Consideraţie la duminica a 30-a de peste an - Anul C - 2019

Sir 35,15b-17.20-22a; Ps 33; 2Tim 4,6-8.16-18; 2Cor 5,19; Lc 18,9-14

"Domnul răscumpără sufletele slujitorilor săi, nu vor fi pedepsiţi cei care-şi caută refugiu în el" (Ps 34,23).

Isus îşi continuă drumul spre Ierusalim, spre Calvar, spre întoarcerea la Tatăl ceresc şi spre gloria veşnică de unde a venit la noi (cf. In 16,28), iar în acest drum el dă ucenicilor săi şi tuturor oamenilor învăţături mântuitoare ca şi ei să ajungă în împărăţia sa veşnic fericită. În pericopa evanghelică de astăzi (cf. Lc 18,9-14), Isus mută accentul de pe faptele personale ineficiente în economia mântuirii, fără să le nege importanţa lor în manifestarea credinţei, pe puterea harului, care este un dar supranatural gratuit şi nemeritat, har pe care Dumnezeu îl oferă numai celor simpli şi smeriţi care vin înaintea lui rugându-se pentru iertare şi mântuire, pentru ca nimeni să nu se mândrească înaintea lui, dar toţi să se laude în el şi în măreţia harului său (cf. 1Cor 1,29.31). Astfel cel care îşi susţine propria dreptate este imposibil de a intra în împărăţia cerească; însă cel mai mizerabil păcătos, ca vameşul, care cu umilinţă îşi recunoştea păcatul, se roagă şi cere iertarea mântuitoare, numai acesta va fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu şi nu cel care se crede drept datorită faptele sale, ca fariseul.

Aici trebuie să spunem că în urma păcatului lui Adam toţi oamenii am devenit păcătoşi pierduţi şi toate faptele noastre cele mai frumoase sunt ca un veşmânt întinat. Sunt ca o cămaşă albă luată pe un trup pătat de funingine: "Toţi am ajuns ca nişte necuraţi şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul" (Is 64,6). De aceea preoţii iudei care intrau în partea dinăuntru a templului trebuiau să lepede hainele de lână, simbolul a tot ceea ce este pământesc, şi să îmbrace haine de in, simbolul a tot ceea ce este har şi divin: "Când vor intra prin porţile curţii interioare, să se îmbrace în haine de in; să nu pună pe ei lână când vor sluji în porţile curţii interioare şi în casă" (Ez 44,17). Aici preoţii Legii vechi sunt imaginea preoţilor Legii noi, adică a creştinilor (cf. 1Pt 2,9), iar partea dinăuntru a templului este imaginea paradisului ceresc. De aceea, Biblia spune că în împărăţia cerească nu va intra nimic care a fost atins de păcat, nimic întinat (cf. Ap 2127). De aceea, cel care se mândreşte neglijând această realitate crudă va fi smerit de Dumnezeu, iar cel care se smereşte recunoscând această realitate va fi înălţat de Dumnezeu (cf. Lc 18,9). Ce model şi martor al acestui adevăr divin a fost însuşi mântuitorul nostru Isus Cristos, care deşi fără păcat (cf. In 8,46; 14,30; Evr 4,15), s-a smerit făcându-se păcat pentru noi (cf. 2Cor 5,21), luând chip de rob şi făcându-se ascultător până la moartea pe cruce (cf. Fil 2,7-8). De aceea, când ne va veni ispita mândriei cu toate cele ale noastre, să privim ţintă la Isus căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre (cf. Evr 12,2) şi să-i urmăm exemplul de smerenie până la moarte.

În altă ordine de idei, Isus, prin parabola vameşului şi a fariseului (cf. Lc 18,9-14), a voit să arate caracterul de "om umilit" pe care trebuie să-l aibă orice muritor de pe acest pământ care doreşte prietenia sa şi vrea să intre în paradisul său veşnic, căci smerenia ne fereşte de atacurile diavolului şi ne atrage harul divin.

În continuare voiesc să explic pe înţeles motivul pentru care Isus ne cere smerenia, umilinţa, plecarea până la pământ, pentru a intra în prietenia şi paradisul său. Isus a spus că începând cu Ioan Botezătorul împărăţia cerurilor se ia cu năvală, cu luptă (cf. Mt 11,12). Şi dacă este o luptă înseamnă că cineva este duşman al intrării noastre în împărăţia cerurilor; iar din pregătirea noastră creştină noi ştim că acel duşman este diavolul, care de la începutul creaţiei ne-a voit răul şi ne-a scos din grădina Edenului (cf. Gen 3,1-7), diavolul care şi acum vrea să ne împiedice să ajungem în fericirea veşnică a paradisului ceresc, fericire pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi din veşnicie (cf. Mt 25,34) şi diavolul care "rage ca un leu dând târcoale căutând pe cine să înghită în iadul său" (1Pt 5,8). Şi dacă este o luptă împotriva "duhurilor răului" (cf. Ef 6,12), ne trebuie şi nişte arme duhovniceşti de la Dumnezeu, arme care sunt: încingătoarea adevărului, încălţămintea Evangheliei păcii, platoşa dreptăţii, scutul credinţei, coiful mântuirii, sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu, vigilenţa şi statornicia în rugăciune (cf. Ef 6,13-18). Însă la toate aceste "arme ale lui Dumnezeu" mai avem nevoie şi de o "strategie, o tactică de luptă venită tot de la Dumnezeu". Iar această strategie, această tactică divină de luptă contra diavolului cel mândru care vrea mereu să se urce până la tronul lui Dumnezeu (cf. Is 14,13) ne-o oferă nouă astăzi Isus şi ne spune că este smerenia: "oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat" (Lc 18,14).

Umilinţa este o tactică şi o strategie divină numai pentru viaţa prezentă în care trebuie să luptăm cu diavolul cel mândru şi cu aliaţii săi: lumea şi poftele ei, căci ca fii ai lui Dumnezeu suntem chemaţi la o mărire veşnică, mai exact suntem destinaţi "să fim ca Dumnezeu" (cf. 1In 3,2). Umilinţa, vine de la "humus" din limba latină şi care înseamnă pământ. Acum aplicând termenul humus la tactica divină de luptă, înseamnă plecare până la pământ. Umilinţa cerută astăzi de Isus se mai traduce şi prin ascultare de Dumnezeu, acceptare a planului său de mântuire şi a strategiei sale de luptă contra diavolului.

Despre eficacitatea acestei strategii divine venite de la Tată ceresc ne vorbeşte însuşi Isus, cel care a folosit-o cu succes în lupta cu diavolul pe muntele ispitirii, când smerit făcea mereu trimitere la cuvintele şi voia Tatălui (cf. Mt 4,1-11; Mc 1,12; Lc 4,1-3), dar şi în lupta cu acoliţii satanei: unii dintre autorităţile civile şi religioase ale vremii, unii dintre păgâni, unii oameni din popor şi chiar unii dintre ucenicii săi. Isus "s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume" (Fil 2,8-9). Smerenia ca tactică divină de luptă contra diavolului a fost cerută de Dumnezeu şi în vechime prin înţeleptul Siracide pentru a da biruinţă, căci şi el Siracide a ajuns înţelept vestit tot datorită umilinţei: "Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti şi vei afla har înaintea Domnului! Căci mare este puterea Domnului şi el este glorificat de către cei umili. Nu este leac pentru pericolul trufiei, căci planta nelegiuirii s-a înrădăcinat în ea" (Sir 3,18.20.28).

