Consideraţie la duminica a 29-a de peste an - Anul C - 2019

Ex 17,8-13; Ps 121,1-8; 2Tim 3,14-4,2; Evr 4,12; Lc 18,1-8.

"Ajutorul nostru este în numele Domnului, care a făcut cerul şi pământul" (Ps 121,2).

Acum când Isus doar pentru puţin timp mai este pe pământ cu ucenicii săi şi cu poporul ales (cf. In 13,33), căci merge la Calvar şi de acolo la Tatăl ceresc, el pronunţă parabola judecătorului nedrept care nu se teme de Dumnezeu şi de oameni nu-i este ruşine, dar judecător nedrept care face totuşi dreptate unei văduve sărace numai ca aceasta să nu mai vină şi "tot să-l bată la cap cu rugămintea ei" (Lc 18,1-6). Şi Isus conchide: "Aţi auzit ce a spus judecătorul nedrept! Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă-i face să aştepte? Vă spun că le va face dreptate repede. Dar când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ" (Lc 18,6-8)?

Pe lângă rugăciunea insistentă cerută de Isus în evanghelie pentru cultivarea credinţei, sfântul Paul îi mai cere lui Timotei şi citirea Sfintei Scripturi şi să predice neobosit cuvântul lui Dumnezeu. Apoi Biserica le cere credincioşilor săi să primească des sfânta împărtăşanii şi lectura Vieţilor Sfinţilor.

În Evanghelia după Luca, Împărăţia este prezentată în două feluri: în Persoana lui Isus care atunci era fizic prezent între oameni (cf. Lc 17,21); apoi în venirea sa de-a doua când va veni ca judecător (cf. Lc 18,8). Când Fiul Omului va veni din nou, atunci îi va chema la judecată pe toţi cei răi care nu au crezut în el şi nu s-au rugat pentru mântuirea lor, iar pe sfinţi, pe creştinii cei buni îi va întări, căci zilele care vor precede venirea împărăţiei lui Isus vor fi marcate de necaz (cf. Ap 2,10). Atunci cei drepţi vor avea ca armă puternică, scut de apărare şi forţă uimitoare, rugăciunea insistentă, adică rugăciunea făcută cu credinţă, care le va aduce tărie din cer. Rugăciunea insistentă este totdeauna semnul credinţei. Dar oare va mai găsi Domnul credinţă pe pământ (cf. Lc 18,8), căci după preştiinţa lui Isus, în timpurile de pe urmă credinţa multora se va răci (cf. Mt 24,12)?

De aceea, sfântul Alfons Maria de Liguori (1696-1787) spunea: "Cine se roagă se mântuieşte, cine nu se roagă se osândeşte!" Un lucru este clar, omul care se roagă se încrede în Dumnezeu, dar din nefericire prea mulţi se încred în ei înşişi şi în propria lor putere. Iar sfânta Tereza de Avila (1515-1582), spunea şi ea: "Tereza fără harul lui Dumnezeu este o femeie sărmană, dar cu harul lui Dumnezeu, este o forţă". Şi asta este valabil pentru orice om.

Iată, în continuare un exemplu clasic de putere a rugăciunii, în prima lectură de astăzi (cf. Ex 17,8-13).

Dar pentru a înţelege mai bine prima lectură trebuie să facem mai întâi câteva precizări importante şi anume: poporul ales tocmai ieşise din Egipt scos de Dumnezeu cu minuni peste fire: cu stâlp de nor lumină pentru evrei şi întuneric pentru egipteni, trecerea Mării Roşii despărţită în două cu zid ape la stânga şi la dreapta, cu hrana pe care le-o oferea Domnul în fiecare zi în pustiul arid, cu apa abundentă izvorâtă din stânca uscată şi arsă de soare şi cu drumul deschis spre ţara promisă, ţară unde curge lapte şi miere (cf. Ex 3,8; 13,5). Toate acestea ar fi trebuit să dezvolte în popor o mare credinţă în Dumnezeul care cu dragoste nemărginită i-a purtat de grijă, dar n-a fost să fie aşa, căci un duh rău l-a orbit.

Am găsit undeva o istorioară potrivită cu cele expuse mai sus: Un om a şoptit: "Doamne, vorbeşte-mi!" Şi o ciocârlie a început să cânte, dar omul nu a auzit! Aşa că omul a strigat: "Doamne, vorbeşte-mi!" Şi bubuitul tunetului a răsunat de la o margine a cerului la cealaltă, dar omul nu a sesizat. Omul a privit în jurul său şi a zis: "Dumnezeule, dă-mi voie să te văd!" Şi o stea a strălucit scânteietoare, dar omul nu a observat. Şi omul a strigat: "Doamne, arată-mi o minune!" Şi o viaţă s-a născut, dar omul nu a ştiut. Aşa că omul a strigat în disperare: "Doamne, atinge-mă ca să ştiu că eşti aici!" La care Dumnezeu s-a aplecat şi l-a atins pe om, însă omul a dat cu mâna alungând fluturele şi şi-a văzut mai departe de drum. Să nu lăsăm să ne scape vreo binecuvântare numai fiindcă nu o primim în felul în care o aşteptă noi!

