Consideraţie la duminica a 28-a de peste an, Anul C, 2019.

2Rg 5,14-17; Ps 97; 2Tim 2,8-13; 1Tes 5,18; Lc 17,11-19

„Adu-ţi aminte de Isus Cristos, din seminţia lui David, care a înviat din morţi” (2Tim 2,8).

Acum când Isus Cristos este în drum spre Ierusalim, adică spre moartea sa pentru noi, lecturile biblice din această duminică pot fi abordate din mai multe puncte de vedere, cum ar fi: în drum spre moarte Isus face bine până şi duşmanilor săi, lepra imagine a păcatului care desfigurează sufletul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, credinţa care vindecă trupul şi sufletul, Isus care mântuieşte ceea ce era pierdut. Toate aceste teme le-am mai abordat în anii trecuţi. Astăzi aş vrea să mă opresc numai la mulţumirea pe care trebuie să i-o aducem lui Dumnezeu în toate şi pentru toate. Dar ca să înţelegem această datorie de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru toate trebuie să ştim că Dumnezeu poate transforma: răul în bine, durerea în binecuvântare, moartea în înviere şi orice tristeţe în cânt de bucurie (cf. Fil 3,21), cu alte cuvinte a face ca toate lucrurile chiar şi cele rele să conlucreze la binele celor care îl iubesc pe el (cf. Rom 8,28).

Versetul de la Evanghelie ne spune astăzi: „Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi” (1Tes 5,18)! Cineva însă ar putea să-i zică: Paul, cuvintele acestea sunt foarte frumoase. Dar tu, te-ai bucurat tu întotdeauna? Nu cumva ceri altora să facă ceea ce tu nu faci? Paul a trăit acest îndemn. Faptele Apostolilor, ne spun că Paul şi Sila erau după o zi în care fusese bătuţi pentru că l-au predicat pe Isus şi pentru că au căutat mântuirea păgânilor. Cămaşa li era lipită de carne, căci fusese bătuţi până la sânge. Au fost dus la închisoare şi daţi în grija temnicerului ca să-l păzească bine. Temnicerul le-a pus şi picioarele în butuci. Lemnele butucilor le strângeau picioarele aşa de tare că nu mai putea să circule sângele normal şi le producea dureri mari. Închisoarea aceasta era cea din Filipi. Ce-au făcut ei când s-a găsit în această stare? La miezul nopţii, Paul şi Sila cântau împreună aducând laude şi mulţumiri lui Dumnezeu (cf. Fap 16,12-34). Paul deşi era închis şi aştepta moartea de martir, totuşi le scrie filipenilor: „Bucuraţi-vă totdeauna, iarăşi zic, bucuraţi-vă” (Fil 4,4). Chiar în fata morţii, bucuria lui nu s-a micşorat, căci nu depindea de împrejurări, ci de Cristos care este acelaşi: „Ieri, astăzi şi în veşnicii” (Evr 13,8), de aceea ne îndeamnă şi pe noi astăzi, „Aduceţi-vă aminte de Cristos” (2Tim 2,8), care nu se schimbă în veci. Deci el a trăit îndemnul pe care-l dădea altora.

Învăţătura lui Isus cu privire la viaţa după voinţa lui Dumnezeu este total diferită faţă de mentalitatea lumii inspirată de diavol: iertare în loc de răzbunare, împărţire a bunurilor în loc de agonisire, justificare prin credinţa în Dumnezeu în loc de justificare prin faptele proprii, etc., încât ne răsună în inimă plângerea Domnului din cartea lui Isaia: „Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele. Cât de înălţate sunt cerurile faţă de pământ, la fel de înălţate sunt căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre” (Is 55,8-9). În faţa învăţăturii divine a lui Isus, apostolii mulţumesc şi strigă la Isus: „Doamne, măreşte-ne credinţa” (Lc 17,5), iar fariseii şi cărturarii în loc de mulţumire pun la cale moartea lui, încât Isus este nevoit să fugă în Efraim, situat la nord-est de Ierusalim. El rămâne un timp acolo cu discipolii, departe de duşmanii săi (cf. In 11,54), pentru a termina de predat noua învăţătură şi pentru a aştepta împlinirea vremii jertfei sale.