Tactica umilinţei dată de Dumnezeu pentru lupta cu diavolul (care nu se poate pleca din cauza mândriei lui), nu-i poate atinge cu săgeţile sale înveninate pe cei smeriţi, pe cei plecaţi până la pământ. Însă cei smeriţi îl pot lovi şi îl pot ţine departe pe diavol folosind armătura şi strategia lui Dumnezeu. Dacă ostaşul nu s-ar pleca până la pământ şi dacă n-ar intra în tranşeu, ar fi răpus de duşman; dar plecat la pământ şi intrat în tranşeu biruie el pe duşman.

De aceea, de strategie divină a umilinţei s-au folosit cu succes şi alţi doi eroi ai lecturilor biblice de astăzi: Paul şi David. Sfântul Paul a lăsat să fie considerat nebun de către guvernatorul Festus (cf. Fap 26,24), pentru a scăpa de furia lui şi de cea a leului Nero şi cu această strategie divină a putut duce Evanghelia "la toate popoarele" şi a putut cuceri multe suflete pentru Cristos (cf. 2Tim 4,16-18). De această tactică a umilinţei s-a folosit cu succes şi David, care urmărit de Saul s-a refugiat la duşmanii poporului său, filistenii; şi pentru ca regele filistean Achiş să nu-l dea pe mâna lui Saul sau să-l ucidă el însuşi, s-a umilit făcând-o pe "nebunul", crestând cuvinte fără noimă pe uşi şi pe porţi, şi lăsând să-i curgă balele pe barbă, ştiind că alienaţii mintal beneficiază de un regim special, nefiind atinşi de nimeni, deoarece erau consideraţi năpăstuiţi şi în acelaşi timp apăraţi de divinitate, Această umilire l-a scăpat din două primejdii de moarte, de cea a lui Saul şi de cea a filisteanului Achiş (cf. 1Sam 21,10-15) şi l-a ajutat să ajungă rege al Israelului şi să-i învingă pe filisteni. Toată această înălţare de după umilinţa sa, David a descris-o în Psalmul 34 pe care l-am cântat şi noi astăzi după prima lectură. Să-i imităm şi noi pe Isus, pe Siracide, pe sfântul Paul, pe David şi pe toţi eroii credinţei, care pe acest pământ au umblat în mod înţelept smeriţi, dar şi biruitori. Să învăţăm de la ei, să preamărim oricând şi oriunde numele Dumnezeului nostru prin smerenie şi ascultare faţă de el.

În prima lectură din Siracide 35,15b-17.20-22a şi în psalmul 34, Dumnezeu are un cuvânt de încurajare pentru fiecare credincios, căci rugăciunea dreptului nedreptăţit va fi ascultată, căci rugăciunea celui umil străbate norii (cf. Sir 35,15.21). Iar psalmistul David ne spune că: pe dreptul smerit aflat în pericol, Dumnezeu, îl linişteşte cu ocrotirea sa (cf. Ps 34, 7.15.17; Is 63,9); pe dreptul smerit care se află în lipsuri materiale, Dumnezeu îl mângâie prin exemplul puilor de leu care nu sunt lăsaţi fără hrană (cf. Ps 34,9-10); pe dreptul smerit care trece prin doliu sau prin durere, Dumnezeu i se prezintă ca mângâierea lui (cf. Ps 34,18). Iar pentru a rămâne drepţi şi smeriţi înaintea Domnului, psalmistul ne îndeamnă pe unul fiecare dintre noi: "Păzeşte-ţi limba de rău, depărtează-te de rău şi fă binele, caută pacea şi urmeaz-o" (Ps 34,13-14; 1Pt 3,10-12). Dorinţa lui David în acest psalm 34 este întărirea încrederii oamenilor în Dumnezeu, Tatăl nostru iubitor, de aceea ne îndeamnă: "Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul" (Ps 34,8). Iar sfântul Petru confirmă adevărul acestui îndemn, spunând: "Noi am gustat şi am văzut cât de bun este Domnul" (1Pt 2,3)!

Versetul de la pericopa evanghelică de astăzi ne spune următoarele cuvinte: "Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine şi punând în noi cuvântul reconcilierii" (2Cor 5,19). Sfântul Paul ca şi vameşul din Evanghelie, ca şi David, fusese copleşit de povoara păcatelor sale şi de teama pierzării veşnice. A fost doborât de pe cal de Isus înviat şi glorificat pe drumul Damascului pe când mergea să-i pună în lanţuri pe primii creştini. De acolo din ţărână a cerut iertare lui Dumnezeu Isus şi l-a întrebat ce trebuie să facă? Şi i s-a spus prin ucenicul Anania că trebuie să primească Botezul ca să scape de orbirea trupească şi sufletească şi să devină martor şi predicator al harului iertării pe care l-a primit (cf. Fap 9,4ss). Aici găsim ceea ce trebuie să facem şi noi după Botezul nostru: să devenim martori şi vestitori ai harului său mântuitor! De aceea, Paul avea să predice în peregrinările sale misionare din Palestina până în Spania, că: "În Isus avem, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului său" (Ef 1,7). "Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu sine şi punând în noi cuvântul reconcilierii" (2Cor 5,19). "Mie mi-a fost dat harul ca să vestesc neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Cristos" (Ef 3,8).

Aici trebuie să spunem că istoria vameşului, a lui David, a lui Paul şi a multor păcătoşi treziţi, se repetă cu fiecare păcătos mântuit. Iată încă un caz notoriu din istorie: John Newton (1725-1807) era un ofiţer foarte mândru de rangul său, din Marina Regală Britanică. Zicea că este ateu şi-şi bătea joc de tot ce era sfânt, în special de Biblie şi de Dumnezeu. După un timp, a devenit şi căpitan de corabie în Marina Comercială Britanică şi făcea transporturi de sclavi din Africa. Ajunsese în cea mai adâncă decădere morală şi umană. Odată, în timp ce se reîntorcea în Anglia, corabia lui a fost surprinsă de o furtună groaznică din care i se părea că nu mai există scăpare. În acele momente teribile a îngenuncheat pentru prima dată şi şi i-a cerut lui Dumnezeu pe care îl batjocorise până atunci, să-l ierte şi să-l mântuiască. Ca prin minune furtuna s-a potolit, iar el necredinciosul pierdut a devenit un om nou. Nu numai că s-a oprit din rele şi înfăptuia numai cele bune, ci a devenit şi un înflăcărat vestitor al Evangheliei, aducând pe mulţi păcătoşi asemenea lui la credinţă. El a compus următoarele versuri care în timp au devenit o celebră cântare: "Măreţul har m-a mântuit pe mine din păcat! Pierdut eram, dar m-a găsit, de moarte m-a scăpat! / Dureri, batjocuri, prigoniri adese-am întâlnit, prin harul marii lui iubiri, eu toate-am biruit. / Măreţul har m-a învăţat s-o rup cu orice rău, ce scump mi-e azi tot harul dat, trăiesc prin har mereu. / Prin har ajunge-voi în cer cu slavă îmbrăcat, şi voi slăvi în veşnicii pe Cel ce har mi-a dat".

