Consideraţie la duminica a 7-a de peste an - Anul C - 2019

Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv (cf. Lc 6,36).

Spuneam duminica trecută că Isus a venit pe pământ pentru a instaura o nouă ordine în lume şi în inimile oamenilor, ordinea harului şi a iubirii din fiinţa lui Dumnezeu, Dumnezeu care aici pe pământ îi iubeşte pe toţi oamenii, prieteni şi duşmani. De aici şi porunca lui Isus: "Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru este milostiv" (cf. Lc 6,36). "Fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit" (Mt5,48). Concret asta înseamnă: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care se poartă rău cu voi. Dacă te bate cineva peste un obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt. Dacă îţi ia cineva haina cu sila, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa. Oricui îţi cere, dă-i; şi celui ce-ţi ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi" (Lc 6,27-30). "Fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi care dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt5,45).

Psalmistul David ne invită astăzi să distingem binefacerile lui Dumnezeu faţă de noi. Şi mai presus de toate darurile sale stă iertarea păcatelor noastre (Ps 103,3). Dacă ne-ar fi dat ceea ce meritam, atunci partea noastră ar fi fost pedeapsa veşnică (cf. Ps103,10). Dar acum el a îndepărtat infinit aceste păcate de la noi (cf. Ps 103,12), le-a aruncat la spatele său (cf. Is 38,17), le-a făcut albe ca zăpada (cf. Is 1,18), le-a risipit ca pe un nor (cf. Is 44,22), le-a aruncat în adâncul mării (cf. Mih 7,19) şi nu-şi va mai aduce niciodată aminte de ele (cf. Is 43,25; Evr 10,17). Ba mai mult, el a făcut acestea pentru noi: "Pe când eram noi încă fără putere, pe când eram noi încă păcătoşi, tocmai atunci Cristos a murit pentru noi" (Rom 5,6.8).

Isus, vorbind despre crucea sa, vorbea ca de gloria lui ce va străluci în umilinţă (cf. In 13,31), dar şi despre învierea sa, prin care Dumnezeu îl va glorifica pe acela care l-a glorificat pe deplin (cf. In13,32). Dar nu-i uită nici pe ucenicii săi care, după înălţarea sa la cer, vor fi recunoscuţi printr-un singur semn: dragostea lor unii pentru alţii, după exemplul său care s-a rugat Tatălui ceresc pentru duşmanii săi ucigaşi (cf. In 13,35). Iată un test şi pentru inimile noastre!

Prin porunca iubirii duşmanilor, Isus ne spune că trebuie să-i semnăm lui Dumnezeu cel bun şi iertător; trebuie să-i semănăm şi lui care ne-a iubit până la moartea pe cruce, găsindu-ne chiar scuze; trebuie să-i semănăm şi Duhului Sfânt care îi iubeşte pe toţi oamenii; trebuie să le semănăm şi sfinţilor. Trebuie să-i iubim şi pe cei care ne fac bine şi pe cei care ne fac rău, pentru că aici pe pământ se face selecţia pentru cer, unde intră numai cine-i seamănă lui Dumnezeu cel întreit şi unic.

În prima lectură vedem cum David refuză să se răzbune pe Saul, care căuta să-l ucidă pentru simplul motiv că a devenit mai popular decât el, prin înfrângerea lui Goliat, deşi prietenul său Abişai îl cheamă să-şi facă singur dreptate (cf. 1Sam 26,8). David ştie că răzbunarea este a lui Dumnezeu şi o refuză (cf. Rom 12,19). Vrăjmaşii noştri sunt acei oameni conduşi de satana care urmăresc cu orice chip să ne vadă nefericiţi în timp şi în veşnicie! Cineva spunea că valoarea omului drept se vede şi din numărul de duşmani pe care îi are. Totuşi, Isus ne spune astăzi: "Iubiţi-vă vrăjmaşii!" Asta înseamnă: Fiţi asemenea Tatălui ceresc. Fiţi asemenea mie. Fiţi asemenea Duhului Sfânt. Să le semănăm încă de pe pământ.

La 24 iunie 1859, armata franceză a înfrânt decisiv cu pierderi umane grele armata austriacă.

Cronicile de război spun că au fost peste 40.000 de morţi şi mii de răniţi. Un tânăr din Geneva, pe nume Henri Dunant, a auzit gemetele soldaţilor şi a văzut că nimeni nu avea grijă de ei. Atunci, el şi-a amintit de cuvintele Mântuitorului: "Iubiţi pe duşmanii voştri; faceţi bine celor care vă urăsc" (Lc 6,27). El a alergat pe străzi şi a cerut ajutor: "Veniţi şi ajutaţi-i pe răniţi, chiar dacă sunt duşmani. Toţi suntem fraţi!". Mulţi au răspuns la apelul lui. Strigătul "toţi suntem fraţi!" s-a răspândit ca un foc pe străzi şi chemarea lui a încolţit în inimi o dorinţă de a-i ajuta pe răniţi.

Toate aceste trăsături de caracter sunt străine de firea veche orgolioasă, egoistă şi nerăbdătoare.

Dacă însă cineva este în Cristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi (cf. 2Cor 5,17). Ele sunt ale lui Dumnezeu însuşi şi prin ele vom fi recunoscuţi aici pe pământ că suntem copiii Tatălui ceresc şi fraţi ai săi care a iertat până la moartea pe cruce şi găsind scuze duşmanilor săi. În cer, într-adevăr, nu vom mai avea această ocazie, pentru că în cer nu vor mai fi nici vrăjmaşi de iubit, nici nedreptăţi de îndurat, nici necăjiţi de mângâiat. Avem responsabilitatea şi privilegiul ca aici, pe pământ, să semănăm cu Isus, să reflectăm blândeţea, dragostea, smerenia şi răbdarea acestui model desăvârşit care, când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri, iar când era chinuit, nu ameninţa (1Pt 2.21-23).

Când o persoană este obsedată de tine şi caută să te discrediteze şi să te distrugă, să şti că eşti într-adevăr binecuvântat. Aceasta nu se întâmplă oricui. Eşti ales, pentru că în spatele vrăjmaşului tău este mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a ridicat pe vrăjmaşul tău pentru înălţarea ta! Urmărirea lui David de către împăratul Saul era cel mai bun lucru care i se putea întâmpla lui David în momentul acela. Era o parte vitală din pregătirea lui David pentru a deveni împărat. El avea ungerea ( cf. 1Sam 16,13) fără coroană, şi Dumnezeu voia să fie sigur că în ziua când va purta coroana el va fi gata. Şi pentru noi prigoana duşmanilor este o pregătire pentru atunci când vom ajunge în cer şi vom sta pe scaune de domnie (cf. Mt 19,28; Lc 22,30).

