Consideraţie la solemnitatea Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu - Anul A - 2020

Num 6,22-27; Ps 67; Gal 4,4-7; Evr 1,1-2; Lc 2,16-21

"La plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie" (Gal 4,4).

Este Anul Nou şi Dumnezeu cu nava mântuirii sale a sosit portul inimii noastre invitându-ne să intrăm în ea. Deja am intrat de câteva ore, ancora a fost ridicată şi am pornit în larg, cu destinaţia: paradis, patria veşnic fericită. Chiar dacă vom trece prin furtuni, ştim că Dumnezeu este la timonă. Chiar dacă vor lipsi stelele de pe cerul vieţii noastre, ştim că suntem călăuziţi de busola inefabilă a Providenţei sale. Chiar dacă toţi dorm, Dumnezeu nu aţipeşte şi nici nu doarme, ci rămâne mereu la timonă (cf. Ps 121,4). Chiar dacă ne asurzeşte furtuna, Dumnezeu pacea noastră este la bord. Chiar dacă oamenii nu ne vor iubi, Dumnezeu ne iubeşte şi are grijă de noi. Cu el vom călători în siguranţă spre portul mântuirii veşnice (cf. Ps 107,29).

Numele lunii "ianuarie" în care am intrat cu această zi, vine de la zeul roman "Janus", zeul cu două feţe, una privind spre trecut şi alta spre viitor. Acum este într-adevăr timpul pentru a privi înapoi la căderile şi eşecurile anului care tocmai s-a încheiat, dar şi de a privi şi înainte la noul an care se află în faţa noastră. Privind înapoi să facem ca locuitorii din vechea Alexandrie a Egiptului care în noaptea dintre ani aruncă afară din casă toate lucrurile vechi şi uzate, pentru a face loc celor noi care vor veni în noul an. Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi creştinii la trecerea dintre ani, să aruncăm afară din sufletele noastre, "păcatul" care ne-a înfăşurat aşa de lesne şi să alergăm înainte cu ochii ţintă la Căpetenia credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade acum la dreapta lui Dumnezeu (cf. Evr 12,1-2).

Din punct de vedere strict creştin, prin ziua de astăzi, 1 ianuarie, intrăm pe poarta Noului An 2020, poartă la care după cum ştim şi vedem, ne întâmpină cu iubire Isus mântuitorul oamenilor din braţele mamei sale Maria, mamă pe care Biserica a numit-o la Conciliul din Efes din anul 431, "Sfânta Fecioară Maria Născătoarea Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Cristos" (Theotokos, Dei genetrix). Desigur, Maria nu a început să fie Născătoare de Dumnezeu la Conciliul din Efes din 431, aşa cum nici Isus nu a început să fie Dumnezeu la Conciliul din Niceea din 325, care l-a definit astfel. Cu ei s-a întâmplat ca la observarea unei legi naturale, ca cea a gravitaţiei de exemplu, lege observată prima dată de Isaac Newton (1643-1727). Această lege nu a luat fiinţă în momentul când oamenii au perceput-o, ci ea exista de la început. Exact aşa este şi cu definiţiile "Iesus salvatoris" de la Nicea 325 şi "Dei genetrix" de la Efes 431, ele existau cu mult mai înainte.

Pericopele evanghelice care au stat la baza acestor decizii conciliare din 325 la Niceea şi din 431 la Efes au fost luate din Evanghelia după sfântul Luca. Sfântul Luca ni-l prezintă pe Domnul Isus ca descendent, nu numai al lui Abraham, ca în Evanghelia după sfântul Matei (cf. Mt 1,1), ci şi al lui Adam, strămoşul tuturor oamenilor (cf Lc 3.23-38). Prin aceasta Luca îl aşază pe Isus în şirul scurgerii anilor istoriei umane, ca cel venit nu numai să participe deplin la ea, ci şi să reaşeze omenirea în prerogativele pierdute de neascultarea lui Adam. Cristos a venit să se facă "la fel ca noi", pentru ca apoi noi să ne putem face pentru veşnicie "ca El". Apoi, Fecioara Maria astăzi ne este prezentată ca mamă după trup a lui Isus (cf. Lc 2,1-8. 16-21), exact ca în dimineaţa zilei de Crăciun, la care astăzi s-a mai adăugat şi impunerea numelui de Isus, Pruncului divin, nume dat lui dinainte de zămislire de către Dumnezeu Tatăl prin înger (cf. Lc 1,31), nume care-i trasează încă din leagăn misiunea sa de mântuitor al lumii.

Sfântul Luca, acela care ne-a transmis textele sacre ale acestor definiţii ale credinţei, în evanghelia sa, era grec de origine, provenea dintr-o familie păgână din Antiohia Siriei şi s-a convertit la creştinism în urma predicării evangheliei de către primii ucenici ajunşi în patria sa. Noi ştim că grecii culţi căutau cu înfrigurare un model ideal de bărbat şi de femeie, un model ideal de bărbat şi femeie desăvârşiţi şi înzestraţi cu trăsăturile cele mai nobile, un model ideal de bărbat şi femeie care să nu aibă niciunul dintre defectele zeilor lor. De aceea, Luca, după o cercetare atentă a religiei creştine (cf. Lc 1,1-4), ajunge să cunoască bărbatul perfect şi femeia ideală. Bărbatul perfect este întruchipat în persoana lui Cristos, Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului, Dumnezeu puternic, dar şi om plin de compasiune; iar femeia perfectă, femeia ideală, este întruchipată în persoana Fecioarei Maria "cea plină de har divin" (Lc 1,28), dar şi cea cu trăsături umane nobile. În viaţa "Bărbatului desăvârşit" şi în viaţa "Femeii desăvârşite", Luca a trasat elementele care alcătuiesc idealul de viaţă pentru toţi oamenii. În cuvintele şi faptele lor de o neasemuită înţelepciune, "El" şi "Ea" vor arăta oamenilor calea desăvârşirii la care am fost chemaţi încă de la creaţia lor.

Maternitate divină a Mariei pe care o celebrăm astăzi stă la baza tuturor titlurilor acordate ei. Sfânta Fecioară, născând Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup (cf. In 1,14), devine Theotókos (cf. Sfântul Ciril din Alexandria, Anatematismul I împotriva lui Nestoriu). Astfel, Isus, care este Fiul lui Dumnezeu, devine prin întrupare şi "fiu al Mariei" şi "rod al sânului ei" (Lc 1,42).

După cântul lui Zaharia, acum este rândul Mariei să cânte. Acest cântec este cunoscut sub numele de Magnificat. Maria cântă despre faptul că are nevoie de un Mântuitor şi despre bucuria mântuirii ei în Domnul. Maria spune că Domnul i-a arătat putere braţului său (cf. Lc 1,51). Profetul Isaia întreabă: "Cine a cunoscut braţul Domnului?" (Is 53,1). Şi tot el ne răspunde descoperindu-ni-l pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (cf. Is 53,4-6). Dumnezeu şi-a arătat puterea braţului său în dragostea şi mântuirea pe care a pregătit-o pentru Maria şi pentru întreaga omenirea, prin Cristos.

Conciliul Vatican II spune că Preacurata Fecioară Maria este Mama lui Isus nu numai pentru că i-a dat trup din trupul ei, dar mai ales pentru că a pătruns în misterul lui Isus şi i s-a asociat în mod intim: S-a consacrat total pe ea însăşi persoanei şi operei Fiului său, cooperând la misterul mântuirii în deplină dependenţă de el şi cu el (LG 56). Din acest motiv Maria ne este mamă în ordinea harului (cf. LG 61).

Definiţia a Conciliului din Efes 431, definiţie ce dă numele solemnităţii de astăzi, "Maria Născătoare de Dumnezeu", ne ajută să înţelegem mai uşor mântuirea lui Dumnezeu, prin care Isus făcut unul ca şi noi, fiecare om este chemat să devină prin el, "fiu al celui Prea Înalt, fiu al lui Dumnezeu", aşa cum a ajuns deja Maria, care mergând pe calea lui Isus, a devenit ucenica lui, a devenit "fiica Fiului" cum plastic se exprimă poetul Dante Alighieri (cf. Paradisul XXXIII,1).

Maria devenind "Dei genetrix" a devenit şi o "imagine a Bisericii" (cf. LG 68), o imagine a ceea ce a devenit ea în timp şi în veşnicie, o imagine a creştinului plin de virtuţi aici pe pământ, şi o imagine a creştinului glorificat în cer de către Isus. Toţi sfinţii pe care îi celebrăm în anul liturgic au devenit ca Maria, după imaginea lui Isus, o imagine plină de virtuţi pe pământ şi o imagine plină de glorie în cer.

Origene (184-253) concretizează în mod practic cele afirmate mai sus, întrebându-se retoric: "Ce-mi foloseşte mie că Cristos s-a născut din Maria la Betleem, dacă nu se naşte prin credinţă şi în sufletul şi viaţa mea?" (cf. Comentariu la Evanghelia lui Luca, 22,3). Iar sfântul Ambroziu (337-397) îi răspunde: "Fiecare suflet care crede, zămisleşte şi naşte Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă după trup Maria este una singură Mama lui Cristos, după credinţă, toate sufletele îl nasc pe Cristos când primesc şi transmit cuvântul lui Dumnezeu" (cf. Expositio in Lucam, II, 26). Iar sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), un alt părinte din Orient, spune şi el: "Cristos se zămisleşte şi se naşte în mod mistic în suflet, luând trup din cei care sunt mântuiţi şi făcând din sufletul care-l zămisleşte şi îl naşte o mamă fecioară" (cf. Comentariu la Tatăl nostru 90,889). Iar ca un corolar, Conciliul Vatican, spune şi el: "Biserica devine şi mamă: prin Botez şi prin predicare, când prin ele îi zămisleşte şi îi naşte oameni la viaţa nouă, îi zămisleşte în Duhul Sfânt şi îi naşte în Dumnezeu" (cf. LG 64).

Apoi, tot legat de solemnitatea de astăzi, trebuie să spunem că prin naşterea lui Isus din Fecioara Maria a coborât la noi, oamenii de pe pământ, binecuvântarea lui Dumnezeu de la începutul creaţiei (cf. Gen 1,28) şi cea a mântuirii promise după păcat (cf. Gen 3,15), binecuvântare şi mântuire prefigurate în vechime prin binecuvântarea lui Dumnezeu dată poporului prin preoţi (cf. Num 6,22-27) şi regi (cf. 2Sam 6,12; 1Rg 8,14.55), mântuire realizată la împlinirea timpului prin naşterea lui Cristos din Fecioara Maria (cf. Evr 1,1-2; Gal 4,4-7) şi prin pătimirea şi moartea sa pe cruce (cf. Col 2,14), când purta asupra sa păcatele lumii (cf. In 1,29), şi mântuire dată mai departe de toţi ucenicii lui Isus prin Botez şi predicare a Evangheliei (cf. Mc 16,15-16).

De aceea, începând Anul Nou, când Isus binecuvântarea lui Dumnezeu pentru noi, primeşte numele de "mântuitor" (cf. Lc 2,21), să-i binecuvântăm şi noi pe oameni începând cu cei de aproape de noi şi continuând cu cei de departe, spunând simplu: "Domnul să te binecuvânteze" şi apoi spunându-le de mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, aşa cum găsim în Scripturi. Să începem cu cei de aproape de noi, cu cei din casa noastră şi apoi încetul cu încetul, vom extinde această binecuvântare şi la alţii: la colegii de muncă, la prieteni, la persoanele cu care ne întâlnim în drumurile noastre zilnice. Binecuvântarea noastră îi va ajuta pe ei şi ne va ajuta şi pe noi. O persoană care îşi binecuvântează copiii şi pe oamenii pe care îi întâlneşte, creează o legătură puternică cu ei. Această legătură poate motiva persoanele binecuvântate să depăşească multe obstacole. De aceea, sfântul Petru ne îndeamnă: "Binecuvântaţi, pentru că la aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea" (1Pt 3,9)!

Fericitul Ieremia (1556-1625), de exemplu, îi binecuvânta pe cei bolnavi şi necăjiţi făcând semnul crucii pe fruntea lor şi zicând: "Puterea lui Dumnezeu, Tatăl, înţelepciunea lui Dumnezeu, Fiul, tăria Duhului Sfânt să te scape de orice rău, Isus, Maria, Francisc!"

Mie îmi place şi binecuvântarea sfântului Ioan Maria Vianney (1786-1859). În Franţa, la Ars, în bisericuţa sfântului paroh, la dreapta este capela Sfintei Fecioare, iar în capelă se află o statuie frumoasă a Mariei şi o inimă mare susţinută de un lanţ. Inima este mare şi disproporţionată comparativ cu statuia. Acea inimă se deschide, căci este ca o cutie şi este aurită aurită. Înăuntru, se află şi acum mai multe bucăţele de hârtie pe care au fost scrise toate numele credincioşilor din parohia sfântului paroh de Ars. El le-a scris. El a vrut ca toţi enoriaşii lui să fie în inima Mariei. Spunea sfântul: "Am primit atât de multe haruri din acea inimă, căci este nesecată!" Şi mai spunea: "Cât de mult ne iubeşte Maria! Dacă inimile tuturor mamelor ar fi puse împreună nu ar fi decât o bucăţică de gheaţă în comparaţie cu inima arzătoare de iubire a Mariei!"