Deşi în zilele din urmă dragostea multor oameni se va răci (cf. Mt 24,12) şi cei mândri vor căuta slava de la oameni (cf. In 5,44), noi să rămânem credincioşi smeriţi şi să aşteptăm cu încredere bucuria de la Dumnezeu. Chiar dacă mulţi dintre creştini îşi vor întoarce urechile de la adevăr şi se vor pleca spre basme (cf. 2Tim 4,4), lucrătorul Domnului nu trebuie să lucreze în mai mică măsură, ci trebuie să vestească Cuvântul, să avertizeze, să stăruie "la timp şi nelatimp", să convingă, să mustre, să îndemne; pe scurt să-şi împlinească deplin slujba de apostol. Paul dă el însuşi exemplu. Alergarea lui era încheiată. Sportivii însă ştiu că o competiţie nu este niciodată câştigată înaintea liniei de sosire. A abandona sau a te lăsa depăşit pe ultimii metri înseamnă a fi pierdut toată cursa cu premiul ei. Şi aceşti ultimi paşi sunt adesea cei mai dificili. Apostolul Paul ne dă o apreciere emoţionantă a condiţiilor finale ale luptei şi cursei sale: închisoarea, frigul şi lipsa hainelor (cf. 1Cor 4,11; 2Cor 11,27), aici el mai invocă, răutatea şi împotrivirea oamenilor, înfăţişarea lui înaintea cezarului Nero în absenţa tuturor prietenilor. Aceştia se risipiseră, iar Dima tovarăşul său chiar îl abandonase. Nu putem fi în acelaşi timp dintre cei care iubesc "veacul de acum" şi dintre cei care iubesc "arătarea Domnului". Iar epistola de astăzi se încheie cu suprema putere într-un timp de ruină: harul. Acesta a fost cuvântul de "salut" al apostolului (cf. 2Tim 1,2) şi, de asemenea, şi cuvântul său de "adio" (cf. 2Tim 4,22). Acest har al mântuirii să fie cu unul fiecare dintre noi (cf. 2Tes 3,18)! "Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu noi toţi" (2Cor 13,14). Amin!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 29-a de peste an - Anul C - 2019

Ex 17,8-13; Ps 121,1-8; 2Tim 3,14-4,2; Evr 4,12; Lc 18,1-8.

"Ajutorul nostru este în numele Domnului, care a făcut cerul şi pământul" (Ps 121,2).

Acum când Isus doar pentru puţin timp mai este pe pământ cu ucenicii săi şi cu poporul ales (cf. In 13,33), căci merge la Calvar şi de acolo la Tatăl ceresc, el pronunţă parabola judecătorului nedrept care nu se teme de Dumnezeu şi de oameni nu-i este ruşine, dar judecător nedrept care face totuşi dreptate unei văduve sărace numai ca aceasta să nu mai vină şi "tot să-l bată la cap cu rugămintea ei" (Lc 18,1-6). Şi Isus conchide: "Aţi auzit ce a spus judecătorul nedrept! Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă-i face să aştepte? Vă spun că le va face dreptate repede. Dar când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ" (Lc 18,6-8)?

Pe lângă rugăciunea insistentă cerută de Isus în evanghelie pentru cultivarea credinţei, sfântul Paul îi mai cere lui Timotei şi citirea Sfintei Scripturi şi să predice neobosit cuvântul lui Dumnezeu. Apoi Biserica le cere credincioşilor săi să primească des sfânta împărtăşanii şi lectura Vieţilor Sfinţilor.

În Evanghelia după Luca, Împărăţia este prezentată în două feluri: în Persoana lui Isus care atunci era fizic prezent între oameni (cf. Lc 17,21); apoi în venirea sa de-a doua când va veni ca judecător (cf. Lc 18,8). Când Fiul Omului va veni din nou, atunci îi va chema la judecată pe toţi cei răi care nu au crezut în el şi nu s-au rugat pentru mântuirea lor, iar pe sfinţi, pe creştinii cei buni îi va întări, căci zilele care vor precede venirea împărăţiei lui Isus vor fi marcate de necaz (cf. Ap 2,10). Atunci cei drepţi vor avea ca armă puternică, scut de apărare şi forţă uimitoare, rugăciunea insistentă, adică rugăciunea făcută cu credinţă, care le va aduce tărie din cer. Rugăciunea insistentă este totdeauna semnul credinţei. Dar oare va mai găsi Domnul credinţă pe pământ (cf. Lc 18,8), căci după preştiinţa lui Isus, în timpurile de pe urmă credinţa multora se va răci (cf. Mt 24,12)?

De aceea, sfântul Alfons Maria de Liguori (1696-1787) spunea: "Cine se roagă se mântuieşte, cine nu se roagă se osândeşte!" Un lucru este clar, omul care se roagă se încrede în Dumnezeu, dar din nefericire prea mulţi se încred în ei înşişi şi în propria lor putere. Iar sfânta Tereza de Avila (1515-1582), spunea şi ea: "Tereza fără harul lui Dumnezeu este o femeie sărmană, dar cu harul lui Dumnezeu, este o forţă". Şi asta este valabil pentru orice om.

Iată, în continuare un exemplu clasic de putere a rugăciunii, în prima lectură de astăzi (cf. Ex 17,8-13).

Dar pentru a înţelege mai bine prima lectură trebuie să facem mai întâi câteva precizări importante şi anume: poporul ales tocmai ieşise din Egipt scos de Dumnezeu cu minuni peste fire: cu stâlp de nor lumină pentru evrei şi întuneric pentru egipteni, trecerea Mării Roşii despărţită în două cu zid ape la stânga şi la dreapta, cu hrana pe care le-o oferea Domnul în fiecare zi în pustiul arid, cu apa abundentă izvorâtă din stânca uscată şi arsă de soare şi cu drumul deschis spre ţara promisă, ţară unde curge lapte şi miere (cf. Ex 3,8; 13,5). Toate acestea ar fi trebuit să dezvolte în popor o mare credinţă în Dumnezeul care cu dragoste nemărginită i-a purtat de grijă, dar n-a fost să fie aşa, căci un duh rău l-a orbit.

Am găsit undeva o istorioară potrivită cu cele expuse mai sus: Un om a şoptit: "Doamne, vorbeşte-mi!" Şi o ciocârlie a început să cânte, dar omul nu a auzit! Aşa că omul a strigat: "Doamne, vorbeşte-mi!" Şi bubuitul tunetului a răsunat de la o margine a cerului la cealaltă, dar omul nu a sesizat. Omul a privit în jurul său şi a zis: "Dumnezeule, dă-mi voie să te văd!" Şi o stea a strălucit scânteietoare, dar omul nu a observat. Şi omul a strigat: "Doamne, arată-mi o minune!" Şi o viaţă s-a născut, dar omul nu a ştiut. Aşa că omul a strigat în disperare: "Doamne, atinge-mă ca să ştiu că eşti aici!" La care Dumnezeu s-a aplecat şi l-a atins pe om, însă omul a dat cu mâna alungând fluturele şi şi-a văzut mai departe de drum. Să nu lăsăm să ne scape vreo binecuvântare numai fiindcă nu o primim în felul în care o aşteptă noi!

