Consideraţie la prima duminică din Postul Mare - Anul A - 2020

Gen 2,7-9;3,1-7; Ps 51; Rom 5,12-19 (5,12.17-19); Mt 4,1-11

Unde s-a înmulţit păcatul, acolo prin Cristos s-a revărsat cu prisosinţă harul (cf. Rom 5,15).

Suntem în prima duminică a Postului Mare când, după poruncă (cf. Lc 9,23), Biserica împreună cu fiii ei porneşte purtând crucea zilnică alături de Isus care şi-a luat crucea mântuirii oamenilor, căci aşa cum ne spune sfântul Augustin (354-430), "Cel care ne-a creat fără de noi, nu ne mântuieşte fără de noi". Iar unul din multele aspecte ale purtării crucii împreună cu Isus, este şi acela de a ne supune împreună cu el lui Dumnezeu, pentru a ne împotrivi diavolului (cf. Iac 4,7) şi pentru a-i strica lucrările (cf. 1In 3,8).

Când Isus a apărut în mijlocul poporului ales, preocuparea majoră a acestuia era cum să scape de jugul romanilor invadatori (cf. In 11,48). Isus înţelege această preocupare legitimă a poporului ales, dar îi atrage atenţia asupra unei alte robii din care trebuie să se elibereze mai întâi, cea care este cauza tuturor robiilor fizice şi spirituale, "robia diavolului" şi "robia păcatului" (cf. In 8,34.44), robie din care dacă se eliberează, scapă automat şi din toate celelalte robii, fizice şi spirituale (cf. Lc 10,18).

Căci chiar de la începutul oricărui lucru bun, început de Dumnezeu sau de oameni, satana caută să se amestece şi să-l strice, iar dacă nu poate total, măcar parţial să o facă. Lecturile biblice de astăzi ne dau câteva exemple în acest sens: Dumnezeu nu a voit să se bucure singur de fericirea sa veşnică, de aceea i-a creat pe îngeri şi locul unde să le împărtăşească fericirea sa. Satana, care a fost la început cel mai strălucitor dintre îngeri, a voit mai mult decât atât, a voit să fie egal cu Dumnezeu şi să împartă această fericire numai cui i se va închina şi lui (cf. Is 14,12-14). De aceea, după ce a atras de partea sa "o treime din stelele cerului, din îngeri" (cf. Ap 12,4), s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu şi pentru că nu a putut învinge a transformat în haos primul loc de fericire a lui Dumnezeu cu îngerii săi. Îngerii buni împreună cu arhanghelul Mihael, cu puterea lui Dumnezeu, au luptat împotriva lui Lucifer şi a îngerilor săi, deveniţi diavoli, i-a biruit aruncându-i în iad (cf. Ap 12,7-9; Mt 25,41).

Atunci planul lui Dumnezeu de a împărtăşi fericirea sa cu cât mai mulţi a continuat prin creaţia omului şi a unui alt loc de fericire, plan dezvăluit şi nouă astăzi de prima lectură (cf. Gen 2,7-9; 3,1-7). Ceea ce se petrece în primele două capitole de Geneză, este, de fapt, o relatare a lucrării lui Dumnezeu care pregăteşte casa pentru omul pe care îl va crea. Unii comentatori biblici sunt de părere că haosul despre care vorbeşte începutul Bibliei (cf. Gen 1,2), haos pe care Persoanele divine îl ordonează pentru a crea un loc de fericire pentru omul pe care îl vor crea ca să le împărtăşească fericirea lor veşnică, este ceea ce a mai rămas din devastarea primului loc de fericire creat de Dumnezeu pentru îngerii săi, în urma rebeliunii luciferice, căci diavolul şi îngerii lui la plecare au devastat acest prim loc de fericire. Deci, începutul primului capitol din Geneză ne lasă să înţelegem că a fost o catastrofă înainte de crearea lui Adam. Vom afla mai multe despre aceasta când vom merge în paradis.

După ce Dumnezeu a creat din haosul lăsat de satana un loc plăcut cu faună şi floră minunată, omul este următorul pas ale creaţiei. În mod fizic, omul a fost luat din ţărâna pământului. Este foarte interesant că trupurile noastre conţin cam şaisprezece elemente chimice, aceleaşi elemente chimice care se găsesc în compoziţia pământului. Partea fizică a omului este luată deci din ţărâna pământului şi modelată după chipul şi asemănarea lui (cf. Gen 1,26). Însă omul are şi o parte spirituală, sufletul lui care este din Dumnezeu şi pentru relaţionarea cu Dumnezeu, care "i-a suflat omului în nări suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu" (cf. Gen 2,7). Aceasta este ceea ce îl face pe om unic în univers şi îl deosebeşte de toate celelalte creaturi care există (cf. Gen 2,18).

Următoarea informaţie utilă pe care o primim este cu privire la Eden, este prezenţa a doi pomi speciali în centrul grădinii: "pomul vieţii" şi "pomul cunoştinţei binelui şi răului" (cf. Gen 2,9). Sfinţii părinţi spun că primul pom, pomul vieţii, pentru că era absolut necesar pentru om, a fost sădit de însuşi Dumnezeu. Cel de-al doilea, otrăvit, dar plăcut simţurilor şi amăgitor, care nu numai că nu era deloc necesar pentru viaţa omului, ba din contra era chiar oprit de Dumnezeu (cf. Gen 2,17), era sădit de satana, dar permis de Dumnezeu ca o alternativă a omului de a alege între un grădinar şi altul.

Cum era de aşteptat satana s-a amestecat şi în această nouă lucrare a lui Dumnezeu cu omul pentru a o strica. Geneza 3,1-7 lămureşte multe dintre întrebările omului: de ce interdicţie, de ce trudă, de ce suferinţă, de ce moarte, de ce iad, de ce nevoia unui mântuitor? Pentru că s-a comis păcatul, răul!

În prima parte a capitolului 3 avem relatată ispita, capcana, pe care diavolul i-o întinde omului. Omul a fost creat ca o fiinţă cu suflet din Dumnezeu şi cu libertatea lui Dumnezeu, libertatea de a asculta, de a sluji şi de a se supune guvernării divine. Creat liber, omul devenit responsabil de alegerile sale.

Oare de ce s-a apropiat şarpele de femeie şi nu de bărbat? Pentru că Dumnezeu l-a creat mai întâi pe Adam, pe el l-a informat cu privire la situaţia pomilor din grădină, din care putea să mănânce şi din care nu. Eva, fiind creată mai pe urmă, a fost informată indirect, de Adam, poate nu atât de convingător. Iar Satana ştia foarte bine aceasta.

Prin dialogul cu Eva (cf. Gen 3,1-5), diavolul pune la îndoială dragostea şi divinitatea lui Dumnezeu. El afirmă ceva de genul: Dacă Dumnezeu este într-adevăr bun, de ce v-a pus această restricţie? Atunci când le spune oamenilor că nu vor muri, şarpele afirmă că Dumnezeu nu este neprihănit, iar atunci când le promite oamenilor că ei înşişi vor fi ca Dumnezeu, diavolul pune sub semnul întrebării chiar sfinţenia lui Dumnezeu. Prin subtilitate, Satan a vrut să-l contrazică pe Dumnezeu şi să înlocuiască cuvântul lui Dumnezeu cu cuvântul său. Căci aşa cum aflăm din lectura a doua de astăzi, credinţa conduce la ascultare, iar necredinţa şi îndoiala duc întotdeauna la neascultare (cf. Rom 5,19).

Geneza 3,6 ne arată neascultarea femeii şi a bărbatului de Cuvântul lui Dumnezeu. Să observăm că modul în care li se adresează şarpele este viclean. Este o adresare făcută simţurilor. "Pomul era bun de mâncat". Apoi face apel chiar şi la factorul psihologic: "pomul era plăcut de privit". Apoi merge mai departe şi se adresează laturii spirituale: "Pomul era de dorit să deschidă cuiva mintea".

Strategia satanei a funcţionat bine, căci femeia a luat din rodul pomului oprit netrebuincios şi otrăvit, şi a mâncat şi i-a dat şi bărbatului care era cu ea şi a mâncat şi el. Într-o clipă edificiul fericirii lui Dumnezeu cu omul s-a stricat. Amândoi s-au trezit goi trupeşte şi sufleteşte. Au cusut laolaltă frunze de smochin pentru a-şi acoperi păcatul şi goliciunea, dar în zadar (cf. Gen 3,6-7). Exact ca vulturul destinat înălţimilor şi frumuseţilor lui Dumnezeu, de care am amintit în Miercurea Cenuşii, pentru o clipă de plăcere în care a luat şarpele otrăvitor la sân, a pierdut totul, fericire şi viaţă, în cazul omului, pentru sine şi pentru toţi urmaşii săi, pentru flora şi pentru fauna pământului şi pentru întreg universul creat, care a devenit acum ca un frumos bibelou, dar spart.

De atunci universul: ca un bibelou spart care, în loc să încânte, răneşte; ca o floare frumoasă care, în loc de parfum, ascunde spini; ca un ochi de apă care, în loc să adape, care ascunde o groapă. Tot de atunci: toate au devenit ostile între ele şi unele altora: oamenii au devenit lupi unii pentru alţii şi pentru creaţie; animalele luptă între ele şi cu omul; plantele luptă între ele ca neghina cu grâul şi cu omul; chiar aştri cereşti se ciocnesc întrei ei şi cad peste oameni, animale şi plante. Încât omul şi întreaga creaţie strigă împreună către Dumnezeu, cu psalmistul: "Ai milă de noi, Doamne, căci am păcătuit! Împotriva ta, numai împotriva ta am păcătuit şi ce-i rău înaintea ta am săvârşit. Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi un duh statornic înnoieşte înlăuntrul meu! Nu mă alunga de la faţa ta şi duhul tău sfânt nu-l lua de la mine! Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii tale şi întăreşte-mă cu duh binevoitor! Doamne, deschide-mi buzele şi gura mea va vesti lauda ta" (cf. Ps 51,1-17).

Tot acest scenariu sinistru descris mai sus se desfăşoară încă sub ochii noştri neputincioşi şi ar fi căpătat proporţii negândite, dacă n-ar fi fost mila Tatălui ceresc care să limiteze acest conflict cosmic promită şi care să promită să trimită omului şi universului afectat de păcat (cf. Gen 3,15), prin puterea Duhului Sfânt, un mântuitor, în persoana Fiului său preaiubit: "Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe unicul său Fiu, pentru ca oricine crede în el, să nu piară, dar săi aibă viaţa veşnică" (In 3,16). Şi iată concluzia omului lui Dumnezeu, sfântul Paul: "Într-adevăr, dacă moartea prin greşeala unuia singur a domnit din cauza unuia singur, cu atât mai mult cei ce primesc cu prisosinţă harul şi darul justificării vor domni în viaţă prin unul singur, Isus Cristos" (Rom 5,17).

Pericopa evanghelică de astăzi îl surprinde pe Isus, trimis de Tatăl, prin puterea Duhului Sfânt, începând lucrarea de restaurare a omului şi a universului rănit de moarte, al cărui rău nu stă numai în conflictul dintre oameni de care se temeau evreii că vin romanii şi-i distrug, sau numai în conflictul dintre om şi creaţie cum se tem ecologişti, ci stă în biruinţa diavolului şi a lucrărilor lui care se numesc păcat (cf. 1In 3,8; Rom 5,12), în smulgerea zapisului prin care a devenit stăpân peste noi şi lucrurile încredinţate nouă de Dumnezeu (cf. Col 2,14-15; Gen 1,26-28).