Apoi, când îţi ierţi deplin vrăjmaşul, ai trecut pe tărâmul supranaturalului. Poate nu vorbeşti în limbi; poate n-ai înviat pe cineva din morţi. Dar când ierţi pe deplin un vrăjmaş, ţi-ai atins ţinta, ai reuşit să intri în liga celor mari. Vorbim despre o ispravă mai mare decât escaladarea Everestului, pentru că iertarea deplină a unui vrăjmaş reprezintă escaladarea Everestului spiritual. Este cea mai înaltă culme a desăvârşirii în pelerinajul spiritual al unui om credincios.

Gestul lui David, deşi crescut sub legea talionului, şi iertarea tuturor creştinilor buni ne amintesc de porunca lui Isus: "Vouă, care mă ascultaţi, vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă defăimează" (Lc 6,27-28)!

Isus cunoaşte inima omului coruptă de păcat. Ştie că în faţa insultelor, nedreptăţilor şi a violenţei instinctul răzbunării este foarte pronunţat. Totuşi Isus nu prezintă iertarea ca un act eroic rezervat celor sfinţi, ci ca pe o simplă datorie a fiecărui creştin. Această poruncă cere o profundă convertire, o adevărată revoluţie, o adevărată răsturnare interioară a gândurilor şi sentimentelor. Şi tocmai asta ne cere Isus nouă, ucenicilor săi: "Şi dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Căci şi păcătoşii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor care vă fac bine, ce răsplată aveţi? Şi păcătoşii fac la fel" (Lc 6,32).

Creştinul nu poate acţiona cu mentalitatea păcătoşilor sau a acelora care nu îl cunosc încă pe Dumnezeu şi Evanghelia mântuirii. Trebuie să se distingă mult faţă de aceştia: "Celui care te loveşte peste un obraz întoarce-i-l şi pe celălalt, iar pe cel care-ţi ia mantia nu-l împiedica să-ţi ia şi tunica! Celui care îţi cere dă-i şi de la cel care a luat dintr-ale tale nu cere înapoi" (Lc 6,29-30)! Aceasta este o dreptate superioară animată de bucurie ca cea a lui Cristos care a murit pentru noi când noi eram păcătoşi şi duşmani (cf. Rom 5,6.8), căci Dumnezeu nu vrea moartea celui păcătos, ci ca el să se convertească şi să fie viu (cf. Ez 33,11). Un simplu fiu a lui Adam nu poate înţelege şi trăi o aşa învăţătură, trebuie să se nască din nou prin harul lui Cristos. "Întoarceţi-vă la mine" (Mal 3,7). "întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru! Căci el este milostiv şi îndurător, încet la mânie şi plin de bunătate şi iartă răul" (Il 2,13).

Giovannino Oliviero Giuseppe Guareschi (1908-1968), un scriitor italian, creatorul lui "Don Camillo", a acelui preot simplu şi credincios care a făcut înconjurul întregii lumi, a stat în centrul unei experienţe dramatice trăită în diferite lagăre de concentrare naziste, mai întâi în Polonia, apoi în Germania. Atunci când s-a întors din lagărul din Wietzendorf-Bergen, după nouăsprezece luni halucinante, a apărut aproape de nerecunoscut. Slăbit într-un mod înspăimântător (patruzeci şi şase de kilograme), totuşi pe chipul său soţia a văzut un fel de lumină misterioasă, un surâs de triumf, încât nu a putut să nu-i spună: Pare că ai învins tu războiul! Şi el a replicat, cu glas scăzut, pe ton confidenţial: Da, mă simt un învingător pentru că în tot acest timp am reuşit să nu urăsc pe nimeni.

Sfântul Paul Miki (1564-1597) s-a născut într-o familie înstărită din oraşul Kyoto, Japonia. Văzând că a fost înălţat pe cel mai de cinste piedestal pe care l-a avut vreodată, crucea, a început să declare celor de faţă că este japonez şi din Societatea lui Isus, că moare datorită predicării Evangheliei şi că îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru un dar atât de preţios. Apoi a adăugat următoarele cuvinte: "Vă declar că nu există altă cale de mântuire decât cea pe care o urmează creştinii. Deoarece această cale mă învaţă să-i iert pe duşmani şi pe toţi cei care mi-au făcut rău şi să fiu asemenea cu Dumnezeu încă de pe pământ".

Un tată avea trei fii. Când a socotit că se pot descurca singuri în viaţă, le-a împărţit averea. Mai avea un diamant de mare preţ, dar cui să i-l dea, ca să nu supere pe nimeni? Atunci le-a spus: "Vedeţi acest diamant? Va fi al aceluia care în timp de trei luni de zile va face cea mai nobilă faptă!" Fiecare dintre ei a chibzuit să facă ceea ce credea el că este mai bine. După scurgerea timpului s-au întors la casa părintească, sperând să câştige diamantul. Primul a spus: "Tată, în drumul meu m-am întâlnit cu un om străin, care mi-a încredinţat administrarea întregii lui averi. Şi i-am dat-o aşa cum mi-a încredinţat-o, ba chiar mai câştigându-i ceva". Tatăl i-a zis: "Bine, fiul meu, tu nu ţi-ai făcut decât datoria". Al doilea a spus: "Eu, tată, am văzut un copil că era în primejdie să se înece şi l-am scos din apă". Tatăl i-a zis: "Şi tu ai făcut o faptă bună, dar nu este cea mai nobilă cu putinţă". Al treilea i-a declarat: "Tată, am ajuns în drumul meu pe vârful unui munte cumplit de primejdios. Acolo am găsit pe cel mai mare duşman al meu, care, din cauza oboselii, adormise şi se rostogolise până la marginea prăpastiei. Aş fi putut să-l împing în hăul de alături şi să scap de el. Dar l-am trezit şi i-am salvat viaţa". Tatăl a exclamat fericit: "Ah! Tu ai săvârşit cea mai nobilă faptă cu putinţă: ai salvat viaţa duşmanului. Primeşte diamantul!" Şi Isus ne-a iubit şi ne-a salvat pe când eram încă păcătoşi şi a primit diamantul învierii pentru el şi pentru noi.

Lectura a doua ne vorbeşte despre învierea celor drepţi (cf. 1Cor15,45-49). Cu ce vom asemăna trupul cel nou cu care credinciosul va fi îmbrăcat în glorie? Dacă ni se prezintă o sămânţă necunoscută, nu vom putea spune ce fel de plantă va răsări din ea. Tot aşa, dacă ni se prezintă o omidă respingătoare, nu putem şti fluturele care va ieşi din ea. Pentru a putea asista la micile miracole ale germinării sau ale metamorfozei, este nevoie de moartea seminţei şi de somnul nimfei (cf. In 12,24). Tot aşa, cel răscumpărat care "a adormit" va apărea înveşmântat într-un trup de înviere. Ce viitor extraordinar îi este rezervat acestui trup din ţărână, simplu înveliş al sufletului! El va învia "în neputrezire"; moartea nu mai are putere asupra lui; "în glorie" şi "în putere", fără infirmităţi şi fără slăbiciune; "trup spiritual", definitiv eliberat de carne şi de dorinţele ei, instrument perfect al Duhului Sfânt; în sfârşit, el va semăna cu trupul înviat al lui Cristos. Avem suficiente lămuriri despre starea noastră viitoare şi odată cu ele destule motive să-l glorificăm pe Dumnezeu în trupul nostru, iubindu-i pe duşmanii noştri şi făcându-le bine celor care ne urăsc, semănându-i lui Dumnezeu cel întreit şi unic încă de pe acum.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 6-a de peste an (Anul C) – 2019.

