Reflecţie la duminica a 4-a de peste an - Anul C - 2019

"Gura mea va vesti în toate zilele dreptatea şi mântuirea ta" (Ps71,15).

După ce a fost ispitit de satana şi a ieşit victorios din aceste încercări (cf. Lc 4,1-13), Isus, prin puterea Duhului Sfânt, se întoarce în Galileea pentru a-şi începe activitatea sa publică. Primele sale cuvinte care ne sunt relatate despre el au fost rostite în sinagoga din Nazaret, locul unde fusese crescut. El citeşte din profetul Isaia: "Duhul Domnului este asupra mea, pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; m-a trimis să vestesc captivilor eliberarea, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului" (Is61,1-2). În acest punct el se opreşte, fără a mai aminti de "ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru", căci el a venit să vestească "anul" de îndurare al Domnului, adică zorii unei ere noi de iertare pentru mulţimile năpăstuite ale lumii. El s-a înfăţişat pe sine ca răspunsul lui Dumnezeu la toate problemele rele, fizic şi spiritual, cu care se confruntă omenirea. Când va veni a doua oară, Isus va vesti şi "ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru". Spre aprofundare corectă a mesajului biblic este necesar să observăm că perioada de îndurare este numită "an", în timp ce vremea răzbunării este numită "zi".

A aduce eliberarea prizonierilor, a aduce vestea cea bună celor săraci şi prigoniţi, a-şi dărui întreaga viaţă din iubire pentru întreaga omenire, şi toate aceste în mod gratuit, nu este din interes omenesc cum făceau aluzie cei din Nazaret, ci este dragoste nemărginită menită să ni-l dăruiască pe Duhul Sfânt, dătătorul de viaţă veşnică, Duhul Sfânt care îşi are izvorul în Dumnezeu şi pe care noi l-am pierdut prin păcat. Ca răspuns la această imensă iubire, cei din Nazaret l-au dus pe sprânceana muntelui, cu intenţia de a-l arunca în prăpastie.

Este interesant de observat că pentru a-i convinge de gratuitatea harului mântuirii, Isus căutat să le explice prin două exemple luate din Scriptură, unde s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu şi unde beneficiarii harului au fost nişte păcătoşi şi păgâni. Văduva din Sarepta Sidonului, o păgână, era într-o situaţie disperată, "fără putere" de a se salva singură de la moartea prin înfometare (cf. 1Rg 17,9-16). Generalul sirian Naman leprosul era dintre "duşmanii păgâni" lui Dumnezeu şi ai poporului său ales, căci el cotropise acest popor şi luase ca ostatică servitoare o fiică a lui Israel, şi nici el nu se putea salva singur (cf. 2Rg 5,14-18). Şi minune, văduva a fost hrănită, iar Naman, generalul sirian a fost curăţit de lepră. Astfel aceste două cazuri clarifică bine textul din Romani referitor la gratuitatea harului, căci "cei fără putere şi duşmani ai lui Dumnezeu", sunt mântuiţi prin har, adică gratuit şi nemeritat (cf. Rom 5,6-10). Cei din Nazaret care îi dispreţuiau pe păgâni, "mândri de faptele lor", când au auzit de salvarea păgânilor l-au refuzat cu violenţă pe Isus şi mântuirea lui (cf. Lc 4,16-30). Isus, nu s-a descurajat de refuzul lor, ci a coborât la Cafarnaum pentru a predica şi acolo harul mântuirii gratuit şi nemeritat (cf. Lc 4,31-32). Şi aşa face Isus de peste două mii de ani, refuzat într-un loc, merge în altul, ca toţi oamenii să cunoască harul mântuirii oferit de Tatăl, prin el. Şi tot de peste două mii de ani Isus ne învaţă şi pe noi ucenicii lui să facem la fel: "Când vă vor persecuta într-o cetate, fugiţi în alta, căci nu veţi termina cetăţile lui Israel până când va veni Fiul Omului" (Mt 10,23).

Dacă celor din închisori li s-ar vesti amnistierea şi punerea în libertate, cum ne-am putea oare imagina ca unii să mai prefere captivitatea? Din păcate, în cele ale sufletului este posibil că, mulţi pot spune ca evreii, eu mă salvez prin faptele mele; alţii pot conta pe nevinovăţia lor ca fariseii, deşi nimeni nu are zece mii de talanţi; alţii pot să spună sceptic: mântuirea nu este pentru mine căci sunt prea vinovat; şi, în final, mulţi să refuze să creadă vestea cea bună a graţierii. Sunt atitudini ilogice care arată stăpânirea lui satan asupra lor. Dar unii dintre cei prinşi de satan au primit cu bucurie oferta eliberării. Noi cu care dintre aceşti prizonieri ne asemănăm? "Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat" (1Cor7,29) şi că este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. De aceea, să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii" (Rom 13,11-12).