Şi aici ca în orice lucrare bună, diavolul să va amesteca ca să strice. Studiind cu atenţie manevrele diavolului de abatere a lui Isus Cristos (dar şi a omului chemat de Dumnezeu la mântuire prin el) de la planul Tatălui de salvare a omenirii şi a universului creat, vom vedea că ele ating aceleaşi domenii pe care Satan le-a propus şi omului din paradis spre cădere, manevre şi domenii sintetizate de Ioan, care a auzit glasul inimii lui Isus, în "pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii, care nu sunt de la Tatăl, ci din lume" (1In 2,16). Deci, aşa cum diavolul a luptat ca să-l abată pe Isus de la planul şi de la cuvântul lui Dumnezeu, tot astfel va încerca să ne abată şi pe noi. Căci odată cu venirea lui Isus şi noi oamenii doritori de mântuirea lui, am început o viaţă nouă şi o lucrare nouă şi nu ne mai ghidăm de refrenul lumii: "Ce vom mânca, ce vom bea şi cu ce ne vom îmbrăca" (Mt 6,31), ci mâncarea noastră ca a şi lui Isus a devenit "împlinirea voinţei Tatălui" (cf. In 4,34).

În prima ispită diavolul se adresează Domnului Isus spunându-i să facă pietrele pâini. Domnul Isus venea după patruzeci de zile de post. Diavolul ştia unde să atace, însă că nu ştia prea bine cu cine are de a face. Eva a uitat de porunca lui Dumnezeu care oprea de la moarte şi, uitând de moarte, s-a uitat la pomul din mijlocul grădinii şi, văzând că este bun de mâncat, a luat din el cu soţul ei şi au atras după ei a doua mare catastrofă. Isus însă a avut o altă mâncare mai presus de cea a trupului, voinţa Tatălui (cf. In 4,34) şi o altă foame "după cuvântul lui Dumnezeu" (cf. Am 8,11). Şi astfel întărit a biruit.

Isus ştia că "omul nu trăieşte numai cu pâine, dar şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu" (Dt 8,3; Mt 4,4), însă omul amăgit de diavol şi de pofta firii lui, şi-a redus filozofia vieţii numai la pâine şi numai la cele pământeşti trecătoare, "Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui!" (Iov 2,4), învăţă satana şi de aceea omul pentru pielea lui: calcă poruncile, trădează, fură, îşi vinde trupul şi sufletul, uitând că tocmai acestea l-au dus la pierzare şi acum îl ţine în starea de pierzare, departe de "ospăţul cel veşnic" (cf. Is 25,6) unde Cristos însuşi îl va servi la masă (cf. Lc 12,37) şi departe de "împărăţia cerurilor" plină de "comori nesecate" (cf. Lc 12,31-33).

După aceea îi arată Domnului împărăţiile acestei lumi şi i le oferă.. Aceste este un apel făcut minţii aşa cum a prezentat diavolul Evei, pomul ca fiind plăcut de privit. Acest test este legat de ceea ce Ioan numeşte "pofta ochilor". În grădina Edenului, Eva a privit fructul pomului din mijlocul grădinii şi a văzut că era plăcut ochiului. Satan l-a luat pe Cristos şi l-a dus sus, pe un munte, şi i-a arătat împărăţiile trecătoare ale acestei lumi. Dar Cristos se îndrepta spre scaunul său ceresc de domnie, scaun care cuprinde pentru vecie toate scaunele de domnie din cer şi de pe pământ, mergând după voinţa Tatălui ceresc, pe calea crucii. Satan îi spune lui Isus şi omului chemat la mântuire prin mila lui Dumnezeu: "Hai să sărim peste cruce", căci numai crucea singură duce spre tronul tronurilor. Paul ne spune că "propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării" (1Cor 1,18). Ce nebunie era să alegi calea suferinţei, spun cei înşelaţi, când satan oferea o cale cu mult mai uşoară! Dar ei uită că este satanic să încerci să câştigi o împărăţie aici pe pământ şi să uiţi de cea veşnică pe care o oferă Isus Cristos! Se poate dobândi o împărăţie pe pământ fără Isus, dar nu se poate dobândi împărăţia veşnică fără Isus, căci "nimeni nu poate sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi Mamonei" (Mt 6,24; Lc 16,13), iar împărăţiile lumii fără Isus "se clatină şi cad" (Ps 27,2). De aceea sfântul Paul le spune tuturor oamenilor din toate generaţiile: "N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe acesta răstignit" (1Cor 2,2). Ceea ce le oferă diavolul oamenilor pentru a le fura împărăţia cerurilor, poate fi comparat cu "râma" pe care pescarul o oferă peştelui pentru a-l prinde în undiţa lui şi a-l pune apoi pe grătar. Sfântul Laurenţiu a preferat grătarul amăgitorilor aici, pentru a nu pierde împărăţia lui Dumnezeu. Iar sfântul Augustin spunea: "Doamne, arde-mă aici, dar cruţă-mă în viaţa veşnică!"

În cele din urmă îi spune Domnului Isus: "Aruncă-te de pe templu!" Este apelul făcut omului religios. În final, Domnul a fost testat în sfera spiritualului. Eva a vrut să aibă fructul pomului din mijlocul grădinii Edenului pentru că acesta dădea înţelepciune celui care-l mânca şi va deveni ca Dumnezeu. Ioan numeşte acest test "lăudăroşenia vieţii". "Arată-le, demonstrează-le că eşti Fiul lui Dumnezeu şi oamenii vor crede în tine!" Într-o fabulă a grecului antic, Esop (620-564 î.C.), vulpea îi spuse corbului ce avea o bucată de caş în plisc: "Arată-mi că poţi cânta pe cât de frumos eşti!" Aşa cum pe vulpe n-o interesau nici corbul, nici glasul lui, ci numai avuţia sa; tot la fel pe satana nu-l interesa nici zorul lui şi nici îngeri veniţi în ajutorul său, ci numai faptul ca Isus să nu asculte de Tatăl şi de calea lui şi astfel să-i zădărnicească lucrarea mântuirii. La fel şi în privinţa noastră pe satana nu-l interesează câştigurile noastre pământeşti, oricât de mari ar fi ele venind de la el şi prin el, ci îl interesează să ne fure împărăţia veşnic fericită.

Dar de ce a îngăduit Dumnezeu ca Fiul său preaiubit, Isus Cristos, să fie fost ispitit? Pentru a demonstra că noi, oamenii, avem un Mântuitor fără păcat. El este într-adevăr fără păcat, neîntinat, capabil să ne mântuiască. El a dovedit că i-a fost dată toată puterea. Ioan scrie: "Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un mijlocitor, pe Isus Cristos, cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi" (1In 2,2). Ne putem bizui pe Domnul Isus Cristos în orice situaţie din viaţa noastră, căci "într-adevăr, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot la fel, prin ascultarea unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi" (Rom 5,19).

Şi în al doilea rând Dumnezeu Tatăl, prin Duhul Sfânt care l-a purtat pe Isus, a permis ca acesta să fie ispitit pentru a ne arăta că aşa cum Isus a găsit în Cuvântul divin un suport puternic în toate ispitele, la fel putem găsi şi noi suport puternic în Cuvântul divin, în toate ispitele şi încercările noastre. Nu cred că este vreo zonă din viaţa noastră pe care forţa Cuvântului divin să n-o acopere. Deci, curaj, căci în Isus am biruit şi biruim şi noi!

Vă dorim tuturor un Post Mare binecuvântat şi plin de harul şi puterea lui Dumnezeu!

Pr. Ioan Lungu

 Reflecție la Miercurea Cenușii, prima zi a Postului Mare, Anul A, 2020

Ioel 2,12-18; Ps 51; 2Cor 5,20-6,2; Ps 95,8; Mt 6,1-6.16-18

„Astăzi nu vă împietriți inimile, ci ascultați glasul Domnului” (Ps 95,8)!

Un vultur falnic destinat înălțimilor a văzut din înălțimi un câmp de iarbă și cu flori umede căci căzuse ploaia, iar el își dorea o dulce răcorire printre ele. De aceea coboară din înălțimile lui în iarba cu flori umede ca să se răcorească. Și cum se desfăta și se răcorea el prin iarba și prin florile umede sub cupola multicoloră a curcubeului, n-a băgat de seamă cum un șarpe mic se agățase de gâtul lui. Răcorit pe deplin și-a reluat zborul spre înălțimile lui, iar el cu șarpele strălucitor la gât, în bătaia soarelui, părea că poartă un prețios colier de diamante. Deși răcorit simțea nu numai o slăbiciune în trupul său, dar și că îl părăsesc puterile nu mai poate să urce spre înălțimile lui, ba chiar din contra cobora. Abia atunci și-a văzut șarpele la gât și a înțeles, dar era prea târziu căci s-a prăbușit într-o mlaștină. Voi scăpa cu viață? Voi mai zbura vreodată? Voi mai atinge vreodată înălțimile cerului? „Ah, tare aș vrea să zbor mai sus de nori, mai sus de stele. Aș vrea s-ajung la Dumnezeu, în țara dorurilor mele” (cf. Raluca Cotlet, Poezie)! Acestea erau gândurile care-l frământau acum!

Iată ascunsă în această poveste și soarta tristă a omului creat pentru înălțimile lui Dumnezeu, dar ajuns în mlaștina pierzării, amăgit fiind de diavol și de răcoririle de jos ale păcatului. Devenind praf și cenușă (cf. Gen 3,19; 18,27,), omul se întreba: Voi scăpa cu viață? Voi mai zbura vreodată? Voi mai atinge vreodată înălțimile cerului? Iată toate gândurile omului căzut în păcat! 

Nu știu care a fost deznodământul din povestea cu vulturul otrăvit și căzut, dar privind la vulturul din psalmi care întinerește (cf. Ps 103,5) și la omul din paradis căzut și devenit pământ și care primește de la Dumnezeu promisiunea răscumpărării (cf. Gen 3,7), îndrăznesc să cred într-un „happy end” (sfârșit fericit) al acestei povestiri, sperând o rază din mila divină i-a adus și lui vindecarea dorită.

Dar, iată aici și motivația pentru care omul care se recunoaște păcătos și pierdut, primește astăzi cenușa obținută din primele ramuri înflorite, ca amintirea a păcatului său de la începutul existenței sale, dar și ca pe o speranță a obținerii mântuirii promise, speranță reaprinsă mereu prin profeți:

„Întoarceți-vă la mine din toată inima voastră, cu post, cu plâns și cu jale! Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, și întoarceți-vă la Domnul Dumnezeul vostru! Căci el este milostiv și îndurător, încet la mânie și plin de bunătate și iartă răul” (Ioel 2,12-13).

Dacă este să păstrăm analogia dintre vulturul doborât de șarpe și omul împins în păcat de diavol, spunem că Dumnezeu îl iartă și îl salvează pe om, dându-i niște aripi noi ca să poată zbura din nou spre el și spre bucuriile pierdute, aripi diferite de cele dintâi, atât ca număr pentru că-s mai multe ca la heruvimi (cf. Is 6,2), dar aripi diferite și calitativ, că sunt duhovnicești și cerești. Aceste aripi sunt: pe de o parte sunt aripile postului, rugăciunii și a pomenii, așa cum citim în pericopa evanghelică de astăzi, iar pe de altă parte sunt aripile: a plânsului, a mărturisirii păcatelor cu multă căință și cu hotărâre de îndreptare, precum și a comuniunii cu Isus prin Euharistie și prin vestirea Evangheliei, cum citim în celelalte lecturi biblice și recomandări ale zilei.