Numai că poporul uitase greutăţile robiei şi minunile mari făcute de Dumnezeu pentru el, dar acum vedea numai greutăţile pustiului şi se gândea numai la ceea ce lăsase în urma sa în Egipt: oalele cu carne de la idoli, peştii, prazul şi usturoiul (cf. Ex 16,3; Num 11,5) şi uita că drumul acesta îl ducea spre "ţara în care curge lapte şi miere" (cf. Ex 3,8). Dar să nu fim prea drastici în a-i judeca pe evrei, pentru că noi suntem mai răi ca ei, căci noi în greutăţile călătoriei noastre prin pustiul acestei lumi în drum spre patria cerească unde sunt bunuri şi fericiri "pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce-l iubesc" (1Cor 2,9), îl acuzăm pe Dumnezeu că nu are grijă de noi şi îl părăsim pentru diferiţi idoli. Asemenea unor copii răsfăţaţi nici noi nu luăm deloc în considerare ceea ce ne-a dat Dumnezeu şi vedem numai ceea ce ne lipseşte în drumul spre cer. De asemenea sunt mulţi dintre noi care pretind că sunt ai Domnului Isus, dar asemenea femeii samaritene sunt robii tradiţiilor şi ai mentalităţilor greşite. Dar să nu uităm că numai cel care va bea din apa Domnului nu-i va mai fi sete în veac (cf. In 4,14), că numai Isus este "Stânca" din care curge apă abundentă şi vie (cf. 1Cor 10,4), că numai din inima celui care crede în el vor curge râuri de apă vie (cf. In 7,38)!

Să mergem mai departe cu istoria poporului evreu şi să vedem iar dragostea cea mare a lui Dumnezeu faţă de el şi puterea rugăciunii insistente. Pentru prima dată de la eliberarea lui, poporul ales ajunge la o confruntare cu un alt popor: "Amalec a venit să-l bată pe Israel la Refidim" (Ex 17,8). Cine erau aceşti amaleciţi? Ei erau descendenţi ai lui Esau. Erau inamicii dintotdeauna ai Israelului. Dacă ne aducem aminte, Esau era cel care se îndeletnicea cu vânătoarea şi cu războiul şi este imaginea omului carnal care refuză pe Dumnezeu (cf. Gen 25,27), era cel care şi-a vândut dreptul de întâi născut pentru un blid de linte dispreţuind binecuvântarea (cf. Gen 25,34), iar urmaşii lui păstraseră şi ei toate aceste însuşiri. Israel nu ar fi putut niciodată să-i învingă pe amaleciţi războinici de meserie dacă Domnul nu era cu el. Atunci Moise, din partea lui Dumnezeu, a zis lui losue: "Alege nişte bărbaţi şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec, iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână. losue a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. lar Moise, Aaron şi Hur s-au suit pe vârful dealului. Când Moise îşi ridica mâinile, era mai tare Israel; când îşi lăsa mâinile în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise s-au îngreunat; ei au luat o piatră, au pus-o sub el, iar el s-a aşezat pe ea. Iar Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte şi altul de cealaltă şi mâinile lui au rămas stabile până la apusul soarelui. Iosue l-a lovit pe Amalec" (Ex 17,9-13). Şi ca o informare utilă, Aaron era fratele lui Moise, iar după istoricul Iosif Flavius, Hur era soţul lui Miryam, sora lui Moise şi Aaron. Acelaşi Hur a fost lăsat mai târziu cu Aaron pentru a supraveghea poporul în timp ce Moise s-a suit pe Sinai (cf. Ex 24,14).

La Marea Roşie, Domnul luptase pentru ei, iar ei au trebuit să stea liniştiţi (cf. Ex 14,14), acum Domnul spre învăţătura noastră, prin rugăciune le-a dat o mare biruinţă. Dacă aruncăm o privire atentă asupra acestei lupte din relatarea de astăzi, nu ne va fi greu să observăm că ea nu a fost câştigată datorită calităţilor combative ale Israelului, ci prin putere din cer. Dacă facem paralelismul cu lupta noastră spirituală, atunci trebuie să înţelegem că Isus, noul nostru Iosue şi noul nostru Moise, este cel care duce lupta noastră celor care ne rugăm şi tot el este cel care o câştigă. Dumnezeu a promis că ne va scăpa pentru totdeauna de Amalec (cf. Ex 17,14), iar Moise a zidit acolo un altar şi i-a pus numele "Domnul, steagul meu" (Ex 17,15). Crucea lui Isus, semnul tăriei noastre, este steagul sub care trebuie să luptăm, altfel, lupta noastră este o luptă zadarnică şi fără sorţi de izbândă în faţa duşmanilor noştri temuţi; diavolul, lumea şi trupul. Psalmistul spune: "Unii se bizuiesc pe carele lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe numele Domnului Dumnezeului nostru" (Ps 20,7). Din păcate unii dintre noi se bizuie care pe educaţia lor, care pe dibăcia lor, care pe averea lor, care pe tradiţiile lor sau pe alte lucruri care ţin mai mult de lumea aceasta decât de cea din ceruri. Însă în acest război spiritual pe care îl ducem noi toţi, fără rugăciune şi fără Dumnezeu nu putem obţine biruinţa oricât am încerca noi.

Psalmul responsorial 121,1-8 ne ajută amintindu-ne că cel drept ştie să caute ajutorul sigur care vine numai de la Domnul, "cel care a făcut cerurile şi pământul". Dacă Dumnezeu a putut chema la existenţă cerul cu miriadele sale de stele şi pământul cu toate minunăţiile de pe el, cu cât mai mult îi va putea ajuta pe cei lipsiţi de ajutor! Şi ce bine este să mai ştim că "Cel care ne păzeşte" nici nu aţipeşte şi nici nu doarme! Noi trăim într-o lume plină de pericole şi ispite, iar duşmanul caută să ne aducă la cădere şi să ne înghită. Dar celui care se teme de Dumnezeu i se spune: "Atunci vei umbla în siguranţă pe calea ta şi piciorul tău nu se va poticni" (Prov 3,23), căci "Domnul te va păzi de orice rău, îţi va apăra sufletul" (Ps 121,8).

Iată o rugăciune frumoasă a sfântului Patriciu pe care ar fi bine să ne-a însuşim: "Iată că m-am trezit şi în astă dimineaţă: tăria lui Dumnezeu să mă călăuzească, puterea lui Dumnezeu să mă părăsească, înţelepciunea lui Dumnezeu să îmi conducă paşii şi să mă stăpânească. Ochiul lui Dumnezeu să fie mereu asupra mea, urechea lui Dumnezeu să mă asculte, cuvântul lui Dumnezeu să îmi vorbească, mâna lui Dumnezeu să mă sprijine, calea lui Dumnezeu să mi se deschidă drept înainte, pavăza şi scutul lui Dumnezeu să mă apere: de cursele diavolului, de ispitele păcatului, de măgulirile trupului, de cei ce îmi voiesc răul apropiat sau îndepărtat. Eu invoc astăzi toate aceste puteri ale tale Doamne pentru a mă feri de rău, de orice putere lipsită de milă care îmi poate ameninţa trupul ori sufletul... Cristoase, apără mă astăzi de orice rău. Amin"!