Binecuvântat să fie omul care-şi pune încrederea în Domnul (cf. Ier 17,7)!

Isus Cristos a venit pe pământ pentru a aduce o nouă ordine în lume şi în viaţa oamenilor, odinea harului, însă Israel considera că ordinea veche a Legi este mai bună (cf. Lc 5,39). Acesta este omul căzut, el preferă poruncile Legii pentru că împlinindu-le doar parţial se poate mândri cu ele, în timp ce noua ordine a harului care îl cheamă să se vadă pierdut şi să-şi recunoască nevoia de mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, îi umileşte mândria prin care crede că se poate mântui singur prin faptele sale  

Pentru acest motiv, căpeteniile iudeilor ţineau mult la Lege şi sabat care le mângâia orgoliul. Domnul însă le dă fariseilor două lecţii în legătură cu acest subiect, una din Scripturi şi din istoria lui Israel când David şi oamenii săi flămânzi au mâncat din pâinile puse înaintea Domnului, călcând Legea, căci după Lege numai preoţii aveau voie să le mănânce (cf. 1Sam 21,6); iar cealaltă lecţie este luată din propriul exemplul său de dragoste faţă de omul ce suferea din cauza mâinii uscate (cf. Lc 6, 9-10) şi faţă de toţi cei suferinzi (cf. Lc 6,17-19), pe care îi vindecă călcând Legea făcută de ei contra omului şi pentru interzicerea îndurării divine. Căpeteniile filistenilor încercaseră să-i lege mâinile lui Samson cu şapte funii noi, dar o făcuseră în zadar (cf. Jud 16,7-9). Căpeteniile lui Israel încercau aici să facă funii din legea sabatului pentru a lega cu ele mâinile pline de har şi putere divină ale lui Isus, dar şi ei asemenea filistenilor au făcut-o în zadar. Singurul efect al minunilor lui Isus asupra inimilor lor mândre şi împietrite a fost să facă să urzească planuri de moarte împotriva lui (cf. Lc 6,11).

Apoi învăţătorul îşi desemnează apostolii; dar, mai înainte de a o face, el se roagă o noapte întreagă (cf. Lc 6,12). În toate împrejurările, rugăciunea este ajutorul Omului desăvârşit. Ce importanţă avea această alegere? Ei trebuiau să continue lucrarea harului care urma după moartea lui. Domnul Isus cunoştea caracterul natural al fiecăruia dintre ucenicii săi, cu ce trebuia să dobândească şi cu ce trebuia să lepede fiecare. Îi cunoştea şi îi iubea aşa cum erau, exact cum ne cunoaşte şi ne iubeşte şi pe voi (cf. In 10,14-27). Din acest plan făcea parte şi trădătorul Iuda care avea planul lui satan (cf. Lc 6,16), căci Isus venise să împlinească Scripturile. Aici se vede supunerea deplină a lui Isus la voinţa Tatălui (cf. Fil 2,8).  

Acum el merge şi cheamă în jurul lui „rămăşiţa lui Israel” (cf. Sof 2,9) care trebuia să fie vindecată şi mântuită (cf. Lc 6, 17-19). El îi vindecă neputinţele şi o eliberează din starea ei mizerabilă, alungând puterea lui satan şi arătând că lucrurile vechii amăgiri trebuiau să dispară.

El distinge rămăşiţa prin faptul că aceştia din urmă se ataşează de el. Ucenicilor care îl urmează le spune că sunt persoane binecuvântate, deşi din această „rămăşiţă” cei mai mulţi erau săraci şi dispreţuiţi, ei erau totuşi binecuvântaţi şi fericiţi, căci a lor avea să fie împărăţia cerurilor.  

În evanghelia după Matei, el spune despre această clasă de oameni că „a lor” este împărăţia cerurilor (cf. Mt 5,3). Aici, însă el spune, „a voastră este împărăţia” (Lc 6,20), identificând această clasă cu ucenicii lui. Ucenicii lui sunt săracii, sunt cei cărora le este foame, sunt cei care plâng, sunt cei care sunt urâţi şi insultaţi. Ei merg pe urmele Fiului Omului şi suferă pentru numele lui, în timp ce alţii urmează cărarea profeţilor falşi. Asupra celor dintâi invocă o binecuvântare: „Fericiţi”!; iar asupra celor din urmă rosteşte un avertisment: „Vai”!. Aceasta implică evident o profundă antinomie, cei care acum sunt întristaţi sunt cei preafericiţi; iar cei care acum par fericiţi sunt cei care vor fi aspru judecaţi.  

Creştinul nu-şi pune speranţa nici în sine însuşi, nici în alţi oameni, nici în bunurile pământeşti. Speranţa lui este Cristos mort şi înviat pentru el. „Şi dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii” (1Cor 15,19). Speranţa creştinului adevărat trece mult peste limitele vieţii pământeşti şi ajunge în viaţa veşnică datorită lui Isus care a murit şi a înviat, care i-a dat omului dreptul de a fi într-o zi părtaş al învierii sale. În acest sens sunt „fericirile” proclamate astăzi de Isus, care depăşesc orice siguranţă şi perspectivă pământească pentru că sunt ancorate în veşnicie.

Contrastul puternic dintre sărăcia, foamea şi persecuţia de „acum” şi starea de fericire viitoare, arată înţelepciunea ucenicilor care l-au urmat pe el.  De aceea, profetul Ieremia ne spune în prima lectură: „Binecuvântat este bărbatul care se încrede în Domnul şi Domnul este cauza încrederii sale. El este ca pomul plantat lângă apă, care-şi întinde rădăcinile pe mal; nu se teme când vine arşiţa, frunzele lui sunt verzi chiar şi în anul secetos şi nu încetează să aducă roade” (Ier 17,7-8).

Deşi Mântuitorul căuta să aducă mântuirea tuturor claselor societăţii, bogaţi şi săraci, numai puţini din clasa bogată i-au devenit prieteni. Isus era preocupat de mântuirea oamenilor pentru a le da o comoară în cer şi nu pe pământ (cf. Mt 6,33-34; Lc 12,13-33), pentru ca inima lor să fie mai strâns legată de cer. Deşi, Nicodim şi Iosif din Arimatea sunt excepţii demne de luat în consideraţie, în prea multe cazuri bogăţiile s-au dovedit a fi pentru posesorii lor o barieră de netrecut spre cer (cf. Mc 10,23-25; Lc 18,24-25).