Astăzi în prima si a Postului Mare, așa cum ne spune profetul Ioel (cf. Ioel 2,15), Biserica sună trâmbița adunării. Aceasta este o chemarea solemnă, este o chemare nu la sărbătoare cu Domnul cum sunt altele, dar o chemarea la pocăință. Dacă la evrei copiii și tinerii însurăței erau scutiți de anumite îndatoriri, de data aceasta nimeni nu este scutit de a veni la adunarea convocată în numele Domnului, pentru că în urma păcatului primului om și a urmașilor lui, toți oamenii, de la copiii de la sân și până la bătrânul sătul de zile, toți au nevoie de iertare și de mântuire în frunte cu preoții care trebuie să vină plângând, căci toți au păcătuit. Toți în cor trebuie să ne rugăm începând de astăzi: „Ai milă de noi, Doamne, căci am păcătuit” (Ps 51,3). "Îndură-te, Doamne, de poporul tău și nu da moștenirea ta ocării, căci Domnul are milă de poporul său” (cf. Ioel 2,17-18).

În marea sa iubire și îndurare față de om Dumnezeu a rânduit un timp al iertării și al mântuirii, timpul Postului Mare, timp în care prin Fiul său iubit, Isus Cristos, dorește să ne împace cu el. Căci: „Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru, pentru ca noi să cunoaștem justificarea lui Dumnezeu în el” (2Cor 5,20-21). De aceea, să nu încercăm să venim la Dumnezeu prin metode omenești, căci Dumnezeu are căile lui. Nici un om nu poate ajunge la Dumnezeu, la iertarea și mântuirea lui, decât prin căile sale, iar căile sale sunt prin Domnul Isus Cristos, care este „ușa de intrare în cer” (In 10,9).  

De obicei, poporul ales era invitat să vină înaintea lui Dumnezeu cu bucurie (cf. Ps 95,1; 100,2), cu bucurie la aducerea Cortului Alianței (cf. 2Sam 6,15), cu bucurie la consacrarea regelui (cf. 1Rg 1,40) cu bucurie la sărbătoarea Azimilor (cf. 2Cr 30,2), cu bucurie după orice victorie și sărbătoare (cf. Est 9,19-22).  Dar, pe timpul lui Ioel poporul se afla în păcat și dușmănie față de Dumnezeu. De aceea, el trebuia să vină la Dumnezeu cu post, plâns și jale (cf. Ioel 2,12). Și noi cei de astăzi suntem în păcat și în dușmănie față de Dumnezeu, de aceea și noi trebuie să venim la convocarea Domnului din templul său, Biserica, tot cu post, plâns și jale.

Dacă diavolul a putut frânge primele aripi ale omului prin păcat (cf. Gen 3,7), el le poate frânge și pe acestea noi date nouă prin Cristos. De aceea trebuie să le ținem bine ascunse, întâi pentru că ele sunt mai eficiente când sunt bine ascunse și apoi pentru că le putem proteja atât pe ele cât și pe rodul lor, de stricăciunile diavolului.

Chiar de la începutul pericopei evangheliei de astăzi când Isus ne încredințează primul set de aripi heruvimice (cf. Is 6,2), aripi spirituale, ne atrage atenția asupra faptului că faptele bune și faptele de pocăință, pentru a-și atinge menirea lor sfântă, trebuie împlinite în taină și nu cu ostentație, nu de dragul popularității, ci pentru răsplata pe care Dumnezeu o va da în ziua judecății. Popularitatea este o plată derizorie pe care o dă diavolul amăgiților săi, pe când împlinirea faptelor bune în taină ne atrage toate binecuvântările cerești câștigate de Isus pentru noi la cruce.  

O primă faptă bună cu valoare de pocăință despre care vorbește Isus este cea a milosteniei. Mulți dintre fariseii din timpul lui Isus doreau să atragă atenția oamenilor asupra lor, mai ales atunci când făceau milostenie. Atunci, alegeau unul din cele mai aglomerate locuri din localitate și își trimiteau trompetiștii înaintea lor. Deși scopul principal părea a fi acela de a strânge săracii pentru a le oferi ajutoarele atât de necesare vieții, în realitate scopul lor  era acela de a atrage laudele oamenilor asupra lor, iar săracii erau doar un paravan pentru scopul lor.

Nici fariseii de astăzi nu sunt prea departe de această practică. Mai nou binefacerile se televizează, se fac spectacole de caritate și multe alte mijloace pentru a strânge spre popularitatea, capitalul de imagine, capital politic și chiar câștigul personal. Aceștia nu numai că nu vor mai primi nici o altă răsplată, dar vor și da cont cu sufletul în fața lui Dumnezeu, în timp ce săracii rămân doar cu un deficit de imagine și de bunuri, și cu speranța la Dumnezeu.

Ca să înțelegem mai bine problema milosteniei, trebuie să răspundem mai întâi unor întrebări legitime: de ce dăruim? de ce facem milostenie? de ce trebuie să fie tainică? Dăruim pentru că tot ceea ce avem am primit gratuit de la Dumnezeu (cf. 1Cor 4,7). Facem milostenie pentru că Dumnezeu a instituit milostenia ca o lege universală (cf. Dt 15,7-8; Ier 22,3; Prov 22,22-23), iar noi nu suntem decât administratorii bunurilor primite de la Dumnezeu (cf. Mt 24,25). Milostenia noastră trebuie să fie tainică, pentru că valoarea și răsplata noastră este numai la Dumnezeu (cf. Mt 6,4.15.18). Din păcate, nu sunt puțini sunt cei care ignoră aceste lucruri. Ei nu consideră valoarea pe care Dumnezeu le-o atribuie, nici cea de făptură minunată din creație (cf. Ps 139,14), nici cea din opera răscumpărării (cf. In 3,16). Sunt mereu în căutarea aprecierii oamenilor, suportului lor. Ori, aceasta este o gravă problemă spirituală. Să respingi ceea ce îți oferă Creatorul și Răscumpărătorul, și să cauți ceea ce îți oferă o creatură limitată, este o problemă spirituală. Ei nu dăruiesc pentru Dumnezeu, ci fac un târg cu satana.

De aceea Domnul Isus insistă asupra anonimatului atunci când se dăruiește. În acest mod ceea ce faci tu este ceea ce trebuie. Dumnezeu este cel ce a instituit milostenia ca pe o lege universală. Pentru poporul evreu, Dumnezeu a stabilit o lege prin care străinul, săracul, ba chiar și păsările cerului să beneficieze de ceea ce oferă pământul ca roade. Nouă oamenilor ne revine datoria unui gest deliberat. Noi nu suntem decât administratorii lor, nu suntem creatorii lor. De aceea nu trebuie să ne proclamăm stăpâni absoluți. În dar ne vin toate lucrurile, și în dar trebuie să le împărțim.

Apoi, dărnicia este o dovadă de credință. De obicei, persoanele care nu fac milostenie, nu fac pentru că li se pare că nu au ei înșiși suficient. Ori a da și altuia din ceea ce ai primit este un act de credință. Înseamnă să pui viitorul tău în mâinile lui Dumnezeu. Este un act de credință. Ori credința nu este un element de paradă. Credința este o experiență profundă și transformatoare.

După ce vorbește despre dărnicie, Domnul Isus abordează problema rugăciunii, unde nu se sfiește să-i numească pe cei care vânează popularitate drept fățarnici.

Din nou apare aici aspectul răsplății deja primite de la diavol prin aprecierea trecătoare a oamenilor. Pentru ce se roagă omul slab și căzut? Pentru câștigarea simpatiei celorlalți, pentru a impresiona, sau pentru a cultiva relația sa cu Dumnezeu? Apoi rugăciunea nu este o practică magică, ezoterică, rezervată numai unor inițiați filozofic. Domnul Isus folosește aici un cuvânt care este foarte important în ceea ce privește rugăciunea, „Tată”. Rugăciunea nu este altceva decât conversație cu Tatăl ceresc.

Domnul Isus recomandă retragerea în singurătate. Desigur, nu este vorba despre fuga în pustiu, ci despre viața fiecărui credincios care vrea să se roage lui Dumnezeu făcând din camera lui un pustiu în oraș, cum spune scriitorul religios italian, Carlo Caretto (1910-1988). Desigur este și o rugăciune publică, comunitară, unde toți trebuie ne rugăm lui Dumnezeu într-o inimă și un gând (cf. Fap 2,42).  

Apoi, Isus trece la o altă practică importantă a credinciosului, postul. Ca și în cazul celorlalte două precizate mai sus, și postul poate fi transformat într-o paradă fără nici un folos sufletesc. Și în acest caz Domnul Isus atrage atenția asupra caracterului lui tainic. De obicei postul este însoțit de rugăciune. Din nou este vorba despre atitudinea pe care o avem. Postul înseamnă sacrificiu, înseamnă orientarea asupra persoanei lui Dumnezeu.

Apoi avem și celălalt rând de aripi: a plânsului, a mărturisirii păcatelor cu multă căință și cu hotărâre de îndreptare, precum și a comuniunii cu Isus prin Euharistie și prin vestirea Evangheliei, așa cum citim în celelalte lecturi biblice și în celelalte recomandări ale zilei.

Sfântul apostol Petru spune că noi suntem străini și călători aici, pe pământ (cf. 1Pt 2,11). Sfântul Paul spunea că „cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos” (Fil 3,20). Isus spunea că noi nu suntem din această lume: „Ei nu sunt din lume, așa cum eu nu sunt din lume” (In 17,14). Deci, dacă prin iertarea cerută și primită, a făcut ca cetățenia noastră este acum în ceruri, unde am devenit casnicii lui Dumnezeu (cf. Ef 2,19), atunci trebuie să medităm mult și să ne hrănim mai mult cu Euharistia care este, trupul Domnului (cf. Mt 26,26), pâinea care satură (cf. In 6,35), pâinea îngerilor (cf. Ps 78,25), memorialul pătimirilor, morții și învierii Domnului (cf. 1Cor 11,26).

Dacă noi nu suntem din lume, dacă noi suntem casnicii lui Dumnezeu, atunci noi suntem ambasadorii lui Dumnezeu pe pământ. Atunci când un guvern trimite un ambasador într-o altă țară, înseamnă că cele două țări sunt prietene. Dumnezeu este încă prieten cu această lume. El ne-a trimis pe noi în lume ca pe ambasadorii săi. Dar vine o zi când ambasadorii vin acasă. Atunci va începe judecata.

Când omul a păcătuit și a devenit cenușă (cf. Gen 18,27), Dumnezeu, în sfințenia sa, a fost nevoit să-și întoarcă fața de la el, spre a nu-l arde, căci pentru omul păcătos Dumnezeu a devenit „un foc mistuitor” (Is 33,14), cum a fost nevoit să și-o întoarcă și de la Isus pe cruce pe când purta păcatul nostru (cf. Mt 27,46). Dumnezeu care urăște păcatul, îi iubește pe păcătoși. El i-a iubit atât de mult pe oamenii păcătoși, încât l-a dat pe unicul său Fiu, pe Fiul său preaiubit (cf. Mt 3,17), ca să moară pe cruce pentru ei și pentru mântuirea lor (cf. In 3,16). De atunci și până acum Dumnezeu, în Cristos și Duhul Sfânt, stă cu brațele întinse spre noi pentru a ne primi la el. Noi în calitate de ambasadori ai săi, trebuie să le spunem oamenilor în mijlocul cărora trăim că: „Dumnezeu mântuiește și astăzi!” Tot ce îi cere Dumnezeu omului este ca să vină la el cu păcatele sale și să primească mântuirea sa, în jertfa de la cruce a lui Isus Cristos și în darul Duhului Sfânt. „Împăcați-vă cu Dumnezeu” (2Cor 5,20)! „Astăzi nu vă împietriți inimile, ci ascultați glasul Domnului” (Ps 95,8)!