Mântuirea adusă de Isus cuprinde şi sentimentul de pace, pacea cu sine, pacea cu Dumnezeu, pacea cu semenii, pacea cu celelalte vieţuitoare, pacea cu tot universul creat, pace descrisă de profetul Isaia (cf. Is 11,6-139). De aceea, în anul 1968, sfântul papă Paul al VI-lea (1897-1978) a stabilit pentru 1 ianuarie Ziua Mondială a Păcii. Numai Cristos, Principele păcii, ne poate să ne dea pacea adevărată, iar aceasta o face mai ales prin mijlocirea Mariei, Regina Păcii. Pacea, binele fundamental al omenirii, este condiţia tuturor celorlalte bunuri. Ne amintim de salutul îngerilor din noaptea de Crăciun: "Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe Pământ oamenilor de bunăvoinţă" (Lc 2,14).

Magisteriul Bisericii n-a încetat niciodată de a atrage atenţia asupra urgentei necesităţi de realizare a păcii în adevărata ei dimensiune divino-umană. Biserica a predicat de pe acoperişuri mesajul păcii, bazat pe adevăr, dreptate, iubire şi libertate care sunt cei patru piloni ai casei păcii deschisă tuturor (cf. Papa Ioan al XXIII-lea, discurs din 11 aprilie 1963). A cunoaşte pacea în sens biblic înseamnă a se identifica cu ea, cu Isus pacea noastră, înseamnă a avea acea dorinţă paulină: "Ca să-l cunosc pe Isus şi puterea învierii lui... să fiu asemenea cu el" (Fil 3,10), fiindcă "în Isus sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei" (Col 2,3), adică binele suprem, adevărul total, viaţa veşnică, fericirea fără de sfârşit şi frumuseţea desăvârşită.

Sfântul Grignon Maria de Monfort (1673-1716), în Tratatul său despre adevăratul cult către Sfânta Fecioară Maria, exprimă bogăţia harurilor primite de Maria printr-o imagine foarte sugestivă. El spune că: "Aşa cum la începutul creaţiei Dumnezeu a adunat toate apele de sub cer şi a format marea (cf. Gen 1,10), la fel a adunat la împlinirea timpurilor toate harurile sale şi le-a revărsat în fiinţa Mariei. Pe bună dreptate aşadar o numeşte îngerul pe Maria cea plină de har" (cf. Lc 1,28).

Închei amintind un episod din activitatea pastorală a sfântului Iosif Cafasso (1811-1860), mai exact de la o lecţie de catehism ţinută copiilor, când i-a întrebat: "Câte mame aveţi?" Copiii au răspuns: "Una!" "Mai gândiţi-vă!" Câţiva copii şi-au amintit atunci de bunica, de o mătuşă sau de o învăţătoare. Şi sfântul insista: "Mă refer la mame adevărate". Şi, pentru că aceştia s-au încurcat, sfântul le-a spus: "Aveţi două mame, una care este acasă şi vă iubeşte foarte mult şi cealaltă care este în cer şi vă iubeşte şi mai mult, sfânta Fecioară Maria!" Asta ne-o spune şi nouă Biserica astăzi!

"De Maria numquam satis!" (De Maria niciodată nu se vorbeşte îndeajuns!)

Marie, mama lui Isus şi mama noastră,
roagă-te pentru pacea şi mântuirea noastră! Amin!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la solemnitatea Zilei de Crăciun - Anul A - 2019

"Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14).

Cu bucurie vă vestesc astăzi alături de sfântul Ioan apostolul, mesajul sfânt al Crăciunului: "Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14). Da, Dumnezeu s-a făcut om, a venit să locuiască în mijlocul nostru. Dumnezeu nu a fost şi nu este departe, el a fost şi este mereu aproape de noi, el este "Emanuel", Dumnezeu cu noi.

Într-o predică de Crăciun, sfântul Leon cel Mare (400-461), papă, spunea: "Mântuitorul nostru, preaiubiţilor, s-a născut astăzi: să ne bucurăm! Nu este loc pentru tristeţe, atunci când se celebrează naşterea vieţii; aceasta, după ce a învins teama de moarte, ne dă bucuria promisă din veşnicie. Nimeni nu este ţinut departe de această bucurie, căci motivul bucuriei este acelaşi pentru toţi. Domnul nostru, distrugătorul păcatului şi al morţii, negăsind pe nimeni care să fie liber de această vină, a venit să-i elibereze pe toţi. Să tresalte de bucurie sfântul, căci se apropie de triumf. Să se bucure păcătosul, căci este invitat la iertare. Să prindă curaj păgânul, căci este chemat la viaţă. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu, la împlinirea timpurilor, hotărâtă în profunzimea de nepătruns a planului divin, şi-a asumat natura neamului omenesc pentru a-l reconcilia cu Creatorul său şi, astfel, diavolul, inventatorul morţii, să fie învins prin aceeaşi natură pe care o învinsese" (cf. Predica 1 la Naşterea Domnului, 1-3).

Un bătrân american călătorea spre vest, de-a latul preeriei americane, până a ajuns la marginea Marelui Canion. A măsurat cu ochii priveliştea din faţa lui: un abis de o milă adâncime, 18 mile lăţime şi mai mult de 100 mile lungime. Cu suflarea tăiată a şoptit: "Ceva trebuie să se fi petrecut aici!" Un vizitator sosit în lumea noastră, în perioada Crăciunului, la vederea luminilor, decoraţiunilor, brazilor, paradelor, festivităţilor şi serviciilor religioase, trebuie, de asemenea, să îşi spună: "Ceva trebuie să se fi întâmplat aici!" Şi într-adevăr, ceva s-a întâmplat. În urmă cu peste de 2000 de ani, Dumnezeu a venit să se nască în lumea noastră!

Da, astăzi putem spune ce s-a întâmplat de Crăciun: "Dumnezeu, care era singur şi căruia nimic nu-i era contemporan, a decis să creeze lumea. El a creat lumea cu inteligenţa, voinţa şi cuvântul său şi creaturile au început să existe aşa cum el a voit, şi aşa cum a voit, aşa a făcut. Pentru noi, aşadar, este suficient să ştim doar că nimic nu-i era contemporan lui Dumnezeu. Nimic nu exista în afara lui. Dar, deşi era singur, era multiplu. Căci nu era fără raţiune, fără înţelepciune, fără putere, fără sfat. Toate erau în el şi el era în toate. Când a voit şi cum a voit, el l-a arătat, la timpul fixat de el, pe Cuvântul său, prin care le-a creat pe toate. Cuvântul său, pe care îl ţinea în el însuşi şi era nevăzut de lumea creată, l-a făcut să fie văzut, mai întâi, rostindu-l ca o voce; născând lumina din lumină, el trimite înţelepciunea sa ca Domn pentru creaţie. Şi acest Cuvânt, care la început era văzut doar de el, lumea însă nu-l putea vedea, l-a făcut văzut, pentru ca lumea, văzându-l pe el care apărea, să poată fi mântuită. Acesta este înţelepciunea care, intrând în lume, s-a arătat ca slujitorul lui Dumnezeu. Prin el au fost făcute toate, el însă vine numai de la Tatăl. Acesta a dat Legea şi Profeţii şi, dându-le, i-a constrâns, prin Duhul Sfânt, să vorbească astfel ca, primind inspiraţia de la puterea Tatălui, să vestească hotărârea şi voinţa Tatălui. Cuvântul, aşadar, s-a manifestat, aşa cum spune sfântul Ioan. Într-adevăr, acesta recapitulează cele spuse de profeţi, demonstrând că acesta este Cuvântul prin care toate s-au făcut. El spune astfel: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nimic nu a luat fiinţă (In 1,1.3). Şi, mai jos, spune: Lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit" (In 1,10-11). (cf. Din tratatul Contra ereziei lui Noetus de sfântul Hipolit, preot, cap. 9-12).

Sau mai putem spune împreună cu autorul anonim al Scrisorii către Diognet, o scriere din secolul II creştin: "Nici un om nu l-a văzut pe Dumnezeu, nici nu l-a cunoscut, ci el însuşi s-a manifestat. Şi s-a manifestat nu numai iubitor faţă de oameni, ci şi răbdător, blând, bun, fără mânie şi vrednic de crezare. Căci când nelegiuirea noastră a ajuns la culme şi a devenit clar că răsplata ei, pedeapsa şi moartea, erau iminente, atunci a venit timpul pe care Dumnezeu îl stabilise pentru a-şi face de acum cunoscută bunătatea şi puterea. Milostivindu-se de noi, a luat asupra sa păcatele noastre, l-a dat pe propriul său Fiu ca preţ de răscumpărare pentru noi, pe cel sfânt pentru cei nelegiuiţi, pe cel nevinovat pentru cei vinovaţi, pe cel drept pentru cei nedrepţi, pe cel nepieritor pentru cei care pier, pe cel nemuritor pentru cei muritori" (cf. Scrisoarea către Diognet, cap. 8, 5 - 9, 5).

Un tânăr care a trecut printr-o mare durere s-a rugat astfel: "O, Doamne, nu văd cum o să pot trece peste asta. Dar dacă faţa ta este întoarsă spre mine, cumva cred că am să reuşesc". Şi tocmai pentru a ne învăţa lucrul acesta a venit Mesia: că prin el faţa lui Dumnezeu este mereu întoarsă spre noi. Omul şi Dumnezeu sunt împreună în această afacere dureroasă a istoriei pământului. Nimic nu ne va putea despărţi de dragostea lui (cf. Rom 8,38-39). Într-adevăr: "În nimeni altul nu este mântuire, nici nu este un alt nume sub cer dat oamenilor în care să putem fi mântuiţi" (Fap 4,12). "Numele lui este: Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Părinte veşnic, Principe al păcii" (Is 9,6).

Sfântul Irineu din Lyon (130-202) spune: "Fiul lui Dumnezeu s-a coborât la noi într-un trup asemănător păcatului" (Rom 8,3), mai întâi, ca să condamne păcatul şi după ce l-a condamnat, să-l arunce afară din trup, apoi, ca să-l provoace pe om să devină asemenea lui, dându-i misiunea de a fi imitatorul lui Dumnezeu, orânduindu-l, sub ascultarea Tatălui, ca să-l vadă pe Dumnezeu şi să devină capabil de Tatăl. Cuvântul lui Dumnezeu, care locuieşte în om, s-a făcut Fiul Omului ca să-l obişnuiască pe om să-l primească pe Dumnezeu şi ca să-l obişnuiască pe Dumnezeu să locuiască în om".

Naşterea Domnului în Betleem ne vorbeşte de veşnica identificare a lui Dumnezeu cu problema omenească. El s-a născut şi a locuit între noi, a învăţat şi a făcut minuni în mijlocul nostru. Pentru mântuirea noastră, a suferit şi a murit, iar pentru îndreptăţirea noastră, a înviat şi s-a glorificat la dreapta Tatălui (cf. Rom 4,25), rămânând totuşi cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20).

Pe tot parcursul Adventului, prin lecturile biblice de la sfintele Liturghii, ni s-a arătat că Dumnezeu nu se schimbă: El este fidel faţă de sine şi faţă de noi. Acela care a creat lumea este acelaşi care l-a chemat pe Abraham şi care şi-a revelat numele lui Moise: Eu sunt acela care sunt... Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de iubire şi de dreptate (cf. Ex 3,14-15; 34,6). Dumnezeu nu se schimbă, el este Iubire dintotdeauna şi pentru totdeauna. Când în sânul Mariei, din voinţa Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt, s-a format Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om, creaţia a atins culmea sa. În noaptea lumii s-a aprins o nouă lumină, care s-a lăsat văzută de ochii simpli ai credinţei, de inima blândă şi umilă a celui care îl aşteaptă pe Mântuitorul. Numai cei care se deschid spre iubire sunt învăluiţi de lumina Naşterii. Aşa a fost în noaptea de la Betleem, şi aşa este şi astăzi.

În majoritatea fast-food-urilor, copiii au la dispoziţie terenuri de joacă cu labirinturi tunelate. Intrarea în aceste tuneluri depinde de capacitatea copilului de a trece testul înălţimii. Dacă au o înălţime mai mare de 1,20 m, au picat testul. Cu alte cuvinte, înălţimea le este biletul de intrare. Şi tot la fel, înălţimea ta (mândria ta) hotărăşte dacă împărăţia adusă de acest Prunc va fi şi ta. Suntem noi gata să ne plecăm pe genunchi în faţa ieslei până la nivelul unui copil, de unde să putem vedea cel mai bine minunea din iesle? "Adevărat vă spun că oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea" (Lc 18,17).