Urmează apoi unul din paradoxurile care scot în evidenţă marea deosebire dintre creştinism şi lume, dintre idealurile lui Isus şi cele ale lumii dictate de satan. Oamenii de obicei „fericesc” pe aceia care au avere şi putere şi care scot folos din linguşeală. Dar Isus spune: „Vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea! Vai de voi, care sunteţi sătui acum, pentru că voi veţi flămânzi! Vai de voi, care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi tângui! Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii mincinoşi” (Lc 6,24-26)! “Sărăcia” care îi caracterizează pe cei drepţi este sinonimă cu umilinţa şi modestia care se opun orgoliului trufaş. În mijlocul unui astfel de popor vrea Dumnezeu să sălăşluiască.

Fericirile şi vai-urile rostite astăzi de Isus răstoarnă aprecierea lumii inspirată de diavol asupra lucrurilor pământeşti. Numai cine crede în Isus, în învierea şi împărăţia lui poate să-i înţeleagă logica.   De aceea şi psalmistul spulberă astăzi mitului conform căruia o viaţă de păcat ar fi o viaţă bună. Zilnic creierele oamenilor sunt spălate ca să creadă că bucuria deplină a vieţii s-ar găsi în satisfacerea poftelor cărnii. Persoana cea mai fericită este aceea care se ţine cât mai departe cu putinţă de stilul de viaţă al păcătoşilor: „Fericit este omul care nu se duce la sfatul celor răi dar îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului (cf. Ps 1,1-2).

Apoi, un om fericit are o foame şi o sete nepotolită după Cuvântul Domnului (cf. Am 8,11). El iubeşte Biblia şi meditează asupra ei ziua şi noaptea. Prin intermediul acestor acţiuni viaţa lui este înnobilată şi îmbogăţită, el devenind un canal de binecuvântări cereşti către alţii. De aceea Ieremia spune azi: „Binecuvântat este bărbatul care se încrede în Domnul şi Domnul este cauza încrederii sale. El este ca pomul plantat lângă apă, care-şi întinde rădăcinile pe mal; nu se teme când vine arşiţa, frunzele lui sunt verzi, în anul secetos nu se îngrijorează şi nu încetează să facă fructe” (Ier 17,7-8). „Toţi pomii Domnului sunt pereni, adică sunt mereu verzi".  

Dar, nu tot aşa este cu cei răi. Ei nu sunt nici bine sădiţi, nici roditori, nici prosperi, nici durabili. Ei sunt ca pleava. Orice vânt îi mătură. Cei răi nu vor sta în picioare la judecata de la Marele Tron Alb (cf. Ap 20,11). Ei vor fi excluşi pe veci din prezenţa lui Dumnezeu, dar şi din compania celor drepţi care sunt salvaţi prin har, prin credinţa în Isus Cristos. Dacă cel neprihănit este cel care şi-a mărturisit păcatul şi l-a primit pe Domnul Isus Cristos ca mântuitor personal al său. Cel rău este cel care refuză să-şi recunoască păcatul, nevoia de iertare şi să-şi plece genunchiul în faţa Domnului Isus. El ţine mai mult la păcatul său, decât la mântuitorul său pecetluindu-şi astfel pierzarea.

Psalmul 1 este o predică a Vechiului Testament despre fericirea omului care trăieşte o viaţă consacrată lui Dumnezeu şi despre nimicire completă care îl aşteaptă pe omul care îl scoate pe Dumnezeu din viaţa lui. De trei binecuvântări are parte omul credincios: trăieşte o viaţă folositoare, producând roadele Duhului (cf. Gal 5,22-23; Evr 12,11); este mereu proaspăt şi viguros (cf. Ps 92,12-13); în cele din urmă, izbuteşte în ceea ce începe (cf. Ps 1,3). Diferenţa dintre cel credincios şi cel necredincios este dată de imagina pomului viguros de pe malul apei şi de pleava pe care o spulberă vântul. „Pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale” (Lc 1,53).  

În 1923, opt dintre cei mai mari bogătaşi ai lumii s-au întâlnit într-un hotel din Chicago. Au fost prezenţi: preşedintele celei mai mari companii de oţel din lume, preşedintele celei mai mari companii de bunuri casnice, cel mai mare negustor de grâu din lume, preşedintele bursei din New York, preşedintele Băncii Internaţionale şi un membru din guvernul federal. După 25 de ani, Charles Schwab a trăit ultimii 5 ani cu bani de împrumut şi a murit fără un ban în buzunar. Samuel Isassull, cel mai mare negustor, a murit dator. Richard Withney, preşedintele Bursei, a făcut ani de puşcărie la Sing Sing. Albert Fali, membrul din guvern, a fost eliberat din puşcărie doar înaintea morţii, să poată muri acasă. Jesse Livermore s-a sinucis. Leon Frazer s-a sinucis. Ivan Kreugher a sărit în Canalul Mânecii şi s-a înecat. Noi pe ce bogăţii ne bizuim: pe cele trecătoare sau pe cele veşnice? Să ne gândim bine la aceasta!

Fericitul Ioan Columbini (1304-1367), un comerciant italian convertit, a găsit într-o zi pe treptele bisericii din Siena, Italia, un bolnav plin de bube şi urât mirositor. Deşi era nobil, sfântul l-a luat în spate şi l-a dus acasă la el, lăsându-l până la terminarea sfintei Liturghii, în grija soţiei sale, Biagia Carretani. Când s-a întors de la sfânta Liturghie n-a mai găsit pe nimeni în cameră, în schimb a găsit camera frumos parfumată. La puţin timp, i-a apărut Isus, mulţumindu-i şi spunându-i că el a fost acel bolnav, care i-a binecuvântat şi i-a parfumat casa.

Abia acum înţelegem mai bine de ce Fiul lui Dumnezeu nu a voit să se nască în confortul unui palat regal, ci într-un grajd. Avem responsabilitatea şi privilegiul ca aici pe pământ să semănăm cu Isus şi să dobândim blândeţea, dragostea, smerenia şi răbdarea lui care, când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri, iar când era chinuit, nu ameninţa (1Pt 2,21-23).

Sfântul apostol Paul în lectura a doua de astăzi (cf. 1Cor 15,12-20), ne spune că diferenţa dintre buni şi răi, dintre mântuiţi şi pierduţi, stă în credinţa şi necredinţa în învierea lui Isus şi a lor. Nu ai cum să crezi în viaţa de după moarte şi în posesia bunurilor veşnice care le oferă fără limite Cristos, şi să mai alergi după toate cele trecătoare: avere, plăceri, ambiţie, mândrie, putere. Dar în momentul în care nu crezi în înviere şi în moştenirea bunurilor veşnice, te legi de toate cele trecătoare pe care ţi le oferă cu limită şi pentru scurt timp satan.

Dumnezeule, tu ne-ai spus că-ţi faci lăcaş în inimile drepte și curate: fă-ne să trăim pururi în harul tău, astfel încât să binevoieşti a locui în noi. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

                                                                                                  Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, 2019.