Sfântul Paul în lectura a doua (cf. 2Tim 3,14-4,2) continuă învăţătura Evangheliei şi a celorlalte texte biblice de astăzi şi ne vorbeşte de nişte scuturi de ocrotire în faţă celui rău, în toate zilele şi mai ales în zilele din urmă: primul este cunoaşterea adevărului; al doilea este o viaţă trăită în armonie cu adevărul cunoscut şi al treilea este susţinerea venită de la Domnul. Despre susţinerea venită de la Domnul, Paul spune: "Domnul m-a scăpat din toate" (2Tim 4,18). Dacă suntem stăruitori în cunoaşterea învăţăturii divine, dacă trăim o viaţă potrivită cu această învăţătură divină, dacă ne vom ruga cu stăruinţă, dacă vom vesti cuvântul la timp potrivit şi la timp nepotrivit, dacă vom dojeni şi îndemna cu toată îndelunga răbdare, Domnul va stă lângă noi, ne va întări, ne va scapă din gura leului, de orice lucrare rea a acestuia şi ne va păstra pentru împărăţia sa cerească (cf. 2Tim 3,11; 4,17-18). Şi trebuie să credem toate acestea căci: "Cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere" (Evr 4,12), adică, ceea ce spune, realizează negreşit. Doamne, fii tu puterea şi mântuirea noastră! Amin. Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 28-a de peste an, Anul C, 2019.

2Rg 5,14-17; Ps 97; 2Tim 2,8-13; 1Tes 5,18; Lc 17,11-19

„Adu-ţi aminte de Isus Cristos, din seminţia lui David, care a înviat din morţi” (2Tim 2,8).

Acum când Isus Cristos este în drum spre Ierusalim, adică spre moartea sa pentru noi, lecturile biblice din această duminică pot fi abordate din mai multe puncte de vedere, cum ar fi: în drum spre moarte Isus face bine până şi duşmanilor săi, lepra imagine a păcatului care desfigurează sufletul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, credinţa care vindecă trupul şi sufletul, Isus care mântuieşte ceea ce era pierdut. Toate aceste teme le-am mai abordat în anii trecuţi. Astăzi aş vrea să mă opresc numai la mulţumirea pe care trebuie să i-o aducem lui Dumnezeu în toate şi pentru toate. Dar ca să înţelegem această datorie de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru toate trebuie să ştim că Dumnezeu poate transforma: răul în bine, durerea în binecuvântare, moartea în înviere şi orice tristeţe în cânt de bucurie (cf. Fil 3,21), cu alte cuvinte a face ca toate lucrurile chiar şi cele rele să conlucreze la binele celor care îl iubesc pe el (cf. Rom 8,28).

Versetul de la Evanghelie ne spune astăzi: „Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi” (1Tes 5,18)! Cineva însă ar putea să-i zică: Paul, cuvintele acestea sunt foarte frumoase. Dar tu, te-ai bucurat tu întotdeauna? Nu cumva ceri altora să facă ceea ce tu nu faci? Paul a trăit acest îndemn. Faptele Apostolilor, ne spun că Paul şi Sila erau după o zi în care fusese bătuţi pentru că l-au predicat pe Isus şi pentru că au căutat mântuirea păgânilor. Cămaşa li era lipită de carne, căci fusese bătuţi până la sânge. Au fost dus la închisoare şi daţi în grija temnicerului ca să-l păzească bine. Temnicerul le-a pus şi picioarele în butuci. Lemnele butucilor le strângeau picioarele aşa de tare că nu mai putea să circule sângele normal şi le producea dureri mari. Închisoarea aceasta era cea din Filipi. Ce-au făcut ei când s-a găsit în această stare? La miezul nopţii, Paul şi Sila cântau împreună aducând laude şi mulţumiri lui Dumnezeu (cf. Fap 16,12-34). Paul deşi era închis şi aştepta moartea de martir, totuşi le scrie filipenilor: „Bucuraţi-vă totdeauna, iarăşi zic, bucuraţi-vă” (Fil 4,4). Chiar în fata morţii, bucuria lui nu s-a micşorat, căci nu depindea de împrejurări, ci de Cristos care este acelaşi: „Ieri, astăzi şi în veşnicii” (Evr 13,8), de aceea ne îndeamnă şi pe noi astăzi, „Aduceţi-vă aminte de Cristos” (2Tim 2,8), care nu se schimbă în veci. Deci el a trăit îndemnul pe care-l dădea altora.

Învăţătura lui Isus cu privire la viaţa după voinţa lui Dumnezeu este total diferită faţă de mentalitatea lumii inspirată de diavol: iertare în loc de răzbunare, împărţire a bunurilor în loc de agonisire, justificare prin credinţa în Dumnezeu în loc de justificare prin faptele proprii, etc., încât ne răsună în inimă plângerea Domnului din cartea lui Isaia: „Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele. Cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre” (Is 55,8-9). În faţa învăţăturii divine a lui Isus, apostolii mulţumesc şi strigă la Isus: „Doamne, măreşte-ne credinţa” (Lc 17,5), iar fariseii şi cărturarii în loc de mulţumire pun la cale moartea lui, încât Isus este nevoit să fugă în Efraim, situat la nord-est de Ierusalim. El rămâne un timp acolo cu discipolii, departe de duşmanii săi (cf. In 11,54), pentru a termina de predat noua învăţătură şi pentru a aştepta împlinirea vremii jertfei sale.

În timp ce cărturarii şi fariseii îl acuzau pe Isus şi puneau la cale moartea lui, o femeie umilă, o femeie anonimă din popor striga plină de admiraţie pentru Isus: „Fericit este sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt”! (Lc 11,27). Această femeie nu s-a lăsat impresionată de criticile la adresa lui Isus. Ea a fost copleşită de măreţia lui Isus şi o elogiază chiar şi pe mama sa! Dar Isus îi răspunde: „Fericiţi mai curând cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Lc 11,28). Isus doreşte fericirea: Fericiţi cei săraci, cei blânzi, cei îndureraţi, cei curaţi, făcătorii de pace, cei prigoniţi pentru dreptate (cf. Mt 5,3-11) Fericiţi acei slujitori pe care stăpânul la întoarcerea sa îl va găsi veghind (cf. Lc 12,37). Fericiţi cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc (cf. Lc 11,28). Fericiţi cei care ca Maria au crezut în împlinirea cuvintelor spuse lor de Domnul (cf. Lc 1,45). Fericit acela pentru care Isus nu este o ocazie de poticnire (cf. Mt 11,6). Fericiţi cei care văd  şi aud ceea ce vedeţi şi auziţi voi (cf. Mt 13,16). Fericit eşti tu, dacă acela căruia i-ai împrumutat bani nu poate să-ţi dea înapoi... Fericit acela care va participa la ospăţ în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Lc 14,15). Fericiţi sunteţi voi, dacă ştiţi să vă faceţi servitori unii altora până la a le spăla picioarele (cf. In 13,14). Fericiţi cei care cred fără să fi văzut (cf. In 20,29).