Psalmistul vestise că "Adevărul va răsări din pământ şi dreptatea va coborî din cer" (Ps 85,12). Sfântul Augustin (354-430), comentând acest verset, spunea: "Adevărul care este în sânul Tatălui a răsărit din pământ, adică din sânul unei mame luate din pământ. Adevărul s-a născut din Maria Fecioară" (En. in Ps 84,13). Adevărul care este în sânul Tatălui a răsărit din pământ, din sânul unei mame. Adevărul pe care cerul nu este îndeajuns să îl conţină a răsărit din pământ, din trupul Mariei. pentru a fi aşezat într-o iesle (cf. Sermones, 185,1)

"Cuvântul s-a făcut trup", a venit să locuiască în mijlocul nostru, este Emanuel, Dumnezeu care ni s-a făcut apropiat. Să contemplăm împreună acest mare mister de iubire, să ne lăsăm inima iluminată de lumina care străluceşte în peştera din Betleem! "Poate să se nască de mii de ori Cristos la Betleem, căci dacă nu se naşte şi în inima mea zadarnică este naşterea lui, căci rămâne tot afară şi fără loc", spunea poetul german, Johannes Scheffler (1624-1677), cunoscut sub pseudonimul Angelus Silesius, în "Pelerinul heruvim".

Dar cum se poate naşte Dumnezeu în mine şi din mine? Căci asta ni se spune azi, că şi din noi vrea să se nască Isus? Dietrich Bonhoeffer (1906-1945), pastor evanghelic german închis în 1943, din cauza opoziţiei politice şi creştine faţă de regimul nazist, a fost executat la doi ani după aceea. În ziua de dinaintea execuţiei, Bonhoeffer a condus un serviciul divin pentru ceilalţi deţinuţi. Unul dintre aceştia, un ofiţer britanic care a supravieţuit, a scris următoarele: "Bonhoeffer mi s-a părut întotdeauna că revărsa o atmosferă de fericire şi bucurie, chiar şi asupra celui mai mic incident, şi un sentiment de recunoştinţă adâncă pentru simplul fapt că era în viaţă. A fost unul dintre puţinii oameni pe care i-am întâlnit vreodată, pentru care Dumnezeu era real şi mereu aproape. În acea duminică de 8 aprilie 1945, pastorul Bonhoeffer a oficiat un scurt serviciu de închinare şi ne-a vorbit în aşa fel că ne-a atins inimile la toţi. A găsit cuvintele cele mai potrivite pentru a exprima spiritul detenţiei noastre şi gândurile şi hotărârile pe care ni le-a insuflat".

Jean-Paul Sartre (1905-1980), un filozof francez, reprezentant al existenţialismului, scriitor, jurnalist şi militant social, de Crăciunul anului 1940 era prizonier într-un lagăr german şi la cererea ortacilor de detenţie a scris piesa de teatru "Bariona" sau "Fiul tunetului". Fecioara Maria, în piesa lui Jean Paul Sartre, tocmai îl născuse pe Isus şi ca orice mamă îl contempla cu duioşie, conştientă şi copleşită de experienţa unică. Cristos e Fiul său, carne din carnea sa şi rod al sânului său. Laptele ei va deveni sângele lui Dumnezeu. Simte deopotrivă că Cristos e Fiul ei şi că e Dumnezeu. Îl priveşte şi se gândeşte: "Acest Dumnezeu e Fiul meu. Această carne divină e carnea mea. El e făcut din mine, are ochii mei şi această formă a gurii lui are forma gurii mele. Îmi seamănă. Dumnezeu îmi seamănă! Un Dumnezeu micuţ care poate fi luat în braţe şi acoperit de sărutări, un Dumnezeu cald care zâmbeşte şi respiră, care poate fi atins şi trăieşte".

Ei bine, da, Dumnezeu vrea să se nască şi în noi, din noi, Vrea să se poată spună despre el că ne seamănă. Dar noi o vrem să semănăm cu el? Fericitul Vladimir Ghika (1863-1954), într-una dintre cugetările sale, spune: "Domnul pentru a te mântui a luat forma ta. Iar acum e rândul tău să o iei pe a lui".

Închei cu gândurile episcopului nostru Iosif Păuleţ din scrisoarea pastorală de Crăciun 2019: "De Crăciun, totul parcă ne invită la bucurie, iar tradiţiile şi obiceiurile noastre ne ajută foarte mult în crearea unei atmosfere frumoase, dar nu trebuie uitat că acestea trebuie să fie doar nişte manifestări exterioare ale principalului motiv de bucurie pe care ni-l oferă Crăciunul: Naşterea lui Isus spre mântuirea noastră veşnică, iar în faţa acestui mister trebuie să ne plecăm genunchii, în semn de adoraţie şi recunoştinţă".

Crăciun binecuvântat tuturor!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la Sfânta Noapte de Crăciun - Anul A - 2019

Is 9,2-4.6-7; Ps 96,1-13; Tit 2,11-14; Lc 2,10-11; Lc 2,1-14

"Vă vestesc vouă o bucurie mare: astăzi vi s-a născut Mântuitorul, Cristos Domnul" (Lc 2,10-11).

Mesajul sintetizat al Crăciunului este acesta: "Un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat" (Is 9,6), căci "Cuvântul lui Dumnezeu şi-a luat trup şi a locuit printre noi" (In 1,14). Isus, născut la Betleem din Fecioara Maria, este mâna pe care Dumnezeu a întins-o omenirii, pentru a o face să iasă din nisipurile mişcătoare ale păcatului şi să o pună în picioare pe stâncă, stânca tare a Adevărului său şi a Iubirii sale (cf. Ps 40,3).

De aceea, sfântul Augustin (354-430) spunea: "Trezeşte-te, omule: pentru tine, Dumnezeu s-a făcut om. Trezeşte-te, tu, care dormi, şi ridică-te dintre morţi, iar Cristos te va lumina (Ef 5,14). Pentru tine, spun, Dumnezeu s-a făcut om. Ai fi fost mort pentru totdeauna dacă el nu s-ar fi născut în timp. Nu ai fi fost niciodată eliberat de trupul păcatului dacă el nu ar fi luat unul asemenea trupului păcatului. Ai fi trăit într-o mizerie continuă dacă el nu s-ar fi milostivit de tine. Nu ai fi revenit la viaţă dacă el nu ar fi întâlnit moartea ta. Te-ai fi prăbuşit dacă el nu ţi-ar fi venit în ajutor. Ai fi pierit dacă el n-ar fi venit" (cf. Din Predicile sfântului Augustin, 185).

Isus, "cel ce mântuieşte", acesta este numelui Pruncului venit la noi din cer (cf. Mt 1,21; Lc 1,31). El a fost trimis de Dumnezeu Tatăl pentru a ne salva de tot răul înrădăcinat în noi şi în istoria noastră. A fost trimis ca să ne mântuiască prin pătimirile şi moartea sa pe cruce. De aceea, nu întâmplător s-a născut într-o iesle în Betleem, lângă locul unde păşteau mieii care se aduceau jertfe la Templu, pentru că el însuşi era adevăratul Miel care ridică păcatul lumii (cf. In 1,29)!

Da, Isus Cristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu, conceput de Duhul Sfânt, s-a născut în Betleem din Fecioara Maria, pentru a ne mântui, cu tot ce recurge din acest mister: suferinţe, moarte, înviere şi glorificare la dreapta Tatălui, până când vom celebra cu bucurie şi recunoştinţă până la cea de-a doua lui venire, când ne va lua cu el în casa Tatălui său veşnic, în casa cea cu multe lăcaşuri (cf. In 14,2-3), în casa cea fără tânguire, ţipăt, durere şi moarte (cf. Ap 21,4), în casa palat pe care ne-a pregătit-o cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în cer (cf. In 5,17), casă palat de aur şi smaralde (cf. Ap 21,10-21), ca noi să putem vedea şi să ne împărtăşim de gloria sa (cf. In 17,24), să mâncăm şi să bem veşnic la masa lui (cf. Lc 14,15; 22,30), având onoarea de a fi îmbrăcaţi chiar de el cu haina de nuntă curăţită şi sfinţită în sângele său (cf. Ap 7,14) şi să fim serviţi chiar de el (cf. Lc 12,37).

Acum toată această descriere biblică ar părea desprinsă dintr-un basm frumos, dar să nu uităm că nici măcar basmele cele mai îndrăzneţe nu poate descrie realităţile paradisului pe care Isus a venit să ni-l redea, căci paradisul întrece infinit tot ceea ce am putut gândi sau dori pe acest pământ (cf. Ef 3,20), căci "lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el" (1Cor 2,9).

Bradul verde de Crăciun care are forma unui triunghi, este simbolul lui Dumnezeu cel întreit şi unic. Iar luminiţele, peteala, darurile şi dulciurile sunt un palid simbol a tot ceea ce ne-au Persoanele divine începând cu promisiunea mântuirii (cf. Gen 3,15), continuând cu primul Crăciun şi încheind cu venirea lui Isus de-a doua (cf. Lc 12,40).

Da, la venirea lui Isus de-a doua, în putere şi măreţie, se vor împlini în mod desăvârşit toate profeţiile care până atunci doar le vom citi şi medita. Abia atunci, aşa cum a vestit profetul Isaia cu şapte sute de ani înainte de naşterea lui Isus: "Poporul care umbla în întuneric va vedea lumina cea mare, căci atunci peste cei care locuiau în ţinutul întunecat al morţii va străluci lumina. Abia atunci el va mări bucuria poporului său şi va spori veselia lui. Abia atunci oamenii credincioşi se vor bucură înaintea sa cum se bucurau oamenii în timpul secerişului şi cum se veseleau pe pământ la împărţirea prăzilor. Abia atunci se vor bucura pe deplin, căci numai atunci jugul care îi apăsa, toiagul care le lovea spinarea şi biciul celui care îi asuprea, le va sfărâma ca în ziua victoriei asupra lui Madian. Căci un prunc ni s-a născut nouă, un fiu ni s-a dat nouă; semnul puterii este pe umerii lui. Iar numele lui este: Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Părinte veşnic, Principe al păcii. Stăpânirea lui va creşte necontenit iar pacea în vremea lui nu va avea hotar; abia atunci el va domni pe tronul lui David şi peste împărăţia lui; abia atunci el îşi va întări împărăţia întemeind-o pe judecată şi dreptate. Abia atunci pe toate acestea le va face Domnul oştirilor în iubirea sa fără margini" (cfr. Is 9,2-7). Abia atunci "va fi luată povara de pe umerii şi jugul de pe grumazul nostru" (Is 10,27).

Cu primul Crăciun, aşa cum ne spune psalmul responsorial 96 pe care l-am cântat în această Noapte preasfântă şi de vis, am început cântul cel nou pe care ni l-au adus şi ni l-au învăţat îngerii la naşterea lui Isus, cânt prin care binecuvântăm numele lui Dumnezeu şi lăudăm mântuirea lui, cânt prin care anunţăm tuturor neamurilor şi întregii creaţii afectate de păcat, mântuirea, slava şi minunile pe care le va împlini şi desăvârşi Dumnezeu prin Duhul Sfânt la cea de-a a doua venire a lui Isus, pentru ca toţi de pe pământul nostru să se bucure în faţa Domnului care vine, pentru că vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele în adevărul său (cf. Ps 96,1-13).

Încă de la primul Crăciun am început să intonăm împreună cu îngerii cerului acest cântec nou, cântec nou cuprins parţial şi în lecturile biblice pe care le-am proclamat în această Noapte Preasfântă: "Astăzi ni s-a născut Mântuitorul, Domnul nostru Isus Cristos" (Lc 2,11), astăzi "harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor. El ne învaţă să părăsim păcatul şi poftele lumeşti, pentru ca să trăim în lumea aceasta în cumpătare, în dreptate, şi în pietate, aşteptând fericirea de care sperăm să ne bucurăm, când se va arăta slava marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor, Isus Cristos. El s-a dat pe sine pentru noi, ca să ne răscumpere de toate păcatele şi să ne cureţe sufletele, spre a fi poporul lui, popor plin de râvnă pentru fapte bune" (Tit 2,11-14). Acesta este "cântul cel nou" şi "misterul" pe care noi ca Biserică îl celebrăm în această Noapte de vis. Harul lui Dumnezeu, bogat în bunătate şi duioşie, nu mai este ascuns, ci "s-a arătat", s-a manifestat în trup, şi-a arătat chipul la Betleem, în persoana Pruncului Isus venit să ne mântuiască, în timpul împăratului Cezar August.

Da, Isus, Fiul lui Dumnezeu, este care-i mântuieşte pe toţi cei care vin la el cu viaţa şi păcatele lor: iudei şi păgâni, bogaţi şi săraci, oameni de aproape şi de departe, credincioşi şi necredincioşi, şi orice creatură. Trebuie numai ca orice fiinţa umană să-l primească, rostind "da-ul" său, asemenea Mariei. În acea noapte a primului Crăciun, au primit Cuvântul întrupat Maria şi Iosif şi păstorii, care au format prima comunitate de credincioşi (cf. Lc 2,1-20). Acesta a fost doar începutul, căci comunitatea credincioşilor, Biserica, a început să crească chiar cu miile într-o singură zi şi va creşte până ce va cuprinde întreaga omenire de mântuit, comunitate formată începând cu cei din urmă, începând cei simpli, cu cei săraci în duh, cu cei mâhniţi, cu cei blânzi, cu cei care flămânzesc după dreptate (cf. Mt 5,3-10) şi terminând cu cei puternici, dar prioritate au cei din urmă.