Va intra în templul său Domnul pe care voi îl căutaţi, mesagerul alianţei pe care îl doriţi (cf. Mal 3,1).

Pentru a împlini Legea lui Moise, Maria şi Iosif vin la templu cu Isus care, fiind primul născut, trebuie să fie prezentat. Evanghelia relatează acest eveniment pentru a scoate în evidenţă calea pe care trebuie s-o urmeze Isus pentru a-şi împlini misiunea de Mântuitor.

Sărbătoarea de astăzi este „o memorie simultană a Fiului şi a Mamei, adică celebrarea unui mister de mântuire înfăptuit de Cristos, la care Sfânta Fecioară a fost intim unită ca Mamă a Slujitorului în suferinţă, ca înfăptuitoare a unei misiuni care-i revenea vechiului Israel, şi ca model al noului popor al lui Dumnezeu, care primind suferinţa şi prigoana, este încercat constant în credinţa şi speranţa lui.

De sărbătoarea Întâmpinării Domnului, la patruzeci de zile după naşterea Domnului, Isus a fost condus de Maria şi Iosif în templu atât pentru a împlini legea lui Moise cu privire la el, dar mai ales pentru ca el să-şi întâlnească credincioşii săi. De atunci oamenii se bucură continuu, pentru că „Isus este lumina spre luminarea oamenilor şi slava poporului său Israel”. Prezentarea Domnului închide festivităţile de Crăciun, iar cu ofranda Fecioarei Maria, pui de porumbel care au fost jertfiţi şi profeţia lui Simeon: "O sabie îţi va străpunge sufletul", deschide calea către Paşti. Deci, oferirea lui Isus Tatălui, în Templu, este un preludiu pentru jertfa de pe cruce.

Maria, datorită unirii sale intime cu persoana lui Cristos, este asociată la sacrificiul Fiului ei. Maria a stat pe Calvar la poalele crucii suferind cu Fiul ei, oferindu-l lui Dumnezeu, consimţind la moartea victimei născute din ea, devenind astfel împreună cu Fiul ei, corăscumpărătoare a lumii, aşa cum de altfel trebuie să devenim noi toţi (cf. Col 1,24). De fapt, Maria a făcut acest act de oferire, de sacrificare a Fiului ei deja în ziua în care l-a prezentat pe Isus la templu pentru tăierea împrejur, când a vărsat primele picături de sânge şi pentru impunerea numelui Isus, care înseamnă “mântuitor de păcate” (Mt 1,21), consimţind încă de pe atunci la sacrificarea lui Isus născut din ea.

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, la patruzeci de zile după naşterea Domnului, când Isus a fost condus de Maria şi Iosif în templu, a fost mai întâi pentru a împlini legea lui Moise cu privire la el, dar mai ales a fost pentru ca Isus să-şi întâlnească credincioşii săi. De atunci oamenii se bucură continuu, pentru că cel prezentat la templu este Isus este  „lumina spre luminarea oamenilor şi slava poporului său Israel”, dar mai ales este „cel care va mântui poporul său de păcate” (Mt 1,21).

La 40 de zile după Naşterea sa, Domnul Isus Cristos a fost dus la Templu pentru a împlini Legea care zice: „Să răscumperi, de asemenea, pe orice întâi-născut de parte bărbătească dintre fiii tăi. Şi când te va întreba fiul tău într-o zi: «Ce înseamnă lucrul acesta?» să-i răspunzi: «Prin mâna lui cea atotputernică, Domnul ne-a scos din Egipt, din casa robiei; şi, fiindcă faraon se încăpăţâna şi nu voia să ne lase să plecăm, Domnul i-a omorât pe toţi întâii-născuţi din ţara Egiptului, de la întâii-născuţi ai oamenilor până la întâii-născuţi ai animalelor. Iată de ce aduc jertfă Domnului pe orice întâi-născut de parte bărbătească şi răscumpăr pe orice întâi-născut dintre fiii mei». Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte, între ochi; căci prin mâna lui atotputernică ne-a scos Domnul din Egipt” (Ex 13,11-16)..

Mântuitorul împlineşte porunca Legii vechi, în numele nostru al tuturor, ca să ne facă pe toţi liberi faţă de Legea veche, dar, totodată, ne cheamă şi să primim Legea cea nouă, puterea de mântuire a credinţei în el, mai tare decât Legea veche, puterea de mântuire a tuturor popoarelor lumii. Această veste bună este darul cel mai de preţ al Întâmpinării Domnului de către dreptul Simeon, de către Ana prorociţa şi de către poporul care se afla la Templu. Fiecare creştin este chemat să întâmpine pe Pruncul Isus şi să-l primească, rostind ca şi Dreptul Simeon: „Ochii mei văzură mântuirea ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor” (Lc 2,30-31). Vederea lui Cristos este împlinirea aşteptării mesianice din Vechiul Testament, iar pentru noi, mântuirea împlinită prin el în Noul Testament, prin care îl vom vedea pe Dumnezeu faţă în faţă şi vom deveni asemenea lui (cf. 1In 3,2).

La acest act de ascultare de un ritual legal, la împlinirea căruia nici Isus și nici Maria nu au fost ţinuţi, nu este numai un act mântuitor, dar mai este şi o lecţie de umilinţă, care încoronează meditaţia asupra misterului Crăciunului, în care Fiul lui Dumnezeu, Mama sa curată şi sfântul Iosif se prezintă smeriţi, după plăcerea Tatălui ceresc.

Astăzi, Domnul oştirilor care este regele gloriei (cf. Ps 24,10), astăzi maiestatea Domnului a intrat în templu şi, iată, casa Domnului s-a umplut de gloria lui (cf. Ez 43,4-5). De fapt când părinţii l-au adus pe Isus în templu, casa Domnului s-a umplut de gloria lui (cf. Lc 2,22). De aceea, împodobeşte-ţi camera ta de nuntă, Sionule, şi primeşte-l pe Mirele şi Regele tău Cristos, pe care Fecioara l-a zămislit, pe care Fecioara l-a născut; pe care Fecioara l-a adorat; pe care Simeon l-a luat braţele sale şi, mulţumind, l-a binecuvântat (cf. Lc 2,28); pe care Ana prorociţa l-a vestit; pe care poporul din templu l-a preamărit, pentru că el a venit să mântuiască pământul.

Astăzi Dumnezeu ne spune; „Iată, eu trimit pe crainicul meu şi va pregăti calea înaintea mea; şi va veni îndată în templul său «Domnul pe care îl căutaţi, vestitorul legământului, pe care îl doriţi». Iată, vine! zice stăpânul universului. Şi cine va putea suporta ziua venirii lui? Cine va putea rămâne în picioare când se va arăta el? Căci el este ca focul topitorului şi ca leşia celui care spală. El se va aşeza să topească şi să curăţe argintul; el va curăţi pe fiii lui Levi, cum se curăţă aurul şi argintul în foc, pentru ca ei să aducă Domnului jertfă întru dreptate. Atunci va plăcea Domnului jertfa lui Iuda şi a Ierusalimului, ca înainte vreme, ca în anii de odinioară” (Mal 3,1-4).