Apropiindu-se timpul său, Isus porneşte din nou la drum, căci se apropie sărbătoarea Paştelui, sărbătoare la care el însuşi va fi „Mielul pascal de jertfă”. În drum spre Ierusalim, Isus străbate Samaria şi Galileea. Când a intrat într-un sat, întâlneşte zece bărbaţi bolnavi de lepră. Unele forme ale acestei boli se manifestă prin distrugerea treptată a diferitor ţesuturi ale organismului (cf. Num 12,10-12). Legea lui Dumnezeu prevede ca un lepros să strige: „Necurat, necurat!” şi să trăiască izolat (cf. Lev 13,45-46). De aceea, aceşti leproşi stăteau la distanţă şi strigau la Isus: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi”! Văzându-i, Isus le spune: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor” (cf. Lc 17,13-14). Astfel, el manifestă respect faţă de Legea lui Dumnezeu, care le dă preoţilor autoritatea de a declara curat un lepros după ce s-a vindecat. Odată ce sunt declaraţi curaţi, ei se pot reintegra în comunitate (cf. Lev 13,9-17).

Apoi în altă ordine de idei, Isus are grijă şi de mântuirea preoţilor iudei, căci ei fiind opozanţii înverşunaţi ai lui Isus, văzând minunea vindecării făcută de el să creadă că el vine de la Dumnezeu, să creadă în el, să vină la el cu viaţa lor, să-i mulţumească pentru lumină şi să primească mântuirea lui. Dar aceştia şi-au tras obloanele minţii şi inimii şi s-au reunit nu pentru a crede, ci pentru a-l condamna pe Isus la moarte. Abia după învierea lui Isus din morţi mai mulţi preoţi iudei au venit la credinţa în Isus şi la mântuirea lui (cf. Fap 6,7), căci Isus a venit să-i mântuiască pe toţi şi nu exclude pe nimeni (cf. In 10,10.16).

Isus ne spune astăzi că foarte puţini ştiu să mulţumească pentru binele primit şi cu atât mai puţin pentru boală şi de aceea întreabă „Ceilalţi nouă unde sunt” (Lc 17,17)? Astăzi ca şi în cazul orbului din naştere (cf. In 9,3) boala leprei a venit ca o ocazie bună de a-l cunoaşte pe Isus şi ca de la vindecarea trupească să se ajungă la mulţumire şi recunoştinţă şi de aici la mântuirea sufletului (cf. Lc 17,19), exact ca şi în cazul lui Iov (cf. Iov 2,10) şi ca în cazul lui Naaman din prima lectură, care se spală de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu, se vindecă la trup şi la suflet, aduce mulţumire şi nu se mai închină zeilor străini, ci numai lui Dumnezeu cel adevărat (cf. 2Rg 5,14-17).

Biblia spune că: „Va veni timpul când nu vor mai primi învăţătura sănătoasă, ci, după propriile pofte, se vor înconjura de învăţători care să le delecteze auzul” (2Tim 4,3). Fariseii şi cărturarii erau astfel de oameni, nerecunoscători şi răi, care drept mulţumire pentru învăţătura mântuitoare primită pun la cale moartea lui Isus. Dar nu numai fariseii şi cărturarii antici procedau aşa, ci şi mulţi dintre „credincioşii” de astăzi procedează la fel, nu numai că „nu mai suportă învăţătura sănătoasă” a Bibliei şi a Bisericii, dar reclamă „duritatea Evangheliei”, chiar în lucruri fundamentale cum e familia, naşterea de copii, educaţia creştină, apoi multe alte adevăruri de crezut şi cer o altă învăţătură şi alţi predicatori care să le „predice ce le place”, „spun adevărul în Cristos, nu mint” (Rom 9,1). O doamnă din locurile pe unde eu am păstorit, beneficiase de o mare minune, vindecarea unui copil declarat fără scăpare. După vreo câţiva ani de la această minune, mă întreabă odată dacă odrasla ei vindecată va putea divorţa când se va căsători. I-am prezentat învăţătura lui Isus şi a plecat la o altă religie care permite divorţul.

Nerecunoştinţa manifestată de cei nouă leproşi şi de mulţi alţi oameni este o lipsă gravă. Din marea masă a creştinătăţii de astăzi, numai un mic număr ştie să „se întoarcă înapoi“ pentru a mulţumi şi a se închina înaintea Domnului pentru mântuirea de la cruce, unu din zece pe timpul lui Isus, şi unu din mult mai mulţi astăzi. Exact ca în istorioara cu îngerii care duceau cerile oamenilor la Dumnezeu spre rezolvare, care erau foarte mulţi şi munceau din greu. Iar îngerii care aduceau mulţumirile oamenilor la Dumnezeu, şomau. Sau istorioara cu banchetul virtuţilor unde binefacerea şi mulţumirea bu se cunoşteau între ele. Pentru a nu întârzia mulţumirea noastră, Biblia ne spune: „Aduceţi mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl întotdeauna şi pentru toate în numele Domnului nostru Isus Cristos” (Ef 5,20). „Tot ceea ce faceţi în cuvânt sau faptă, toate să le faceţi în numele Domnului Isus, mulţumindu-i lui Dumnezeu Tatăl prin el” (Col 3,17). „Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi” (1Tes 5,18). Apoi să nu uităm dictonul creştin: „Gratiarum actio, altera petitio”! (Aducerea de mulţumire este o altă cerere!)

În lectura a doua, sfântul Paul se adresează discipolului Timotei şi nouă spunându-ne: „Amintiţi-vă de Isus Cristos şi de Cuvântul lui! Dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el. Dacă îndurăm cu răbdare împreună cu el, vom şi domni împreună cu el” (cf. 2Tim 2,8-13). Da, să ne amintim mereu de Cristos, iar asta înseamnă a persevera în credinţă. Isus, Omul Fericirilor este măsura cea mai înaltă a sfinţeniei: dacă vrem să-l urmăm, nu există alt drum. Mergând alături de El, înţelegem cu uimire că totul este har, chiar şi suferinţele şi contradicţiile existenţei umane, dacă sunt trăite cu inima păcătosului căit.

„Cântaţi Domnului o cântare nouă“ (Ps 98,1), ne cheamă psalmistul astăzi. Psalmistul înfăţişează împărăţia ca şi cum aceasta ar fi sosit deja. Victoria sa este de-acum binecunoscută. Naţiunile au văzut împlinirea fără greş a legământului încheiat de El cu Israel. Când va veni a doua oară, Israel va cânta. Cântarea cea nouă va fi una de mulţumire şi recunoştinţă adresată lui Cristos şi Tatălui: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam” (Ap 5,9). Cerul şi pământul unite într-o bucurie universală vor răspunde milei lui Dumnezeu: „Celui care şade pe scaunul de domnie şi Mielului să-i fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor" (Ap 5,13). Toată natura şi creaturile sunt invitate să se alăture simfoniei bucuriei. Marea şi puzderia de fiinţe ce o populează sunt prezentate ca strigând de bucurie. Râurile şi munţii sunt îndemnaţi să bată din palme şi să cânte. Lumea şi cei ce locuiesc în ea este cuprinsă de acest şuvoi al bucuriei. Dealurile îşi ridică capul cuprinse de extaz (cf. Ps 96,11-12; Is 49,13; Ap 18,20). Întreaga creaţie reacţionează cu o bucurie de nedescris când Regele Isus vine să guverneze pământul şi universul, ca să dea acestei lumi sărmane, pline de boli şi de tânguiri, o domnie a neprihănirii şi a dreptăţii. Cine ar putea să nu se bucure? Acestea să fie şi sentimentele şi gândurile noastre. Amin.

