Consideraţie la duminica a doua de peste an - Anul A - 2020

Is 49,3.5-6; Ps 40; 1Cor 1,1-3; In 1,12.14; In 1,29-34

"Iată-l pe mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (In 1,29).

După ce în ziua Crăciunului citind prologul evangheliei sfântului Ioan (cf. In 1,1-18), l-am văzut pe Isus, Logosul divin, care este Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu ce există din veşnicie; care locuieşte cu Dumnezeu şi care el însuşi este Dumnezeu; care nu numai că nu a fost creat, dar el este Creatorul tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile; care nu numai că poseda viaţa, dar este şi sursa vieţii fizice şi spirituale; care nu numai că dăruieşte viaţa, dar asigură lumina pe cărarea vieţii. După ce am meditat la toate acestea în ziua Crăciunului, acum când am început timpul de peste an, adică viaţa de zi cu zi împreună cu Isus, sfântul Ioan apostolul său, ne dezvăluie pe întreg cuprinsul primului capitol din evanghelia sa, şapte nume sub care a fost cunoscut Isus în timpul său: Cuvântul, Lumina, Mielul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele lui Israel, Fiul Omului. Cifra şapte este un număr simbolic, prin care apostolul Ioan a voit să ne arate nu numai desăvârşirea, perfecţiunea şi divinitatea lui Isus, dar şi desăvârşirea şi perfecţiunea "jertfei sale" pentru mântuirea lumii şi al întregului univers afectat de primul păcat.

Moartea lui Cristos a fost suficient de valoroasă pentru a plăti pentru păcatele întregii lumi, dar numai acei păcătoşi care-l primesc pe Isus ca Mântuitor sunt iertaţi. Dacă jertfele din cadrul iudaismului erau nişte miei jertfiţi care purtau mintea omului spre adevăratul "Miel divin" (cf. Is 16,1), jertfa creştinismului este însuşi Mielul lui Dumnezeu, promis şi aşteptat. Pe când jertfele iudaismului pomeneau doar de păcat, jertfa creştinismului a îndepărtat cu totul păcatul. Pe când jertfele iudaice aduceau un beneficiu de curăţire rituală doar unei singure naţiuni, jertfa creştinismului este destinată tuturor naţiunilor; ea ridică păcatul lumii întregi.

Din pregătirea noastră creştină ştim că omul căutând să slujească de doi stăpâni, să fie şi cu Dumnezeu şi cu diavolul, s-a nefericit pe sine şi a afectat negativ întreaga creaţie a lui Dumnezeu pusă sub stăpânirea lui. Singura cale de salvare rămasă după păcat era ca Isus, "cel prin care toate s-au făcut" (cf. In 1,3), să se facă el însuşi om (cf. In 1,14), ca prin fidelitatea lui totală şi perfectă faţă de voinţa Tatălui ceresc, fidelitate în lipsuri şi respingere, fidelitate chiar în suferinţă şi moarte de ocară pe cruce, fidelitate care mai apoi să merite învierea şi glorificarea sa, fidelitate care în final să aducă o viaţă nouă şi omului căzut în păcat şi universului afectat de el.

Este o povestire frumoasă petrecută într-un sat din Italia, despre o fetiţă, Cristina, fiica a doi părinţi săraci, care trăiau de pe azi pe mâine, lucrând pe unde puteau. Am să focalizez povestirea pe fetiţa Cristina, care deşi micuţă făcea şi ea ce putea. Lângă casa lor de la marginea pădurii îşi avea stâna un cioban pe care Cristina îl ajuta cu ce putea ea şi cred că nu atât munca, căci avea vreo şase anişori, cât compania ei plăcută îl încânta pe cioban, care zilnic o răsplătea cu câte un mic dar de mâncare. Dar, într-o zi i-a dăruit un mieluţ orfan, pe care fetiţa îl hrănea cu degetul muiat în lapte şi aşa l-a crescut până ce a putut mânca iarbă. Între fetiţă şi miel s-a creat o aşa strânsă legătură că erau nedespărţiţi. Când a trebuit să meargă la şcoală mieluţul o însoţea o bucată de drum, apoi când se întorcea de la şcoală mieluţul îi ieşea în întâmpinare. Într-o zi un măcelar i-a zis să-i dea lui mieluţul pentru un preţ bun. Pentru toţi banii din lume nu-l dau, i-a răspuns fetiţă. După un timp s-a întâmplat ceva grav cu tatăl ei care nu se putea trata căci nu avea bani. Singura soluţie era măcelarul şi deşi iubea mieluţul s-a dus la el ca să i-l dea. Măcelarul, aflând de boala tatălui şi văzând lacrimile fetiţei, i-a oferit un preţ dublu şi i-a mai lăsat mieluţul încă o zi. A doua zi fetiţa a pupat mieluţul de mii de ori şi în hohote de plâns l-a dat. Am relatat această întâmplare reală nu ca să umplu ochi de lacrimi, dar ca să devenim conştienţi de durerea lui Dumnezeu atunci când şi-a dat Fiul ca jertfă pentru noi.

Revenind la pericopa evanghelică şi la celelalte lecturi biblice de astăzi, spunem că ele ne trec de la momentele fermecătoare al Crăciunului, la momentele pătimirii şi morţii lui Isus, ca apoi să ne înalţe împreună cu Isus care purta haina trupului nostru la viaţa sublimă a învierii şi glorificării lui, la dreapta Tatălui, acolo unde omului i s-a dat un loc chiar de la creaţia lui, atunci când a fost plămădit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26). Astfel lecturile biblice de astăzi luminează Paştele şi Parusia.

Misiunea mântuitoare a lui Mesia a fost anunţată de Dumnezeu încă din Vechiul Testament, prin profetul Isaia: "Este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel. Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului" (Is 49,6). Însă în misiunea "slujitorului" este descrisă nu numai misiunea lui Isus, dar şi misiunea omului ce-şi doreşte mântuirea lui Dumnezeu prin Cristos şi Duhul Sfânt, om care are datoria de a vesti cuvântul lui Dumnezeu, de a fi "lumină" prin viaţa sa schimbată şi prin vorbele sale venite de la Dumnezeu şi de a chema la mântuire toate popoarele, popoare care vor recunoaşte că singur Dumnezeu este Salvatorul. Asupra acestei misiuni voi insista în continuarea consideraţiei mele.

Isaia conştient de stare relaţiilor dintre oameni, vorbea despre comunitatea umană în termeni de lupi şi miei, leoparzi şi căprioare, lei şi viţei, urşi şi vaci. El vedea că lupul mănâncă mielul, leopardul puiul de căprioară, leul mănâncă viţelul şi ursul vaca. Isaia nu este însă interesat pur şi simplu de felul în care sunt lucrurile sau cum au fost dintotdeauna, ci de felul în care pot fi transformate prin misiunea ucenicilor lui Mesia în lume. Ce a fost Ninive înainte de predica lui Iona? Un iad şi o junglă! Ce a devenit Ninive după predica lui Iona? Un rai şi o oază de pace! Acum îl înţelegem mai bine pe Isaia care spune că datorită misiunii lui Mesia şi a ucenicilor săi, la sfârşit: "lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte" (Is 11,6). "Imposibil", vor spune unii! Cuvântul lui Dumnezeu însă ne spune: "Este posibil!" Da, este posibil datorită morţii "Mielului lui Dumnezeu" şi a misiunii slujitorilor săi în lume!

Sfântul Paul vine astăzi cu un exemplu mult mai grăitor decât transformarea lui Ninive, transformarea corintenilor din oameni carnali şi imorali, din cinstitori ai zeiţei Afrodita, în "Biserică", în oameni care "au fost sfinţiţi în Cristos Isus, chemaţi să fie sfinţi împreună cu toţi cei care invocă în orice loc numele Domnului nostru Isus Cristos" (1Cor 1,2).

Revenind la pericopa evanghelică (cf. In 1,29-34), vedem că ancheta oamenilor de la templu îi dă lui Ioan Botezătorul ocazia de a-şi expune speranţa vieţii sale (cf. 1Pt 3,15) şi de a vorbi despre Isus ca despre, "Mielul lui Dumnezeu" (In 1,29), cel dat de Tatăl ceresc, după promisiune (cf. Ex 12,3; Is 53,6-10), ca să înlăture păcatul lumii. Mielul era la evrei era omorât ca substitut al omului condamnat, iar sângele lui era vărsat pentru iertarea păcatelor lui. De aceea marele preot îşi punea mâna pe capul mielului de jertfă şi mărturisea asupra lui păcatele poporului (cf. Lev 16,21). Dar sângele mieilor jertfiţi în perioada Vechiului Testament nu putea îndepărta păcatele (cf. Evr 10,4). Mieii aceia erau numai imagini sau tipuri care îndreptau privirile oamenilor spre viitor, când Dumnezeu avea să dăruiască un Miel care va ridica păcatul (cf. Is 16,1). Ioan era glasul care a mărturisit adevărul în faţa anchetatorilor, Isus este Cuvântul întrupat, iar Israel pustiul (cf Is 40,3). Astăzi este la fel: Noi, creştinii, trebuie să fim glasul care mărturiseşte lumii adevărul mântuirii, Isus este Cuvântul, iar lumea este pustiul golit de Dumnezeu prin păcate.