În lume nu se suferă decât de o singură boală. Problema noastră fundamentală este una cardiacă. Avem nevoie să ne fie schimbată inima, avem nevoie de o inimă transformată. Deci, trebuie să ne convertim şi ne facem o inimă simplă. Henry Ward Beecher (1813-1887), un cleric american cunoscut pentru sprijinul său în abolirea sclaviei, spunea referitor de convertirea la care Dumnezeu ne cheamă: "Atunci când cineva se converteşte vizavi de semenii săi, e ca şi cum s-ar pocăi pe buza unei prăpăstii. Când se converteşte faţă de Lege e ca şi cum s-ar pocăi între fălcile crocodilului. Când se converteşte vizavi de sentimentul public e ca şi cum s-ar arunca într-o tufă de mărăcini. Dar când se converteşte faţă de Dumnezeu, se converteşte faţă de toată iubirea şi blândeţea lui. Dumnezeu primeşte sufletul lui aşa cum marea primeşte înotătorul, doar pentru a-l întoarce mai curat şi mai alb decât atunci când l-a primit". Trebuie să ne convertim la o inimă simplă şi umilă, cum simplu şi umil s-a arătat Cristos între noi.

Apropo de păstorii simplii, care au venit la ieslea lui Isus, unii comentatori observă faptul că păstorii, oameni care simbolizează sufletele simple, au fost primii care au venit la Isus la iesle şi l-au întâlnit pe Răscumpărătorul lor şi al lumii. Apoi mai observă că magii din Orient, reprezentându-i pe cei cu rang şi renume, au venit mult mai târziu. Comentatorii continuă: Păstorii, care locuiau aproape, au trebuit să parcurgă doar o mică distanţă mică pentru a ajunge la el (cf. Lc 2,15), în schimb magii care locuiau departe de "spiritul lui", au trebuit să parcurgă un drum lung şi anevoios, cu pericole şi capcane, pentru a putea ajunge la Betleem. Unora le-a fost suficient doar cântul şi chemarea îngerilor, pe când ceilalţi au avut nevoie de o stea minune şi de intermediari care să-i călăuzească şi să-i îndrume până la Betleem (cf. Mt 2,1-2). Ei bine, la fel este şi astăzi. Există suflete simple şi umile care "spiritual" locuiesc foarte aproape de Domnul. Ele sunt, să spunem aşa, vecinii săi şi pot să meargă cu uşurinţă să îl vadă. Dar cei mai mulţi dintre oamenii "moderni spiritual" locuiesc departe de Isus Cristos, de Cel care s-a întrupat şi a venit în mijlocul nostru. Trăiesc cu filosofii, afaceri şi ocupaţii lumeşti care îi absorb şi îi ţin la distanţă de iesle. Pentru ei este nevoie de semne şi minuni, de îndrumări şi peripeţii pentru a porni la drumul de întâlnire cu Isus, drum pe care Isus de mult timp s-a pornit în întâmpinarea lor.

Dar mai este un aspect de analizat: cum să devenim şi noi mame ale lui Isus? La această întrebare ne răspunde însuşi Isus: ascultând Cuvântul şi punându-l în practică (cf. Mt 12,49-50). Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226) spune: "Suntem mame ale lui Cristos când după ce îl purtăm în inima şi în trupul nostru prin intermediul iubirii divine şi al conştiinţei curate şi sincere, îl naştem apoi prin fapte sfinte care strălucesc pentru alţii ca exemplu".

Închei această consideraţie din Noaptea de Crăciun cu nişte cuvinte frumoase atribuite Papei Francisc: "De Crăciun Bradul verde eşti tu, atunci când rezişti împotriva vânturilor şi a greutăţilor vieţii. Globurile Pomului de Crăciun eşti tu, atunci când îţi colorezi viaţa cu cele mai frumoase virtuţi şi calităţi. Luminiţele de Crăciun eşti tu, când luminezi drumul celorlalţi cu bunătate, veselie, răbdare şi generozitate. Urarea de Crăciun eşti tu, când ierţi şi restabileşti pacea chiar dacă pentru asta trebuie să suferi!"

Crăciun Fericit şi Sărbători frumoase cu Isus, Maria şi Iosif!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica Sfintei Familii de la Nazaret - Anul A - 2019

Sir 3,3-7.14-17a; Ps 128; Col 3,12-21; Mt 2,13-15.19-23

Fericiţi sunt toţi cei care se tem de Domnul şi umblă pe căile sale (Ps 128,1)

După ce am sărbătorit Naşterea Mântuitorului, după ce am contemplat venirea lui Dumnezeu sub chip de prunc divin în mijlocul oamenilor, iată că Biserica ne propune astăzi spre contemplare sărbătoarea Sfintei Familii a lui Isus, Maria şi Iosif, Sfântă Familie de la Nazaret care este modelul tuturor familiilor creştine şi nu numai.

În afară, Isus era un copil cu totul obişnuit, însă purta într-însul o taină: taina divinităţii lui. Era Fiul Celui Preaînalt (cf. Lc 1,32). Maria era o mamă şi o soţie atentă şi respectată, iar în viaţa ei îşi găseau exerciţiul cele mai alese virtuţi, între care cea a tăcerii şi a cuvântului rostit cu măsură şi folos. Iosif era soţul drept şi ascultător de Dumnezeu în toate, aşa cum ne spune evanghelistul (cf. Mt 1,19). Virtutea care îl distingea între ceilalţi bărbaţi era umilinţa de a accepta ceea ce pentru alţii era greu să înţeleagă, de exemplu că, Maria a conceput un copil prin Duhul Sfânt şi că Isus va fi mântuitorul de păcate al omenirii (cf. Mt 1,20-21). Spre această familie de la Nazaret trebuie să privească toate familiile ca spre o şcoală în care se învaţă arta iubirii conjugale şi a căsnicie fericite.

Iată în continuare nişte elemente luate din lecturile biblice de astăzi care pot ajuta cuplurile să-şi clădească o căsnicie fericită:

I. AVEŢI ÎNCREDERE ÎN PURTAREA DE GRIJĂ A LUI DUMNEZEU. Evanghelia de astăzi ne spune că Dumnezeu a dejucat bine planurile ucigaşe ale lui Irod şi pe cele ale lui satan, care căutau să-l ucidă pe Isus chiar de la venirea sa pe lume, pe acel Isus care avea să fie biruitorul diavolului şi a lumii aflate în stăpânirea lui. Călătoria în Egipt, a fost mijlocul poruncit de Dumnezeu pentru a-l sustrage pe Prunc de la acele planuri criminale (cf. Mt 2,13-15.19-23). Fapta necugetată a lui Irod a dus la împlinire profeţia din Ieremia: "Un strigăt se aude din Rama, jale şi plânset amar; Rahela îşi plânge fiii şi refuză să fie mângâiată pentru fiii ei, căci nu mai sunt" (Ier 31,15). Dacă pe timpul lui Ieremia, Rama a fost locul unde duşmanii i-au adunat pe fiii lui Israel pentru deportarea în Babilon, acum Rama a fost locul unde Irod a ucis pruncii nevinovaţi, ca odinioară faraonul Egiptului (cf. Ex 1,22), în speranţa că-l va ucide şi pe moştenitorului tronului, ca odinioară Atalia, fiica idolatră a lui Ahaz şi Isabela, care a ucis pruncii regali pentru a-şi păstra domnia necuvenită (cf. 2Rg 11,1). Biblia ne spune că toţi cei care au căutat să-i ia viaţa pruncilor nevinovaţi, au sfârşit-o rău. Faraon a murit înecat. Atalia a murit ucisă cu pietre. Iar Irod a sfârşit mâncat de viermi de viu. Cel care i-a apărat pe pruncii nevinovaţi din istoria poporului ales, cel care l-a apărat pe pruncul Isus şi familia lui, ne va apăra şi pe noi cei de astăzi şi din toate timpurile care am devenit prin urmarea lui Isus "smeriţi ca nişte copilaşi" (Mt 18,3-4).

II. ACCEPTAŢI SUFERINŢA ÎN UMILINŢĂ CA DRUM PE CARE NU POATE UMBLA DIAVOLUL.

Copilului divin i-au fost date deja două nume în capitolul precedent: Isus, adică Dumnezeu Mântuitorul (cf. Mt 1,21) şi Emanuel, adică Dumnezeu cu noi (cf. Mt 1,23). În pericopa evanghelică de astăzi i se mai adaugă şi cel de "Nazarinean", adică dispreţuit (Mt 2, 23), căci el va fi timp de treizeci de ani, un cetăţean necunoscut al dispreţuitului Nazaret (cf. In 1,47). Fiul lui Dumnezeu venea printre oameni ca să-i mântuiască, să locuiască între ei şi să-i conducă, dar el avea să fie "dispreţuit şi părăsit de oameni" (cf. Is 53,3), ba mai mult el avea să fie ucis în mod ruşinos de către oameni (cf. Mt 16,21). Coborât în Egipt pentru a evita planul crud al lui Irod ce voia să-i ia viaţa, Isus devine adevărata viaţă; El recapitulează şi îşi asumă în persoana sa, întreaga istorie a lui Israel, ca şi pe aceea a oricărui om, devenind un "Adam" în relaţia cu Dumnezeu, Şi toate acestea au avut un singur scop, acela al răscumpărării prin umilinţă şi moarte al oamenilor păcătoşi. El era Fiul lui Dumnezeu şi Mesia, totuşi pentru a mântui lumea, trebuia să moară (cf. In 12,24). Acceptând cu umilinţă planul lui Dumnezeu de mântuire prin suferinţă şi moarte, el a fost ferit de cele mai puternice lovituri ale satanei, cel care nu se putea pleca. De aceea se naşte într-un grajd din cea mai mică cetate, Betleem (cf. Mih 5,2); de aceea coboară în Egiptul umilinţelor (cf. Os 11,1; Mt 2,13); de aceea se stabileşte în dispreţuitul Nazaret (cf. Mt 2,23); de aceea acceptă suferinţa şi moartea de răufăcător pe cruce (cf. Lc 24,26). Prin toate acestea Isus l-a lăsat pe diavol fără putere asupra lui. Nici nu ne dăm seama de foloasele umilinţei şi ale suferinţei în planul divin de mântuire. Să ne gândim numai la sfânta Rita de Cascia (1381-1457), care prin umilinţă şi suferinţă în tăcere şi-a mântuit soţul şi copii. Isus, înţelepciunea supremă a Tatălui ceresc, familia lui şi familiile sfinţilor le-au acceptat. Să le acceptăm şi noi şi nu vom regreta în veci.

III. DUMNEZEU ŞI IUBIREA SA TREBUIE SĂ FACĂ PARTE DIN CĂSNICIA CREŞTINILOR: "Frânghia împletită în trei nu se rupe uşor" (Quo 4,12). Când soţul şi soţia caută în primul rând să-i fie plăcuţi lui Dumnezeu, căsnicia lor se aseamănă cu o frânghie împletită în trei. Iubirea este cea mai importantă calitate într-o căsnicie. Lectura a doua de astăzi ne îndeamnă: "Fraţilor, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilinţă, cu blândeţe şi răbdare! Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă cineva are vreo plângere împotriva altuia, iertaţi-vă! Aşa cum v-a iertat Domnul, la fel să vă iertaţi şi voi! Însă mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu iubire, care este legătura desăvârşirii" (Col 3,12-14). Soţul şi soţia trebuie să-l imite pe Isus şi să manifeste o iubire plină de sacrificiu. Această iubire este "mortarul" care ţine laolaltă elementele unei căsnicii trainice. Prima lectură biblică de astăzi ne mai spune că a-i cinsti pe părinţi, a-i sprijini şi a avea răbdare cu ei la bătrâneţe nu-i numai un semn şi o garanţie de binecuvântări şi de prosperitate pentru fii, ci şi un mod concret de a-l cinsti pe Dumnezeu: "Ca unul care strânge comori este cel care o onorează pe mama sa. Cel care îl cinsteşte pe tatăl va fi bucurat de către fii săi şi, în ziua rugăciunii sale, va fi ascultat Sfântul" (Sir 3,4-5). Nu este uşor să clădeşti o căsnicie trainică şi fericită, mai ales în aceste "timpuri critice" (2Tim 3,1). Însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrul acesta este posibil.