                                                                                          

Un vechi dicton creștin spune: „Oile nasc oi”, de aceea în privința apostolatului, trebuie ștearsă linia dintre cler și laici, căci toți creștinii au primit de la Dumnezeu darul de a se învăța unii pe alții, căci dacă nu credem că avem acest dar, nu mai avem nici un altul. De exemplu, dacă părinții nu-și fac datoria de a-ei educa copiii creștinește, mii de preoți și de profesori nu o mai pot face. Un exemplu pozitiv avem în familia lui Timotei (cf. 2Tim 1,5; 3,15), care a devenit mai târziu evanghelist (cf. Fil 3,19-22) Ca atare, toți împreună cler și laici, trebuie să naștem oițe pentru pășunile veșnice, spunându-le oamenilor vestea cea bună, că din voința lui Dumnezeu, Isus Cristos a luat locul nostru pe cruce. El, care n-a cunoscut nici un păcat, a venit pentru ca noi să fim făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în el. El ne-a luat lângă el în paradis prin faptul că eu sunt îmbrăcat acum cu neprihănirea sa. El a luat asupra lui iadul în care a coborât, pentru a ne da pe veci cerul său (cf. 2Cor 5,20-6,2).

Iată aici câteva îndrumări biblice pentru a parcurge Postul Mare cu folos. Amin. Pr. Ioan Lungu.

Consideraţie la duminica a 7-a de peste an - Anul A - 2020

Lev 19,1-2.17-18; Ps 103,1-13; 1Cor 3,16-23; 1In 2,5a; Mt 5,38-48

"Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit" (Mt 5,48)!

În pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 5,38-48), Isus continuă să ne înveţe cum să dobândim, cum să ne însuşim caracterul şi sfinţenia sa cuprinse în cele "opt fericiri" (cf. Mt 5,1-12), caracter şi sfinţenie care sunt ale celor trei Persoane divine, caracter şi sfinţenie fără de care nimeni nu poate intra în împărăţia cerurilor, deschisă de Isus. Caracterul şi sfinţenia lui Dumnezeu cel întreit şi unic care ne sunt propuse în cele "opt fericiri", caracter divin care este dezvoltat şi explicat pe parcursul capitolelor 5-7 din Matei, şi caracter divin care conform lecturilor biblice de astăzi poate fi rezumat în: "sfinţenie", "smerenie", "milă", "cinste", "adevăr", "dreptate", "bunăvoinţă", "dragoste" şi "înţelepciune" (cf. Lev 19,10-18; Mt 5,38-48; Col 3,16-23). Temeiul sfinţeniei cerute omului chemat la mântuire, se află cuprins atât în cuvintele primei lecturi biblice din Vechiul Testament: "Fiţi sfinţi pentru că eu, Domnul şi Dumnezeul vostru, sunt sfânt" (Lev 19,2), cât şi în cuvintele pericopei evanghelice de astăzi, din Noul Testament: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit" (Mt 5,48)!

Această chemare a omului de mântuit la a dobândi caracterul de sfinţenie a celor trei Persoane divine, caracter de sfinţenie fără de care nimeni nu se poate mântui, îşi are pentru noi motivaţia cea mai clară în cea de-a doua lectură biblică de astăzi, care spune: "Fraţilor, nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt" (1Cor 3,16-17). Suntem "templul" în care Dumnezeu din veşnicie a ales să locuiască spre fericirea noastră şi de aceea nu putem fi altfel decât este el însuşi, adică "sfinţi".

Reamintesc ceea ce spuneam şi duminica trecută, că Isus a venit ca să desăvârşească Legea şi Profeţii (cf. Mt 5,17) şi că în acest sens "Noul Testament" este un altoi cu totul nou care se hrăneşte din seva vechiului măslin, "Vechiul Testament", pentru a-l face să dea roade (cf. Rom 11,17.24). De aceea învăţăturile lui Isus cuprinse în Predica de pe Munte desăvârşesc legea veche şi stabilesc un standard mult mai înalt decât cel scos de cărturari şi farisei din Lege şi Profeţi, aşa cum se vede în pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 5,38-48).

Deşi Legea Talionului (din lat. "talio", "la fel"), "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" (cf. Ex 21,23-25; Lev 24,20; Dt 19,21), adusă în discuţie astăzi, a fost la vremea ei o mare binefacere şi un imens pas înainte în lumea din timpul lui Moise, căci înlocuia "Legea Junglei", cu răzbunările ei interminabile şi disproporţionate în raport cu fapta invocată, unde cineva chiar pentru o privire, pentru o vorbă, sau pentru o atingere din greşeală, se putea simţi îndreptăţit să riposteze după plac: prin lovire, maltratare şi chiar ucidere a făptaşului şi a familiei sale. Isus Cristos răstoarnă Legea Talionului, cerându-le oamenilor să-i iubească chiar pe vrăjmaşii lor (Mt 5,38ss). Isus învaţă: "Nu răspundeţi celui rău cu o faptă asemănătoare": violenţă pentru violenţă, daună pentru daună, nici măcar pe cale lega, ci fiţi gata să treceţi peste nedreptatea sau jignirea ce vi s-a făcut, renunţând la orice despăgubire. Isus cere asta pentru că cetăţean al împărăţiei cerurilor trebuie să aibă caracterul lui Dumnezeu, adică caracterul iubirii, milei, blândeţii, bunăvoinţei şi bunătăţii. Legea Talionului, este pentru Isus o lege veche şi chiar barbară, care nu conduce de la comuniunea veşnică cu Dumnezeu cel întreit şi unic şi nici nu conduce pe nimeni la împărăţia cerurilor şi nici nu-l alungă pe diavol, pe când Legea iubirii o face.

Un misionar propovăduia cuvântul lui Dumnezeu la nişte oameni din Africa. Într-o zi, pe când el le predica, iată că s-a apropiat de el unul din ei şi l-a scuipat în faţă. Misionarul, fără să-şi piardă cumpătul - şi fără să spună ceva - îşi şterse obrazul în linişte şi-şi urmă predica mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aşa de mişcaţi au fost ascultătorii păgâni de răbdarea şi îngăduinţa misionarului, încât pe dată mulţi din ei au cerut să fie botezaţi; iar când misionarul i-a întrebat de ce cer aceasta, ei i-au răspuns: "O religie care poate da o asemenea răbdare cerească, vine neapărat de la Dumnezeu".

Odată un creştin bun s-a întâlnit pe drumul pe care mergea cu un posedat, care fără nici un motiv i-a tras o palmă peste obraz şi l-a insultat. Omul lui Dumnezeu drept răspuns i-a zâmbit şi i-a întors şi celălalt obraz. Imediat diavolul l-a trântit la pământ pe îndrăcit şi a ieşit din el.

Dacă legea veche prescria să-ţi iubeşti apropiaţii şi prietenii "ca pe tine însuţi, adică să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău ca să nu porţi păcat din cauza lui! Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău" (Lev 19,17-18). Legea cea nouă, extinde iubirea faţă de aproapele cea veche şi limitată, la iubirea faţă toţi oamenii, inclusiv la duşmani, pentru a-i face pe cei care cred în el, asemenea Tatălui ceresc, Tată care dă soare şi ploaie peste buni şi răi, peste drepţi si nedrepţi (cf. Mt 5,45), Tată care-şi ridică fiii deasupra vameşilor şi păgânilor (cf. Mt 5,46-47). La vechea lege a dragostei, Isus, după ce a extins-o la toţi oamenii şi chiar la duşmani, mai adaugă un amendament foarte important, "să iubiţi cum am iubit eu" (cf. In 13,34), adică "până la sfârşit", adică până la moarte, adică până la dăruirea vieţii proprii pentru viaţa aproapelui (cf. In 15,12-13), adică până la lepădarea totală de sine (cf. Lc 9,23), adică cu mai mult decât ne putem iubi pe noi înşine aici pe pământ.

Ba mai mult, trecând de pe pământ în împărăţia cerurilor, aleşii lui vor trebui să continue din paradis iubirea faţă de oameni, asemenea lui Cristos şi Duhul Sfânt, adică să mijlocească pentru aproapele lor la Tatăl ceresc, pentru ca aproapele să dobândească tot adevărul mântuirii, spre folosul lui temporal şi veşnic, aşa cum fac deja Sfinţii, după exemplul lui Isus şi al Duhului Sfânt.

Prin cuvintele lui Isus din pericopa evanghelică de astăzi, Dumnezeu vrea să ne facă la toţi cei care spunem că-l iubim, un test de paternitate. Apoi dintr-un alt punct de vedere, Isus a perfecţionat şi a desăvârşit aceste legi vechi, făcându-le din grele, uşoare (cf. 1In 5,3), pentru a ne angaja alături de el la opera distrugerii lucrărilor diavolului (cf. 1In 3,8) şi la cea de a câştiga cât mai multe suflete pentru paradis.

Să ne amintim din Cartea Faptele Apostolilor, când mai marii iudeilor, împreuna cu Saul din Tars, l-au condamnat pe nedrept la moarte, prin uciderea cu pietre, pe sfântul diacon Ştefan. Iar sfântul Stefan, în loc să blesteme, aşa cum gândeşte lumea, le-a iertat tuturor păcatul şi s-a rugat pentru convertirea lor. Iar rezultatul a fost convertirea răsunătoare a sfântului Paul de pe drumul Damascului, Paul care avea sa devina "vasul ales al lui Dumnezeu pentru convertirea păgânilor (cf. Fap 7,51-60).

Paul şi Sila, predicând la Filipi, pentru că au vindecat pe roabă ghicitoare, care făcea bani pentru stăpânii ei, stăpânii influenţi ai roabei, au pe mâna pe Paul şi pe Sila, şi i-au aruncat pe nedrept în închisoare. Iar temnicerul s-a purtat rău cu ei. În timpul nopţii a avut loc un mare cutremur de pământ, din cauza căruia s-au deschis toate uşile închisorii. Temnicerul de teama ca deţinuţii au fugit, a voit să se sinucidă. Deşi temnicerul le-a făcut mult rău pentru că i-a închis pe nedrept, Paul şi Sila i-au făcut bine, căci din întuneric l-au strigat pe temnicer care era pe cale să se omoare şi i-au spus că ei sunt cu toţii acolo. Ar fi putut să fugă şi să-i facă un rău. Dar Dumnezeu i-a trimis acolo pentru un alt scop: convertirea lui. Văzând el dragostea lui Paul şi Sila, temnicerului i s-a muiat inima şi s-a convertit el şi casa lui. (cf Fap 16,16-34).

Episcopul Bienvenu, din romanul Mizerabilii, a lui Victor Hugo (1802-1885), primeşte în casă cu dragoste creştină (cf. Rom 12,13), pe Jean Valjean, un ocnaş evadat. Noaptea ocnaşul fuge cu argintăria casei. Prins de poliţie şi adus la locul faptei, episcopul spune că el i-a dăruit argintăria împreună cu două sfeşnice pe care acesta din grabă a uitat să le ia. Bunătatea episcopului l-a convertit pe ocnaş care s-a transformat într-un mare protector al săracilor.