Să alergăm cu toţii în întâmpinarea Domnului, noi, cei care cinstim şi venerăm cu atâta fervoare misterul său; să mergem împreună spre el, cu însufleţire, căci el vine să ne mântuiască prin jertfa crucii. Nimeni să nu lipsească de la această întâlnire, nimeni să nu-şi uite lumânarea. Ba chiar să sporim strălucirea lumânărilor pentru a arăta strălucirea dumnezeiască a celui care se apropie, căci el dă strălucire universului şi îl inundă cu o lumină veşnică, îndepărtând bezna; dar, mai ales, pentru a arăta strălucirea sufletelor noastre, cu care trebuie să mergem în întâmpinarea lui Cristos.

De fapt, aşa cum Mama lui Dumnezeu, Fecioara preacurată, a purtat în braţele sale lumina adevărată şi a dus-o acelora care zăceau în întuneric, tot aşa, şi noi, luminaţi de razele sale să purtăm în inimile şi în mâinile noastre o lumină vizibilă pentru toţi, să ne grăbim să ieşim în întâmpinarea aceluia care este cu adevărat lumina. Căci e clar, întrucât lumina a venit în lume (cf. In 1,9), luminând-o pe când era învăluită de întuneric, şi întrucât ne-a vizitat cel care răsare din înălţime (cf. Lc 1,78), lumina le-a strălucit celor ce zăceau în întuneric şi în umbra morţii (cf. Mt 4,16). Acesta este misterul nostru.

Procesiunea de azi simbolizează drumul spre casa lui Dumnezeu, unde are loc întâlnirea Domnului cu poporul său. Purtând lumânările aprinse, credincioşii îşi aduc aminte că pentru a merge spre Tatăl îl au drept ghid pe cel care este "lumina neamurilor". Mergând în lumina lui credincioşii pot deveni la rândul lor lumini pentru fraţi. De aceea, să înaintăm ţinând în mâini lămpile; să alergăm purtând lumânările, pentru ca, astfel, să arătăm lumina care a strălucit pentru noi şi să evocăm strălucirea pe care ne-o va da această lumină. Ba mai mult, aşa cum am spus puţin mai sus, să devenim noi înşine lumini din lumina sa, căci Isus ne-a zis unuia fiecăruia dintre noi la Botezul nostru: „Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe munte. Nici nu se aprinde o candelă şi se pune sub obroc, ci pe candelabru, ca să lumineze pentru toţi cei care sunt în casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 5,14-16)!

Iar lumina presupune ardere şi consumare a fiinţei noastre pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea lumii. „Fraţilor, cum însă copiii au acelaşi sânge şi aceeaşi carne, a devenit şi Isus părtaş cu ei, pentru ca, prin moarte, să reducă la neputinţă pe cel care avea puterea morţii, adică pe diavol, şi să-i                  elibereze pe aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie” (Evr 2,14-15).

                                                                                                  Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la duminica a 4-a de peste an - Anul C - 2019

"Gura mea va vesti în toate zilele dreptatea şi mântuirea ta" (Ps71,15).

După ce a fost ispitit de satana şi a ieşit victorios din aceste încercări (cf. Lc 4,1-13), Isus, prin puterea Duhului Sfânt, se întoarce în Galileea pentru a-şi începe activitatea sa publică. Primele sale cuvinte care ne sunt relatate despre el au fost rostite în sinagoga din Nazaret, locul unde fusese crescut. El citeşte din profetul Isaia: "Duhul Domnului este asupra mea, pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; m-a trimis să vestesc captivilor eliberarea, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului" (Is61,1-2). În acest punct el se opreşte, fără a mai aminti de "ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru", căci el a venit să vestească "anul" de îndurare al Domnului, adică zorii unei ere noi de iertare pentru mulţimile năpăstuite ale lumii. El s-a înfăţişat pe sine ca răspunsul lui Dumnezeu la toate problemele rele, fizic şi spiritual, cu care se confruntă omenirea. Când va veni a doua oară, Isus va vesti şi "ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru". Spre aprofundare corectă a mesajului biblic este necesar să observăm că perioada de îndurare este numită "an", în timp ce vremea răzbunării este numită "zi".

A aduce eliberarea prizonierilor, a aduce vestea cea bună celor săraci şi prigoniţi, a-şi dărui întreaga viaţă din iubire pentru întreaga omenire, şi toate aceste în mod gratuit, nu este din interes omenesc cum făceau aluzie cei din Nazaret, ci este dragoste nemărginită menită să ni-l dăruiască pe Duhul Sfânt, dătătorul de viaţă veşnică, Duhul Sfânt care îşi are izvorul în Dumnezeu şi pe care noi l-am pierdut prin păcat. Ca răspuns la această imensă iubire, cei din Nazaret l-au dus pe sprânceana muntelui, cu intenţia de a-l arunca în prăpastie.

Este interesant de observat că pentru a-i convinge de gratuitatea harului mântuirii, Isus căutat să le explice prin două exemple luate din Scriptură, unde s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu şi unde beneficiarii harului au fost nişte păcătoşi şi păgâni. Văduva din Sarepta Sidonului, o păgână, era într-o situaţie disperată, "fără putere" de a se salva singură de la moartea prin înfometare (cf. 1Rg 17,9-16). Generalul sirian Naman leprosul era dintre "duşmanii păgâni" lui Dumnezeu şi ai poporului său ales, căci el cotropise acest popor şi luase ca ostatică servitoare o fiică a lui Israel, şi nici el nu se putea salva singur (cf. 2Rg 5,14-18). Şi minune, văduva a fost hrănită, iar Naman, generalul sirian a fost curăţit de lepră. Astfel aceste două cazuri clarifică bine textul din Romani referitor la gratuitatea harului, căci "cei fără putere şi duşmani ai lui Dumnezeu", sunt mântuiţi prin har, adică gratuit şi nemeritat (cf. Rom 5,6-10). Cei din Nazaret care îi dispreţuiau pe păgâni, "mândri de faptele lor", când au auzit de salvarea păgânilor l-au refuzat cu violenţă pe Isus şi mântuirea lui (cf. Lc 4,16-30). Isus, nu s-a descurajat de refuzul lor, ci a coborât la Cafarnaum pentru a predica şi acolo harul mântuirii gratuit şi nemeritat (cf. Lc 4,31-32). Şi aşa face Isus de peste două mii de ani, refuzat într-un loc, merge în altul, ca toţi oamenii să cunoască harul mântuirii oferit de Tatăl, prin el. Şi tot de peste două mii de ani Isus ne învaţă şi pe noi ucenicii lui să facem la fel: "Când vă vor persecuta într-o cetate, fugiţi în alta, căci nu veţi termina cetăţile lui Israel până când va veni Fiul Omului" (Mt 10,23).