Poate vom întreba ce trebuie să vestim concret noi creştinii în lumea care ne înconjoară. Conform psalmului responsorial, psalmul 40, trebuie să vestim trecerea de la pierzare la mântuire, în patru paşi: În primul pas trebuie să-l prezentăm pe Isus ca fiind singurul care a fost rânduit de Tatăl ceresc să reglementeze chestiunea păcatului, căci ni l-a prezentat a fi "Robul ascultător" care s-a oferit să vină în lume (cf. Ps 40,8-9; Ef 2,17). În cel de-al doilea pas trebuie să-l arătăm pe Isus ca venit pe pământ, care a vestit şi a împlinit "toată dreptatea" (Mt 3,15), care a dat mărturie despre Dumnezeul bunătăţii şi al adevărului şi care a vorbit despre fidelitatea şi salvarea divină (cf. Ps 40,8-10). În al treilea pas trebuie să-l prezentăm pe Isus ca intrat după noi "groapa pieirii" şi în "noroiul mocirlei", unde s-a încărcat cu "nelegiuirile noastre" (Ps 40,12), nelegiuiri din cale afară de numeroase şi de apăsătoare (cf. Ps 38,4). În cel de-al patrulea pas, după ce l-am prezentat pe Isus intrat pentru noi în "groapa pieirii" şi în "noroiul mocirlei" ca să ne salveze, să-l prezentăm ca ridicat de Tatăl pe Stâncii învierii şi de unde îi invită pe toţi oameni să i se alăture la victorie.

Conform exemplului dat de Ioan Botezătorul trebuie să fim şi noi glasul care strigă Cuvântul lui Dumnezeu în pustiul lumii: "Daţi mărturie despre lumină" (In 1,6-8)! "Neteziţi calea Domnului! Vine Mesia! Eliminaţi din viaţa voastră orice lucru rău care v-ar putea împiedica să-l primiţi. Pocăiţi-vă de păcatele voastre, pentru ca el să poată veni şi domni peste voi, ca Rege al Israelului" (In 1,29-34)! Aşa au făcut sfântul Paul, ucenicii săi şi toţi creştinii buni de la început până acum, au fost şi ei nişte oameni care au strigat în pustiul lumii cuprins de întuneric şi rătăciri Cuvântul lui Dumnezeu şi au transformat păgânii în "biserici şi sfinţi" (cf. 1Cor 1,1-3). Şi noi cei răscumpăraţi în aceste timpuri din urmă trebuie să dăm mărturie despre mântuirea lui Isus, umblând "ca nişte copii ai luminii" (Ef 5,8).

Fericitul episcop martir Anton Durcovici (1888-1951), în Scrisoarea Pastorală din 14 Aprilie 1948, cu titlul "Ecce Agnus Dei!" (Iată Mielul lui Dumnezeu), spunea: Pornind de la dorinţa fierbinte a celor drepţi din vechea lege, care cu Isaia prorocul strigau către cer: «Trimite mielul, Doamne, pe stăpânitorul pământului!» (Is 16,1), îl înţelegem mai bine pe sfântul Ioan Botezătorul, când pe malul Iordanului, cu bucurie nespusă, îl arată pe Isus Domnul, vestind ucenicilor săi: «Iată mielul lui Dumnezeu, iată cel ce ridică păcatul lumii... am văzut şi am dat mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu!» (In 1,29-34)". Apoi, fericitul martir Anton Durcovici adaugă: "Cei ce i-au fost credincioşi mielului vor sta «înaintea tronului lui Dumnezeu şi nu le va mai fi nici foame, nici sete, nici nu va cădea peste ei soarele, nici vreo arşiţă; pentru că mielul care este în mijlocul tronului îi va cârmui pe ei şi-i va duce pe ei la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor!» (Ap 7,15-17)".

Fericitul Anton Durcovici ne spune practic că dincolo de întunericul orbirii lumii trebuie să ne gândim la mare lumină care va străluci în ea; dincolo de munca în "ogorul Domnului" unde ne zdrelim la mâini şi la picioare, se află îngropată o comoară cu care putem cumpăra paradisul; dincolo de neînţelegerile ivite din munca misionară, este un Dumnezeu care oferă pentru o oră de muncă la fel de mult ca pentru o zi întreagă; că dincolo de micimea grăuntelui de muştar, trebuie să vedem copacul mare ivit din ea unde păsările îşi fac cuib la umbra lui; că dincolo de masa euharistică din biserică, trebuie să vedem o pregătire şi o invitaţie pentru ospăţul nunţii Mielului.

Un misionar familist din Africa a fost întrebat la un moment dat dacă îi plăcea ce făcea. Răspunsul a fost şoc: "Dacă-mi place lucrarea aceasta? Nu. Nici mie, nici soţiei nu ne place mizeria; avem sensibilităţi rezonabile. Nu ne place să ne târâm în colibe mizere, prin excremente de capră. Dar acum omul nu va face nimic pentru Cristos decât dacă-i place? Dumnezeu să aibă milă de un asemenea om. Plăcerea sau neplăcerea nu au nici o legătură cu aceasta. Avem ordine să mergem în toată lumea şi să-i învăţăm pe oameni ştiinţa mântuirii şi vom merge (cf. Mt 28,19-20). Dragostea ne sileşte" (2Cor 5,14). Aşa să fie! Amin!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a treia de peste an - Anul A - 2020 (Duminica Bibliei)

Is 8,23b-9,3; Ps 26; 1Cor 1,10-13.17; Mt 4,12-23

"Isus predica evanghelia împărăţiei şi vindeca orice boală şi orice suferinţă în popor" (Mt 4,23).

Salutăm cu bucurie iniţiativa Sfântului Părinte papa Francisc de a dedica o duminică din anul liturgic cinstirii Bibliei. Biblia este pentru noi ca o mamă care ne hrăneşte zilnic şi pe care tot zilnic o putem îmbrăţişa, dar ca şi mama este bine ca Biblia are o zi a ei în care să o cinstim în mod deosebit.

Mi-a plăcut să văd cum Sfântul Părinte, continuând şi dezvoltând învăţătura lui "Dei Verbum" de la Conciliul Vatican II şi a lui "Verbum Dominini" de la Sinodul despre Cuvântul lui Dumnezeu din 2008, şi-a exprimat intenţia de a institui această duminică a Bibliei încă din 2016 prin scrisoarea apostolică "Misericordia et miseera", ca apoi prin scrisoarea apostolică "Aperuit illis" din 30 septembrie 2019, să stabilească "Duminica Bibliei", în duminica a treia de peste an, solemnitate care va da un nou elan iniţiativei pastorale a Noii Evanghelizări, mişcării ecumenice dintre creştini şi dialogului dintre creştini şi evrei, care au la inimă Biblia.

În dimineaţa zilei de duminică, 26 ianuarie 2020, la ora 10.00, papa Francisc va prezida sfânta Euharistie în bazilica "Sfântul Petru", cinstind Biblia, prin întonarea ei solemnă chiar de la început. Pe altar va fi aşezată cu această ocazie statuia Stăpânei Noastre de la Knock, patroana Irlandei, care va ajunge pentru această ocazie de la sanctuar însoţită de un grup de credincioşi irlandezi. Pentru cei care nu ştiu, apariţia Fecioarei la Knock a avut loc la 21 august 1879, ora 20. Pe vremea aceea locuitorii acelei regiuni a Irlandei erau loviţi de foamete şi sărăcie, şomaj şi emigrare. Apariţia Maicii Domnului la acel moment a fost un semn de speranţă, mângâiere şi încurajare în dificultăţi. Fecioara Maria a apărut pe peretele de sud a bisericii "Sfântul Ioan Botezătorul" din Knock. Cincisprezece persoane -bărbaţi, femei şi copii - de vârste diferite, între şase şi şaptezeci şi cinci de ani, au fost martorii apariţiei pe o ploaie torenţiala de două ore, în timp ce se rugau Rozariul. Deşi ei toţi erau uzi leoarcă, nici o picătură de ploaie nu a căzut în direcţia peretelui bisericii unde a avut loc apariţia şi unde pământul a rămas uscat. Toţi aceşti martori au văzut-o clar pe sfânta Fecioară Maria, îmbrăcată în haine albe, cu un trandafir auriu pe frunte şi o coroană strălucitoare pe cap. În dreapta ei era sfântul Iosif şi în stânga era sfântul Ioan apostol. În spatele lor, pe un altar simplu era apărută o cruce şi Mielul victorios, ca în viziunea din Apocalips, iar de jur împrejur o mulţime de îngeri (cf. Ap 5,11-12). Deşi Fecioara Maria în această apariţie nu vorbeşte, rămâne în tăcere, parcă indicând atitudinea fundamentală în faţa misterului, totuşi întreaga apariţie "vorbeşte", prin prezenţa apostolului Ioan care reprezentă Evanghelia, pe care toţi trebuie să ne-o însuşim şi s-o trăim. Deci, în centrul apariţiei este misterul pătimirii, morţii şi învierii lui Isus, sinteza şi inimă evanghelizării.