Numai că poporul uitase greutăţile robiei şi minunile mari făcute de Dumnezeu pentru el, dar acum vedea numai greutăţile pustiului şi se gândea numai la ceea ce lăsase în urma sa în Egipt: oalele cu carne de la idoli, peştii, prazul şi usturoiul (cf. Ex 16,3; Num 11,5) şi uita că drumul acesta îl ducea spre "ţara în care curge lapte şi miere" (cf. Ex 3,8). Dar să nu fim prea drastici în a-i judeca pe evrei, pentru că noi suntem mai răi ca ei, căci noi în greutăţile călătoriei noastre prin pustiul acestei lumi în drum spre patria cerească unde sunt bunuri şi fericiri "pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce-l iubesc" (1Cor 2,9), îl acuzăm pe Dumnezeu că nu are grijă de noi şi îl părăsim pentru diferiţi idoli. Asemenea unor copii răsfăţaţi nici noi nu luăm deloc în considerare ceea ce ne-a dat Dumnezeu şi vedem numai ceea ce ne lipseşte în drumul spre cer. De asemenea sunt mulţi dintre noi care pretind că sunt ai Domnului Isus, dar asemenea femeii samaritene sunt robii tradiţiilor şi ai mentalităţilor greşite. Dar să nu uităm că numai cel care va bea din apa Domnului nu-i va mai fi sete în veac (cf. In 4,14), că numai Isus este "Stânca" din care curge apă abundentă şi vie (cf. 1Cor 10,4), că numai din inima celui care crede în el vor curge râuri de apă vie (cf. In 7,38)!

Să mergem mai departe cu istoria poporului evreu şi să vedem iar dragostea cea mare a lui Dumnezeu faţă de el şi puterea rugăciunii insistente. Pentru prima dată de la eliberarea lui, poporul ales ajunge la o confruntare cu un alt popor: "Amalec a venit să-l bată pe Israel la Refidim" (Ex 17,8). Cine erau aceşti amaleciţi? Ei erau descendenţi ai lui Esau. Erau inamicii dintotdeauna ai Israelului. Dacă ne aducem aminte, Esau era cel care se îndeletnicea cu vânătoarea şi cu războiul şi este imaginea omului carnal care refuză pe Dumnezeu (cf. Gen 25,27), era cel care şi-a vândut dreptul de întâi născut pentru un blid de linte dispreţuind binecuvântarea (cf. Gen 25,34), iar urmaşii lui păstraseră şi ei toate aceste însuşiri. Israel nu ar fi putut niciodată să-i învingă pe amaleciţi războinici de meserie dacă Domnul nu era cu el. Atunci Moise, din partea lui Dumnezeu, a zis lui losue: "Alege nişte bărbaţi şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec, iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână. losue a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. lar Moise, Aaron şi Hur s-au suit pe vârful dealului. Când Moise îşi ridica mâinile, era mai tare Israel; când îşi lăsa mâinile în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise s-au îngreunat; ei au luat o piatră, au pus-o sub el, iar el s-a aşezat pe ea. Iar Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte şi altul de cealaltă şi mâinile lui au rămas stabile până la apusul soarelui. Iosue l-a lovit pe Amalec" (Ex 17,9-13). Şi ca o informare utilă, Aaron era fratele lui Moise, iar după istoricul Iosif Flavius, Hur era soţul lui Miryam, sora lui Moise şi Aaron. Acelaşi Hur a fost lăsat mai târziu cu Aaron pentru a supraveghea poporul în timp ce Moise s-a suit pe Sinai (cf. Ex 24,14).