Dacă celor din închisori li s-ar vesti amnistierea şi punerea în libertate, cum ne-am putea oare imagina ca unii să mai prefere captivitatea? Din păcate, în cele ale sufletului este posibil că, mulţi pot spune ca evreii, eu mă salvez prin faptele mele; alţii pot conta pe nevinovăţia lor ca fariseii, deşi nimeni nu are zece mii de talanţi; alţii pot să spună sceptic: mântuirea nu este pentru mine căci sunt prea vinovat; şi, în final, mulţi să refuze să creadă vestea cea bună a graţierii. Sunt atitudini ilogice care arată stăpânirea lui satan asupra lor. Dar unii dintre cei prinşi de satan au primit cu bucurie oferta eliberării. Noi cu care dintre aceşti prizonieri ne asemănăm? "Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat" (1Cor7,29) şi că este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. De aceea, să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii" (Rom 13,11-12).

Odată doi oameni au fost condamnaţi la moarte pentru furturi şi crimă. Cineva a avut prilejul să le ceară graţierea, şi ea li s-a acordat. Unul a primit eliberarea, dar celălalt a refuzat graţierea şi a fost executat. Altădată un beţiv a fost salvat de cineva de la înec şi când binefăcătorul i s-a făcut cunoscut, beţivul drept mulţumire l-a ofensat grav. Asta ne aminteşte de Isus care: "A venit la ai săi, şi ai săi nu l-au primit" (In 1,11).

Mântuitorul Isus nu anunţă doar nişte promisiuni, ci el anunţă împlinirea lor în har, prin propria sa persoană. Odată cu Isus a venit timpul izbăvirii; vasul de har al lui Dumnezeu pentru vechiul şi noul său popor, prin Isus se află în mijlocul nostru. Fiu al lui Dumnezeu, este plin de Duhul Sfânt, este dornic de a vesti şi a dărui mila unui Dumnezeu credincios promisiunilor sale, pentru a-i mângâia şi pentru a-i ridica pe cei săraci şi pe toţi cei care au inima zdrobită. Problema este că mulţi nu văd în Isus pe Fiul lui Dumnezeu, şi cred că este numai "fiul lui Iosif" (cf. Lc 4, 20-22).

Dacă Isus nu era recunoscut încă de mulţi alţi oameni, este recunoscut în schimb de demoni, pe care cu un singur cuvânt Isus îi alungă. Toată puterea vrăjmaşului, bolile urmările triste exterioare ale păcatului dispar înaintea lui. El predică în mijlocul poporului, alungă pe vrăjmaş şi suferinţa, şi vesteşte bunătatea lui Dumnezeu celor care se recunosc păcătoşi şi aleargă la mila lui Dumnezeu. Să spunem şi noi cu vameşul iertat: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!" (Lc 18,13) şi apoi mergând pe cale să vorbim tuturor celor întâlniţi despre dragostea şi mila lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii.

Chemarea lui Ieremia din prima lectură (cf. Ier 1,4-19) ne duce în timpul celor din urmă regi ai lui Iuda de dinaintea captivităţii babilonice. Apariţia unui nou profet în Israel este mai mereu indiciul unei stări rele a poporului, mai exact de începutul declinului regatului lui Iuda; dar totodată este şi dovada harului lui Dumnezeu care îi oferă salvarea. Încă înainte de naşterea sa, Domnul îl pusese deoparte pe acest tânăr preot, Ieremia, pentru slujba pe care i-o hotărâse, exact ca şi lui Paul (cf. Gal 1,15). Timid, Ieremia începe prin a opune rezistenţă chemării lui Dumnezeu: "Sunt un copil" (cf. Ier 1,6).

Pentru a-l încuraja pe tânărul său mesager, Dumnezeu îi dă două viziuni remarcabile. Nuiaua de migdal, care înfloreşte şi rodeşte ca pe vremea lui Aaron (cf. Num 17.8). Migdalul este "arborele care veghează" şi ne aminteşte de Dumnezeu, veghetorul mântuirii noastre. Ieremia trebuia să se grăbească să-şi avertizeze poporul, să urgenteze cu pocăinţa, pentru că cea de-a doua viziune, cea a "cazanului fierbând", prevestea atât iminenta ameninţare a vrăjmaşului din nord, Caldeea, care va duce poporul în crunta robie a Babilonului, cât şi de judecata lui Dumnezeu amânată pentru puţin timp, dar care stătea să vină.

Asta a trebuit să vestească Ieremia şi asta trebuie să vestim şi noi care am ajuns prin Botez un popor de preoţi profeţi şi regi (cf. 1Pt2,9). Ieremia primeşte putere de sus (cf. Ier 1,18), putere însoţită şi de o preţioasă încurajare: "Nu te teme, eu sunt cu tine" (Ier 1,19; 15,20). Această putere şi această încurajare le primim şi noi în fiecare zi, căci în Biblie încurajarea "Nu te teme, eu sunt cu tine, se găseşte de 366 de ori, câte odată pentru fiecare zi.

Psalmul 71, cântat de noi astăzi, a fost compus de David pe când fugea dinaintea fiului său, Absalom. De acum bătrân, David, omul lui Dumnezeu este nevoit să treacă din nou prin "prin multe şi grele necazuri". El îi cere Domnului: "Până la bătrâneţe şi cărunteţe, Dumnezeule, nu mă părăsi". Iar profetul Isaia îi aduce răspunsul divin la această rugăciune: "Până la bătrâneţe, eu sunt acelaşi şi până veţi încărunţi, eu vă voi purta" (Is 46,4). Dumnezeu nu l-a părăsit pe slujitorul său David şi nu va părăsi niciodată pe nici unul dintre cei pe care i-a răscumpărat (cf. Ps 37,25), prin moartea Fiului său pe cruce.

La fel ca psalmistul David, suntem şi noi înconjuraţi de multe pericole. Locuim ca şi David într-o lume guvernată de Absalom, un împărat al nedreptăţii, căci lumea nu s-a schimbat cu nimic de atunci încoace. Psalmistul crede că dreptatea lui Dumnezeu va triumfa pe pământ atunci când împărăţia sa va fi dată împăratului glorios, Mesia. Dacă Domnul este Dumnezeul tinereţii noastre (cf. Qho 12,1), atunci să ne putem încrede şi conta pe el.

Un psalm spune: "Munţii cei înalţi sunt pentru ţapii sălbatici, iar stâncile sunt adăpost pentru iepuri" (Ps 104,18). Ţapii sunt simbolul oamenilor neastâmpăraţi, iar iepurii sunt simbolul oamenilor fricoşi. Am văzut nişte imagini cu un căprior şi cu un iepuraş care s-au ascuns de un vultur în crăpătura unei stânci. Dacă Dumnezeu s-a gândit la un adăpost pentru ţapi şi iepuri, făcând crăpături de adăpost în stânci, cu siguranţă că Dumnezeu s-a gândit şi la un adăpost şi pentru noi neastâmpăraţii şi fricoşii.