Pentru că suntem în "Duminica Bibliei", să vedem mai întâi să vedem ce este Biblia. Cuvântul "Biblie" provine din limba greacă şi înseamnă "carte". Cartea Bibliei este mai mult decât o carte, ea este o bibliotecă care cuprinde 73 de scrieri cu conţinut diferit: istoric, profetic, sapienţial, didactic, normativ, apocaliptic etc. scrieri compuse şi redactate în circa 1500 de ani, atât înainte de Cristos (Vechiul Testament: 46 de cărţi), cât şi după Cristos (Noul Testament: 27 de cărţi). Despre Biblie s-a spus că este scrisoarea lui Dumnezeu către oameni. Dar ea este mai mult decât o scrisoare obişnuită, este o scrisoare de dragoste ce cuprinde o cerere în căsătorie din partea lui Dumnezeu pentru orice om. Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, doreşte să intre în cea mai apropiată legătură de dragoste cu orice om şi îi trimite această cerere prin Biblie, aşteptând în acelaşi timp un răspuns sincer. Este cel mai important răspuns pe care omul îl poate da vreodată, căci de el depinde soarta lui veşnică.

Isus Cristos este personajul central al Bibliei, căci întreaga Biblie vorbeşte despre el. Vechiul Testament prezice venirea şi pregăteşte venirea lui în lume. Iar Noul Testament descrie în amănunt împlinirea profeţiilor referitoare la venirea şi lucrarea sa mântuitoare în lumea de păcat. Isus este acela care ne vorbeşte că în Dumnezeu, deşi unic, sunt trei persoane divine distincte: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, persoane divine egale în putere, mărire şi cinste, persoane care se iubesc între ele şi care ne iubesc şi pe noi şi întreaga creaţie: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el" (In 3,16-17). "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. 14 Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc" (In 15,13-14). "Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5).

Deşi Decalogul dat pe Muntele Sinai a fost scris de însuşi degetul lui Dumnezeu (cf. Ex 31,18), totuşi Dumnezeu pentru a ne da Biblia s-a folosit de oameni cu personalităţi şi stiluri diferite de scriere, cu menţiunea că el singur este autorul ei, căci el însuşi a dictat-o autorilor sacri. De aceea, sfântul Petru, unul din cei cărora Dumnezeu i-a dictat două scrieri din Biblie, spune: "Nicio proorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (1Pt 1,21). Dumnezeu i-a inspirat în mod divin pe fiecare dintre scriitorii Bibliei pentru a scrie exact ceea ce a dorit el să transmită lumii. De aceea, sfântul Paul, un alt scriitor căruia Dumnezeu i-a dictat de nişte cărţi biblice, spune: "Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună" (2Tim 3,16-17). Apoi face menţiunea că fiecare cuvânt din fiecare capitol al Bibliei este inspirat de Dumnezeu (cf. 1Cor 2,12-13).

Biblia a fost dată odată pentru totdeauna, pentru beneficiul tuturor creştinilor şi tuturor oamenilor (cf. Iuda 1,3), de aceea nimeni nu are voie să scoată sau să adauge ceva la Biblie fără a cădea sub pedeapsa lui Dumnezeu (cf. Dt 4,2; Prov 30,5-6; Ap 22,17-18), de aceea nimeni nu trebuie să mai caute şi să aştepte o altă Revelaţie.

Biblia este o carte care deţine o autoritate şi o putere pe care nu o are nici o altă carte de pe pământ nu le deţine. Această autoritate şi putere se văd din nenumăratele vieţi care au fost transformate şi schimbate prin citirea ei, căci: "Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii" (Evr 4,12).

Chiar dacă Biblia a fost scrisă de mai bine de 40 de oameni de-a lungul unei perioade de peste 1500 de ani, acurateţea şi relevanţa ei pentru toate timpurile rămân neschimbate. Prin Biblie Dumnezeu răspunde la întrebările vitale ale fiecărui om: Care este scopul vieţii? De unde vin eu? De unde răul în lume? De ce trudesc, sufăr şi mor? Există viaţă după moarte? Cum aş putea ajunge la mântuire? De ce trebuie să mă lupt să fac binele? Apoi Biblia oferă sfaturi şi îndrumări valoroase referitoare la viaţa noastră de zi cu zi, precum: Cum trebuie să mă port în familie şi în societate? Cum pot avea o căsătorie reuşită şi fericită? Cum pot fi un prieten bun? Cum pot fi un părinte bun? Cum pot să mă schimb în caracterul meu? Ce contează cu adevărat în viaţă? Cum aş putea să trăiesc fără să regret trecutul meu? Cum aş putea să-i fiu plăcut lui Dumnezeu? Cum pot găsi iertarea? Cum este posibil să fac faţă momentelor grele şi circumstanţelor nefericite din viaţă? etc.

Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, este asemenea legilor naturii şi chiar mai mult decât atât. Poţi să o ignori, însă o vei face cauzându-ţi durere şi suferinţă, la fel cum s-ar întâmpla dacă cineva ar ignora legea gravitaţiei. Mesajul Bibliei trebuie luat ca un întreg. Biblia nu este o carte din care suntem liberi să alegem numai ceea ce ne place, ea trebuie luată integral. Multor oameni le plac versetele care vorbesc de dragostea lui Dumnezeu, dar nu le plac versetele care vorbesc de judecata lui Dumnezeu împotriva păcătoşilor. Însă, nu putem rupe Biblia şi să alegem din ea doar ceea ce ne place. De aceea şi avertismentul: "Oricine ţine toată Legea, dar o calcă numai într-o privinţă, se face vinovat de toate" (Iac 2,10). Mă uitam pe o statistică a accesării cărţilor biblice Online şi am văzut o diferenţă uriaşă între accesarea cărţii Cântării Cântărilor care expune poetic dragostea lui Dumnezeu faţă de om şi accesarea Profeţilor mici care vorbesc tot poetic despre pedepsele care îi aşteaptă pe păcătoşi. Regelui David i-a plăcut iubirea lui Dumnezeu faţă de el atunci când l-a luat de la stână şi l-a făcut rege biruitor de uriaşi (cf. 1Sam 17,31-51), dar nu i-a mai plăcut porunca contra adulterului (cf. 2Sam 11,2-5). Şi aşa cum David a experimentat bucuria iubirii, a experimentat şi durerea şi urmările păcatului.

Deşi toată Scriptura ne învaţă că Isus Cristos este singura Cale, singurul Adevăr şi singura Viaţă şi că nu este altă de mântuire decât prin el (cf. In 14,6, Fap 4,12) şi că nu va trece cerul şi pământul ca toate lucrurile referitoare la el şi la noi să nu se împlinească (cf. Mt 5,17-18), totuşi sunt oameni şi chiar unii creştini care deşi pecetluiţi cu "lumina" lui Isus la Botez, urmează încă întunericul (cf. In 3,19). Martoră în acest sens ne este o parte din lumea creştină din toate timpurile, parte descrisă bine în lectura a doua de astăzi (cf. 1Cor 1,10-13.17), care în loc să-l urmeze pe Isus în numele căruia au fost botezaţi şi astfel să trăiască în pace şi armonie cu el şi cu semenii, urmează încă vrăjmaşul cel vechi şi trăiesc în dezbinaţi cu Isus şi cu semenii.

La polul opus ne este prezentat astăzi psalmistul, ale cărui cuvinte le-am împrumutat şi le-am cântat astăzi, psalmist care este imaginea adevăratului credincios în care străluceşte încrederea totală în Cel care este lumina, mântuirea şi tăria vieţii sale. Iată ce spune el: "Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa? Un lucru cer de la Domnul şi pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să vizitez sanctuarul său. Cred că voi vedea bunătăţile Domnului pe pământul celor vii. Aşteaptă-l pe Domnul, fii tare, întăreşte-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul" (Ps 27,1.4,13-14)!