IV. SOŢUL SĂ-ŞI EXERCITE AUTORITATEA CU IUBIRE! Această poruncă face parte din strategia divină negreşelnică şi din planul veşnic de mântuire a lui Dumnezeu, pe care cei drepţi îl acceptă cu credinţă. Modul în care un soţ îşi exercită autoritatea poate contribui mult la clădirea unei căsnicii trainice şi fericite. Biblia spune, "Capul oricărui bărbat este Cristos, capul femeii este bărbatul" (1Cor 11,3). Contextul acestei afirmaţii le arată soţilor că trebuie să-şi exercite autoritatea în acelaşi fel în care Cristos îşi exercită autoritatea asupra bărbatului. Isus nu s-a comportat niciodată aspru, ci a fost întotdeauna iubitor, bun, rezonabil, blând şi cu o inimă umilă (Mt 11,28-30). Atât în public, cât şi în particular, prin cuvintele lor respectuoase şi prin acţiunile lor pline de compasiune, soţii arată că îşi preţuiesc soţiile (Prov 31,28), că le dau onoare ca unui "vas mai slab" (1Pt 3,7).

V. SOŢIILE SĂ SE SUPUNĂ CU UMILINŢĂ SOŢILOR. Şi această poruncă face parte din strategia divină negreşelnică şi din planul veşnic de mântuire a lui Dumnezeu, pe care cei drepţi îl acceptă cu credinţă. Iubirea faţă de Dumnezeu ne ajută pe toţi să ne umilim sub mâna sa puternică (cf. 1Pt 5,6). O modalitate importantă prin care o soţie supusă arată respect faţă de autoritatea lui Dumnezeu este aceea de a colabora cu soţul ei şi de a-l susţine. Biblia spune: "Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, cum se cuvine în Domnul!" (Col 3,18). Realist vorbind, nu toate deciziile unui soţ vor fi pe placul soţiei. Totuşi, dacă deciziile sale nu contravin legilor lui Dumnezeu, o soţie care manifestă supunere va fi dispusă să le accepte (cf. 1Pt 3,1). Soţia are un rol onorabil, fiind "tovarăşa de viaţă", sau partenera soţului (cf. Mal 2,14). Ea are o contribuţie valoroasă la deciziile familiei exprimându-şi în mod respectuos gândurile şi sentimentele şi rămânând totuşi supusă. Un soţ înţelept ascultă cu atenţie ce are de spus soţia sa (cf. Prov 31,10-31). Supunerea plină de iubire promovează bucuria, pacea şi armonia în familie. Ca urmare, soţii şi soţiile au satisfacţia de a şti că sunt plăcuţi în ochii lui Dumnezeu (cf. Ef 5,22).

VI. IERTAŢI-VĂ CU MĂRINIMIE UNII PE ALŢII. Un alt element esenţial al unei căsnicii trainice este iertarea. Legătura conjugală se consolidează când soţii şi soţiile continuă să se suporte unii pe alţii şi să se ierte cu mărinimie unii pe alţii (cf. Col 3,13). Pe de altă parte, legătura conjugală slăbeşte când soţul şi soţia ţin evidenţa supărărilor din trecut, pe care le folosesc deseori ca "gloanţe" în conflictele care apar ulterior. Aşa cum fisurile pot şubrezi o clădire, tot aşa nemulţumirile şi resentimentele pot şubrezi inima noastră, făcând să ne fie mai greu să iertăm. În schimb, legătura conjugală se întăreşte atunci când soţul şi soţia se iartă unul pe altul, aşa cum îi iartă şi Dumnezeu (cf. Mih 7,18-19).

Iubirea adevărată "nu ţine cont de răul primit". De fapt, "iubirea acoperă o mulţime de păcate" (1Cor 13,4-5; 1Pt 4,8). Iubirea nu stabileşte o limită a numărului de păcate pe care le putem ierta. Când apostolul Petru l-a întrebat pe Isus de câte ori trebuia să ierte pe cineva, el i-a răspuns, "De şaptezeci de ori câte şapte" (Mt 18,21-22). Prin aceste cuvinte, Isus a arătat că nu există nici o limită a numărului de ocazii în care un creştin trebuie să-i ierte pe alţii (cf. Prov 10,12). Pentru a lupta împotriva tendinţei de a fi neiertători, soţii trebuie să cultivaţi o atitudine plină de recunoştinţă şi de apreciere. Faceţi-vă obiceiul de a vă lăuda cu sinceritate partenerul (cf. Col 3,15). Astfel, veţi simţi pacea minţii, unitatea şi binecuvântările divine de care au parte cei dispuşi să ierte (cf. Rom 14,19).

VII. APLICAŢI REGULA DE AUR. "Aşa cum vreţi să vă facă vouă oamenii, aşa să le faceţi şi voi lor" (Lc 6,31). Prin aceste cuvinte, Isus a arătat că ar trebui să-i tratăm pe alţii aşa cum ne-ar plăcea nouă să fim trataţi şi să nu întoarcem rău pentru rău. În căsnicie, aceasta înseamnă ca soţii să ofere ceea ce speră să primim înapoi. Biblia ne îndeamnă să nu spunem cu cei răi: "Cum mi-a făcut el, aşa-i voi face şi eu" (Prov 24,29). Biblia spune: "Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi" (Prov 16,32). E nevoie de tărie morală pentru a-l imita pe Isus Cristos şi a face ceea ce el a poruncit, stăpânire de sine. Un bărbat care îşi agresează verbal sau fizic soţia nu este nici pe departe un bărbat adevărat. Mai mult, el îşi va pierde prietenia cu Dumnezeu. Psalmistul David, care a fost un bărbat puternic şi curajos, a spus, "Înfuriaţi-vă, dar nu păcătuiţi! Vorbiţi în inima voastră, în patul vostru şi tăceţi" (Ps 4,4).

Închei cu spusa psalmistului: "Ferice de oricine se teme de Domnul, el va fi fericit şi toate îi vor merge bine" (Ps 128,1-2). Omul păcătos îşi închipuie că ajunge mai uşor la fericire îmbunătăţindu-şi situaţia materială, dar Biblia spune: "Modul vostru de a fi să nu fie călăuzit de pofta de bani, mulţumiţi-vă cu ceea ce aveţi, căci el însuşi a zis: Nu te voi mai lăsa, nici nu te voi abandona" (Evr 13,5). Omul este nefericit pentru că este păcătos. Să înceapă prin a se întoarce la Dumnezeu. "Evlavia este de folos la toate" (1Tim 4,8), căci fericirea izvorăşte din favoarea divină (cf. Ps 37,4).

Sfântă Familie de la Nazaret, luminează, întăreşte şi apără familiile noastre!
Amin!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 3-a din Advent (Gaudete) - Anul A - 2019

Is 35,1-6a.10; Ps 146; Iac 5,7-10; Mt 11,2-11.

"Vino, Doamne şi ne mântuieşte" (Is 35,4)!

Duminica a treia din Advent, datorită lecturilor biblice pline de speranţa mântuirii apropiate, a rugăciunilor şi a cântărilor pline de bucurie, a florilor de pe altar şi a culorii roz de pe veşminte, poartă frumosul nume de "Duminica Gaudete", Duminica bucuriei.

Lecturile biblice de astăzi exprimă bucuria, iubirea şi speranţa, care sunt strâns legate între ele, întoarcerea în patrie, bucuria vindecării, bucuria pentru eliberarea recucerită. Cristos vine să conducă omenirea rătăcită, descurajată şi obosită la reîntoarcerea la Dumnezeu. El este capul celor răscumpăraţi. Eliberarea cere timp şi oboseală, iar bucuria este o etapă care ne trimite la speranţă, la ţinta finală, bucuria şi mântuirea veşnică.

Prima lectură biblică de astăzi (cf. Is 35,1-10) şi psalmul responsorial 146 ne prezintă bucuria întoarcerii în patrie, bucuria vindecării, bucuria pentru libertatea redobândită de la glorioasa venire a împărăţiei Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, glorioasă venire pe care o aşteptăm alături de comemorarea anuală liturgică a Naşterii sale la Betleem. Profetul Isaia ne spune că printre realizările de la venirea de a doua în slavă şi în strălucire a lui Mesia, sfinţii, aleşii, mântuiţii se vor încuraja reciproc. Atunci toate tipurile de neputinţe vor fi îndepărtate. Atunci toate se vor umple de bucurie: deşertul care se va transforma în grădină bine udată şi mănoasă; exilaţii fericiţi se vor întoarce în adevărata patrie pe "calea sfinţeniei", iar Isus glorificat îi va conduce în casa Tatălui său ceresc, casă cu multe lăcaşuri, lăcaşuri pregătite de cele trei Persoane divine, ca urmare a naşterii, învăţăturii, suferinţelor, morţii, învierii şi glorificării lui Isus, prin puterea Duhului lui Isus şi al Tatălui.

În psalmul 146, psalmistul după ce ne explică în prima parte de ce Dumnezeu, şi nu omul, este vrednic de încredere deplină şi neclintită, căci până şi cei mai buni oameni tot oameni muritori sunt, oameni care nu numai că pot mântui pe alţii, dar nu se pot mântui nici pe ei înşişi, căci la moarte se întorc în ţărână şi în aceeaşi zi se destramă şi planurile lor.

De aceea, partea a doua a psalmului 146, parte pe care am cântat-o şi noi astăzi, ne vorbeşte despre calea fericirii, a ajutorului şi a speranţei este de a ne bizui pe Dumnezeul lui Iacob, care este Dumnezeul celor smeriţi şi lipsiţi de putere. Psalmistul evocă câteva din motivele pentru care Dumnezeu este vrednic de toată încrederea noastră: Dumnezeu este atotputernic, el a făcut cerurile, pământul, marea şi toate creaturile din univers. El este adevărul cel veşnic, care nu minte şi nici nu poate fi minţit, care nu se înşală şi nici nu poate fi înşelat. El este apărătorul celor neajutoraţi, cel care are grijă ca drepţilor smeriţi să li se facă dreptate, chiar dacă valurile par să le fie potrivnice, până la urmă dreptatea lor va triumfa. El este cel ce poartă de grijă, cel care dăruieşte hrană celor flămânzi, atât pe plan spiritual cât şi fizic. El ne introduce în lăcaşul ospăţului său şi la masa sa îmbelşugată. El îi eliberează pe aleşii captivi de asuprirea oamenilor, de lanţurile păcatului, de strânsoarea lumii, de robia diavolului şi de traiul egoist. El este cel ce dăruieşte vederea pe plan fizic şi spiritual. Nici o vindecare nu este prea grea pentru el. El este cel care înalţă, căci înalţă duhul celor doborâţi de întristare sau descurajare, ale celor încovoiaţi de poverile îngrijorării, ale suferinţelor, ale necazurilor şi ale durerilor. El este cel care-i iubeşte pe oamenii care păzesc legea şi fac binele. El se preocupă de bunăstarea străinilor, a călătorilor şi a exilaţilor. El este prietenul celor îndoliaţi, căci îi susţine pe cei fără tată si pe văduve, precum şi pe toţi cei lipsiţi de ajutor din partea oamenilor. El este cel ce judecă răul, căci zădărniceşte planurile cele mai iscusite ale oamenilor răi, făcând ca drumul celor răi să sfârşească în ruină. El este Regele veşnic care împarte veşnicia sa cu aleşii săi, în contrast cu vremelnicia omului. Domnul va domni în veac, din generaţie în generaţie! De aceea psalmul 146 se încheie cu îndemnul: Lăudaţi pe Domnul!

O alergătoare de renume mondial a fost invitată în 1979 să participe la o cursă în Connecticut, SUA. În dimineaţa cursei, a pornit cu maşina din New York, fiind direcţionată prin telefon înspre destinaţie. Până la urmă s-a rătăcit. A oprit la o benzinărie şi a cerut ajutor. Din câte ştia, startul cursei avea să se dea în parcarea unui mall. Unul dintre angajaţii benzinăriei ştia că o astfel de cursă urma să înceapă la câţiva kilometri distanţă. Când a ajuns acolo, atleta a avut bucuria să observe doar câţiva alergători. Deci o cursă mult mai uşoară decât se aşteptase. S-a grăbit către biroul de înscrieri, şi-a spus numele şi a fost surprinsă de entuziasmul oficialilor de a avea ca participant o atletă de asemenea calibru. Nu, nu fuseseră înştiinţaţi de aceasta, dar dacă se grăbea să se echipeze şi să-şi pună numărul, putea fi gata pentru start. Atleta noastră a alergat şi bineînţeles, a câştigat fără mare greutate, cu o diferenţă de 4 minute faţă de domnul de pe locul 2. Doar după cursă, când nu a primit nici un plic cu premiul aşteptat, şi-a dat seama că aceea nu a fost cursa la care fusese invitată, cursă care se desfăşurase la câţiva kilometri mai sus, în alt oraş. Atleta se aşezase la linia de start care nu trebuia, alergase în cursa care nu trebuia şi ratase şansa de a câştiga un premiu valoros.

În Evanghelia de astăzi, Ioan Botezătorul, din închisoare, i-a trimis pe unii dintre discipolii să-l ca să-l întrebe pe Isus: "Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul?" Isus, răspunzând, le-a spus: "Mergeţi şi faceţi-i cunoscut lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună! Şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine" (cf. Mt 11,4-6). Toate acestea fusese promise de Dumnezeu pentru Mesia (cf. Is 61,1-3). Confirmându-i-se această veste bună, Ioan Botezătorul a putut muri liniştit în închisoare, căci a aşteptat pe cine trebuia şi s-a jertfit pentru cel care îi va da premiul cel mare.