Sfântul Ioan Gualbert (+ 1073), un cavaler indiferent religios din Florenţa, Italia, a jurat răzbunare pentru cel ce i-a ucis fratele. Întâlnindu-l pe acesta lipsit de apărare în Vinerea Mare şi cerându-i iertare în numele lui Isus răstignit pentru mântuirea lumii. Acesta îl iartă şi-l îmbrăţişează (cf. Lc 6,37). În acel moment o lumină interioară l-a cuprins şi s-a convertit. S-a dedicat lui Dumnezeu şi a ajuns sfânt.

La acest punct trebuie să ajungem şi noi cu transformarea noastră, cu dobândirea caracterului divin, dacă voim să intrăm în împărăţia cerurilor, aşa ne spune versetul de la evanghelie. "Dacă cineva păstrează cuvântul lui Cristos, într-adevăr iubirea lui Dumnezeu în el este desăvârşită. Cel care spune că rămâne în el are datoria să trăiască aşa cum el a trăit" (1In 2,5-6).

Psalmul responsorial de astăzi, psalmul 103, ne ajută să aprofundăm mesajul lecturilor biblice din această duminică. Fiind un psalm un psalm de laudă, de mulţumire şi de admirare a căilor lui Dumnezeu, căi de bunătate şi de îndurare, psalmistul ne aduce aminte că trebuie să-l lăudăm, să ne uimim şi apoi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru legea cea nouă a iubirii în care ne-a introdus prin Cristos şi Duhul Sfânt şi să spunem cu el: "Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul. Şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt" (Ps 103,1).

Prin gura psalmistului Dumnezeu a prevestit cu mult înainte ceea ce el va face spre mântuirea oamenilor, prin Cristos şi Duhul Sfânt, şi ce bunătăţi le va da el celor credincioşi. Mai întâi Dumnezeu a prevestit şi apoi a împlinit prin Cristos, iertarea păcatelor noastre (v. 3). Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat potrivit cu ceea ce meritam, atunci partea noastră ar fi fost pedeapsa veşnică (v. 10). Dar acum el a îndepărtat aceste păcate la infinit (v. 12), le-a aruncat înapoia lui (cf. Is 38,17), le-a făcut albe ca zăpada (cf. Is 1,18), le-a risipit ca pe un nor (cf. Is 44,22), le-a aruncat în adâncurile mării (cf. Mih 7,19) şi nu-şi va mai aduce aminte de ele niciodată (cf. Is 43,25; Evr 10,17). Pentru că aşa cum Dumnezeu nu oboseşte iertând (cf. Is 55,7), la fel nici noi să nu obosim în a ierta şi a face bine aproapelui nostru.

A doua binefacere divină prevestită în psalmul 103 şi realizată în Cristos şi Duhul Sfânt este "vindecarea tuturor bolilor", care are loc după iertare (v. 3). Conform psalmului 103, vindecarea: vine de la Domnul, poate fi imediată sau îndelungată, poate veni prin mijloace naturale sau supranaturale, poate vindeca bolnavii aduşi sau poate merge el la ei. Vindecările de pe pământ sunt în acest psalm arvuna vindecărilor din viaţa veşnică, dar şi datoriile noastre faţă de cei pe care i-am iertat, să căutăm şi să urmărim vindecarea lor totală, după exemplul Samariteanului milostiv şi a lui Isus (cf. Lc 10,30-37).

Dumnezeu nu numai că ne vindecă boli, dar ne şi răscumpără viaţa din groapă, sau din nimicire, adică ne izbăveşte încontinuu de pericole, accidente, tragedii şi astfel ne scapă de moarte înainte de vreme. Al patrulea beneficiu este că el ne încununează cu bunătatea şi îndurarea sa. Pe lângă toate acestea, el ne satură cu bunătăţi toată viaţa noastră. Domnul împlineşte dorul inimii noastre şi nu le refuză nici un lucru bun celor ce umblă în neprihănire. Urmarea acestor binefaceri: iertarea, vindecarea, păstrarea vieţii noastre, încununarea şi satisfacerea este refacerea tinereţii noastre, întinerirea ca vulturii, aici prin Botez şi dincolo prin viaţa veşnică.

Legea iubirii este pentru credincios "un jug dulce şi uşor" (cf. Mt 11,30), ce poate fi comparată: cu un pod întins peste prăpastia care ne separă de Dumnezeu; cu o balustradă la scara care duce spre cer; cu un motor nou şi puternic pus la o maşinărie care până acum trebuia împinsă; cu o pereche de aripi noi puse la o pasăre care nu putea zbura. A alege legea cea nouă care ne conferă caracterul lui Dumnezeu de: "milă", "cinste", "adevăr", "dreptate", "bunăvoinţă" şi "dragoste", caracter prezent în lecturile biblice de astăzi, este adevărata înţelepciune pe care trebuie s-o dobândească fiecare creştin care devenit templul lui Dumnezeu prin Botez, acel templu care nu numai că nu va fi distrus niciodată, dar templu care va fi mutat veşnic în paradis (cf. Col 3,16-19). Aşa să fie. Amin!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 6-a de peste an - Anul A - 2020

Sir 15,15-20; Ps 119,1-34; 1Cor 2,6-10; Mt 11,25; Mt 5,17-37

"Dacă vrei, îi vei ţine poruncile; a fi fidel ţine de bunăvoinţă" (Sir 15,5).

Isus îşi încheie discursul despre "Fericiri", spunând: "Ferice va fi de voi când, din pricina mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi minţind vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi" (Mt 5,11-12). În finalul "Fericirilor", Isus parcă vrea să spună că pentru cei care au dobândit caracterul lui Dumnezeu expus în "fericiri", vor avea ca parte pe acest pământ din partea "oamenilor trupeşti" (Rom 9,8) de respingere şi de prigoană. Oamenii trupeşti vor începe cu minciuna şi cu discreditarea, până ce vor ajunge la respingere, prigoană şi ucidere, pentru a-i îndepărta pe cei drepţi şi pe cei de bunăvoinţă din jurul lor, de adevărul şi lumina lui Dumnezeu. Aşa au făcut lumea rea cu profeţii, aşa au făcut cu Isus şi aşa va face cu orice ucenic (cf. Fap 7,52). Isus a spus despre cei drepţi că nu sunt din lume: "Eu le-am dat cuvântul tău, iar lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, aşa cum eu nu sunt din lume" (In 17,14). "Dacă lumea vă urăşte, să ştiţi că pe mine m-a urât înainte de voi! Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ceea ce este al ei, dar pentru că nu sunteţi din lume, ci eu v-am ales din lume, pentru aceasta vă urăşte lumea" (In 15,18-19).

Una dintre minciunile, dintre acuzele nedrepte la adresa lui Isus, pe lângă aceea de călcător al Legii, a fost şi aceea de răstălmăcitor, de stricător al Legii şi Profeţilor (o expresie folosită pentru a reda totalitatea cărţilor Bibliei de atunci). Dar Isus arată astăzi că adevăraţii răstălmăcitori şi stricători ai Legii şi ai Profeţilor sunt chiar acuzatorii lui, cărturarii şi fariseii, care în citirea şi explicarea Scripturilor, voit se opreau doar la litera Legii şi Profeţilor şi nu mergeau la spiritul lor, din interese pământeşti.

Legea şi Profeţii au fost date poporului Israel, chiar dacă conţin principii morale care sunt valabile pentru oamenii din toate timpurile (cf. Rom 2,14-15). Dumnezeu a pus la încercare poporul lui Israel de sub administraţia legii, ca pe un fel de eşantion al întregii omeniri, iar vinovăţia Israelului a dovedit vinovăţia întregii lumi (cf. Rom 3,19).

Isus arată tuturor celor care doresc mântuirea lui Dumnezeu, că el nu numai că nu strică, nu alterează, nu răstălmăceşte, nu slăbeşte, nu nimiceşte Legea şi Profeţii, dar că el le desăvârşeşte dându-le sensul voit de Dumnezeu, căci le împlineşte în sine, adică arată că la el se referă, că el este ţinta, că el este scopul, că el este cel ascuns în ele şi că el este menit să aducă mântuirea şi fericirea celor credincioşi.

Isus, vine ca să desăvârşească Legea şi Profeţii (cf. Mt 5,17). "Noul Testament" este un altoi cu totul nou care se hrăneşte din seva vechiului măslin, "Vechiul Testament", pentru a-l face să dea roade (cf. Rom 11,17.24). Da, Isus este acela care a fost anunţat şi pregătit, acela care a venit ca să "împlinească" Legea şi Profeţii, adică întreaga Biblie. Abraham, Moise, David, Isaia, Psalmii, Înţelepţii, întreaga istorie şi gândire a lui Israel înfloresc şi ajung la plinătate în Isus.

Pentru a arăta că Isus nu a venit să desfiinţeze Legea şi Profeţii, Noul Testament arată că nouă din cele Zece Porunci se repetă în el, sub formă de deprinderi în ale neprihănirii, pentru copiii lui Dumnezeu (cf. 2Tim 3,16b). Doar o singură poruncă nu se repetă în Noul Testament, porunca Sabatului. Creştinilor nu li se spune nicăieri şi niciodată să ţină Sabatul, căci el a fost înlocuit cu Ziua Învierii lui Isus.

Isus afirmă clar în privinţa Legii că "mai înainte de a trece cerul şi pământul, nicio iotă şi nicio linioară nu va trece din Lege, până ce nu se vor împlini toate şi că cel care va încălca una dintre aceste porunci mai mici şi-i va învăţa pe oameni să facă la fel, va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor. Dar dacă cineva le va împlini şi va învăţa şi pe alţii să facă la fel, acesta va fi numit mare în împărăţia cerurilor. Căci vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Mt 5,18-20).

în pericopa evanghelică de astăzi Isus analizează câteva Legi, probabil cele mai des şi mult răstălmăcite de cei care se credeau că deţin cheia cunoaşterii, astfel că nici ei nu intrau în spiritul lor voit de Dumnezeu şi implicit nu intrau nici în împărăţia lui Dumnezeu la care trebuiau să ajungă prin citirea şi interpretarea lor corectă, şi culmea, nu-i lăsau să intre nici pe cei care sincer ar fi voit (cf. Mt 23,13). De aceea, Isus îi învaţă în pericopa evanghelică de astăzi pe cărturari şi farisei, dar şi pe ucenicii săi din toate locurile şi timpurile, cum să citească şi cum să interpreteze Legile lui Dumnezeu, pornind de la intenţia lui Dumnezeu, şi nu de la interesele lor.

În fapt, învăţăturile Domnului nostru cuprinse în Predica de pe Munte desăvârşesc şi stabilesc un standard mult mai înalt decât cel scos de cărturari şi farisei din Lege şi Profeţi, aşa cum se vede în pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 5,17-37). De pildă, legea spunea "Să nu ucizi" (cf. Ex 20,13; Dt 5,17). Isus vine şi spune că nu ai voie "nici să nu urăşti, nici să nu te mâinii, nici să nu jigneşti cu vorbe ca Raca (bun de nimic ca inteligenţă), Nebunule (bun de nimic ca nume), nici să ţii duşmănie", căci tot ucidere se cheamă (cf. 1In 3,15) şi că tot la focul veşnic al Gheenei te duc! Aşadar, Predica de pe Munte nu numai că susţine Legea şi Profeţii, ci le dezvoltă scoţând la iveală implicaţiile lor cele mai profunde.