Dar şi celelalte două lecturi propuse pentru duminica de astăzi, adeveresc mesajul Bibliei: Refuzul lui Dumnezeu este întuneric şi moarte, iar primirea lui este lumină şi viaţă. Mai întâi prima lectură, (cf. Is 9,1-4) pentru a cărei înţelegere trebuie să citim şi un capitol înainte. Două mari personaje domină Isaia 8: Unul, nespus de preţios şi de mângâietor, este Mesia cel promis simbolizat în apele Siloe, care înseamnă "trimis" (cf. In 9,7) şi celălalt, aflat la polul opus, este înspăimântătorul Asirian, puternicul vrăjmaş al lui Israel. Pentru că poporul l-a refuzat pe Cel dintâi, a avut de-a face cu cel de-al doilea, fiind acoperit, copleşit de "apele multe şi vijelioase" aducătoare de întuneric şi moarte. Exact ca la primul păcat când omul l-a refuzat pe Dumnezeu, a căzut sub jugul amar al celui rău. În timp ce cap. 8 se încheie cu "întunericul greu" în care Israel umblă ca un orb, bâjbâind, din cauza neascultării, Isaia 9, 1-3 de unde este luată prima lectură de astăzi se deschide cu "o mare lumină" strălucind înaintea poporului ales. Citarea acestui pasaj în evanghelia zilei (cf. Mt 4,12-23), ni-l arată în acţiune pe Mesia cel promis venit tocmai în mijlocul celor care odinioară l-au respins. Zabulon şi Neftali, adică Galileea neamurilor, este locul unde Isus, lumina lui Dumnezeu a strălucit pentru oamenii aflaţi în întuneric (cf. In 9,5), căci Cafarnaum care face parte din teritoriul lui Dumnezeu doborât cândva de Asirian în întuneric şi moarte, simbol al omului neascultător doborât de satan în întuneric şi moarte, a văzut lumina prin venirea lui Isus care predica evanghelia împărăţiei şi vindeca orice boală şi orice suferinţă în popor" (Mt 4,23) şi acum prin cei care au primit lumina lui a fost "înălţat până la cer" (cf. Mt 11,23), ca simbol al ridicării tuturor păcătoşilor dispuşi să iasă din întunericul păcatelor lor şi să-l urmeze pe Isus, Lumina (cf. In 1,9), după exemplul primilor ucenici. Simon şi Andrei, Iacob şi Ioan, sunt doar primii dintr-un lung şir de oameni care până la revenirea lui Isus în slavă, vor veni la credinţă de pe întreaga faţă a pământului. Şi pentru unul fiecare dintre noi, prin întruparea lui Cristos, a sosit clipa decisivă, ca să primim lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi apoi să o dăm mai departe, aşa cum simbolic face în noaptea de Paşti, când se administrează Botezul. Fericită va fi ziua când ne vom hotărî să trăim după Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup în Cristos, căci nu o vom uita niciodată (cf. Mt 19,27-29)!

Cuvântul lui Dumnezeu este o lumină dată de Dumnezeu pentru cărările vieţilor oamenilor (cf. Ps 119,105). Avem trei sfinţi cu numele de Francisc iubitori şi vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, care deşi trecuţi din viaţă la Domnul, continuă să facă bine sufletelor: Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), diacon, care l-a copiat pe Isus în zelul său pentru câştigarea sufletelor, care ştia Biblia pe de rost că a putut să o vândă şi să dea preţul ei săracilor şi care o predica pretutindeni mai mult cu viaţa decât cu vorbele. Sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552), preot, care îşi spunea mereu cu sfântul Paul: "Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!" (1Cor 9,16), care a străbătut India, Malacca, Insulele Moluce şi alte insule încă în stare sălbatică, pentru a le duce vestea cea bună a mântuirii prin Cristos. El spunea: "În aceste locuri, foarte mulţi nu se fac creştini, deoarece nu este cine să-i facă creştini. Deseori îmi vine în minte să străbat universităţile din Europa, mai ales pe cea din Paris, să strig pretutindeni ca un nebun şi să-i apostrofez cu aceste cuvinte pe cei care au mai multă ştiinţă decât iubire: «Vai, cât de multe suflete sunt excluse din cer şi aruncate în iad din cauza voastră»". Sfântul Francisc de Sales (1567-1622), episcop, care a lăsat magistratura pentru Evanghelie, a inventat un nou stil de evanghelizare: tipărea predicile sale pe foi volante, folosindu-se de un limbaj simplu şi atrăgător, şi le lipea pe la porţile caselor sau le strecura sub uşile caselor. "Toate le fac pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de ea" (1Cor 9,23). Să spunem şi să facem şi noi la fel! Amin.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la solemnitatea Botezului Domnului - Anul A - 2020

Is 42,1-4.6-7; Ps 29; Fap 10,34-38; Mc 9,7; Mt 3,13-17

"Lasă acum, căci aşa se cuvine, ca noi să împlinim toată dreptatea" (Mt 3,15).

Celebrăm astăzi Botezul Domnului, o nouă epifanie, o arătare a lui Isus ca om şi Dumnezeu. După ce s-a arătat păgânilor şi a primit închinarea magilor de la Răsărit, astăzi Isus se arată iudeilor, poporul care îl aştepta pe Isus ca Mesia. Se poate spune că botezul lui Cristos în apele râului Iordan încheie viaţa ascunsă a lui Isus la Nazaret şi deschide ministerul vieţii sale publice: activitatea mesianică.

Sfântul Maxim din Torino (c. 380 - c. 466), episcop, ne spune: "Era normal ca, după ziua naşterii Domnului, să urmeze solemnitatea Botezului Domnului care poate fi numită şi sărbătoarea naşterii sale. La Crăciun, el s-a născut om între oameni, astăzi s-a născut din nou în sacramente tot pentru oameni; la Crăciun s-a născut dintr-o Fecioară, astăzi s-a născut prin mister. La Crăciun, când se năştea după felul oamenilor, mama sa Maria îl strângea la pieptul ei; acum, când se naşte după mister, Dumnezeu Tatăl îl îmbrăţişează cu vocea sa. Căci el spune: "Acesta este Fiul meu iubit în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el" (Mt 3,17). Mama, aşadar, născându-l, îl mângâie duios la pieptul ei; Tatăl îi oferă Fiului o mărturie iubitoare. Mama îl prezintă magilor ca să-l adore, Tatăl îl descoperă popoarelor ca să-l cinstească".

Iată cum se exprimă sfântul Proculus de Constantinopol (390-446), episcop: "Dacă în sărbătoarea vizitei magilor Isus ne era prezentat un prunc sărman, care exprima sărăcia noastră, în sărbătoarea de astăzi ni-l arată pe Isus în desăvârşirea sa, sugerându-ne că el este fiinţa desăvârşită ce purcede din fiinţa desăvârşită. Dacă în ziua magilor, Regele era îmbrăcat cu purpura trupului, în această a botezului, un râu îl înconjoară pe cel care este izvorul, ca şi cum l-ar îmbrăca. Veniţi, aşadar, priviţi la aceste minuni noi şi incredibile: soarele dreptăţii care se spală în Iordan, focul care se scufundă în apă şi Dumnezeu care este sfinţit de un om. Astăzi toate creaturile cântă imnuri şi strigă: Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului" (cf. Ps 117,26).

Astăzi Isus ne spune ca şi celor din Nazaret: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi, recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului" (Lc 4,18-19). De aceea astăzi Biserica ne pregăteşte pe noi, cum odată sfântul Ioan Botezătorul pe evrei, chemându-ne la o schimbare radicală, căci Isus s-a botezat cu păcatele noastre pentru a le îneca în râul Iordanului, aşa cum a prezis profetul: "el se va îndura de noi, va şterge nelegiuirile noastre şi va arunca în adâncurile mării toate păcatele noastre" (Mih 7,19).

Când părintele Damian Leprosul (1840-1889), sau Sfântul Damian de Veuster, născut Jozef De Veuster, un preot belgian, care a îngrijit şi a lucrat 15 ani cu leproşii în Insula Molokai, din Hawaii, luând şi el boala leprei de la leproşi, când şi-a început prima sa predică ca lepros, în loc "Iubiţi fraţi credincioşi" a spus "Iubiţi fraţi leproşi". Devenise unul asemenea lor în toate privinţele, chiar şi în aceea a suferinţei. A făcut exact aşa cum a făcut şi Isus cu noi la Botezul său, a devenit una cu păcatul nostru, ca să ne scape pe noi de păcat (cf. 2Cor 5,21; Rom 8,3).

O scurtă rememorare biblică a păcatului ne va ajuta să înţelegem mai bine însemnătatea Botezului Domnului, dar şi a Botezului nostru: Fericitul Dumnezeu (cf. 1Tim 6,15), Dumnezeu iubire (cf. 1In 4,8), nu a voit să se bucure singur de fericirea sa, de aceea a făcut un plan ca s-o împărtăşească şi cu alţii. De aceea i-a creat mai întâi cu îngerii, acele spirite pure şi inteligente. Aceştia ca să se menţină în această stare paradisiacă de fericire trebuiau să fie una cu Dumnezeu în iubire, în gândire şi în acţiune, altfel aveau să ajungă într-un loc de chin numit iad (cf. Mt 25,41). Un timp lucrurile au mers bine, apoi Lucifer, cel mai strălucitor dintre îngeri, s-a gândit să-şi procure o fericire independentă şi diferită de planul iubire lui Dumnezeu, plănuia să stea şi el pe un tron în rând cu Dumnezeu (cf. Is 14,13-14), iar îngerii care îi împărtăşeau planul fără iubire, să-i aducă şi lui o slujire după felul lui de a gândi. Şi cum paradisul a fost creat numai pentru un singur Dumnezeu şi pentru un sigur mod de a gândi şi a acţiona, cel din iubire, în momentul când în paradis a apărut un mod străin de a gândi şi acţiona, imediat toţi cei diferiţi de gândirea şi planul lui Dumnezeu au căzut din strălucirea şi din fericirea avută, ajungând în iad (cf. Is 14,12). O treime din îngerii cerului au părăsit atunci paradisul lăsând nişte locuri de fericire goale (cf. Ap 12,4).

