veni aici în fiecare zi să împărtăşiţi viaţa mea dură şi mizeria mea. Altora le-aţi fi putut dărui bogăţii, dar v-aţi dăruit mie. De aceea, vă cer numai un singur lucru: să nu mă lipsiţi niciodată de prietenia dumneavoastră".

Aceasta a făcut-o Mântuitorul Isus! Dar tot astfel trebuie să facem şi noi, căci Isus a spus: "Pildă v-am dat ca precum am făcut eu, să faceţi şi voi" (In 13,15). Şi iarăşi: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri" (Mt 5,16)!

În ziua de 13 decembrie este înscris în calendarul catolic, sfântul Autbert (600-669), un francez, un episcop de Cambrai. Amintesc de el pentru că numele episcopului Autbert este legat de mai mulţi laici, bărbaţi şi femei de seamă, care sub îndrumarea sa, s-au convertit, au lăsat viaţa lumească şi au intrat în viaţă religioasă. Iată pe câţiva dintre cuceriţii episcopului Autbert pentru Cristos: l-a convins pe contele Vincent Madelgarius (+ 677) să intre în viaţa monahală şi să ajungă sfânt; a convins-o pe soţia lui Vincent, sfânta Waldetrudis (612-688) şi pe cei patru copii ai lor să ajungă sfinţi: Landericus, Madelberta, Aldetrudis şi Dentelin. A încurajat-o apoi şi pe sora lui Waldetrudis, pe sfânta Aldegonda (639-684), căsătorită cu Endo, fiul regelui Angliei, să lase viaţa lumească şi în anul 661 să intre amândoi în mănăstire şi să ajungă sfinţi. Aldegonda, ca şi Waldetrudis, erau fiicele a sfintei Bertilla de Mareuil (+ 687) şi a sfântului Walbert (+ 668).

Apoi, a condus-o în mănăstirea din Maubeuge pe sfânta Amalburga (+ 690), sora lui Pippin din Landen (580-640), ce a fost căsătorită cu contele Witger, ducele Lorenei, care împreună cu soţul ei au născut şi crescut cinci copii sfinţi: Emebert, Reineldis, Pharaildis, Ermelindis şi Gudula (+714). Amalberga s-a alăturat comunităţii monahale de la Abaţia Maubeuge după naşterea fiicei sale celei mai mici, sfânta Gudula. Tot sub îngrijirea pastorală a lui Autbert, un tânăr nobil din Cambrai, pe nume Landelin (c.625-686), care a ajuns tâlhar, a fost ajutat să se întoarcă. Când Landelin s-a întors, Autbert l-a călăuzit atât de bine că a devenit călugăr, stareţ şi sfânt. Lumina sfântului episcop Autbert, a luminat sufletele multor oameni. Exemplele şi lumina noastră convertesc oare pe cineva?

Chemarea la bucurie este în centru atenţiei astăzi, iar despre bucurie sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997), spunea: "Bucuria este rugăciune, bucuria este putere, bucuria este iubire, bucuria este plasa iubirii cu care se pot prinde sufletele". Sfântul martir Apoloniu (+ 303) spunea: "Fără bucurie se stinge văpaia dragostei de Dumnezeu din sufletul omenesc". Iar unul dintre cele mai vechi documente ale Bisericii, Păstorul lui Hermas, spune: "Doamne, depărtează de la mine întristarea, fiindcă ea este sora îndoielii şi a mâniei; ea îl supără pe Duhul Sfânt şi chiar îl alungă. Îmbracă-mă cu haina bucuriei şi a speranţei care totdeauna îţi sunt totdeauna plăcute!"

De aceea, sfântul Iacob ne spune că "Trebuie să avem răbdare asemenea semănătorului şi să nu ne plângem, să suferim ca profeţii şi să ne întărim inimile pentru că venirea Domnului este aproape, ba chiar înaintea uşii" (cf. Iac 5,7-10) Şi când Domnul va sosi ne va da mângâiere tuturor celor care am trecut prin Şcoala suferinţei şi ne va răsplăti pe fiecare. (cf. Is 35,4).

Un misionar contemporan trecut de curând la cele veşnice împreună cu soţia lui s-au rugat Domnului ca să ajungă să se înscrie în cursa cea adevărată prevăzută cu premiul cel mare. Şi Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea dându-le 14 ani de puşcărie în temniţele comuniste. La eliberarea lor din această "încercare", au mărturisit că au tras cele mai mari foloase, căci s-au întărit şi maturizat în credinţă; au putut vesti şi întări pe alţi deţinuţi în Cristos; au putut concepe nişte cărţi care au văzut lumina tiparului, cărţi pentru care de altfel n-ar fi avut timp; şi nu în ultimul rând au fost împodobiţi cu giuvaieruri şi pregătiţi pentru Nunta veşnică.

Un alt exemplu: Unui creştin din timpul colectivizării după ce i-au fost luate ogoarele, animalele, uneltele şi multe lucruri din casă, atunci când soţia i-a spus: "Ne-au luat totul", omul s-a uitat prin casă şi a văzut că o carte de rugăciuni cu cântări care nu i-a fost luată, i-a spus soţiei: "Ne-a rămas cartea de rugăciuni cu cântări, hai să ne rugăm şi cântăm Domnului!" Şi s-au rugat şi au cântat şi au primit binecuvântarea promisă în Scriptură: "Au primit cu bucurie răpirea averilor ca unii care ştiau că au în ceruri o avuţie mai bună care dăinuie" (cf. Evr 10,34).

Deci, apostolul Iacob îi cere creştinului, aflat pe drumul mântuirii, iertare şi perseverenţă, nu rebeliune şi abandon. Răbdarea este rodul iubirii, bucuriei şi al voinţei de a-l ajuta pe celălalt să se poată elibera de păcat şi de indiferenţă. Răbdarea singură ştie că împărăţia lui Dumnezeu se zideşte încet. Amin.

Pr. Ioan Lungu