Gheena, la care face vorbire astăzi Isus, este o transliterare a ebraicului "ge hinnom", valea lui Hinom, sau "ge ben hinnom", valea fiului lui Hinom (cf. Ios 15,8), valea de la sud şi vest de Ierusalim (cf. Ier 19,2), vale unde regele nelegiuit Ahaz a introdus ritualul păgân barbar al arderii copiilor în cinstea zeului Moloh, pe un loc numit Tofet, în valea lui Hinom (cf. 2Cr 28,3), pe vremea lui Isaia, iar Manase, un nepot al lui Ahaz, a reinstaurat practica arderii copiilor pentru zeul Moloc (cf. 2Cr 33,1.6; Ier 32,35). Acest loc a fost purificat de sfântul rege Iosia (cf. 2Rg 23,10). Ca răsplătire pentru răul arderii copiilor pentru zeul Moloh şi pentru altele, Dumnezeu a avertizat mai dinainte pe poporul său că Valea lui Hinom va deveni într-o zi valea arderii acestui popor (cf. Ier 7,32-33; 19,6; Is 30,33). În acord cu aceasta, focul aprins de cei răi în Valea Hinom, a devenit simbolic pentru focul mistuitor al marii zile de pe urmă a judecăţii şi a pedepsirii celor nelegiuiţi (cf. Is 66,24). Cu timpul Valea lui Hinon, Valea Gheenei, a devenit un loc cu foc nestins pentru arderea gunoaielor şi a cadavrelor, o imagine profetică al focului zilei de pe urmă şi locul unde sufletele celor neevlavioşi vor fi păstrate pentru pedeapsă până în ziua judecăţii şi a răsplătirilor finale.

Un standard mai înalt Isus a impus şi poruncii "Să nu comiţi adulter" (Ex 20,14; Dt 5,18), căci tot adulter este privirea unei femei şi respectiv privirea unui bărbat cu gând de păcat; căci tot adulter sunt atingerile nepermise cu mâna sau locul periculos unde calci cu piciorul, şi tot la Gheenă conduc. A scoate ochiul, a tăia mâna sau piciorul înseamnă a scoate privirea ochiului din locul periculos al păcatului, iar a tăia piciorul sau mâna înseamnă a tăia de pe listă locurile cu prilej de păcat. Păcatul este cel mai mare rău care ni se poate întâmpla, căci ne separă de Dumnezeul iubirii şi provoacă mare durere lui Dumnezeu, atât prin răstignirea Fiului său (cf. Evr 6,6), cât şi prin privarea lui de obiectul cel mai înalt al iubirii sale, care suntem noi (cf. Ier 31,3; Is 54,8). Dacă ne gândim bine, izgonirea din rai şi moartea lui Isus s-au datorat păcatului făcut cu ochiul, mâna şi piciorul: Eva a văzut şi a poftit, a întins mâna şi a luat, a mers şi i-a dat şi bărbatului ei (cf. Gen 3,6).

Un standard mai înalt Isus a impus şi poruncii: "Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni de nevasta sa, şi se vor face un singur trup" (Gen 2,24), unire care este un semn profetic al alianţei şi a nunţii lui Dumnezeu cu oamenii (cf. Os 2,16.19); "Cum se uneşte un tânăr cu o fecioară, aşa se vor uni fiii tăi cu tine; şi cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine" (Is 62,5). Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, s-a nuntit cu oamenii (cf. Ef 5,32; Ap 22,17).

După ce Dumnezeu s-a nuntit cu noi, chiar în ciuda păcătoşeniei noastre nu se dezice de noi şi nici nu ne părăseşte (cf. Ef 5,29; Evr 13,5). De aceea, Isus a emis porunca pentru creştini: "Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă" (Mc 10,9). Indiferent de motivele invocate de unii sau de alţii, divorţul este oprit pentru că este o "călcare a Alianţei" o despărţire de însuşi Dumnezeu (cf. Mal 2,16), care nu imită unirea din Sfânta Treime, ci dezbinarea din iad şi o nouă răstignire a lui Isus (cf. Evr 6,6).

Divorţul într-o familie corect constituită, indiferent de motive, este oprit pentru că înseamnă, aşa cum am mai spus, un divorţ de însuşi Dumnezeul iubirii şi al unităţii şi o îmbrăţişarea sa satanei începută aici şi continuată în iad, şi o nouă răstignire a lui Isus. Într-o familie lovită de păcatul desfrânării, Isus cere iertare, nu divorţ (cf. In 8,7). Când omul păcătos în multe privinţe, refuză iertarea unui alt păcătos ca şi el, îşi refuză de fapt propria iertare şi mântuire de la Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. De aceea, neiertarea partenerului greşit, manifestată în: cartea de despărţire pentru diferite motive; în despărţirea pentru un păcat al partenerului, fie el desfrânare sau de adulter; căsătorirea divorţatului cu altă persoană, fie liberă (care este trasă în păcat), sau despărţită, dar al cărei partener trăieşte (care este adâncită în păcat), este adulter şi curvie care exclude de la iertarea divină (cf. Mt 6,12; In 8,7) şi de la împărăţia lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,9). Nu trebuie să se uite că iubirea în căsătorie nu mai ţine de sentiment, ci este o Lege în care s-a intrat. Iubirea este o poruncă prin care odată cu partenerul se îmbrăţişează pe Dumnezeu şi devii îmbrăţişat de Dumnezeu.

Singura despărţire, nu numai permisă, ci chiar autoritar impusă de Isus, este cea din cauza nelegitimităţii, "porneia" (cf. Mt 19,9), nelegitimitate care nu se referă la adulter, "moihea" (In 8,3-4), cum greşit, tendenţios şi interesat au tradus unii, ci se referă la o persoană care nu întruneşte condiţiile legale cerute de Legea divină şi de libertatea cerută de Dumnezeu copiilor săi pentru a încheia o căsătorie validă şi permisă de lege, adică fără implicarea părţilor apte într-o altă căsătorie, sau nelegitimitate cauzată din lipsa autentificării căsătoriei în faţa unui ministru legitim constituit.

Un standard mai înalt Isus a impus şi poruncii de comunicare onestă cu semenii. "Aţi mai auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu faci nici un jurământ fals», şi «Să ţii jurământul făcut Domnului». Eu însă vă spun: Să nu vă juraţi deloc, nici pe cer pentru că este tronul lui Dumnezeu. Nici pe pământ, pentru că este scăunelul picioarelor sale. Nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui rege. Să nu juri nici pe capul tău, pentru că nici măcar un fir de păr nu-l poţi face alb sau negru. Când spuneţi «da», să fie «da», când spuneţi «nu» să fie «nu». Tot ce este în plus vine de la cel rău" (Mt 5,33-37).

Înţeleptul Siracide vrea să ne spună astăzi că între ceea ce învăţau cărturarii şi fariseii şi între ceea ce ne învaţă Isus este ceva similar cu o alegere între foc şi apă, între viaţă şi moarte, între minciună şi adevăr, între nelegiuire şi cinste. Isus singur este apa vieţii, învierea şi viaţa, adevărul şi cinstea lui Dumnezeu. Şi ca să urmăm adevărul predicat de Isus este de-ajuns, ca pentru fericitul Ieremia Valahul, să iubim patria oamenilor sfinţi şi să fugim de focul Gheenei. "Dacă vrei, îi vei ţine poruncile; a fi fidel ţine de bunăvoinţă" (Sir 15,5).

"Ferice de cei care aud Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc", le spunea mulţimilor Domnul Isus (cf. Lc 11,28). Despre această fericire şi despre acest privilegiu ne va vorbi astăzi psalmistul, din care am cântat astăzi doar câteva versete (cf. Ps 119,1-34). Psalmistul foloseşte şapte expresii diferite pentru a denumi Cuvântul lui Dumnezeu şi anume: "Lege, mărturii, rânduieli, hotărâri, porunci, judecăţile dreptăţii şi Cuvântul", pentru a-i defini pe cei integri şi cu inima curată, pe cei care îşi găsesc plăcerea în mărturiile Domnului şi pentru care hotărârile lui sunt o desfătare, pe cei care păzesc cu grijă aceste porunci şi care umblă în ele. Apoi psalmul ne îndeamnă să-i cerem lui Domnului să ne deschidă ochii pentru a putea vedea minunăţiile sale şi apoi să ne abată privirile de la orice deşertăciune, adică de la acele lucruri (bogăţii, plăceri, onoruri) prezente voalat în pericopa evanghelică de astăzi, prin care duşmanul vrea să ne abată inima şi mintea de la adevăratele bunuri, pe care Dumnezeu vrea să ni le dea (bogăţiile cerului, desfătările cerului, onorurile cerului).

La ce poate sluji o partitură muzicală, fără instrumentul la care să fie interpretată? La ce poate folosi un CD, o casetă sau un disc, fără aparatul care să ne permită să le ascultăm? Isus a fost instrumentul care ne-a redat muzica lui Dumnezeu, muzica curată a Legilor sale. Isus este Înţelepciunea ascunsă a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,30; Col 1,26-27), care ne-a învăţat adevărul şi calea cea dreaptă spre viaţa cea veşnică (cf. In 14,6). Apostolii, profeţii, psalmistul au fost instrumentele Duhului Sfânt pentru a ne reda muzica plăcută a învăţăturilor divine. La fel şi noi trebuie să fim nişte instrumente bune care cântă şi trăiesc Legea Domnului în lume.

Apoi care ar fi efectul celui mai frumos concert asupra unui public compus din oameni complet surzi? Sau care ar fi efectul unei frumoase galerii de artă în faţa unor oameni complet orbi? Aşa au fost cărturarii şi fariseii care au mutilat Scripturile după surzenia şi orbirea lor sufletească şi care în final l-au ucis pe Cel drept, decât să vină la el spre vindecare şi convertire Tot aşa, limbajul Duhului este de neînţeles pentru "omul pământesc" fără învăţătura şi puterea Duhului Sfânt. Din contră, "cel spiritual" poate primi "cele spirituale prin mijloace spirituale". Aşa a fost Isus, aşa au fost apostolii, aşa au fost primii creştini şi aşa trebuie să fim şi noi "oameni spirituali", care au avut ca ţintă paradisul şi ca drum de urmat Legile Domnului. "Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici, misterele împărăţiei tale" (Mt 11,25). "Dacă vrei, îi vei ţine poruncile; a fi fidel ţine de bunăvoinţă" (Sir 15,5). Amin.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 5-a de peste an - Anul A - 2020

Is 58,7-10; Ps 112; 1Cor 2,1-5; In 8,12; Mt 5,13-16

"Eu sunt lumina lumii, spune Domnul. Cine mă urmează va avea lumina vieţii" (In 8,12).