Atunci Dumnezeu a privit spre lumea materială creată şi luând nişte pământ (cf. Gen 2,7), a creat din el, după chipul şi asemănarea sa, un bărbat şi o femeie (cf. Gen 1,26), care urmând să se înmulţească după planul său, aveau să repopuleze iar paradisul, devenind treptat după un plan divin, fericiţi asemenea lui, cu menţiunea că numai rămânând în felul lui de a gândi şi acţiona din iubire, altfel ajungând în moarte (cf. Gen 2,17; Rom 6,23) şi în chinul îngerilor căzuţi. Iarăşi un timp lucrurile au mers bine şi cu oamenii care gândeau şi acţionau după planul de iubire a lui Dumnezeu pus de el în toată creaţia. Însă Lucifer, devenit diavol şi satana prin cădere sa (cf. Ap 12,9), din invidie (cf. Înţ 2,24) i-a şoptit amăgitor omului că a sosit timpul să devină fericiţi asemenea lui Dumnezeu, mergând pe drumul scurt al neascultării faţă de el (cf. Gen 3,5). În momentul neascultării nu numai că nu au ajuns fericiţi pe deplin cum greşit au crezut, dar s-au trezit goi şi murdari (cf. Gen 3,7), căzuţi într-o mare prăpastie, acoperiţi de ape învolburate şi cu o mare povoară peste ei. Pentru că au fost împinşi în păcat, Dumnezeu le-a promis un salvator născut de femeie (cf. Gen 3,15), dar mai întâi i-a lăsat pe pământ ca să se convingă că fără el nu există fericire în întreg universul. Omul a probat tot felul de reţete de fericire inspirate de diavol: bogăţie, plăceri, pasiuni, dar fără Dumnezeu a rămas tot gol, sărac, nesatisfăcut şi nefericit.

Când întunericul care i-a cuprins pe oameni pentru neascultarea lor, ajunsese la culmea lui (cf. Înţ 18,14-15), iată că Isus, Fiul lui Dumnezeu iubire, Fiul lui Dumnezeu cel atotputernic, coboară în lume pentru a o mântui. Iar iubire înseamnă smerenie, empatie şi jertfă. Fiul lui Dumnezeu puterea coboară sub chip de Prunc slab, sub chip de fiu al omului, ca să-l facă pe om copil al lui Dumnezeu puternic. Fiul lui Dumnezeu bogăţia coboară în lume într-un grajd sărac şi lipsit de toate, ca să-l îmbogăţească pe om. Fiul lui Dumnezeu mântuirea tuturor coboară pe pământ refuzat de toţi, ca să-i mântuiască pe toţi. Fiul lui Dumnezeu care trebuie să primească jertfe, se face pe sine Miel de jertfă de ispăşire pentru păcatul oamenilor. Fiul lui Dumnezeu care umple universul se face smerit şi fără glas pe uliţe, pentru ca noi să putem vorbi cu Dumnezeu ca în Eden (cf. Gen 3,8). Fiul lui Dumnezeu stăpânul a toate se făcut slujitorul săracilor, orbilor şi celor închişi (cf. Is 42,1-7); Fiul lui Dumnezeu cel de sus se face apropiatul celor de jos. Fiul lui Dumnezeu cel Sfânt s-a împovărat cu păcatele şi infirmităţile noastre. Fiul lui Dumnezeu biruitorul a toate se face medicul celor bolnavi şi stăpâniţi de diavol (cf. Fap 10,38). Fiul lui Dumnezeu cel curat s-a împovărat cu păcatele noastre şi a intrat cu ele în apa Iordanului pentru a ne spăla pe toţi. Fiul lui Dumnezeu viaţa moare şi învie pentru noi, ca să murim pentru păcat şi să înviem pentru viaţa veşnică. În toată viaţa sa de la leagăn la mormânt, Isus ne-a arătat că este Iubire din iubirea lui Dumnezeu, adică s-a smerit, a empatizat cu noi şi s-a jertfit pentru noi, pentru ca şi noi să devenim una în iubire cu el, cu Tatăl ceresc şi cu semenii.

Cerul închis la alungarea primilor părinţi după căderea în păcat, se redeschide. Duhul care se purta peste apele celei dintâi creaţii coboară la Botez asupra lui Cristos, ca preludiu al noii creaţii, Duhul Sfânt care îi însufleţea pe profeţi şi sfinţi coborând asupra lui Isus la Botez, prin el coboară iar peste noi. Isus l-a primit pe Duhul Sfânt ca să recapituleze întreaga natură şi să o restaureze în întregime. Cristos nu l-a primit pe Duhul Sfânt pentru el însuşi, ci, mai curând, pentru noi care eram în el, căci prin el ne vin toate bunurile. Glasul lui Dumnezeu din cer care nu se mai auzise de patru sute de ani, se face acum iar auzit. Toate sunt semne ale întâlnirii dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi om. Acum omul şi Dumnezeu intră în comuniune iar punctul de întâlnire este Isus. Dumnezeu însuşi îl defineşte pe Isus "Fiul meu preaiubit", sediul prezenţei divine supreme, iubire ce va fi sigilată pe cruce şi la învierea din morţi. "Servitorul meu îi va îndreptăţi pe mulţi şi va lua asupra sa nelegiuirile lor" (Is 53,11).

Sfântul Maxim din Torino (c.380-c.466) ne spune iar: "Isus Cristos ne-a precedat prin botez, pentru ca, după el, popoarele creştine să-l urmeze cu încredere. Aşa cum coloana de foc a mers înainte prin Marea Roşie, pentru ca fiii lui Israel să urmeze drumul cu curaj; ea a traversat prima apele, ca să pregătească drumul pentru cei care veneau după ea (cf. Ex 14,20). Acesta, după cum spune Apostolul, a fost un mister care prefigura Botezul. Desigur, într-un fel, a fost un botez când norul îi acoperea pe oameni, iar apele îi purtau. Însă, Cristos Domnul a înfăptuit toate acestea. El este cel care, atunci, a mers pe mare înaintea fiilor lui Israel în coloana de foc şi, acum, prin botez, merge înaintea popoarelor creştine în coloana trupului său. El este, aş zice, această coloană care atunci şi-a oferit lumina pentru ochii acelora care îl urmau şi care, acum, îşi oferă lumina pentru inimile celor credincioşi. Atunci, a deschis un drum uscat în mijlocul apelor; acum întăreşte drumul nostru în baia credinţei".

Iar sfântul Ipolit (170-235), preot, spunea şi el: "Ce mare mister ne este dat astăzi să retrăim! Isus a venit la Ioan şi a primit de la el botezul. Ce eveniment vrednic de admiraţie! Fluviul infinit, care bucură cetatea lui Dumnezeu, este spălat de câteva picături de apă. Izvorul de necuprins, din care ţâşneşte viaţa pentru toţi oamenii şi care nu are sfârşit, este acoperit de o apă mică şi trecătoare. Cel care este prezent pretutindeni şi nicăieri nu este absent, cel pe care îngerii nu-l pot înţelege şi pe care oamenii nu-l pot vedea vine la botez pentru că aşa i-a plăcut".

Da, începând cu Botezul am fost cufundaţi în acea sursă inepuizabilă de iubire şi de viaţă care este moartea lui Isus, şi am beneficiat de cel mai mare act de iubire din toată istoria şi datorită acestei iubiri putem trăi o viaţă nouă fără a mai fi la discreţia răului, a păcatului şi a morţii, ci în comuniune cu Dumnezeu şi cu fraţii şi surorile noastre. Astăzi să ne amintim sau căutăm data Botezului nostru căci este foarte frumos să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darul Botezului.

O tânără care l-a primit pe Cristos ca mântuitor şi şi-a exprimat dorinţa de a fi botezată în biserică. "Înainte să-l primeşti pe Domnul Isus în viaţa ta, ai fost o păcătoasă?", a întrebat-o bătrânul diacon. "Da, domnule". "Dar în prezent, mai eşti păcătoasă?" "Drept să vă spun, mă simt mai păcătoasă ca oricând". "Atunci cu ce poţi spune că te-ai schimbat?" "Înainte eram o păcătoasă care alerga după păcat, acum sunt o păcătoasă care fuge de păcat".

Iar un tânăr hindus devenit creştin şi respins de familie spunea: "Să-l cunoşti pe Isus, să stai lângă Isus, să iei crucea lui şi să mergi alături de el, să urci munţi alături de el, să străbaţi văile alături de el, aceasta vreau să fie viaţa mea şi alta să nu mai ştiu".

Un alt creştin spunea: "Fiecare zi este o zi de convertire baptismală, de murire şi înviere cu Cristos, de noi paşi întru devenirea mai deplină a ceea ce, prin harul lui Dumnezeu, eşti la modul cel mai adevărat!"

Închei cu o rugăciune: Doamne, când am fost botezat eram un copil care nu ştiam, dar acum ştiu măreţia darului pe care mi l-ai dat: m-ai altoit în Cristos, Fiul tău, cufundându-mă în moartea şi învierea lui şi m-am născut din nou fiul tău. Mi-ai dat Duhul tău, m-ai înserat în Biserica ta, comunitatea mântuirii, ca membru activ şi responsabil, mi-ai oferit un viitor şi o speranţă în credinţă şi iubire. Mulţumesc, Doamne! Te rog să mă ajutaţi să fiu consecvent cu Botezul primit trăind o viaţă de dragoste pentru tine şi pentru semenii mei urmând exemplul lui Isus! Vreau să fiu recunoscut de creştin după viaţa cea nouă pe care o voi trăi! Amin.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la solemnitatea Epifania Domnului - Anul A - 2020

Is 60,1-6; Ps 72; Ef 3,2-3a.5-6; Mt 2,2; Mt 2,1-12

"Magii, căzând la pământ, l-au adorat pe Prunc şi, deschizând tezaurele lor, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă" (Mt 2,11).