La Marea Roşie, Domnul luptase pentru ei, iar ei au trebuit să stea liniştiţi (cf. Ex 14,14), acum Domnul spre învăţătura noastră, prin rugăciune le-a dat o mare biruinţă. Dacă aruncăm o privire atentă asupra acestei lupte din relatarea de astăzi, nu ne va fi greu să observăm că ea nu a fost câştigată datorită calităţilor combative ale Israelului, ci prin putere din cer. Dacă facem paralelismul cu lupta noastră spirituală, atunci trebuie să înţelegem că Isus, noul nostru Iosue şi noul nostru Moise, este cel care duce lupta noastră celor care ne rugăm şi tot el este cel care o câştigă. Dumnezeu a promis că ne va scăpa pentru totdeauna de Amalec (cf. Ex 17,14), iar Moise a zidit acolo un altar şi i-a pus numele "Domnul, steagul meu" (Ex 17,15). Crucea lui Isus, semnul tăriei noastre, este steagul sub care trebuie să luptăm, altfel, lupta noastră este o luptă zadarnică şi fără sorţi de izbândă în faţa duşmanilor noştri temuţi; diavolul, lumea şi trupul. Psalmistul spune: "Unii se bizuiesc pe carele lor, alţii pe caii lor; dar noi ne bizuim pe numele Domnului Dumnezeului nostru" (Ps 20,7). Din păcate unii dintre noi se bizuie care pe educaţia lor, care pe dibăcia lor, care pe averea lor, care pe tradiţiile lor sau pe alte lucruri care ţin mai mult de lumea aceasta decât de cea din ceruri. Însă în acest război spiritual pe care îl ducem noi toţi, fără rugăciune şi fără Dumnezeu nu putem obţine biruinţa oricât am încerca noi.

Psalmul responsorial 121,1-8 ne ajută amintindu-ne că cel drept ştie să caute ajutorul sigur care vine numai de la Domnul, "cel care a făcut cerurile şi pământul". Dacă Dumnezeu a putut chema la existenţă cerul cu miriadele sale de stele şi pământul cu toate minunăţiile de pe el, cu cât mai mult îi va putea ajuta pe cei lipsiţi de ajutor! Şi ce bine este să mai ştim că "Cel care ne păzeşte" nici nu aţipeşte şi nici nu doarme! Noi trăim într-o lume plină de pericole şi ispite, iar duşmanul caută să ne aducă la cădere şi să ne înghită. Dar celui care se teme de Dumnezeu i se spune: "Atunci vei umbla în siguranţă pe calea ta şi piciorul tău nu se va poticni" (Prov 3,23), căci "Domnul te va păzi de orice rău, îţi va apăra sufletul" (Ps 121,8).

Iată o rugăciune frumoasă a sfântului Patriciu pe care ar fi bine să ne-a însuşim: "Iată că m-am trezit şi în astă dimineaţă: tăria lui Dumnezeu să mă călăuzească, puterea lui Dumnezeu să mă părăsească, înţelepciunea lui Dumnezeu să îmi conducă paşii şi să mă stăpânească. Ochiul lui Dumnezeu să fie mereu asupra mea, urechea lui Dumnezeu să mă asculte, cuvântul lui Dumnezeu să îmi vorbească, mâna lui Dumnezeu să mă sprijine, calea lui Dumnezeu să mi se deschidă drept înainte, pavăza şi scutul lui Dumnezeu să mă apere: de cursele diavolului, de ispitele păcatului, de măgulirile trupului, de cei ce îmi voiesc răul apropiat sau îndepărtat. Eu invoc astăzi toate aceste puteri ale tale Doamne pentru a mă feri de rău, de orice putere lipsită de milă care îmi poate ameninţa trupul ori sufletul... Cristoase, apără mă astăzi de orice rău. Amin"!

Sfântul Paul în lectura a doua (cf. 2Tim 3,14-4,2) continuă învăţătura Evangheliei şi a celorlalte texte biblice de astăzi şi ne vorbeşte de nişte scuturi de ocrotire în faţă celui rău, în toate zilele şi mai ales în zilele din urmă: primul este cunoaşterea adevărului; al doilea este o viaţă trăită în armonie cu adevărul cunoscut şi al treilea este susţinerea venită de la Domnul. Despre susţinerea venită de la Domnul, Paul spune: "Domnul m-a scăpat din toate" (2Tim 4,18). Dacă suntem stăruitori în cunoaşterea învăţăturii divine, dacă trăim o viaţă potrivită cu această învăţătură divină, dacă ne vom ruga cu stăruinţă, dacă vom vesti cuvântul la timp potrivit şi la timp nepotrivit, dacă vom dojeni şi îndemna cu toată îndelunga răbdare, Domnul va stă lângă noi, ne va întări, ne va scapă din gura leului, de orice lucrare rea a acestuia şi ne va păstra pentru împărăţia sa cerească (cf. 2Tim 3,11; 4,17-18). Şi trebuie să credem toate acestea căci: "Cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere" (Evr 4,12), adică, ceea ce spune, realizează negreşit. Doamne, fii tu puterea şi mântuirea noastră! Amin. Pr. Ioan Lungu