În timp ce cărturarii şi fariseii îl acuzau pe Isus şi puneau la cale moartea lui, o femeie umilă, o femeie anonimă din popor striga plină de admiraţie pentru Isus: „Fericit este sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt”! (Lc 11,27). Această femeie nu s-a lăsat impresionată de criticile la adresa lui Isus. Ea a fost copleşită de măreţia lui Isus şi o elogiază chiar şi pe mama sa! Dar Isus îi răspunde: „Fericiţi mai curând cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Lc 11,28). Isus doreşte fericirea: Fericiţi cei săraci, cei blânzi, cei îndureraţi, cei curaţi, făcătorii de pace, cei prigoniţi pentru dreptate (cf. Mt 5,3-11) Fericiţi acei slujitori pe care stăpânul la întoarcerea sa îl va găsi veghind (cf. Lc 12,37). Fericiţi cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc (cf. Lc 11,28). Fericiţi cei care ca Maria au crezut în împlinirea cuvintelor spuse lor de Domnul (cf. Lc 1,45). Fericit acela pentru care Isus nu este o ocazie de poticnire (cf. Mt 11,6). Fericiţi cei care văd  şi aud ceea ce vedeţi şi auziţi voi (cf. Mt 13,16). Fericit eşti tu, dacă acela căruia i-ai împrumutat bani nu poate să-ţi dea înapoi... Fericit acela care va participa la ospăţ în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Lc 14,15). Fericiţi sunteţi voi, dacă ştiţi să vă faceţi servitori unii altora până la a le spăla picioarele (cf. In 13,14). Fericiţi cei care cred fără să fi văzut (cf. In 20,29).

Apropiindu-se timpul său, Isus porneşte din nou la drum, căci se apropie sărbătoarea Paştelui, sărbătoare la care el însuşi va fi „Mielul pascal de jertfă”. În drum spre Ierusalim, Isus străbate Samaria şi Galileea. Când a intrat într-un sat, întâlneşte zece bărbaţi bolnavi de lepră. Unele forme ale acestei boli se manifestă prin distrugerea treptată a diferitor ţesuturi ale organismului (cf. Num 12,10-12). Legea lui Dumnezeu prevede ca un lepros să strige: „Necurat, necurat!” şi să trăiască izolat (cf. Lev 13,45-46). De aceea, aceşti leproşi stăteau la distanţă şi strigau la Isus: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi”! Văzându-i, Isus le spune: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor” (cf. Lc 17,13-14). Astfel, el manifestă respect faţă de Legea lui Dumnezeu, care le dă preoţilor autoritatea de a declara curat un lepros după ce s-a vindecat. Odată ce sunt declaraţi curaţi, ei se pot reintegra în comunitate (cf. Lev 13,9-17).

Apoi în altă ordine de idei, Isus are grijă şi de mântuirea preoţilor iudei, căci ei fiind opozanţii înverşunaţi ai lui Isus, văzând minunea vindecării făcută de el să creadă că el vine de la Dumnezeu, să creadă în el, să vină la el cu viaţa lor, să-i mulţumească pentru lumină şi să primească mântuirea lui. Dar aceştia şi-au tras obloanele minţii şi inimii şi s-au reunit nu pentru a crede, ci pentru a-l condamna pe Isus la moarte. Abia după învierea lui Isus din morţi mai mulţi preoţi iudei au venit la credinţa în Isus şi la mântuirea lui (cf. Fap 6,7), căci Isus a venit să-i mântuiască pe toţi şi nu exclude pe nimeni (cf. In 10,10.16).

Isus ne spune astăzi că foarte puţini ştiu să mulţumească pentru binele primit şi cu atât mai puţin pentru boală şi de aceea întreabă „Ceilalţi nouă unde sunt” (Lc 17,17)? Astăzi ca şi în cazul orbului din naştere (cf. In 9,3) boala leprei a venit ca o ocazie bună de a-l cunoaşte pe Isus şi ca de la vindecarea trupească să se ajungă la mulţumire şi recunoştinţă şi de aici la mântuirea sufletului (cf. Lc 17,19), exact ca şi în cazul lui Iov (cf. Iov 2,10) şi ca în cazul lui Naaman din prima lectură, care se spală de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu, se vindecă la trup şi la suflet, aduce mulţumire şi nu se mai închină zeilor străini, ci numai lui Dumnezeu cel adevărat (cf. 2Rg 5,14-17).