Dacă ziua Crăciunului este ziua când Dumnezeu în Duhul său Sfânt şi-a oferit darurile sale divine omenirii căzute în păcat, daruri sintetizate în persoana lui Cristos şi a mântuirii sale, Epifania Domnului este ziua în care oamenii care au fost chemaţi la mântuire prin Cristos vin cu daruri de recunoştinţă, prin acelaşi Cristos şi în Duhul Sfânt, la Tatăl ceresc.

Dacă la Crăciun, Dumnezeu Tatăl, în Duhul Sfânt, şi-a descoperit darul mântuirii sale prin Cristos, poporului său ales căruia i-a dat promisiunile şi legămintele (cf. Rom 9,4), de Epifanie, Dumnezeu îşi descoperă planul său de mântuire şi popoarelor păgâne, care şi ele fac parte din rândul copiilor săi. Acest adevăr sublim, anunţat voalat prin profeţi în Vechiul Testament: "Vor umbla neamuri la lumina ta şi regi, în strălucirea zorilor tale. Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte: toţi se adună şi vin spre tine! Fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt purtate pe braţe" (Is 60,3-4). "Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne" (Ps 72,11). a fost confirmat şi întărit prin Isus şi apostoli, în Duhul Sfânt, în Noul Testament. "Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor şedea la masă în împărăţia cerurilor în timp ce fiii vor fi izgoniţi afară în întuneric" (Mt 8,11-12). "Nişte magi din Răsărit au sosit la Ierusalim şi întrebau, spunând: «Unde este regele nou-născut al iudeilor Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să-l adorăm»" (Mt 2,1-2). "Dumnezeu mi-a fost făcut cunoscut misterul care nu a fost cunoscut fiilor oamenilor din celelalte generaţii aşa cum este revelat acum sfinţilor săi apostoli şi profeţi prin Duhul: că păgânii sunt împreună-moştenitori, formează un singur trup şi sunt împreună părtaşi ai promisiunii, în Cristos Isus, prin evanghelie" (Ef 3,3-6).

Pentru a înţelege cât mai bine solemnitatea de astăzi care ne vorbeşte despre descoperirea şi chemarea la mântuirea lui Dumnezeu a tuturor popoarelor şi a tuturor oamenilor de pe pământ, în Cristos, prin puterea Duhului Sfânt, propun să analizăm câteva nume importante cuprinse în lecturile biblice de astăzi:

1. EPIFANIE. Epifanie este un cuvânt luat din limba greacă şi care înseamnă descoperire şi manifestare şi este în legătură cu descoperirea şi manifestarea lui Isus Cristos. De aceea, solemnitatea de astăzi cuprinde trei sărbători, trei manifestări, trei descoperiri ale lui Isus. După ce Isus s-a descoperit chiar de la naşterea sa păstorilor din Betleem care furnizau miei pentru jertfele de la templul din Ierusalim (cf. Lc 2,8-14), astăzi Isus se descoperă ca mântuitor întreg poporului evreu, la Botezul său în râul Iordan, ca Mesia, ca Fiu la Tatălui, zămislit de la Duhul Sfânt şi născut din Fecioara Maria (cf. Mt 3,13). Tot astăzi sărbătorim momentul când Isus se descoperă ca mântuitor şi Dumnezeu popoarelor păgâne, reprezentate prin magi (cf. Mt 2,2). Şi tot astăzi Isus se descoperă ca Dumnezeu mântuitor şi tuturor ucenicilor săi, creştinii, spre mărirea credinţei lor, când face primul său semn divin, schimbând apa în vin, la nunta din Cana (cf. In 2,1-11). Pentru fiecare din aceste trei momente celebrate astăzi într-o singură sărbătoare au un conţinut bogat de învăţături, Biserica Latină a purces la celebrarea lor şi separat.

2. ISUS ŞI MARIA. Magii intrând în casă au găsit doar Copilul şi pe mama lui. Absenţa capului familiei în cadrul povestirii pare intenţionată. Evanghelistul Matei urmăreşte începuturile mântuirii şi de aceea vorbeşte doar despre Dumnezeu, despre Prunc şi despre mama lui. Maria este Femeia care prezintă lumii rodul binecuvântat al sânului său. Regina Mamă îl prezintă pe Regele născut. Asemenea lui Solomon, urmaşul lui David, care i-a pus mamei sale un tron lângă tronul său (cf. 1Rg 2,19), Isus, adevăratul urmaş al lui David, şi-a luat şi el mama lângă el, aşa cum i-au găsit magii (cf. Mt 2,11). Asta arată că bucuriile lui Isus vor fi şi bucuriile Mariei, iar durerile lui Isus vor fi şi durerile Mariei (cf. Lc 2,35). Primele generaţii de creştini au sesizat frumuseţea tabloului şi, înainte de orice sciziune petrecută în sânul creştinătăţii, au imortalizat forţa acelui mesaj în frescele din catacombe şi apoi în sculptură: Maria aşezată pe tron, avându-l în braţe pe rege, pe pruncul Isus. Cine îl onorează pe rege o face fericită pe mamă.

3. EVREII. Evrei sunt primii destinatari ai mântuirii divine prin Cristos, căci "izraeliţii au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Cristos, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci" (Rom 9,4-5). Sunt primii din lista mântuiţilor, dar nu şi singurii, aşa cum i-au înşelat profeţii lor mincinoşi şi aşa cum a fost înşelat şi profetul Iona. Unii dintre profeţi şi înţelepţi au încercat să corecteze această credinţă greşită a evreilor, amintindu-le de iubirea universală a lui Dumnezeu pentru omenire. Ei, "poporul ales", trebuiau să fie un început care să aprindă în toate popoarele pământului flacăra credinţei. Aşa cum citim în Evanghelia de astăzi ei cunoşteau toate profeţiile referitoare la mântuitorul Isus, dar nu s-au pus la drum pentru a ajuta nişte păgâni să-l găsească pe Mesia (cf. Mt 2,5-6). Dumnezeu i-a forţat să devină apostolii ai mântuirii sale printre păgâni, făcându-i ori să fie cotropiţi, ori duşi robi la păgâni.

Abia odată cu venirea lui Isus această idee a prins rădăcini solide. Cristos "a făcut una din cele două" grupuri, evrei şi celelalte neamuri, "dărâmând zidul despărţitor" (Ef 2,14).

4. MAGII, nişte regi înţelepţi şi preoţi păgâni din Orient, care îl căutau pe Dumnezeu cel adevărat şi mântuirea lui, citind în cărţile: creaţiei, tradiţiilor popoarelor şi folclorul universal (cf. Rom 1,20). Ei sunt cei despre care vorbea Isus: "Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor şedea la masă în împărăţia cerurilor în timp ce fiii vor fi izgoniţi afară în întuneric" (Mt 8,11-12). Ei sunt cei profeţiţi ca venind din Madian, Efa şi Saba să se închine Domnului şi aducându-i darurile lor (cf. Is 60,1-6). Ei sunt cei credincioşi care au fost profeţiţi ca binecuvântaţi în Abraham (cf. Gen 12,3). Ei sunt simbolul celor înţelepţi şi bogaţi care vor veni alături de cei săraci pentru a primi mântuirea. Dacă eroul grec Ulise tânjea după Itaca, locul său de baştină, Magii, asemenea lui Abraham, au pornit la drum la glasul divin al stelei şi au ajuns să cunoască mântuirea lui Dumnezeu (cf. Evr 11,2; 13,14). Evanghelia armeană, o scriere din secolul VI, se precizează că magii sunt trei şi că se numeau: "Gaspar, Melchior şi Baltazar". În procesiunea spre adevărul şi lumina lui Cristos întruchipată de convoiul magilor din Răsărit, noi vedem astăzi marea procesiune a Bisericii, "o mulţime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile" (cf. Ap 7,9).

5. STEAUA. Steaua indică drumul credinţei plin de riscuri, asemănător celui parcurs de Abraham care "a plecat din pământul său fără să ştie unde merge" (Evr 11,2). Steaua are însă o semnificaţie biblică precisă în alcătuirea povestirii despre magi. Este steaua profetizată de Balaam, fiul lui Beor, bărbatul cu ochi deschişi: "O stea se ridică din Iacob, un sceptru se înalţă în Israel" (Num 24, 17). Steaua este aici simbolul unui rege, iar textele iudaice anterioare evanghelistului o explică în sens mesianic; vorbesc despre regele Mesia promis lui David, ca izvor de binecuvântare pentru toate neamurile care urmau să îndrepte spre Ierusalim: "Regii din Tarşiş şi ai insulelor vor oferi daruri, regii din Seba şi din Saba vor aduce tribut. Toţi regii se vor prosterna înaintea lui, toate popoarele îl vor sluji... În el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului şi toate neamurile îl vor preamări" (Ps 72/71,10.11.17). După o tradiţie orientală, împărtăşită şi la Roma, un nou astru apare în cer la naşterea unui om important. Văzând acel astru, magii au înţeles că se născuse regele aşteptat de iudei. Vestala Sibila vede în steaua din Palestina naşterea adevăratul împărat al omenirii, iar împăratul Cezar August care voia să-şi facă sieşi in templu, ridică un templu şi un altar dedicat adevăratului Dumnezeu şi adevăratului Împărat, Isus, pe care l-a numit Ara Coeli - Altarul Cerului. Creştinii au transformat acest sanctuar într-o biserică închinată Pruncului şi Maicii sale.