În altă ordine de idei, Ioan Botezătorul, ca maestru al ucenicilor săi, îi trimite azi pe ucenici la Isus pentru a afla adevărul mântuirii chiar de la autorul ei. Ei au trebuit să îndure despărţirea de Ioan pentru a învaţă mântuirea de la Isus. O suferinţă uşoară, dar o răsplată mare (cf. Înţ 3,5). Ioan Botezătorul, a fost un profesor pentru ucenicii săi, dar şi pentru noi. Biblia ne spune că Isus suferă toate împreună cu noi, dar şi că Isus cântă împreună cu noi în bucuriile noastre (cf. Evr 12,2).

Suntem în preajma Crăciunului, când Biserica prin Antifona de la intrare ne zice: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! Bunăvoinţa voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor! Domnul este aproape" (Fil 4,4-5)! Oare alergăm pentru cursa cu premii sau alergăm pentru alte curse fără premii? Căci mulţi creştini sunt cu ochii după Moş Crăciun, după sănii cu reni, după lumini artificiale şi după alimente perisabile, dar uită de Isus, darul lui Dumnezeu pentru ei, uită de îngerii care-l însoţesc pe el şi pe ei, uită de luminile cerului şi de bunurile lui veşnice. Pentru a ajunge în aceste bucurii trebuie să ne convingem mai întâi pe noi şi apoi pe cei din jurul nostru, asemenea lui Ioan Botezătorul din Evanghelia de astăzi şi asemenea sfinţilor.

Când Benjamin Franklin (1706-1790), este una dintre cele mai cunoscute personalităţi din istoria Statelor Unite, un diplomat, om de ştiinţă, inventator, filozof, profesor şi om politic, când a dorit să trezească interesul oamenilor din Philadelphia pentru iluminatul stradal, nu a căutat să-i convingă doar cu vorbe, ci a suspendat o lampă frumoasă chiar în dreptul casei sale; a păstrat-o curată pentru ca lumina să se reverse frumos. În fiecare seară, la căderea întunericului, o aprindea cu grijă. Oamenii care treceau pe-acolo vedeau că lumina îi ajuta să calce cu siguranţă pe pietrele alunecoase ce pavau strada. Şi alţii şi-au aprins lămpi în dreptul caselor lor şi nu peste mult timp Philadelphia s-a convins de faptul că iluminatul stradal era o necesitate. Când oamenii vor vedea pacea şi bucuria din viaţa noastră în Cristos, îşi vor recunoaşte şi ei nevoia de el. Mărturia noastră personală poate fi exact ceea ce aşteaptă ceilalţi!

Ce spuneau oamenii care îl întâlneau pe Isus? "Toate le-a făcut bine; chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească" (Mc 7,37). "Cum poate un Om să facă asemenea semne" (In 9,16)? "Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta" (In 7,46). "Isus pe unde a trecut a făcut numai bine, vindecându-i pe toţi cei care erau stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el. Noi suntem martori la tot ce a făcut în ţinutul iudeilor şi în Ierusalim" (cf. Fap 10,38-39).

Cu mulţi ani în urmă, în Persia conducea un monarh care îşi iubea mult poporul. Pentru a-l cunoaşte mai bine, avea obiceiul să intre în mijlocul lui travestit în cele mai diferite feluri. Într-o zi, s-a dus, îmbrăcat în hainele unui mizerabil, într-o piaţă mare, a luat loc într-un colţ şi a făcut cunoştinţă cu un măturător. În fiecare zi se întorcea şi se aşeza alături de el, împărţea cu el mâncarea şi vorbeau atât de mult încât sărmanul s-a ataşat de necunoscut. Până când împăratul i-a descoperit adevărata lui identitate şi i-a cerut să-şi aleagă un dar care să-i amintească de el. Omul l-a privit tulburat, apoi a spus: "V-aţi lăsat palatul somptuos pentru a veni aici în fiecare zi să împărtăşiţi viaţa mea dură şi mizeria mea. Altora le-aţi fi putut dărui bogăţii, dar v-aţi dăruit mie. De aceea, vă cer numai un singur lucru: să nu mă lipsiţi niciodată de prietenia dumneavoastră".

Aceasta a făcut-o Mântuitorul Isus! Dar tot astfel trebuie să facem şi noi, căci Isus a spus: "Pildă v-am dat ca precum am făcut eu, să faceţi şi voi" (In 13,15). Şi iarăşi: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri" (Mt 5,16)!

În ziua de 13 decembrie este înscris în calendarul catolic, sfântul Autbert (600-669), un francez, un episcop de Cambrai. Amintesc de el pentru că numele episcopului Autbert este legat de mai mulţi laici, bărbaţi şi femei de seamă, care sub îndrumarea sa, s-au convertit, au lăsat viaţa lumească şi au intrat în viaţă religioasă. Iată pe câţiva dintre cuceriţii episcopului Autbert pentru Cristos: l-a convins pe contele Vincent Madelgarius (+ 677) să intre în viaţa monahală şi să ajungă sfânt; a convins-o pe soţia lui Vincent, sfânta Waldetrudis (612-688) şi pe cei patru copii ai lor să ajungă sfinţi: Landericus, Madelberta, Aldetrudis şi Dentelin. A încurajat-o apoi şi pe sora lui Waldetrudis, pe sfânta Aldegonda (639-684), căsătorită cu Endo, fiul regelui Angliei, să lase viaţa lumească şi în anul 661 să intre amândoi în mănăstire şi să ajungă sfinţi. Aldegonda, ca şi Waldetrudis, erau fiicele a sfintei Bertilla de Mareuil (+ 687) şi a sfântului Walbert (+ 668).

Apoi, a condus-o în mănăstirea din Maubeuge pe sfânta Amalburga (+ 690), sora lui Pippin din Landen (580-640), ce a fost căsătorită cu contele Witger, ducele Lorenei, care împreună cu soţul ei au născut şi crescut cinci copii sfinţi: Emebert, Reineldis, Pharaildis, Ermelindis şi Gudula (+714). Amalberga s-a alăturat comunităţii monahale de la Abaţia Maubeuge după naşterea fiicei sale celei mai mici, sfânta Gudula. Tot sub îngrijirea pastorală a lui Autbert, un tânăr nobil din Cambrai, pe nume Landelin (c.625-686), care a ajuns tâlhar, a fost ajutat să se întoarcă. Când Landelin s-a întors, Autbert l-a călăuzit atât de bine că a devenit călugăr, stareţ şi sfânt. Lumina sfântului episcop Autbert, a luminat sufletele multor oameni. Exemplele şi lumina noastră convertesc oare pe cineva?

Chemarea la bucurie este în centru atenţiei astăzi, iar despre bucurie sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997), spunea: "Bucuria este rugăciune, bucuria este putere, bucuria este iubire, bucuria este plasa iubirii cu care se pot prinde sufletele". Sfântul martir Apoloniu (+ 303) spunea: "Fără bucurie se stinge văpaia dragostei de Dumnezeu din sufletul omenesc". Iar unul dintre cele mai vechi documente ale Bisericii, Păstorul lui Hermas, spune: "Doamne, depărtează de la mine întristarea, fiindcă ea este sora îndoielii şi a mâniei; ea îl supără pe Duhul Sfânt şi chiar îl alungă. Îmbracă-mă cu haina bucuriei şi a speranţei care totdeauna îţi sunt totdeauna plăcute!"

De aceea, sfântul Iacob ne spune că "Trebuie să avem răbdare asemenea semănătorului şi să nu ne plângem, să suferim ca profeţii şi să ne întărim inimile pentru că venirea Domnului este aproape, ba chiar înaintea uşii" (cf. Iac 5,7-10) Şi când Domnul va sosi ne va da mângâiere tuturor celor care am trecut prin Şcoala suferinţei şi ne va răsplăti pe fiecare. (cf. Is 35,4).

Un misionar contemporan trecut de curând la cele veşnice împreună cu soţia lui s-au rugat Domnului ca să ajungă să se înscrie în cursa cea adevărată prevăzută cu premiul cel mare. Şi Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea dându-le 14 ani de puşcărie în temniţele comuniste. La eliberarea lor din această "încercare", au mărturisit că au tras cele mai mari foloase, căci s-au întărit şi maturizat în credinţă; au putut vesti şi întări pe alţi deţinuţi în Cristos; au putut concepe nişte cărţi care au văzut lumina tiparului, cărţi pentru care de altfel n-ar fi avut timp; şi nu în ultimul rând au fost împodobiţi cu giuvaieruri şi pregătiţi pentru Nunta veşnică.

Un alt exemplu: Unui creştin din timpul colectivizării după ce i-au fost luate ogoarele, animalele, uneltele şi multe lucruri din casă, atunci când soţia i-a spus: "Ne-au luat totul", omul s-a uitat prin casă şi a văzut că o carte de rugăciuni cu cântări care nu i-a fost luată, i-a spus soţiei: "Ne-a rămas cartea de rugăciuni cu cântări, hai să ne rugăm şi cântăm Domnului!" Şi s-au rugat şi au cântat şi au primit binecuvântarea promisă în Scriptură: "Au primit cu bucurie răpirea averilor ca unii care ştiau că au în ceruri o avuţie mai bună care dăinuie" (cf. Evr 10,34).

Deci, apostolul Iacob îi cere creştinului, aflat pe drumul mântuirii, iertare şi perseverenţă, nu rebeliune şi abandon. Răbdarea este rodul iubirii, bucuriei şi al voinţei de a-l ajuta pe celălalt să se poată elibera de păcat şi de indiferenţă. Răbdarea singură ştie că împărăţia lui Dumnezeu se zideşte încet. Amin.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 3-a din Advent (Gaudete) - Anul A - 2019

Is 35,1-6a.10; Ps 146; Iac 5,7-10; Mt 11,2-11.

"Vino, Doamne şi ne mântuieşte" (Is 35,4)!

Duminica a treia din Advent, datorită lecturilor biblice pline de speranţa mântuirii apropiate, a rugăciunilor şi a cântărilor pline de bucurie, a florilor de pe altar şi a culorii roz de pe veşminte, poartă frumosul nume de "Duminica Gaudete", Duminica bucuriei.

Lecturile biblice de astăzi exprimă bucuria, iubirea şi speranţa, care sunt strâns legate între ele, întoarcerea în patrie, bucuria vindecării, bucuria pentru eliberarea recucerită. Cristos vine să conducă omenirea rătăcită, descurajată şi obosită la reîntoarcerea la Dumnezeu. El este capul celor răscumpăraţi. Eliberarea cere timp şi oboseală, iar bucuria este o etapă care ne trimite la speranţă, la ţinta finală, bucuria şi mântuirea veşnică.

Prima lectură biblică de astăzi (cf. Is 35,1-10) şi psalmul responsorial 146 ne prezintă bucuria întoarcerii în patrie, bucuria vindecării, bucuria pentru libertatea redobândită de la glorioasa venire a împărăţiei Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, glorioasă venire pe care o aşteptăm alături de comemorarea anuală liturgică a Naşterii sale la Betleem. Profetul Isaia ne spune că printre realizările de la venirea de a doua în slavă şi în strălucire a lui Mesia, sfinţii, aleşii, mântuiţii se vor încuraja reciproc. Atunci toate tipurile de neputinţe vor fi îndepărtate. Atunci toate se vor umple de bucurie: deşertul care se va transforma în grădină bine udată şi mănoasă; exilaţii fericiţi se vor întoarce în adevărata patrie pe "calea sfinţeniei", iar Isus glorificat îi va conduce în casa Tatălui său ceresc, casă cu multe lăcaşuri, lăcaşuri pregătite de cele trei Persoane divine, ca urmare a naşterii, învăţăturii, suferinţelor, morţii, învierii şi glorificării lui Isus, prin puterea Duhului lui Isus şi al Tatălui.

În psalmul 146, psalmistul după ce ne explică în prima parte de ce Dumnezeu, şi nu omul, este vrednic de încredere deplină şi neclintită, căci până şi cei mai buni oameni tot oameni muritori sunt, oameni care nu numai că pot mântui pe alţii, dar nu se pot mântui nici pe ei înşişi, căci la moarte se întorc în ţărână şi în aceeaşi zi se destramă şi planurile lor.