Odată doi oameni au fost condamnaţi la moarte pentru furturi şi crimă. Cineva a avut prilejul să le ceară graţierea, şi ea li s-a acordat. Unul a primit eliberarea, dar celălalt a refuzat graţierea şi a fost executat. Altădată un beţiv a fost salvat de cineva de la înec şi când binefăcătorul i s-a făcut cunoscut, beţivul drept mulţumire l-a ofensat grav. Asta ne aminteşte de Isus care: "A venit la ai săi, şi ai săi nu l-au primit" (In 1,11).

Mântuitorul Isus nu anunţă doar nişte promisiuni, ci el anunţă împlinirea lor în har, prin propria sa persoană. Odată cu Isus a venit timpul izbăvirii; vasul de har al lui Dumnezeu pentru vechiul şi noul său popor, prin Isus se află în mijlocul nostru. Fiu al lui Dumnezeu, este plin de Duhul Sfânt, este dornic de a vesti şi a dărui mila unui Dumnezeu credincios promisiunilor sale, pentru a-i mângâia şi pentru a-i ridica pe cei săraci şi pe toţi cei care au inima zdrobită. Problema este că mulţi nu văd în Isus pe Fiul lui Dumnezeu, şi cred că este numai "fiul lui Iosif" (cf. Lc 4, 20-22).

Dacă Isus nu era recunoscut încă de mulţi alţi oameni, este recunoscut în schimb de demoni, pe care cu un singur cuvânt Isus îi alungă. Toată puterea vrăjmaşului, bolile urmările triste exterioare ale păcatului dispar înaintea lui. El predică în mijlocul poporului, alungă pe vrăjmaş şi suferinţa, şi vesteşte bunătatea lui Dumnezeu celor care se recunosc păcătoşi şi aleargă la mila lui Dumnezeu. Să spunem şi noi cu vameşul iertat: "Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!" (Lc 18,13) şi apoi mergând pe cale să vorbim tuturor celor întâlniţi despre dragostea şi mila lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii.

Chemarea lui Ieremia din prima lectură (cf. Ier 1,4-19) ne duce în timpul celor din urmă regi ai lui Iuda de dinaintea captivităţii babilonice. Apariţia unui nou profet în Israel este mai mereu indiciul unei stări rele a poporului, mai exact de începutul declinului regatului lui Iuda; dar totodată este şi dovada harului lui Dumnezeu care îi oferă salvarea. Încă înainte de naşterea sa, Domnul îl pusese deoparte pe acest tânăr preot, Ieremia, pentru slujba pe care i-o hotărâse, exact ca şi lui Paul (cf. Gal 1,15). Timid, Ieremia începe prin a opune rezistenţă chemării lui Dumnezeu: "Sunt un copil" (cf. Ier 1,6).

Pentru a-l încuraja pe tânărul său mesager, Dumnezeu îi dă două viziuni remarcabile. Nuiaua de migdal, care înfloreşte şi rodeşte ca pe vremea lui Aaron (cf. Num 17.8). Migdalul este "arborele care veghează" şi ne aminteşte de Dumnezeu, veghetorul mântuirii noastre. Ieremia trebuia să se grăbească să-şi avertizeze poporul, să urgenteze cu pocăinţa, pentru că cea de-a doua viziune, cea a "cazanului fierbând", prevestea atât iminenta ameninţare a vrăjmaşului din nord, Caldeea, care va duce poporul în crunta robie a Babilonului, cât şi de judecata lui Dumnezeu amânată pentru puţin timp, dar care stătea să vină.

Asta a trebuit să vestească Ieremia şi asta trebuie să vestim şi noi care am ajuns prin Botez un popor de preoţi profeţi şi regi (cf. 1Pt2,9). Ieremia primeşte putere de sus (cf. Ier 1,18), putere însoţită şi de o preţioasă încurajare: "Nu te teme, eu sunt cu tine" (Ier 1,19; 15,20). Această putere şi această încurajare le primim şi noi în fiecare zi, căci în Biblie încurajarea "Nu te teme, eu sunt cu tine, se găseşte de 366 de ori, câte odată pentru fiecare zi.