6. SCRIPTURILE. Ştiinţele naturale nu sunt de-ajuns pentru a-l afla pe Dumnezeu. Este nevoie de cuvântul Revelaţiei. Acum magii sunt călăuziţi şi de Scripturile sacre ale lui Israel (cf. Mih 5,2), iar steaua le reconfirmă că sunt pe drumul cel bun. Abia au lăsat Ierusalimul, au văzut din nou steaua care mergea înaintea lor până când a ajuns deasupra locului unde se afla pruncul şi s-a oprit. Semn că nu era o stea ca celelalte. Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407) spune: "Steaua nu este un astru pierdut pe firmamentul cerului: merge înaintea lor, îi conduce, cvasi trăgându-i de mănă în plină zi. O numesc stea pentru că este un semn luminos pe cer. În realitate este un mesager divin, un înger, care se opreşte deasupra casei copilului. Singuri nu l-ar fi găsit. Ştiau că se născuse regele iudeilor, aflaseră că trebuie să meargă spre Betleem, dar nu cunoşteau exact casa. Steaua s-a oprit deasupra casei" (cf. Mt 2,9). Creaţia şi înţelepciunea oamenilor, fără Revelaţia Scripturilor, nu conduc la ţintă.

7. DARURILE MAGILOR. Darurile magilor sunt o profeţie şi o vorbire peste veacuri despre Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Prin cele trei daruri ale lor, magii, şi-au mărturisit public credinţa lor în Isus: Magii i-au adus aur, recunoscându-l rege. Magii i-au adus tămâie, recunoscându-l ca Dumnezeu. Magii i-au adus smirna îmbălsămării prevestind moartea lui ca preţ de răscumpărare pentru orice om. Darurile magilor şi schimbarea traseului de mers, ne vorbesc despre datoria noastră de a ne converti şi de a da mărturie despre mântuirea pe care am primită în Cristos. Darurile noastre pentru Dumnezeu, aşa cum ne spune rugăciunea asupra darurilor: "Te rugăm, Doamne, priveşte cu bunăvoinţă la darurile Bisericii tale; ea nu-ţi mai aduce aur, tămâie şi smirnă, ci pe Acela care este simbolizat, jertfit şi primit prin aceste daruri, pe Isus Cristos, care vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor. Amin". Să ne amintim de cuvintele lui Cristos: "Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35). "Mergi şi vinde tot ce ai şi dă săracilor şi apoi vino şi urmează-mă" (Mt 19,21). Să nu uităm niciodată de îndemnul lui Isus: "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei, văzând faptele voastre bune să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri" (Mt 5,16). Darurile noastre oferite semenilor noştri aflaţi în necazuri şi lipsuri, sunt văzute şi primite de Isus ca un act de adoraţie, de apostolat şi de mulţumire pentru darul mântuirii, aşa cum ne spune istorioara celui de-al patrulea mag, ajuns mai târziu la întâlnirea cu Isus, fiind reţinut de nişte fapte de caritate, căci iubirea va dăinui veşnic (cf. 1Cor 13,8). Acela care îl caută pe Dumnezeu şi apoi îl mărturiseşte cu viaţa şi faptele lui, după ce va fi trecut chiar prin valea întunecată a morţii, va ajunge la limanul mântuirii şi la masa veşnică pregătită în cer de Domnul. Este banchetul mesianic cântat de psalmist şi de profet (cf. Ps 22/23; Is 25,6).

Închei cu rugăciunea zilei care spune aşa: "Dumnezeule, care, prin steaua călăuzitoare, l-ai descoperit astăzi neamurilor pe Fiul tău unul-născut, dă-ne, te rugăm, harul, ca noi, care te-am cunoscut prin credinţă, să ajungem să privim chipul măririi tale! Prin Cristos Domnul nostru. Amin".

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a doua de după Crăciun, Anul A, 2020.

Sir 24,1-2.8-12; Ps 147; Ef 1,3-6.15-18; 1Tim 3,16; In 1,1-18

„El ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos” (Ef 1,5).

Pentru că solemnitatea Crăciunului este începutul mântuirii noastre ce marchează punctul de trecere de la făgăduinţe la împlinire lor, ea a devenit momentul aşteptat când iubirea lui Dumnezeu faţă de noi păcătoşii pierduţi s-a arătat în Pruncuşorul Isus, căci la primul Crăciun Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfânt, „l-a dat ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine crede în el să nu moară ci să aibă viaţa veşnică” (cf, In 3,16). Iată, pentru ce în această duminică, Biserica, ne mai cheamă încă odată să facem sărbătoare în cinstea întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, să medităm la iubirea sa faţă de noi oamenii păcătoşi şi să aprofundăm cum se cuvine misterul Crăciunului, care a sensibilizat întreaga creaţie afectată de păcat, creaţie care i-a adus lui Dumnezeu Tatăl şi Pruncului Isus zămislit de la Duhul Sfânt şi născut din Fecioara Maria, mulţumirea şi recunoştinţa ei. Căci de Crăciun: îngerii care sufereau din cauza plecării noastre din paradis, le-au adus cântul şi vestirea lor; firmamentul cerului şi-a trimis spre slava lor şi spre luminarea oamenilor, o stea călăuzitoare; pământul i-a oferit Domnului o grotă pentru a se naşte, animalele i-au oferit Pruncuşorului divin protecţia şi căldura lor; lumea vegetală i-a oferit fân şi flori drept aşternut; iar omenirea i-a oferit Domnului cele mai sfinte, alese şi calde suflete, pe Maria şi Iosif, iar toţi creştinii cei buni îi oferă Pruncului Isus, până la sfârşitul lumii, cântul şi recunoştinţa şi vestirea până la marginile pământului.

Liturghia din această duminică, prin antifona de la intrare, se deschide cu un text din cartea Înţelepciunii: „Când liniştea învăluia totul şi noaptea era la jumătatea căii sale, Cuvântul tău atotputernic, Doamne, a venit din ceruri, de pe tronul regesc” (cf. Înţ 18,14-15). Acest text citit pe fondul aşteptărilor şi promisiunilor mesianice şi ascultat în atmosfera Crăciunului, ne dezvăluie noi date cu privire la planul lui Dumnezeu de a salva lumea, date ilustrate în lecturile biblice de astăzi, unde Isus, Cuvântul întrupat este descris ca „înţelepciunea Tatălui” stabilită între noi oamenii (cf. Sir 24,1-2.8-12), ca viaţa, lumina, harul şi mântuirea venite în lume (cf. In 1,1-18; Ef 1,3-6.15-18), unde Dumnezeu cum odinioară a coborât din ceruri şi i-a eliberat pe evrei din robia Egiptului în miez de noapte (cf. Ex 3,8; 14,20), acum îi salvează pe cei drepţi din abisul morţii cu ajutorul Cuvântului său, făcând cunoscute judecăţile tale (cf. Ps 147,12)

Cuvântul lui Dumnezeu ”s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14), “propter nostram salutem” (pentru a noastrp mântuire), cum mărturisim în Crez, şi strâns legat de aceasta pentru a dezvălui chipul nevăzut şi duios al Tatălui său şi al nostru (cf. In 1,18; 20,17), care prin naşterea Fiului său Isus din Fecioara Maria (cf. Gal 4,4), prin puterea Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35), nu numai că: „şi-a stabilit locuinţa în mijlocul nostru” (cf. Sir 24,8-11), dar şi-a stabilit-o chiar „în inima noastră” (cf. In 14,23; Ap 3,20), căci asta a dorit chiar de la creaţia omului (cf. Prov 8,31).

Apoi, ”Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14), pentru a împlini dorinţa omului de la început de a fi ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5; 1In 3,2). De aceea, sfântul Ciril din Alexandria (378-444), spunea că “Isus s-a făcut ceea ce suntem noi pentru a ne face părtaşi de ceea ce este El”. Iar sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), spunea şi el: „Dumnezeu s-a făcut Om pentru ca omul să se poată îndumnezei”. De aceea, sărbătoarea Crăciunului îl invită pe orice om să se îndrepte spre Dumnezeu ca să primească ”har peste har” (In 1,16), căci acum acest lucru a devenit posibil.