                                                                                            Pr. Ioan Lungu

Considerație la duminica a 27-a de peste an, Anul C, 2019.

Hab 1,2-3;2,2-4; Ps 95; 2Tim 1,6-8.13-14; 1Pt 1,25; Lc 17,5-10

Mântuirea va veni şi nu va înşela. Dacă întârzie, aşteapt-o cu credinţa celui drept (cf. Hab 2,3-4)

Isus îşi continuă hotărât drumul spre Ierusalim şi spre Golgota locul unde va împlini slujirea şi taina mântuirii noastre hotărâtă din veşnicie de Sfatul divin (cf. Gen 3,15), mântuire aşteptată şi dorită de toţi cei drepţi, ca profetul Habacuc, mântuire realizată acum la „împlinirea timpului” (cf. Gal 4,4), căci la Domnul toate cele bune au o vreme de pregătire (cf. Qho 3,1). În acest drum spre Calvar dar şi spre glorie, Isus nu este singur. Îl însoţesc discipolii săi, precum şi „mari mulţimi” de oameni, printre care încasatori de impozite şi păcătoşi (cf. Lc 14,25; 15,1), sunt de faţă cărturarii şi fariseii care dezaprobă tot ceea ce zice şi face Isus.

Ucenicii au multe lucruri la care să se gândească după ce au auzit ilustrările lui Isus despre oaia pierdută, despre fiul risipitor, despre administratorul înţelept, despre bogatul care a ajuns în iad, şi despre omul bogat şi Lazăr (cf. Lc 15,1-32; 16,1-31). Având încă în faţă atitudinea critică şi dispreţuitoare a potrivnicilor săi, Isus le aminteşte discipolilor săi că „Nu se poate să nu vină motive de poticnire. Dar vai de cei prin care vin! Ar fi mai de folos pentru ei să li se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncaţi în mare, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să păcătuiască. Fiţi atenţi la voi înşivă! Dacă fratele tău comite un păcat, mustră-l şi, dacă se căieşte, iartă-l. Chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi se întoarce la tine de şapte ori, zicând: «Îmi pare rău», să-l ierţi” (Lc 17,1-4). Această ultimă remarcă ne aminteşte de Petru care l-a întrebat pe Isus dacă este suficient să-şi ierte fratele de şapte ori pe zi (cf. Mt 18,21). Isus cel care iartă mereu (cf. Lc 7,48) ne învaţă aici cum trebuie să iertăm, mereu şi din toată inima (cf. Lc 17, 3-4). De aceea, Isus, a mai spus: „Fiţi, dar, milostivi cum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta. Daţi, şi vi se va da. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura" (Lc 6,36-38). Apostolii au simţit că, pentru a acţiona conform acestor principii ale harului, au nevoie de mai multă credinţă şi de aceea o cer de la Domnul.

Să nu uităm că Isus, care este împlinirea tuturor promisiunilor divine transmise nouă prin profeţi, a realizat mântuirea noastră prin slujire şi jertfă, că el n-a venit în lume ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (cf. Mt 20,28; Mc 10,45). Isus nu s-a plâns niciodată că slujirea şi jertfa lui sunt grele, ba din contra s-a grăbit spre ele cu bucurie. Mulţimile voiau să-l oprească să nu plece de la ei. Dar el le-a spus: „Trebuie să vestesc împărăţia lui Dumnezeu şi celorlalte cetăţi, pentru că de aceea am fost trimis”. Şi predica prin sinagogile din Iudeea (Lc 4,42-44). „Am un botez cu care trebuie să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească” (Lc 12,50). De aceea un pictor îl prezintă pe Isus pe cruce cu zâmbetul satisfacţie misiunii primite pe buze. Sfântul Augustin (354-430) spunea: „Cel ce te-a creat fără tine, nu te va mântui fără de tine”! Isus a slujit şi s-a jertfit pentru ca noi să dobândim iertarea, la fel trebuie să trăim şi noi Evanghelia cu bucurie, adică să iertăm cu bucurie, să slujim cu bucurie şi să ne jertfim cu bucurie, pentru ca mai apoi să intrăm în bucuria Dumnezeului nostru (cf. Mt 25,21).

Discipolii îşi dau seama că le este greu pentru mentalitatea lor încă lumească să aplice în viaţa lor rece toate cuvintele lui Isus, de aceea ei îi cer „Dă-ne mai multă credinţă”, Isus îi asigură: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, i-aţi zice acestui dud: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!», şi el v-ar asculta” (Lc 17,5-6). Da, chiar şi numai o credinţă mică poate realiza lucruri măreţe. Credinţa este cel mai important atribut al ucenicului lui Isus. Nu cred că există un alt lucru mai important decât acela de a avea mai mult decât credinţă. Sunt multe motive pentru care trebuie să căutăm să ne creştem credinţa. Iată câteva dintre ele:

-- Isus spune: „Cel ce crede şi se botează va fi mântuit. Şi cine refuză credinţa va fi osândit” (Mc 16,16). Credinţa este partea vitală a mântuirii. Dacă unui om îi lipseşte credinţa îi lipseşte totul.

-- „Fără credinţă este imposibil să plăcem lui Dumnezeu” (Evr 11,6). Dacă un om are credinţă fie ea cât de mică are siguranţă și pace. Credinţa este veriga care leagă sufletul nostru de Cristos. Daca lipseşte credinţa toate se năruie. Credinţa este rădăcina harului. Toate virtuţile şi harurile izvorăsc din ea. Cum as putea sa-l iubesc pe Dumnezeu dacă nu cred în el? Cum as putea avea răbdare nu cred în Dumnezeu?

-- Vrăjmaşul atacă credinţa noastră şi vrea să ne distrugă. „Satana v-a cerut sa vă cearnă ca pe grâu, eu m-am rugat pentru credinţa voastră” (Lc 22,31). „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă” (1Pt 1,5) „Împotriviţi-vă diavolului tari în credinţă si el va fugi de la voi” (1Pt 5,8).

-- Isus a spus: „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui care crede" (Mc 9,23). Credinţa este aripa sufletului, ochiul sufletului, mâna sufletului, barca sufletului, lampa sufletului şi armătura lui. Sunt mari bătălii de dat, sunt multe lucruri de împlinit, iar credinţa mare poate muta munţii din loc. Credinţa poate clădi temple vii, poate predica Evanghelia, poate proclama numele lui Isus peste duşmani. Poate totul.

Pentru toate acestea discipolii l-au rugat pe Isus să le mărească credinţa şi tot pentru acestea trebuie să-l rugăm şi noi, pentru că noi suntem cei care trebuie să continuăm lucrarea lui Isus şi a apostolilor.