Duminica trecută am început să medităm Predica de pe Munte (PM), aşa se numeşte prima predică publică a lui Isus. Această predică a început cu "Fericirile" (cf. Mt 5,1-12), fericiri prin care Isus ni le-a prezentat ca pe însuşirile de caracter ale Tatălui şi ale lui, ca şi pe Legea fundamentală, "constituţia împărăţiei cerurilor" şi mai ales ca un caracter divin de dobândit pentru orice om care îşi doreşte fericirea împărăţiei cerurilor pe care el ne-a deschis-o atât de scump, prin viaţa, învăţătura, pătimirile, moartea, învierea şi înălţarea lui în gloria Tatălui, împărăţie pe care el ne-a descris-o ca locuire cu Dumnezeu şi ca pe o stare fără lacrimi, fără durere şi fără moarte (cf. Ap 21,3-4). la care este chemat orice om de pe pământ şi din orice timp şi fără nici o excepţie. Omul care doreşte această împărăţie a sa, împărăţie fondată de cele trei Persoane şi pe cele trei Persoane divine, trebuie să dobândească caracterul celor trei Persoane divine. Omul care va reuşi să-şi modeleze fiinţa după caracterul celor trei Persoane divine, devine cetăţean al acestei împărăţii, adică om de casă a lui Dumnezeu, concetăţean cu îngerii şi sfinţii (cf. Ef 2,18-20).

Pentru a dobândi caracterul lui Dumnezeu cel întreit şi unic, omul zămislit în păcat din cauza invidiei diavolului (cf. Înţ 2,24) şi din cauza păcatului lui Adam (cf. Rom 5,14), om supus morţii (cf. Rom 6,23), dar om care acum doreşte împărăţia cerurilor şi fericirea veşnică pierdută, după ce a cerut sprijinul celor trei Persoane divine, are nevoie acum de convertirea inimii şi de pocăinţă (cf. Mc 1,15), pentru a deveni o fiinţă nouă prin însuşirea caracterului divin (cf. In 3,3), caracter divin care produce în omul care şi l-a însuşit, sărăcia în duh, sărăcie în duh care la rândul ei este punct de sprijin şi punct de pornire pentru toate celelalte virtuţi (calităţi), care dau caracterul omului nou plămădit după caracterul lui Dumnezeu, caracter care arată omul nou devenit cetăţean al noii împărăţii cereşti, chiar începând din această viaţă.

Din sărăcia în duh, care este baza oricărui ajutor divin şi baza oricărei virtuţi, se naşte mai întâi plânsul pentru starea de păcat în care s-a aflat până acum; plânsul la rândul lui deschide apoi calea spre setea de dreptate care se găseşte numai în Dumnezeu şi pe care numai Dumnezeu o poate da prin credinţa în Cristos (cf. Rom 3,22). Ajungând la acest punct, omul devenit ucenic al împărăţiei cerurilor, începe să arate în sine caracterul lui Dumnezeu, caracter care constă în îndurare, blândeţe, curăţie şi pace.

Dar cum lumea neconvertită nu-l vrea pe Dumnezeu şi nici caracterul său, nu-l va vrea nici pe omul cel nou care a dobândit acest caracter divin, şi de aici vor apare respingerea şi persecuţia împotriva omului nou, împotriva creştinului bun, cetăţean al împărăţiei cerurilor (cf. Mt 5,11-12; Lc 21,12), aşa cum a apărut şi împotriva lui Isus (cf. In 15,20), omul divin care a coborât din cer pentru a ne aduce împărăţia cerurilor şi chemarea universală de a locui în ea.

Prin această calitate de cetăţean al împărăţiei cerurilor, de om al casei lui Dumnezeu cel întreit şi unic, şi de concetăţean al îngerilor şi sfinţilor (cf. Ef 2,18-19), creştinul bun care va locui pe pământ până la cea de-a doua venire a lui Isus şi până la răpirea pe nori pentru slava veşnică a cerului (cf. In 14,2-3; 1Tes 4,17), este acum chemat de Isus ca să dea mărturie despre el şi despre fericirile paradisului pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru el şi pentru toţi cei care îl iubesc pe el (cf. Mt 10,32; Lc 12,8).

Împlinind această chemare el va îndeplini pe pământ, asemenea lui Isus, rolul sării care va împiedica stricăciunea lumii să pătrundă în sufletele oamenilor lângă care va trăi sau va lucra şi va face să strălucească înaintea oamenilor înşelaţi de diavol prin păcat, lumina divină, lumina trăsăturilor morale ale caracterului lui Dumnezeu, începând cu cei din casa lui şi continuând cu toţi oamenii pe care îi va întâlni în munca şi activitatea lui (cf. Mt 5,13-16). Şi aşa din om în om, din localitate în localitate, din ţară în ţară şi din continent în continent, până la sfârşitul lumii, cei dornici de împărăţia cerurilor, fiecare generaţie va avea ocazia să o dobândească. Isus spunea: "Mâncarea mea este să fac voia Tatălui care m-a trimis" (cf. In 4,34). La fel ca Isus trebuie să spună şi creştinul devenit sare şi lumină prin dobândirea caracterului lui Dumnezeu. De ce? Pentru că ucenicul, omul salvat de Isus şi făcut moştenitor al împărăţiei cerurilor, este omul căruia Dumnezeu i-a încredinţat spre aducere la el şi la împărăţia sa pe toţi oamenii. Iată ce spune Dumnezeu în acest sens: "Dacă străjerul va vedea venind sabia, şi nu va suna din trâmbiţă, şi dacă poporul nu va fi înştiinţat, şi va veni sabia şi va răpi viaţa vreunui om, omul acela va pieri din pricina nelegiuirii lui, dar voi cere sângele lui din mâna străjerului" (Ez 33,6). Deci este obligatoriu pentru orice creştin care speră la desfătările împărăţiei cerurilor, să fie pentru oamenii din lume, sare şi lumină, sare care opreşte corupţia lumii şi lumină care arată calea cea bună, calea vieţii, aşa cum spune Isus astăzi (cf. Mt 5,13-16).

La moartea unei tinere cineva a sus aceste cuvinte: "Când era printre noi, era mai uşor să fii bun!" Oare se poate un elogiu mai bun? Eu cred că nu! Sfântul Bernard (1090-1153), un francez, spunea ca fără învăţătura lui Isus, reflectată din vieţile creştinilor, lumea nu are nici o atracţie şi nici un gust al veşniciei fericite. Fără Cristos lumea se corupe ca alimentele nesărate. Fără Cristos lumea umbla în întunericul viciilor şi al iadului, ca orbii.

Psalmul 112, psalmul responsorial de astăzi, ne spune că sunt unele persoane care se tem de veştile rele (v. 7). Oamenii care nu îl cunosc pe Dumnezeu şi bunătatea lui şi mai ales nu au prietenia cu Dumnezeu, se tem de veştile rele pentru că ei locuiesc ca într-un întuneric şi nu au siguranţa unde îşi pun piciorul. Pe când cei care îl cunosc pe Dumnezeu şi au prietenia lui, au picioarele pe stâncă (cf. Ps 40,2) şi fac să răsară peste cei care trăiesc în întuneric, lumina lui Dumnezeu. Iată două exemple biblice care lămuresc această situaţie: Împăratul Belşaţar a făcut un mare ospăţ celor o mie de mai mari ai lui şi a băut vin din vasele sfinte din templul din Ierusalim, vase pe care le-a furat tatăl său Nebucadneţar. Când a văzut scrisul de pe perete al mâinii nevăzute a dreptăţii divine, de teamă împăratul a îngălbenit, şi gândurile atât l-au tulburat, că i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor, şi genunchii i s-au izbit unul de altul (cf. Dan 5,1-6). Ei bine, aşa cum spunea psalmul 112, prietenia cu Dumnezeu înlătură orice teamă: fie de oameni (v. 8) fie de evenimente neplăcute (v. 7). Inima celui care se încrede în Dumnezeu nu este tulburată de ceea ce se întâmplă (cf. Prov 1.33), este tare (v. 7), pentru că Domnul o susţine (v. 8), aşa cum a susţinut inima credinciosului Daniel în robia Babilonului, fie înaintea împăraţilor, fie în groapa leilor (cf. Dan 6,22), împărat şi supuşi care au văzut în Daniel lumina şi adevărul lui Dumnezeu şi au crezut în el (cf. Dan 6,25-27).

Iosue, este încă un exemplu al prieteniei luminoase cu Dumnezeu, prin care un popor a venit la credinţă. Iosue era în drum spre Ţara Promisă, când a fost anunţat că cinci regi din Canaan vin împotriva lui. Iosue nu s-a temut de ameninţarea lor, dar s-a încrezut în Domnul care i-a promis biruinţa şi i-a biruit; numai pe cei cinci, dar şi pe alţi regi până la treizeci şi unu (cf. Ios 12,1-22).

Psalmistul continuă spunând că o inimă încrezătoare în Domnul, este şi o inimă sensibilă şi plină de dragoste, căci cel drept este îndurător (v. 5), răspândeşte şi dă săracilor (v. 9). "Este plin de îndurare şi milos", aşa cum este însuşi Dumnezeu, tatăl său (v. 4). Iar această inimă sensibilă, îndurătoare şi plină de dragoste, este iarăşi o sare şi o lumină pentru cei care zac în întunericul păcatului.

Regele David care a scris acest psalm, o imagine profetică a lui Isus, după ce a adus Chivotul Domnului la Ierusalim şi a oferit jertfe înaintea Domnului, "a împărţit la tot poporul, la toată mulţimea lui Israel, bărbaţi şi femei, fiecăruia câte o pâine, o bucată de carne şi o turtă de stafide. Şi tot poporul a plecat întărit, fiecare la casa lui" (2Sam 6,18-19), exact cum a făcut şi Isus cu mulţimile care l-au urmat în pustiu pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu (cf. In 6,11), căci cel drept este milos (cf. Ps 111,4; Iac 5,11).

Toţi drepţii Vechiului şi Noului Testament, în frunte cu Isus, au fost şi sunt sare care opreşte stricăciunea lumii şi lumină care călăuzeşte spre împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa trebuie să fie orice creştin căruia Dumnezeu, ca unui supraveghetor al său, i-a încredinţat pe toţi oamenii. Însă au fost şi oameni falşi care chiar dacă împlineau fapte de sare şi lumină, nu le făceau spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor, ci le împlinea spre satisfacerea egoismului şi patimilor lor. Aşa este cazul cu evreii din prima lectură care posteau şi mimau duhul zdrobit şi smerit plăcut lui Dumnezeu (cf. Is 57,15; 66,2), dar în realitate erau nişte contestatari ai dreptăţii şi iubirii lui Dumnezeu.

Din pregătirea noastră creştină bazată pe Biblie ştim că Dumnezeu nu se mulţumeşte numai cu simple forme de evlavie exterioare, nici cu simple declaraţii evlavioase (cf. Mt 7,21). Prin gura profetului Zaharia, Dumnezeu ne pune tuturor celor falşi o directă: "Cu adevărat, aţi postit pentru mine, chiar pentru mine?" (Zah 7,5). În spatele unor frumoase forme de evlavie şi numai de faţadă, ca în cazul oamenilor din prima lectură, cei falşi ascund multe lucruri rele, ca: împlinirea poftelor chiar şi în ziua sfântă a Domnului, duritate, egoism, contestări şi certuri (v. 3,4), judecăţi, critici şi ameninţări cu degetul (v. 9), flecării şi cuvinte deşarte (v. 13). Adevăratele exigenţe sau cerinţe ale lui Dumnezeu, atunci când postim şi chiar şi atunci când nu postim, sunt: să o rupem cu obiceiurile rele şi cu păcatul, cu aceste lanţuri care ne ţin sub puterea vrăjmaşului (v. 6; Dan 4,27). Cartea Proverbelor 18,13 ne aminteşte că mila divină este promisă numai acelora care îşi mărturisesc fărădelegile şi se lasă de ele. Numai când vom pune în practică dragostea sub toate formele sale şi în toate ocaziile care ni se ivesc, numai atunci vor avea parte de promisiunile divine. "Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău! Atunci, lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta se va arăta repede; dreptatea ta va merge înaintea ta şi gloria Domnului te va păzi din spate. Atunci îl vei chema pe Domnul şi el îţi va răspunde, vei striga şi el va zice: «Iată-mă!» (Is 58,7-10)"!