Psalmul 71, cântat de noi astăzi, a fost compus de David pe când fugea dinaintea fiului său, Absalom. De acum bătrân, David, omul lui Dumnezeu este nevoit să treacă din nou prin "prin multe şi grele necazuri". El îi cere Domnului: "Până la bătrâneţe şi cărunteţe, Dumnezeule, nu mă părăsi". Iar profetul Isaia îi aduce răspunsul divin la această rugăciune: "Până la bătrâneţe, eu sunt acelaşi şi până veţi încărunţi, eu vă voi purta" (Is 46,4). Dumnezeu nu l-a părăsit pe slujitorul său David şi nu va părăsi niciodată pe nici unul dintre cei pe care i-a răscumpărat (cf. Ps 37,25), prin moartea Fiului său pe cruce.

La fel ca psalmistul David, suntem şi noi înconjuraţi de multe pericole. Locuim ca şi David într-o lume guvernată de Absalom, un împărat al nedreptăţii, căci lumea nu s-a schimbat cu nimic de atunci încoace. Psalmistul crede că dreptatea lui Dumnezeu va triumfa pe pământ atunci când împărăţia sa va fi dată împăratului glorios, Mesia. Dacă Domnul este Dumnezeul tinereţii noastre (cf. Qho 12,1), atunci să ne putem încrede şi conta pe el.

Un psalm spune: "Munţii cei înalţi sunt pentru ţapii sălbatici, iar stâncile sunt adăpost pentru iepuri" (Ps 104,18). Ţapii sunt simbolul oamenilor neastâmpăraţi, iar iepurii sunt simbolul oamenilor fricoşi. Am văzut nişte imagini cu un căprior şi cu un iepuraş care s-au ascuns de un vultur în crăpătura unei stânci. Dacă Dumnezeu s-a gândit la un adăpost pentru ţapi şi iepuri, făcând crăpături de adăpost în stânci, cu siguranţă că Dumnezeu s-a gândit şi la un adăpost şi pentru noi neastâmpăraţii şi fricoşii.

Sfântul Bernard de Clairvaux (1090-1153), în predica 61 la Cartea Cântarea Cântărilor, spune aşa: "Rănile mântuitorului Isus sunt cel mai bun adăpost al omului aflat în pericol". "El a fost străpuns pentru fărădelegile noastre" (Is 53,5). "I-au străpuns mâinile şi picioarele şi cu o suliţă i-au străpuns coasta" (Ps 22,16; In 19,34) pentru a ne da un adăpost în primejdii. În Biblie Isus este numit stânca mântuirii noastre (cf. Dt 32,15; 2Sam 22,47) şi stânca veacurilor (cf. Is 26,4). În rănile lui Isus "stânca noastră" (cf. Dt32,31) noi aflăm mereu adăpost în faţa oricărei primejdii. Ba mai mult, din aceste răni oamenii mai pot suge miere din piatră şi ulei din stâncă tare (Dt 32,13), adică să guste şi să vadă cât de bun este Domnul (cf. Ps 34,9). Iar sfântul Petru ne spune nouă celor de astăzi: "Voi aţi gustat şi aţi văzut cât de bun este Domnul" (1Pt 2,3).

Părintele Jean-Baptiste Saint-Jure (1588-1657), preot şi scriitor iezuit din Franţa, ne spune că: "Dacă am avea atâtea guri câte fire de praf sunt în lume şi atâtea inimi câte fire de iarbă sunt pe pământ, tot n-ar fi suficiente pentru a putea adora, lauda şi mulţumi lui Dumnezeu pentru darul mântuirii, lăsat nouă în Euharistie". În Euharistie Isus ne-a lăsat toată iubirea şi jertfa sa de la cruce. În ea se găseşte izvorul şi culmea tuturor harurilor (cf. LG 11). Ca profeţi ai Domnului, toată această "mântuire mare" (cf. Evr 2,3) trebuie să o vestim şi noi la toţi oamenii de mântuit.

Comunitatea din Corint a fost pentru sfântul Paul motiv de multe îngrijorări. Însă motivaţia care a stat la baza activităţilor apostolului a fost educarea şi formarea membrilor comunităţii creştine, în mărturisitori al iubirii lui Cristos faţă de toţi oamenii. Iar corintenilor, care tindeau mai mult la carismele care dădeau faimă umană, Paul le arată calea cea mai bună, care este iubirea.