Sfântul Bernard de Clairvaux (1090-1153), în predica 61 la Cartea Cântarea Cântărilor, spune aşa: "Rănile mântuitorului Isus sunt cel mai bun adăpost al omului aflat în pericol". "El a fost străpuns pentru fărădelegile noastre" (Is 53,5). "I-au străpuns mâinile şi picioarele şi cu o suliţă i-au străpuns coasta" (Ps 22,16; In 19,34) pentru a ne da un adăpost în primejdii. În Biblie Isus este numit stânca mântuirii noastre (cf. Dt 32,15; 2Sam 22,47) şi stânca veacurilor (cf. Is 26,4). În rănile lui Isus "stânca noastră" (cf. Dt32,31) noi aflăm mereu adăpost în faţa oricărei primejdii. Ba mai mult, din aceste răni oamenii mai pot suge miere din piatră şi ulei din stâncă tare (Dt 32,13), adică să guste şi să vadă cât de bun este Domnul (cf. Ps 34,9). Iar sfântul Petru ne spune nouă celor de astăzi: "Voi aţi gustat şi aţi văzut cât de bun este Domnul" (1Pt 2,3).

Părintele Jean-Baptiste Saint-Jure (1588-1657), preot şi scriitor iezuit din Franţa, ne spune că: "Dacă am avea atâtea guri câte fire de praf sunt în lume şi atâtea inimi câte fire de iarbă sunt pe pământ, tot n-ar fi suficiente pentru a putea adora, lauda şi mulţumi lui Dumnezeu pentru darul mântuirii, lăsat nouă în Euharistie". În Euharistie Isus ne-a lăsat toată iubirea şi jertfa sa de la cruce. În ea se găseşte izvorul şi culmea tuturor harurilor (cf. LG 11). Ca profeţi ai Domnului, toată această "mântuire mare" (cf. Evr 2,3) trebuie să o vestim şi noi la toţi oamenii de mântuit.

Comunitatea din Corint a fost pentru sfântul Paul motiv de multe îngrijorări. Însă motivaţia care a stat la baza activităţilor apostolului a fost educarea şi formarea membrilor comunităţii creştine, în mărturisitori al iubirii lui Cristos faţă de toţi oamenii. Iar corintenilor, care tindeau mai mult la carismele care dădeau faimă umană, Paul le arată calea cea mai bună, care este iubirea.

După ce duminica trecută sfântul Paul a asemănat membrele Bisericii cu membrele trupului: picior, mână, ureche, ochi, toate cu rolul lor de neînlocuit (cf. 1Cor 12,12-13), astăzi, el ne arată inima Bisericii, care este dragostea, fără de care toate mădularele îşi pierd utilitatea (cf. 1Cor 13,1-13). Calea dragostei fost şi calea lui Cristos aici pe pământ. Şi dacă ar fi să înlocuim cuvântul dragoste, cu numele lui Isus, asta nu i-ar schimba cu nimic sensul textului sacru (cf. 1In 4,8).

Paul ne reaminteşte că darurile cele mai strălucitoare, fără dragoste nu au nici valoare (cf. 1Cor 13,1). Un suflet ales care a voit să rămână anonim, voind să arate că fără dragoste toate celelalte daruri rămân fără valoare, spunea aşa: "Inteligenţa fără dragoste, te face pervers, Justiţia fără dragoste, te face neîndurător. Diplomaţia fără dragoste, te face ipocrit. Succesul fără dragoste, te face arogant. Bogăţia fără dragoste, te face avar. Supunerea fără dragoste, te face servil. Sărăcia fără dragoste, te face orgolios. Frumuseţea fără dragoste, te face ridicol. Autoritatea fără dragoste, te face tiran. Munca fără dragoste, te face sclav. Simplitatea fără dragoste, îşi pierde menirea. Vorbele fără dragoste, te fac greu de suportat. Legea fără dragoste, te supune. Politica fără dragoste, te face egoist. Credinţa fără dragoste, te face fanatic. Crucea fără dragoste, devine tortură. Viaţa fără dragoste îşi pierde sensul. Viaţa fără dragoste este ca sănătatea fără doctori. Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Dacă dragoste nu ai, n-ai nici pace, n-ai nici rai".

Apoi sfântul Paul, vorbindu-ne despre Dumnezeu şi despre realităţile veşnice încă nevăzute de noi, ne spune că totul se vede ca o oglindă cu umbre întunecate. Curând însă vom vedea "faţă către faţă" şi Isus care ne-a cunoscut profund pe pământ, ne va dărui întreaga lui cunoaştere (cf. 1Cor 13,12).

Astăzi am o recomandare: Să facem şi noi ca sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897). Aceasta, după intrarea în mănăstire, a scris în Jurnalul ei: "Am înţeles că Biserica are o inimă şi că această inimă arde de Iubire. Am înţeles că numai iubirea dă vitalitate membrelor Bisericii, şi că dacă iubirea s-ar fi stins, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii ar fi refuzat să-şi verse sângele. Am înţeles că iubirea era totul. Atunci am exclamat: «Vocaţia mea este Iubirea!»" Şi-a trăit viaţa de mănăstire în iubire, rugăciune şi jertfă din dragoste faţă de Isus de pe cruce şi din dragoste, rugăciune şi jertfă faţă de oamenii de mântuit.

Un suflet adus la Isus de iubirea, rugăciunea şi jertfele Terezei unite cu cele ale lui Isus, a fost un anume bandit, Henri Pranzinii (1857-1887), care a fost condamnat la moarte pentru furt şi uciderea a trei femei şi care în faţa morţii refuza împăcarea cu Dumnezeu. Auzind de acest fapt, sfânta Tereza Pruncului Isus a început să se roage şi să facă jertfe pentru convertirea lui şi a reuşit să-l aducă la primirea lui Isus şi a mântuirii sale de la cruce.

Să spunem şi altora că Isus are şi astăzi putere să schimbe vieţi şi destine. Un deţinut condamnat la moarte pentru faptele Iui rele. In timp ce se afla la închisoarea Sing Sing, USA, a auzit despre Isus, a crezut în el şi i-a cerut să-i mântuiască sufletul. Şi-a schimbat viaţa şi prin credinţă a devenit un copil al lui Dumnezeu căutând să trăiască cum cere Isus. Schimbarea vieţii lui a fost văzută de gardieni, de ceilalţi deţinuţi, precum şi de directorul închisorii, care datorită unui raport bun înaintat de şefii lui, l-a graţiat şi l-a scos din închisoare.

Astăzi meditând tema lecturilor biblice care este măreţia iubirii divine şi umane, să spunem şi noi cu sfânta Tereza Pruncului Isus: "O, Dumnezeul meu, vreau ca fiecare bătaie a inimii mele să reînnoiască ofrandă adusă ţie de Isus la cruce pentru cei păcătoşi, până când umbrele se vor destrăma iar eu "faţă în faţă" voi putea să-ţi mărturisesc veşnic iubirea mea". Amin, Pr. Ioan Lungu