De aceea, partea a doua a psalmului 146, parte pe care am cântat-o şi noi astăzi, ne vorbeşte despre calea fericirii, a ajutorului şi a speranţei este de a ne bizui pe Dumnezeul lui Iacob, care este Dumnezeul celor smeriţi şi lipsiţi de putere. Psalmistul evocă câteva din motivele pentru care Dumnezeu este vrednic de toată încrederea noastră: Dumnezeu este atotputernic, el a făcut cerurile, pământul, marea şi toate creaturile din univers. El este adevărul cel veşnic, care nu minte şi nici nu poate fi minţit, care nu se înşală şi nici nu poate fi înşelat. El este apărătorul celor neajutoraţi, cel care are grijă ca drepţilor smeriţi să li se facă dreptate, chiar dacă valurile par să le fie potrivnice, până la urmă dreptatea lor va triumfa. El este cel ce poartă de grijă, cel care dăruieşte hrană celor flămânzi, atât pe plan spiritual cât şi fizic. El ne introduce în lăcaşul ospăţului său şi la masa sa îmbelşugată. El îi eliberează pe aleşii captivi de asuprirea oamenilor, de lanţurile păcatului, de strânsoarea lumii, de robia diavolului şi de traiul egoist. El este cel ce dăruieşte vederea pe plan fizic şi spiritual. Nici o vindecare nu este prea grea pentru el. El este cel care înalţă, căci înalţă duhul celor doborâţi de întristare sau descurajare, ale celor încovoiaţi de poverile îngrijorării, ale suferinţelor, ale necazurilor şi ale durerilor. El este cel care-i iubeşte pe oamenii care păzesc legea şi fac binele. El se preocupă de bunăstarea străinilor, a călătorilor şi a exilaţilor. El este prietenul celor îndoliaţi, căci îi susţine pe cei fără tată si pe văduve, precum şi pe toţi cei lipsiţi de ajutor din partea oamenilor. El este cel ce judecă răul, căci zădărniceşte planurile cele mai iscusite ale oamenilor răi, făcând ca drumul celor răi să sfârşească în ruină. El este Regele veşnic care împarte veşnicia sa cu aleşii săi, în contrast cu vremelnicia omului. Domnul va domni în veac, din generaţie în generaţie! De aceea psalmul 146 se încheie cu îndemnul: Lăudaţi pe Domnul!

O alergătoare de renume mondial a fost invitată în 1979 să participe la o cursă în Connecticut, SUA. În dimineaţa cursei, a pornit cu maşina din New York, fiind direcţionată prin telefon înspre destinaţie. Până la urmă s-a rătăcit. A oprit la o benzinărie şi a cerut ajutor. Din câte ştia, startul cursei avea să se dea în parcarea unui mall. Unul dintre angajaţii benzinăriei ştia că o astfel de cursă urma să înceapă la câţiva kilometri distanţă. Când a ajuns acolo, atleta a avut bucuria să observe doar câţiva alergători. Deci o cursă mult mai uşoară decât se aşteptase. S-a grăbit către biroul de înscrieri, şi-a spus numele şi a fost surprinsă de entuziasmul oficialilor de a avea ca participant o atletă de asemenea calibru. Nu, nu fuseseră înştiinţaţi de aceasta, dar dacă se grăbea să se echipeze şi să-şi pună numărul, putea fi gata pentru start. Atleta noastră a alergat şi bineînţeles, a câştigat fără mare greutate, cu o diferenţă de 4 minute faţă de domnul de pe locul 2. Doar după cursă, când nu a primit nici un plic cu premiul aşteptat, şi-a dat seama că aceea nu a fost cursa la care fusese invitată, cursă care se desfăşurase la câţiva kilometri mai sus, în alt oraş. Atleta se aşezase la linia de start care nu trebuia, alergase în cursa care nu trebuia şi ratase şansa de a câştiga un premiu valoros.

În Evanghelia de astăzi, Ioan Botezătorul, din închisoare, i-a trimis pe unii dintre discipolii să-l ca să-l întrebe pe Isus: "Tu eşti cel care trebuie să vină, sau să aşteptăm un altul?" Isus, răspunzând, le-a spus: "Mergeţi şi faceţi-i cunoscut lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună! Şi fericit este cel care nu se scandalizează de mine" (cf. Mt 11,4-6). Toate acestea fusese promise de Dumnezeu pentru Mesia (cf. Is 61,1-3). Confirmându-i-se această veste bună, Ioan Botezătorul a putut muri liniştit în închisoare, căci a aşteptat pe cine trebuia şi s-a jertfit pentru cel care îi va da premiul cel mare.

În altă ordine de idei, Ioan Botezătorul, ca maestru al ucenicilor săi, îi trimite azi pe ucenici la Isus pentru a afla adevărul mântuirii chiar de la autorul ei. Ei au trebuit să îndure despărţirea de Ioan pentru a învaţă mântuirea de la Isus. O suferinţă uşoară, dar o răsplată mare (cf. Înţ 3,5). Ioan Botezătorul, a fost un profesor pentru ucenicii săi, dar şi pentru noi. Biblia ne spune că Isus suferă toate împreună cu noi, dar şi că Isus cântă împreună cu noi în bucuriile noastre (cf. Evr 12,2).

Suntem în preajma Crăciunului, când Biserica prin Antifona de la intrare ne zice: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! Bunăvoinţa voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor! Domnul este aproape" (Fil 4,4-5)! Oare alergăm pentru cursa cu premii sau alergăm pentru alte curse fără premii? Căci mulţi creştini sunt cu ochii după Moş Crăciun, după sănii cu reni, după lumini artificiale şi după alimente perisabile, dar uită de Isus, darul lui Dumnezeu pentru ei, uită de îngerii care-l însoţesc pe el şi pe ei, uită de luminile cerului şi de bunurile lui veşnice. Pentru a ajunge în aceste bucurii trebuie să ne convingem mai întâi pe noi şi apoi pe cei din jurul nostru, asemenea lui Ioan Botezătorul din Evanghelia de astăzi şi asemenea sfinţilor.

Când Benjamin Franklin (1706-1790), este una dintre cele mai cunoscute personalităţi din istoria Statelor Unite, un diplomat, om de ştiinţă, inventator, filozof, profesor şi om politic, când a dorit să trezească interesul oamenilor din Philadelphia pentru iluminatul stradal, nu a căutat să-i convingă doar cu vorbe, ci a suspendat o lampă frumoasă chiar în dreptul casei sale; a păstrat-o curată pentru ca lumina să se reverse frumos. În fiecare seară, la căderea întunericului, o aprindea cu grijă. Oamenii care treceau pe-acolo vedeau că lumina îi ajuta să calce cu siguranţă pe pietrele alunecoase ce pavau strada. Şi alţii şi-au aprins lămpi în dreptul caselor lor şi nu peste mult timp Philadelphia s-a convins de faptul că iluminatul stradal era o necesitate. Când oamenii vor vedea pacea şi bucuria din viaţa noastră în Cristos, îşi vor recunoaşte şi ei nevoia de el. Mărturia noastră personală poate fi exact ceea ce aşteaptă ceilalţi!

Ce spuneau oamenii care îl întâlneau pe Isus? "Toate le-a făcut bine; chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească" (Mc 7,37). "Cum poate un Om să facă asemenea semne" (In 9,16)? "Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta" (In 7,46). "Isus pe unde a trecut a făcut numai bine, vindecându-i pe toţi cei care erau stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el. Noi suntem martori la tot ce a făcut în ţinutul iudeilor şi în Ierusalim" (cf. Fap 10,38-39).

Cu mulţi ani în urmă, în Persia conducea un monarh care îşi iubea mult poporul. Pentru a-l cunoaşte mai bine, avea obiceiul să intre în mijlocul lui travestit în cele mai diferite feluri. Într-o zi, s-a dus, îmbrăcat în hainele unui mizerabil, într-o piaţă mare, a luat loc într-un colţ şi a făcut cunoştinţă cu un măturător. În fiecare zi se întorcea şi se aşeza alături de el, împărţea cu el mâncarea şi vorbeau atât de mult încât sărmanul s-a ataşat de necunoscut. Până când împăratul i-a descoperit adevărata lui identitate şi i-a cerut să-şi aleagă un dar care să-i amintească de el. Omul l-a privit tulburat, apoi a spus: "V-aţi lăsat palatul somptuos pentru a veni aici în fiecare zi să împărtăşiţi viaţa mea dură şi mizeria mea. Altora le-aţi fi putut dărui bogăţii, dar v-aţi dăruit mie. De aceea, vă cer numai un singur lucru: să nu mă lipsiţi niciodată de prietenia dumneavoastră".

Aceasta a făcut-o Mântuitorul Isus! Dar tot astfel trebuie să facem şi noi, căci Isus a spus: "Pildă v-am dat ca precum am făcut eu, să faceţi şi voi" (In 13,15). Şi iarăşi: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri" (Mt 5,16)!

În ziua de 13 decembrie este înscris în calendarul catolic, sfântul Autbert (600-669), un francez, un episcop de Cambrai. Amintesc de el pentru că numele episcopului Autbert este legat de mai mulţi laici, bărbaţi şi femei de seamă, care sub îndrumarea sa, s-au convertit, au lăsat viaţa lumească şi au intrat în viaţă religioasă. Iată pe câţiva dintre cuceriţii episcopului Autbert pentru Cristos: l-a convins pe contele Vincent Madelgarius (+ 677) să intre în viaţa monahală şi să ajungă sfânt; a convins-o pe soţia lui Vincent, sfânta Waldetrudis (612-688) şi pe cei patru copii ai lor să ajungă sfinţi: Landericus, Madelberta, Aldetrudis şi Dentelin. A încurajat-o apoi şi pe sora lui Waldetrudis, pe sfânta Aldegonda (639-684), căsătorită cu Endo, fiul regelui Angliei, să lase viaţa lumească şi în anul 661 să intre amândoi în mănăstire şi să ajungă sfinţi. Aldegonda, ca şi Waldetrudis, erau fiicele a sfintei Bertilla de Mareuil (+ 687) şi a sfântului Walbert (+ 668).

Apoi, a condus-o în mănăstirea din Maubeuge pe sfânta Amalburga (+ 690), sora lui Pippin din Landen (580-640), ce a fost căsătorită cu contele Witger, ducele Lorenei, care împreună cu soţul ei au născut şi crescut cinci copii sfinţi: Emebert, Reineldis, Pharaildis, Ermelindis şi Gudula (+714). Amalberga s-a alăturat comunităţii monahale de la Abaţia Maubeuge după naşterea fiicei sale celei mai mici, sfânta Gudula. Tot sub îngrijirea pastorală a lui Autbert, un tânăr nobil din Cambrai, pe nume Landelin (c.625-686), care a ajuns tâlhar, a fost ajutat să se întoarcă. Când Landelin s-a întors, Autbert l-a călăuzit atât de bine că a devenit călugăr, stareţ şi sfânt. Lumina sfântului episcop Autbert, a luminat sufletele multor oameni. Exemplele şi lumina noastră convertesc oare pe cineva?

Chemarea la bucurie este în centru atenţiei astăzi, iar despre bucurie sfânta Tereza de Calcutta (1910-1997), spunea: "Bucuria este rugăciune, bucuria este putere, bucuria este iubire, bucuria este plasa iubirii cu care se pot prinde sufletele". Sfântul martir Apoloniu (+ 303) spunea: "Fără bucurie se stinge văpaia dragostei de Dumnezeu din sufletul omenesc". Iar unul dintre cele mai vechi documente ale Bisericii, Păstorul lui Hermas, spune: "Doamne, depărtează de la mine întristarea, fiindcă ea este sora îndoielii şi a mâniei; ea îl supără pe Duhul Sfânt şi chiar îl alungă. Îmbracă-mă cu haina bucuriei şi a speranţei care totdeauna îţi sunt totdeauna plăcute!"

De aceea, sfântul Iacob ne spune că "Trebuie să avem răbdare asemenea semănătorului şi să nu ne plângem, să suferim ca profeţii şi să ne întărim inimile pentru că venirea Domnului este aproape, ba chiar înaintea uşii" (cf. Iac 5,7-10) Şi când Domnul va sosi ne va da mângâiere tuturor celor care am trecut prin Şcoala suferinţei şi ne va răsplăti pe fiecare. (cf. Is 35,4).

Un misionar contemporan trecut de curând la cele veşnice împreună cu soţia lui s-au rugat Domnului ca să ajungă să se înscrie în cursa cea adevărată prevăzută cu premiul cel mare. Şi Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea dându-le 14 ani de puşcărie în temniţele comuniste. La eliberarea lor din această "încercare", au mărturisit că au tras cele mai mari foloase, căci s-au întărit şi maturizat în credinţă; au putut vesti şi întări pe alţi deţinuţi în Cristos; au putut concepe nişte cărţi care au văzut lumina tiparului, cărţi pentru care de altfel n-ar fi avut timp; şi nu în ultimul rând au fost împodobiţi cu giuvaieruri şi pregătiţi pentru Nunta veşnică.

Un alt exemplu: Unui creştin din timpul colectivizării după ce i-au fost luate ogoarele, animalele, uneltele şi multe lucruri din casă, atunci când soţia i-a spus: "Ne-au luat totul", omul s-a uitat prin casă şi a văzut că o carte de rugăciuni cu cântări care nu i-a fost luată, i-a spus soţiei: "Ne-a rămas cartea de rugăciuni cu cântări, hai să ne rugăm şi cântăm Domnului!" Şi s-au rugat şi au cântat şi au primit binecuvântarea promisă în Scriptură: "Au primit cu bucurie răpirea averilor ca unii care ştiau că au în ceruri o avuţie mai bună care dăinuie" (cf. Evr 10,34).