După ce duminica trecută sfântul Paul a asemănat membrele Bisericii cu membrele trupului: picior, mână, ureche, ochi, toate cu rolul lor de neînlocuit (cf. 1Cor 12,12-13), astăzi, el ne arată inima Bisericii, care este dragostea, fără de care toate mădularele îşi pierd utilitatea (cf. 1Cor 13,1-13). Calea dragostei fost şi calea lui Cristos aici pe pământ. Şi dacă ar fi să înlocuim cuvântul dragoste, cu numele lui Isus, asta nu i-ar schimba cu nimic sensul textului sacru (cf. 1In 4,8).

Paul ne reaminteşte că darurile cele mai strălucitoare, fără dragoste nu au nici valoare (cf. 1Cor 13,1). Un suflet ales care a voit să rămână anonim, voind să arate că fără dragoste toate celelalte daruri rămân fără valoare, spunea aşa: "Inteligenţa fără dragoste, te face pervers, Justiţia fără dragoste, te face neîndurător. Diplomaţia fără dragoste, te face ipocrit. Succesul fără dragoste, te face arogant. Bogăţia fără dragoste, te face avar. Supunerea fără dragoste, te face servil. Sărăcia fără dragoste, te face orgolios. Frumuseţea fără dragoste, te face ridicol. Autoritatea fără dragoste, te face tiran. Munca fără dragoste, te face sclav. Simplitatea fără dragoste, îşi pierde menirea. Vorbele fără dragoste, te fac greu de suportat. Legea fără dragoste, te supune. Politica fără dragoste, te face egoist. Credinţa fără dragoste, te face fanatic. Crucea fără dragoste, devine tortură. Viaţa fără dragoste îşi pierde sensul. Viaţa fără dragoste este ca sănătatea fără doctori. Dacă dragoste nu e, nimic nu e. Dacă dragoste nu ai, n-ai nici pace, n-ai nici rai".

Apoi sfântul Paul, vorbindu-ne despre Dumnezeu şi despre realităţile veşnice încă nevăzute de noi, ne spune că totul se vede ca o oglindă cu umbre întunecate. Curând însă vom vedea "faţă către faţă" şi Isus care ne-a cunoscut profund pe pământ, ne va dărui întreaga lui cunoaştere (cf. 1Cor 13,12).

Astăzi am o recomandare: Să facem şi noi ca sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897). Aceasta, după intrarea în mănăstire, a scris în Jurnalul ei: "Am înţeles că Biserica are o inimă şi că această inimă arde de Iubire. Am înţeles că numai iubirea dă vitalitate membrelor Bisericii, şi că dacă iubirea s-ar fi stins, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii ar fi refuzat să-şi verse sângele. Am înţeles că iubirea era totul. Atunci am exclamat: «Vocaţia mea este Iubirea!»" Şi-a trăit viaţa de mănăstire în iubire, rugăciune şi jertfă din dragoste faţă de Isus de pe cruce şi din dragoste, rugăciune şi jertfă faţă de oamenii de mântuit.

Un suflet adus la Isus de iubirea, rugăciunea şi jertfele Terezei unite cu cele ale lui Isus, a fost un anume bandit, Henri Pranzinii (1857-1887), care a fost condamnat la moarte pentru furt şi uciderea a trei femei şi care în faţa morţii refuza împăcarea cu Dumnezeu. Auzind de acest fapt, sfânta Tereza Pruncului Isus a început să se roage şi să facă jertfe pentru convertirea lui şi a reuşit să-l aducă la primirea lui Isus şi a mântuirii sale de la cruce.

Să spunem şi altora că Isus are şi astăzi putere să schimbe vieţi şi destine. Un deţinut condamnat la moarte pentru faptele Iui rele. In timp ce se afla la închisoarea Sing Sing, USA, a auzit despre Isus, a crezut în el şi i-a cerut să-i mântuiască sufletul. Şi-a schimbat viaţa şi prin credinţă a devenit un copil al lui Dumnezeu căutând să trăiască cum cere Isus. Schimbarea vieţii lui a fost văzută de gardieni, de ceilalţi deţinuţi, precum şi de directorul închisorii, care datorită unui raport bun înaintat de şefii lui, l-a graţiat şi l-a scos din închisoare.

Astăzi meditând tema lecturilor biblice care este măreţia iubirii divine şi umane, să spunem şi noi cu sfânta Tereza Pruncului Isus: "O, Dumnezeul meu, vreau ca fiecare bătaie a inimii mele să reînnoiască ofrandă adusă ţie de Isus la cruce pentru cei păcătoşi, până când umbrele se vor destrăma iar eu "faţă în faţă" voi putea să-ţi mărturisesc veşnic iubirea mea". Amin, Pr. Ioan Lungu