În continuare, Isus îi învaţă pe apostoli cât de important este să fie umili şi să aibă o părere echilibrată despre ei înşişi. El le spune: „Cine dintre voi, dacă are un sclav care ară sau păzeşte turma, îi va zice când se întoarce de pe ogor: Vino imediat aici şi aşează-te la masă? Oare nu-i va zice mai degrabă: Pregăteşte-mi ceva să cinez şi apoi poţi şi tu să cinezi? Îi va fi el recunoscător sclavului pentru că a făcut lucrurile care i-au fost încredinţate? La fel şi voi, când veţi face toate lucrurile care v-au fost încredinţate, să ziceţi: Suntem nişte slujitori netrebnici. Am făcut ce trebuia să facem” (Lc 17,7-10).

Dumnezeu poate trăi fără noi, dar noi nu putem trăi fără el. Fiecare ucenic ar trebui să înţeleagă cât este de important să pună serviciul în slujba lui Dumnezeu pe primul loc în viaţa lui, căci a fost cumpăraţi cu un preţ mare (cf. 1Cor 6,20; 7,23), sângele lui Cristos, Fiul său preaiubit, ca să nu mai fim ai noştri (cf. 1Pt 1,18-19), ci să devenim casnicii şi slujitorii lui de nădejde. Mai mult, nici unul dintre noi nu ar trebui să uităm că este un privilegiu să-i putem sluji lui Dumnezeu ca membri al casei sale (cf. Ef 2,19), câştigaţi greu ca totdeauna să fim cu el şi toate ale lui să fie şi ale noastre (cf. Lc 15,31). Pentru a înţelege toate acestea, iar avem nevoie de credinţă mărită de Isus.

Răspunsul lui Dumnezeu la plângerile profetului Habacuc, ca şi plângerile noastre cu privire la trudă, la nelegiuiri, la crime şi la război (cf. Hab 1,2-3), este: „Cel drept va trăi prin credinţă”, adică va rezista relelor prin credinţă, va aştepta şi va primi mântuirea numai cel care are credinţă în toate (cf. Hab 2,3-4), prudenţă şi recunoştinţă când ne merge bine şi credinţă şi statornicie când vine greul.

Numele „Habacuc” înseamnă „îmbrăţişarea dragostei”, ceea ce ne duce cu gândul la modul plin de căldură în care Dumnezeu ne ia în braţele sale sau la modul în care închinătorii săi se ţin strâns de el. Habacuc i-a pus lui Dumnezeu întrebări profunde. Având în vedere că Dumnezeu l-a inspirat pe profet să consemneze conversaţia dintre ei, putem considera că Habacuc a pus acele întrebări şi în folosul nostru (cf. Hab 2,2). Cartea Habacuc ne ajută să înţelegem ce înseamnă să ne bizuim pe Dumnezeu prin credinţă. Începe cu o plângere şi se încheie cu un cânt.

Psalmul responzorial 95, ne duce pe ţărmul Mării Roşii, unde odinioară un popor răscumpărat după ce a cântat cu bucurie cântul eliberării (cf. Ex 15,1-21). Ce trist este că chiar de la primii de la această cântare, din cauza lipsei de apă în pustiu, poporul a cârtit împotriva lui Dumnezeu. Istoria lui Israel ne învaţă că putem fi martori ai lucrărilor lui Dumnezeu şi totuşi să nu-i cunoaştem căile (cf. Ps 95,9-10)! Ea ne arată, de asemenea, că nu numai Faraon cel nelegiuit şi-a „împietrit inima“ (Ex 8,15.32), dar şi Israel a făcut la fel. Chiar numele de Masa = ispită (cf. Ex 17,7) şi de Meriba = contestaţie, ceartă, au rămas pentru totdeauna gravate în istorie (cf. Num 11,3-34). Fie ca aceste momente să nu fie şi pe drumul nostru! Psalmistul ne spune: „Astăzi, dacă auziţi glasul lui, nu vă împietriţi inimile“ (Ps 95,8). Fie ca „astăzi” să ascultăm de glasul lui şi să trăim toate bucuriile şi necazurile prin credinţă (cf. Evr 3,7), ca „mâine” să intrăm în odihna lui (cf. Evr 4,3)!

Când a fost aruncat pe pământ, satan a hotărât să-şi verse mânia asupra slujitorilor lui Dumnezeu şi să le fure odihna, deoarece aceştia „respectă poruncile lui Dumnezeu şi dau mărturie despre Isus“ (Ap 12,9.17). O tactică a Diavolului este persecuţia pe care a folosit-o cu Isus, cu discipolii şi cu toţi creştinii. Dar, adesea, această strategie la cei cu mare credinţă a avut şi are efectul contrar, determinându-i la o mai mare măsură de iubire, de slujire, de unire, de zel creştin şi de jertfă, ca la apostoli şi la primii creştini. O altă tactică a lui Satan este să exploateze înclinaţiile noastre păcătoase. Pentru a rezista acestei stratageme, ne trebuie  mult curaj, întrucât lupta se duce în interior, împotriva dorinţelor nepotrivite din inima noastră (cf. Ef 6,12-18), inimă care este  „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea“ (Ier 17,9; Iac 1,14-15. Pentru acestea avem nevoie să reaprindem şi să-l creştem în fiecare zi ca pe un foc, germenul credinţei pe care l-am primit la Botezul nostru. În casele izraeliţilor, focul consta deseori numai din nişte tăciuni aprinşi. Aceştia puteau fi „aţâţaţi” pentru a se aprinde şi pentru a face mai multă căldură. Astfel, noi suntem încurajaţi împreună cu Timotei să devenim pe deplin absorbiţi de datoriile noastre, aţâţând ca pe un foc darul spiritual care ni s-a încredinţat la Botez (cf. 2Tim 1,6). Căci şi unul fiecare dintre noi trebuie să vestim Evanghelia mântuirii prin Cristos şi de multe ori printre potrivnici.

Curaj, îi scrie Paul copilului său preaiubit, Timotei şi nouă, nu te ruşina şi nu te înspăimânta în a da bună mărturie despre Cristos, dar să reaprinzi darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele, căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci Duhul tăriei, al iubirii şi al chibzuinţei care locuieşte în noi, şi suferă împreună cu mine pentru evanghelie după puterea lui Dumnezeu (cf. 2Tim 1,6-8). Mântuitorul nostru Isus Cristos nu s-a schimbat. Victoria câştigată de el asupra morţii este pentru veşnicie. Toate punctele de sprijin exterioare pot să se prăbuşească, dar credinţa noastră se bizuie pe Domnul cel viu şi atotputernic (cf. 2Tim 1,10-12). Ia ca normă cuvintele sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, în credinţa şi iubirea care este în Cristos Isus! Păstrează depozitul cel bun prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi (cf. 2Tim 1,13-14)! 

Nu numai că toate datoriile noastre au fost plătite şi că am fost eliberaţi din starea în care ajunsesem din cauza păcatului, dar aflăm spre uimirea şi bucuria noastră că potrivit scopului pe care Dumnezeu îl are cu oamenii, a pregătit pentru cei care îl iubesc, lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (1Cor 2,9). Iar sfântul Petru în versetul de la Evanghelie ne asigură: „Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veci. Acesta este cuvântul care v-a fost vestit prin evanghelie” (1Pt 1,25), dar pe care trebuie să-l vestim şi noi „casnicii lui Dumnezeu” (Ef 2,19). Amin. 

Pr. Ioan Lungu