Deci, apostolul Iacob îi cere creştinului, aflat pe drumul mântuirii, iertare şi perseverenţă, nu rebeliune şi abandon. Răbdarea este rodul iubirii, bucuriei şi al voinţei de a-l ajuta pe celălalt să se poată elibera de păcat şi de indiferenţă. Răbdarea singură ştie că împărăţia lui Dumnezeu se zideşte încet. Amin.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a doua din Advent - Anul A - 2019

Is 11,1-10; Ps 72; Rom 15,4-9; Lc 3,4.6; Mt 3,1-12

"Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu" (Lc 3,4.6).

În duminica a doua din Advent, Isus Nazarineanul Regele Iudeilor (cf. In 19,19), deşi prezent în lume, ne vorbeşte prin "ambasadorii săi", pe care i-a trimis la noi aşa cum Tatăl ceresc l-a trimis pe el în lume (cf. In 17,18) şi l-a revărsat pe Duhul Sfânt asupra lor, aşa cum şi Tatăl a revărsat asupra lui: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul ştiinţei şi al fricii de Domnul, duhul bucuriei şi al speranţei în Domnul (cf. Is 11,2; Fap 5,32; 11,15). Din numărul ambasadorilor săi facem şi noi parte, începând de la Botezul nostru, noi care trebuie să continuăm purtarea speranţei de mai bine şi de mântuire la toţi săracii şi nevoiaşii din lume care le aşteaptă (cf. Is 11,4; Ps 72,12-13). De aici şi chemarea versetului de la evanghelie: "Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu" (Lc 3,4.6).

Muşcătura diavolului prin păcat (cf. Gen 3,1-7) i-a transformat pe oamenii creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), din copilaşi blânzi ca mieii şi iezii, simpli ca porumbeii şi ca celelalte vieţuitoare domestice, în chipul şi asemănarea sa: în oameni vicleni ca şerpii, feroce ca lupii, urşii, leii şi leoparzii (cf. Is 11,6-8).

Psalmul 29 spune că "glasul Domnului" sfărâmă cedrii, cutremură pustiul, despoaie pădurile, face ca totul să-i cânte slavă, dă pace şi tărie poporului săi. Iar aceste cuvinte ale psalmistului îşi găsesc aplicaţie în pericopa evanghelică de astăzi, unde la glasul Domnului: "Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!" (Mt 3,2), din predica lui Ioan Botezătorul, pustiul şi sălbăticiunea din multe suflete de iudei şi păgâni, de vameşi şi păcătoşi, de farisei şi saducei (cf. Is 11,6-8), cauzate de muşcătura şarpelui infernal (cf. Gen 3,1-7), încep să devină grădini cu miei, iezi şi viţei, care încântă pe cei din jur prin mărturisirea păcatelor, prin primirea botezului său, în vederea primirii iertării lui Cristos care vine să mântuiască tot ceea ce era pierdut (cf. Lc 19,10), prin îndreptarea vieţii, prin fuga de mânia viitoare şi prin săvârşirea de fapte vrednice de convertirea lor (cf. Mt 3,6-8).

Orice om transformat prin Botez şi prin "glasului Domnului" din pustiu uscat câmpie mănoasă plină de izvoare, din fiare ale pustiului în oameni de casă a lui Dumnezeu (cf. Ef 2,19), trebuie să devină un glas care strigă în pustiul lumii: "Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mt 3,12) şi atunci la acest cuvânt al Domnului, mai ascuţit ca o sabie cu două tăişuri (cf. Evr 4,12), mai tare ca un ciocan care sfărâmă pietrele (cf. Ier 23,29), mai eficace ca orice medicament de pe pământ (cf. Ap 3,18), va schimba păcătoşii din pustiuri în grădini mănoase bine udate, din năpârci veninoase în prunci nevinovaţi, din fiare feroce în mieluşei, iezi şi junci purtaţi la păscut de "copiii Domnului".

Botezaţii deveniţi ambasadori şi apostoli ai lui Isus aici pe pământ sunt simpli slujitori care-şi fac datoria în slujba Domnului cu speranţa că dincolo vor sta la masa lui veşnică (cf. Lc 14,15;17,10). De aceea, vestirea evangheliei, aşa cum spunea sfântul Paul, nu este pentru noi un motiv de laudă, ci ne achităm de datoria noastră de slujitori, cu speranţa că vom participa într-o zi la gloria evangheliei (cf. 1Cor 9,23). Deci, "Vai nouă dacă nu vestim evanghelia" (1Cor 9,16)!

Pe de altă parte, nu contează că suntem slabi şi neînsemnaţi, căci aceasta este condiţia slujitorilor lui Dumnezeu pe acest pământ, căci nu noi facem lucrarea mântuirii pe care o anunţăm, ci Domnul cel puternic, pentru ca nimeni să nu se laude (cf. 1Cor 1,26-31). Să ne gândim aici la cuvântul celor două iscoade ale lui Iosue către păgâna şi desfrânata Rahab din Ierihon, care surprinzător de repede s-a convertit şi s-a salvat împreună cu toată familia ei (cf. Ios 2,1-16; 6,22-25). Pentru fapta ei, sfântul Matei îi introduce numele în genealogia lui Isus, probabil ca pe prima soţie a lui Boaz (cf. Mt 3,5). Rahab deţine un loc de cinste în galeria eroilor credinţei (cf. Evr 11,31), iar Iacob se referă la ea ca un exemplu de credinţă în acţiune (cf. Iac 2,25). Să ne gândim şi la tăria cuvântului lui Dumnezeu rostit de Iona în Ninive, o cetate păgână în pragul distrugerii, care se converteşte imediat începând de la regele de pe tron până la ultimul om şi scapă astfel de la distrugere (cf. Iona 3,4-7). Aceste exemple au fost nişte prefigurări ale păgânilor care vor veni la credinţă, odată cu sosirea lui Mesia, odată cu predica apostolilor şi a primilor creştini, până la cea a misionarilor de astăzi, păgâni care vor veni la credinţă cu preţul multor sacrificii şi chiar al vieţii.

Mare a fost tăria cuvântul lui Dumnezeu rostit de Ioan Botezătorul, căci mulţi păcătoşi, din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului, între care şi oameni din secta fariseilor fundamentalişti şi a saduceilor raţionalişti, comparaţi de Ioan cu năpârcile veninoase, veneau la pocăinţă prin mărturisirea păcatelor, a primirii botezului şi săvârşirea faptelor de credinţă (cf. In 3,5-8).

Mare a fost tăria cuvântului lui Dumnezeu rostit de apostolul Petru în ziua de Rusalii, căci numai în cursul dimineţii s-au convertit şi botezat trei mii de suflete (cf. Fap 2,41), iar până seara numărul lor a ajuns la cinci mii numai bărbaţi (cf. Fap 4,4). Mare a fost tăria cuvântului lui Dumnezeu rostit de Paul în călătoriile sale misionare, care a făcut să vină la credinţă evrei şi păgâni fără număr din toată Asia şi Europa: ţărani şi filozofi, comercianţi şi temniceri, bărbaţi şi femei, pentru ca şi naţiunile păgâne să-l glorifice pe Dumnezeu pentru îndurarea lui (cf. Rom 15,9) şi orice făptură să vadă mântuirea lui Dumnezeu (cf. Lc 3,4.6).

Cineva se exprima astfel: "Apa mântuirii curge din belşug din rănile lui Cristos, dar este nevoie de lucrătorii, de oameni cu găleţi care să o ducă apa mântuirii la toţi oamenii". Sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552) a fost un astfel de voluntar care a dus apa mântuirii la nenumăraţi păgâni din Asia, numai povestindu-le pătimirile lui Isus, predându-le poruncile divine şi învăţându-i rugăciunile biblice. El spunea că deseori îi venea în minte să străbată universităţile din Europa, mai ales pe cele din Paris, şi să strige pretutindeni ca un nebun şi să-i apostrofeze pe cei care aveau mai multă ştiinţă decât iubire: "Vai, cât de multe suflete rămân fără mântuire din cauza voastră"! Misionarii români din ţări păgâne din Africa şi America de Sud, dar şi din unele ţări dezcreştinate ale Europei, fac astăzi această muncă cu rezultate dintre cele mai notabile, dovedind tăria cuvântului lui Dumnezeu care întrece cu mult germenul vieţii conţinut de bobul de grâu (cf. Mt 13,8.23), dar şi răsplata însutită a lucrătorului evangheliei (cf. Mc 10,30).

Se spune că marele predicator elveţian pe nume Henri Abraham Caesar Milan (1787-1864), preot anglican, a fost invitat la un dineu dat la Londra de o familie foarte influentă, dineu în timpul căruia au cântat câţiva artişti renumiţi ai vremii. Printre aceştia a fost şi o cântăreaţă care a încântat audienţa cu talentul său. Când a terminat de cântat, a fost înconjurată de o mulţime de oameni dornici să o laude pentru calităţile glasului ei, mulţime prin care tânărul predicator şi-a făcut cu greu drum. Când a ajuns la ea, i-a spus: "Tânără doamnă, ascultându-te mă gândeam ce mult ar avea de câştigat cauza lui Cristos dacă i te-ai dedica lui împreună cu tot talentul dumitale. Nu uita că eşti o păcătoasă. Totuşi, sunt fericit să-ţi spun că sângele lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, te va curăţi de orice păcat dacă vei veni la el" (cf. 1In 1,7.9). Ea s-a întors către el şi i-a replicat cu înfumurare şi siguranţă de sine: "Domnule, mă jigniţi", şi s-a îndepărtat. El a strigat după ea, spunându-i: "Doamnă, nu am avut nici o intenţie să vă jignesc, dar mă rog ca Duhul Domnului să vă vorbească în inimă şi să vă convingă de păcat" (cf. In 16,8-9). Tânăra cântăreaţă s-a dus acasă şi în acea noapte n-a putut să doarmă deloc. La 2 dimineaţa, ea a îngenuncheat şi s-a rugat pentru mântuirea ei. Apoi, această tânără, pe nume Charlotte Elliott (1789-1871), s-a aşezat la masa de scris şi a compus cuvintele cunoscutului imn creştin: "Aşa cum sunt, la tine vin", imn pus pe note muzicale de William B. Bradbury (1816-1868) în 1849, imn pe care îl cântă şi creştinii catolici. Din acea zi o frumoasă prietenie spirituală s-a legat între ea şi preotul Henri Abraham Caesar Milan, colaborând în apostolat şi sprijinindu-se reciproc în munca misionară. Cu ei s-a repetat istoria lui Andrei care l-a adus pe Petru la Isus, iar Isus a făcut din el cel dintâi dintre apostoli (cf. In 1,40-42). S-a repetat povestea cu Barnaba care l-a adus pe Paul la apostoli şi acesta a devenit Apostolul Neamurilor (cf. Fap 9,27). Cu ei sămânţa cuvântului divin şi a mântuirii a adus rod nu numai de o sută de ori mai mult, ci neînchipuit de mult.

Iată ce mare putere are cuvântul lui Dumnezeu în sufletele oamenilor! Într-adevăr ele sunt ca sabie cu două tăişuri (cf. Evr 4,12) şi ca un ciocan ce sfărâmă sufletele de piatră (cf. Ier 23,29). Ah, cât de multe cuvinte puternice ale lui Dumnezeu am putea rosti şi noi în viaţa noastră spre convertirea şi mântuirea fraţilor noştri! Dacă de cuvintele fără rost vom da cont (cf. Mt 12,36), cele ale evangheliei vor fi spre slava lui Dumnezeu, spre mântuirea semenilor şi spre lauda noastră (cf. Iac 5,20).

Nu uităm că suntem în anul pastoral dedicat aprofundării sfintei Liturghii şi amintesc aici că participarea noastră la sfânta Liturghie, şi la împărtăşanie, este un apostolat fructuos. Iată nişte exemple pe care le-am cunoscut personal: O bătrânică săracă şi bolnavă venea zilnic, iarnă-vară, la sfânta Liturghie, trecând prin faţa casei unei familii tinere şi avute. Văzând-o zilnic, iarnă-vară, cât de greu mergea la sfânta Liturghie zilnică, acea familie a făcut următoarea cugetare: Dacă bătrânica aceasta lipsită de sănătate şi bunuri merge zilnic la biserică, oare noi care suntem tineri, sănătoşi şi avuţi, n-ar trebui să o facem cu atât mai mult. Întăriţi de exemplul bătrânei şi-au schimbat viaţa.

Să nu uităm apoi că şi apropierea noastră deasă de sfânta împărtăşanie constituie un apostolat, un exemplu şi o chemare la schimbarea mentalităţii, căci am văzut creştini care se împărtăşeau foarte rar că au fost scoşi din mentalitatea lor greşită de exemplul unor creştini zeloşi. La fel şi mulţi care nu cântau în biserică, au fost schimbaţi de exemplul celor care cântau, că acum fredonau cântări creştine şi acasă şi la serviciu. De aceea sfântul Paul îi scria lui Timotei: "Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Cristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi împărăţia sa: propovăduieşte cuvântul, stăruie asupra lui la timp potrivit şi la timp nepotrivit, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura" (2Tim 4,1-2). Iar sfântul Luca ne spune şi el: "Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu" (Lc 3,4.6). Amin.

Pr. Ioan Lungu