Şi iarăşi, ”Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14), pentru ca noi să primim înapoi ceea ce am pierdut prin păcat, iar Prologul Evangheliei după Sfântul Ioan pe care l-am citit şi meditat la sfânta Liturghie din duminica de astăzi, dar şi din ziua Crăciunului, tocmai despre acest adevăr ne vorbeşte. Prin întruparea sa, Isus, Fiul lui Dumnezeu, ne-a dat înapoi nu numai ceea ce am pierdut prin păcat: viaţa, lumina, înfierea, harul şi vederea lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18), dar, ne-a mai dat: credinţa, speranţa şi iubirea în Isus; moştenirea şi gloria Tatălui alături de sfinţi; înţelepciunea, descoperirea şi cunoaşterea prin Duhul Sfânt, aşa cum ne spune lectura a doua de astăzi (cf. Ef 1,3-6.15-18); am mai primit apoi: binecuvântarea, pacea, plinătatea darurilor, hotărârile şi judecăţile sale, puterea cuvântului împreună cu puterea de a-l preamări şi lăuda Dumnezeu cu iuţeală mare, cum ne spune psalmul responzorial (cf. Ps 147,12-19), împreună cu puterea de a-l propovădui neamurilor şi de a-l face cunoscut în întreaga lume, ca sfântul Paul (cf. 1Tim 3,16) şi ca sfântul Ioan Botezătorul, amintit în Evanghelia de astăzi (cf. In 1,15-16).

Acesta este marele mister şi marele dar al lui Dumnezeu de Crăciun pentru fiecare om care crede. Deci, dincolo de toate detaliile şi interpretările pe care le implică evenimentul Crăciunului, aceasta este şi semnificaţia sa fundamentală.  

Dacă odată, Adam, se ascundea îngrozit de glasul lui Dumnezeu (cf. Gen 3,7); dacă, Cain, a fugit până la marginile pământului ca să nu dea ochii cu Dumnezeu (cf. Gen 4,16), dacă dreptul Iob prefera să-l înghită pământul decât să audă glasul de temut al lui Dumnezeu (cf. Iov 31,38), iată că acum, prin întruparea lui Cristos, glasul de temut al lui Dumnezeu care răsună peste ape şi care face să bubuie tunetul, care sfărâmă cedrii Libanului, care face să ţâşnească flăcări de foc, care face să tremure pustiul şi despoaie pădurile (cf. Ps 29,3-9), s-a transformat într-un gângurit de copil. Mântuitorul, pe care veacurile l-au aşteptat, după care lumea a suspinat (cf. Is 64,1), a venit în lume (cf. In 18,37; 1Tim 1,15). Copilul care a fost vestit şi aşteptat, iată că acum s-a născut din Fecioara Maria, „locuieşte printre fiii lui Iacob, a prins printre aleşii Domnului, locuieşte în mijlocul adunării celor sfinţi” (cf. Sir 24,8.12) şi constituie dovada certă a iubirii lui Dumnezeu faţă această lume.

Dumnezeu Tatăl a avut în sine un gând, un plan, un chip, iar cest gând, plan şi chip se numeşte „Fiul”. Dumnezeu Tatăl pronunţă acest gând misterios şi acest Cuvânt, arată chipul Fiului său şi creează lumea; spune „să fie lumină” şi apare lumina înaintea aştrilor; pronunţă acest „Cuvânt” şi apar creaturile toate: soarele, luna, stelele, mările, munţii, câmpiile şi oamenii. Creaţia este prima carte scrisă de Dumnezeu, o carte în care pot citi chiar şi neştiutorii de carte: „Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există” (In 1,3).

Apoi, Dumnezeu pronunţă Cuvântul său şi îi inspiră pe profeţi să vorbească despre el, despre gândul lui, despre planul său şi despre chipul Fiului său ca mântuitor. După creaţie, Biblia este cea de-a doua carte în care Dumnezeu îşi dezvăluie în mod mai deschis gândul său şi voinţa sa.

În final, Dumnezeu îşi exprimă în mod total şi definitiv fiinţa sa, când Cuvântul său, prin puterea Duhului Sfânt, se face trup în sânul Fericitei Fecioare Maria şi se naşte în Betleem. Acum nu mai avem înaintea ochilor o multitudine de lucruri sau de cuvinte. Avem o persoană concretă: Isus Cristos. El este Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu; el este „icoana Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creaţia” (Col 1,15). Prin Isus am devenit fiii Tatălui şi comoştenitorii săi împreună cu el (cf. Ef 2,18-20). De Crăciun, aflăm că Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, nu înseamnă „vorbe”, ci „trup omenesc”. Dumnezeu s-a făcut om, a devenit unul dintre noi, care „a lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu inimă omenească” (cf. GS 22). Întruparea Fiului lui Dumnezeu a umplut toată istoria şi viaţa fiecărui om.

Titlul cel mai înalt oferit de Tatăl lui Isus şi prin Isus şi nouă care credem în el, este cel de „Fiu”. Prin Cristos ne-a fost reconferită demnitatea „filiaţiunii perene”, întrucât Isus este mereu „fiu”, Fiul lui Dumnezeu, iar noi am redevenit copii, „copiii lui Dumnezeu” (cf. In 1,12). Starea de copil indică modul în care putem intra în comuniune cu Dumnezeu. De aceea Isus ne spune: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 18,3).  

Suntem în faţa unor necuprinse haruri, binecuvântări şi daruri. Însă pentru unii oameni diavolul a creat o nouă dramă prin care pierd toate acestea, prin refuzul lui Isus, căci aşa cum spune Evanghelia de astăzi, „Isus a venit la ai săi, şi ai săi nu l-au primit” (In 1,11). Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, „le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12).

La Betleem, prin refuzul oamenilor de a-l primi pe Pruncul Isus s-au proiectat deja umbrele crucii de pe Calvar. Căci ce ne este dat să vedem doi tineri soţi, Iosif şi Maria, purtaţi pe drumuri lungi şi grele de împăratul Cezar Augustus, care făcea adesea numărătoarea supuşilor, pentru a-i putea impozita. Pe tânăra mamă o ajung durerile naşterii în timpul călătoriei, nu găseşte o casă de oameni unde să nască, este nevoită să se retragă la marginea localităţii şi îşi aduce copilul pe lume în toiul nopţii, într-un grajd, în adăpostul murdar şi urât mirositor al vitelor. „La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit” (In 1,11), constată cu tristeţe evanghelistul Ioan. Mama nu are un leagăn unde să-şi pună copilul, îl culcă pe un braţ de fân, pe care îl mâncau animalele odată cu florile minunate ale primăverii, prevestind că Isus „floarea câmpului” (Ct 7,12), avea să fie sfâşiat de fiarele ce poartă numele de oameni. Grota din Betleem aminteşte de o altă grotă: de grota săpată în stâncă de lângă Calvar, în care avea să fie înmormântat Isus. Copilul din iesle, pe care păstorii l-au găsit înfăşat în scutece, aminteşte deja de Isus mort, culcat în mormânt, învelit într-o pânză şi legat de jur împrejur, ca un prunc înfăşat în scutece, aşa cum erau îngropaţi morţii la evrei la vremea aceea.

Dar, în ciuda tuturor suferinţelor şi necazurilor ce au însoţit naşterea lui Isus, Crăciunul este şi rămâne sărbătoarea bucuriei şi a speranţei, rămâne ziua când „poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare”, rămâne ziua când Isus, Pruncul divin „a sfărâmat jugul şi a frânt nuiaua care ne lovea spinarea” (Is 9, 4).

Şi ca să folosesc o metaforă, Crăciunul este ca „un pachet plin de daruri” daruri descrise în lecturile biblice de astăzi şi daruri pe care le-am punctat succint în această consideraţie. Nu putem selecta din acest „pachet de daruri” numai ceea ce ne place mai mult şi ceea ce ne convine. „Pachetul cu daruri”, ori se ia întreg, ori se refuză întreg. Mă refer aici nu numai la faptul de a-l refuza sau răstigni pe Isus prin păcat (cf. Evr 6,6), dar şi la faptul de a împărţi darurile cuprinse în acest „pachet” cu alţii, aşa cum au făcut păstorii, sfântul Ioan Botezătorul şi sfântul Paul. Aşadar, accept eu ca Isus, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu să se comunice prin gura şi faptele mele, fraţilor mei şi păgânilor? Am eu atitudinea, păstorilor, a lui Ioan Botezătorul, a sfântului apostol Paul şi ai celorlalţi apostoli de a-i învăţa pe semenii mei cine este Cuvântul?  

Închei cu frumoasele cuvinte pe care sfântul Ambrozie (339-397) le-a adresat credincioşilor săi din Milano într-o predică de Crăciun, cuvinte pe care noi după ce ni le-am însuşit, să fim gata să le împărtăşim tuturor celor pe care îi vom întâlni de astăzi înainte: „Cristos a devenit copil, pentru ca tu să devii om desăvârşit; s-a lăsat înfăşat şi legat, pentru ca tu să fii eliberat de legăturile morţii; a coborât pe pământ, pentru ca tu să te ridici spre înălţimile cerului; nu a găsit un loc în casa de oaspeţi, pentru ca tu să găseşti un loc în casa Tatălui ceresc; s-a făcut sărac, pentru ca tu să te îmbogăţeşti cu sărăcia lui; a plâns ca orice copil, pentru ca lacrimile lui, amestecate cu lacrimile tale de pocăinţă, să-ţi spele păcatele”.

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, lumina sufletelor credincioase, binevoieşte a umple lumea întreagă de slava ta şi arată-te, prin strălucirea luminii tale, tuturor popoarelor. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

                                                                                                     Pr. Ioan Lungu