Biblia spune că: „Va veni timpul când nu vor mai primi învăţătura sănătoasă, ci, după propriile pofte, se vor înconjura de învăţători care să le delecteze auzul” (2Tim 4,3). Fariseii şi cărturarii erau astfel de oameni, nerecunoscători şi răi, care drept mulţumire pentru învăţătura mântuitoare primită pun la cale moartea lui Isus. Dar nu numai fariseii şi cărturarii antici procedau aşa, ci şi mulţi dintre „credincioşii” de astăzi procedează la fel, nu numai că „nu mai suportă învăţătura sănătoasă” a Bibliei şi a Bisericii, dar reclamă „duritatea Evangheliei”, chiar în lucruri fundamentale cum e familia, naşterea de copii, educaţia creştină, apoi multe alte adevăruri de crezut şi cer o altă învăţătură şi alţi predicatori care să le „predice ce le place”, „spun adevărul în Cristos, nu mint” (Rom 9,1). O doamnă din locurile pe unde eu am păstorit, beneficiase de o mare minune, vindecarea unui copil declarat fără scăpare. După vreo câţiva ani de la această minune, mă întreabă odată dacă odrasla ei vindecată va putea divorţa când se va căsători. I-am prezentat învăţătura lui Isus şi a plecat la o altă religie care permite divorţul.

Nerecunoştinţa manifestată de cei nouă leproşi şi de mulţi alţi oameni este o lipsă gravă. Din marea masă a creştinătăţii de astăzi, numai un mic număr ştie să „se întoarcă înapoi“ pentru a mulţumi şi a se închina înaintea Domnului pentru mântuirea de la cruce, unu din zece pe timpul lui Isus, şi unu din mult mai mulţi astăzi. Exact ca în istorioara cu îngerii care duceau cerile oamenilor la Dumnezeu spre rezolvare, care erau foarte mulţi şi munceau din greu. Iar îngerii care aduceau mulţumirile oamenilor la Dumnezeu, şomau. Sau istorioara cu banchetul virtuţilor unde binefacerea şi mulţumirea bu se cunoşteau între ele. Pentru a nu întârzia mulţumirea noastră, Biblia ne spune: „Aduceţi mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl întotdeauna şi pentru toate în numele Domnului nostru Isus Cristos” (Ef 5,20). „Tot ceea ce faceţi în cuvânt sau faptă, toate să le faceţi în numele Domnului Isus, mulţumindu-i lui Dumnezeu Tatăl prin el” (Col 3,17). „Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi” (1Tes 5,18). Apoi să nu uităm dictonul creştin: „Gratiarum actio, altera petitio”! (Aducerea de mulţumire este o altă cerere!)

În lectura a doua, sfântul Paul se adresează discipolului Timotei şi nouă spunându-ne: „Amintiţi-vă de Isus Cristos şi de Cuvântul lui! Dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el. Dacă îndurăm cu răbdare împreună cu el, vom şi domni împreună cu el” (cf. 2Tim 2,8-13). Da, să ne amintim mereu de Cristos, iar asta înseamnă a persevera în credinţă. Isus, Omul Fericirilor este măsura cea mai înaltă a sfinţeniei: dacă vrem să-l urmăm, nu există alt drum. Mergând alături de El, înţelegem cu uimire că totul este har, chiar şi suferinţele şi contradicţiile existenţei umane, dacă sunt trăite cu inima păcătosului căit.

„Cântaţi Domnului o cântare nouă“ (Ps 98,1), ne cheamă psalmistul astăzi. Psalmistul înfăţişează împărăţia ca şi cum aceasta ar fi sosit deja. Victoria sa este de-acum binecunoscută. Naţiunile au văzut împlinirea fără greş a legământului încheiat de El cu Israel. Când va veni a doua oară, Israel va cânta. Cântarea cea nouă va fi una de mulţumire şi recunoştinţă adresată lui Cristos şi Tatălui: „Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam” (Ap 5,9). Cerul şi pământul unite într-o bucurie universală vor răspunde milei lui Dumnezeu: „Celui care şade pe scaunul de domnie şi Mielului să-i fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor" (Ap 5,13). Toată natura şi creaturile sunt invitate să se alăture simfoniei bucuriei. Marea şi puzderia de fiinţe ce o populează sunt prezentate ca strigând de bucurie. Râurile şi munţii sunt îndemnaţi să bată din palme şi să cânte. Lumea şi cei ce locuiesc în ea este cuprinsă de acest şuvoi al bucuriei. Dealurile îşi ridică capul cuprinse de extaz (cf. Ps 96,11-12; Is 49,13; Ap 18,20). Întreaga creaţie reacţionează cu o bucurie de nedescris când Regele Isus vine să guverneze pământul şi universul, ca să dea acestei lumi sărmane, pline de boli şi de tânguiri, o domnie a neprihănirii şi a dreptăţii. Cine ar putea să nu se bucure? Acestea să fie şi sentimentele şi gândurile noastre. Amin.

                                                                                            Pr. Ioan Lungu