O sare care opreşte ca stricăciunea lumii să pătrundă în inimile şi vieţile oamenilor şi o lumină care conduce la Dumnezeu este şi smerenia vieţii, o altă faţă a sărăciei în duh, care se opune păcatului capital numărul unu, mândria vieţii, despre care dă mărturie lectura a doua (cf. 1Cor 2,1-5). Când Paul a fost trimis să predice evanghelia, el a făcut facă această lucrare de sare şi lumină cu o smerenie sinceră plăcută lui Dumnezeu. În ce priveşte stilul, el n-a predicat ca un orator păgân iscusit în arta de a mişca inimile oamenilor, deşi avea această capacitate, dar i-a lăsat Duhului Sfânt misiunea de a mişca inimile oamenilor, el mulţumindu-se de a predica modul în care Dumnezeu a mântuit lumea, prin suferinţele şi crucea lui Cristos. Atât de mult i-a plăcut cerului logica fericirilor în care a intrat Paul în predica lui cu smerenie, că Dumnezeu a scos întreaga cetate a corintenilor din stricăciunea şi întunericul păgânismului.

Toate exemplele biblice sugerate de lecturile biblice de astăzi prin care un om al fericirilor poate deveni sare şi lumină, cetate luminată pe munte şi nu lumină sub obroc, aş putea să le sintetizez în practica celor trei virtuţi teologale: practica sinceră a iubirii faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de întreaga creaţie; în viaţa trăită cu speranţa împlinirii veşnice, în ciuda lipsurilor, bolilor şi necazurilor prin care trecem; apoi prin credinţa arătată prin fapte evidenţiate în cinstea verbală, comportamentală, financiară, socială, care mişcă multe inimi spre Dumnezeu.

Creştinul sărac în duh, blând, milostiv, curat cu inima, flămând şi însetat de dreptate, făcător de pace şi persecutat pentru caracterul lui Dumnezeu din el, nu numai că are promisă o mare răsplată de fericire în ceruri, ci aduce cu sine şi un prinos de multe suflete la împărăţia lui Dumnezeu.

Să ne rugăm lui Dumnezeu Tatăl nostru şi să spunem: Doamne, fă din noi toţi martori credibili ai Evangheliei tale, ca să dăm gust şi lumină lumii, în Duh şi adevăr, prin Cristos Domnul nostru! Amin.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la sărbătoarea Prezentării la Templu a lui Isus - Anul A - 2020

Mal 3,1-4; Ps 24; Evr 2,14-18; Lc 2,22-40

Va intra dintr-odată în templul său Domnul pe care voi îl căutaţi. El va îndrepta calea înaintea mea (Mal 3,1).

Sărbătoarea prezentării la templu, sărbătoarea primei intrări a lui Isus în templul din Ierusalim, încheie oficial misterele de bucurie din timpul Crăciunului şi ne deschide spre celelalte: de lumină, durere şi de slavă. Această frumoasă sărbătoare are menirea de a ne lămuri exact şi fără echivoc cu privire la nişte întrebări fireşti cu privire la: cine este Pruncul Isus, pentru ce a luat trup din Maria neprihănit zămislită, de ce s-a născut om pe acest pământ, pentru ce a intrat astăzi în templul din Ierusalim, de ce se deschid porţile cerului?

Aşa cum ne spune prima lectură de astăzi, Isus este Mesia pe omenirea îl cerea, îl căuta şi îl dorea (cf. Mal 3,1) după căderea în păcat (cf. Gen 3,6-7) şi după promisiunea mântuirii (cf. Gen 3,15) şi Mesia care la plinirea timpului (cf. Gal 4,4) venit să o cureţe şi să o desăvârşească ca pe argintul rafinat în foc şi să o mântuiască, ca să-i placă Tatălui ca în zilele de odinioară, ca în zilele veşniciei (cf. Mal 3,4).

Această divină lucrare a necesitat ca el să ia un trup ca al nostru de la Neprihănita Fecioară Maria (cf. Lc 1,31-32), pentru a se putea jertfi (cf. Evr 10,5), căci mântuirea de păcate presupunea jertfa de sine însuşi a lui Mesia (cf. Evr 9,22), căci jertfele de până atunci: miei, viţei, porumbei şi turturele, cum am văzut astăzi în pericopa evanghelică (cf. Lc 2,22-40); jertfele de animale curate şi fără meteahnă (cf. Dt 15,21; 17,1) numai aminteau de jertfa perfectă a lui Mesia, jertfă adusă la lumină chiar de Dumnezeu, atunci când pentru a acoperi goliciunea omului păcătos, a jertfit un miel pentru a face din el haine şi a le acoperi ruşinea (cf. Gen 3,21); dar jertfele de animale nu-i plăceau lui Dumnezeu (cf. Ier 6,20), căci ele nici nu putea spăla păcatele şi nici nu puteau mântui (cf. Evr 10,4). Deci, Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat (cf. In 1,1) s-a născut om pentru a ridica păcatele lumii (cf. In 1,29) şi pentru a le spăla apoi în sângele său pe cruce (cf. Ap 1,5), pentru a primi pedeapsa morţii în locul nostru (cf. Is 53,4-5) şi apoi prin învierea sa să dăruiască mântuirea şi viaţa cea nouă şi viaţa veşnică tuturor celor care vor crede în el (cf. Fil 3,10-11), pentru a da naştere unui nou popor care mulţumit de mântuirea primită în dar (cf. Tit 2,14), să umble fericit, să devină lumină din lumina lui Dumnezeu (cf. Mt 5,14-15), ca toţi cei pe care îi vor întâlni şi toţi cei care aşteaptă şi caută mântuirea să poată intra şi ei în poporul celor mântuiţi care aduce preamărire lui Dumnezeu pentru asta (cf. Mt 5,16), deschizând şi altora la rândul lor drumul spre această mântuire mare şi lumină lină (cf. Evr 2,3), până ce din om în om, din comunitate în comunitate, din ţară în ţară, vor purta mântuirea lui lumina lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, până ce mântuirea şi lumina lui Dumnezeu vor ajunge până la marginile pământului şi la toţi oamenii care le aşteaptă, aşa cum vedem din călătoriile misionare ale sfântului Paul şi ale tovarăşilor săi.

Iar noi creştinii, păcătoşii mântuiţi prin venirea şi jertfa lui Cristos, prin lumânarea aprinsă şi binecuvântată pe care o purtăm în mâini, lumânare care îl simbolizează pe Isus, Răsăritul cel de sus (cf. Lc 1,78), pe Isus lumina şi mântuirea noastră (cf. Ps 27,1), îl prezentăm împreună cu Maria şi Iosif, aceluiaşi Tată ceresc, ca preţ de răscumpărare al păcatelor noastre şi ale lumii întregi. Dar odată cu prezentarea lui ne luăm şi un angajament înaintea cerului şi al pământului (cf. 1Cor 4,9), de a intra în noul popor de răscumpărat de Isus şi de a duce mântuirea lui până la marginile pământului (cf. Is 49,6), angajament exprimat de noi şi prin procesiunea cu lumânările aprinse care se consumă şi luminează, lumânări simbolul lui Cristos care s-a consumat pe sine însuşi jertfindu-se pe cruce spre a deveni mântuirea şi lumina noastră veşnică; dar şi simbol al nostru care ne-am angajat de a trăi prin Cristos ca fii ai luminii (cf. In 12,36; 1Tes 5,5) şi să purtăm mântuirea şi lumina lui Isus până la marginile pământului, ca toţi cei care şi le doresc şi le aşteaptă, asemenea bătrânilor Simeon şi Ana, să le poată primi prin primirea mântuitorului Isus în braţele inimii lor (cf. Lc 2,25-33), ca apoi la rândul lor să-l poată dărui şi altora spre mântuire şi lumină până la sfârşitul veacurilor (cf. Lc 2,36-38).

Isus a realizat pentru noi mântuirea voită de Dumnezeu şi dorită de noi, apoi s-a înălţat glorios la cer în gloria de unde a venit, în mijlocul strigătelor de bucurie şi de laudă ale îngerilor şi ale celor mântuiţi ajunşi deja în glorie şi aflaţi în sărbătoare (cf. Ps 24,7-10), glorie şi sărbătoare unde suntem aşteptaţi şi noi cei care trăim încă pe pământ, căci Isus şi Tatăl său veşnic (cf. In 5,17), ne-a pregătit locuri în paradis şi de unde va veni pe nori (cf. Mc 13,26) pentru a ne răpi în paradis pe unul fiecare dintre noi (cf. In 14,2-3; 1Tes 4,17).

Evrei dinaintea pasajului din prima lectură de astăzi (cf. Mal 1-3) îl acuzau pe Dumnezeu că nu-i drept cu ei, că nu-i iubeşte şi dacă îi iubeşte ce a făcut el pentru ei? Şi Dumnezeu le aminteşte că se trag din Iacob care nu merita alegerea de a fi primul iubit şi binecuvântat, căci Esau era primul născut. Dar Dumnezeu l-a lepădat pe Esau cel mai mare şi cel mai puternic, pentru a-i da prioritate în iubirea sa lui Iacob, cel mai mic şi cel mai slab (cf. Mal 1,3; Rom 9,13). Pe pământ trăiau popoare mult mai mari, mult mai puternice şi mult mai vechi decât evreii, dar Dumnezeu i-a ales pe ei cei mai mici, cei mai slabi şi cei mai dispreţuiţi pentru a face primul său popor. Iar sfântul Paul le aminteşte şi celor care dintre noi care ar cuteza să-l întrebe pe Dumnezeu "cum ne-ai iubit" (Mal 1,2) şi le arată cum Dumnezeu ne-a ales pe noi, creştinii, care nu eram nici înţelepţi, nici puternici şi nici de neam ales în sensul lumii, pentru ca nimeni să nu se mândrească înaintea lui (cf. 1Cor 1,26-29).

Şi pentru că evreii se credeau nedreptăţiţi şi neiubiţi de Dumnezeu, îşi permiteau multe rele asemenea copiilor răsfăţaţi: preoţii aduceau jertfe betege, oamenii din popor se uneau în căsătorii cu neamurile păgâne şi asemenea lor practicau divorţul, nu mai ofereau zeciuiala la templu şi cu făţărnicie întrebau: "În ce fel trebuie să ne întoarcem?" (cf. Mal 3,7). De aceea, Dumnezeu îşi anunţă dreptatea, şi aici este culmea şi uimirea tuturor: Dumnezeu, în loc de pedeapsă, le promite şi le trimite o iubire şi mai mare, iubirea sa, iubirea Fiului său care să-i cureţe de păcate ca pe argintul purificat în foc prin jertfa de sine şi iubirea Duhului Sfânt care să locuiască în ei şi să mijlocească pentru ei. Ei până atunci căutau să se cureţe singuri de păcate prin sângele mieilor, viţeilor, porumbeilor şi turturelelor, dar sânge care nu le putea aduce nici iertarea, nici ispăşirea de păcate şi nici mântuirea (cf. Evr 10,4), jertfe care le-au fost permise doar ca pe o profeţie a sângelui lui Cristos care urma să vină (cf. Mal 3,1-4) şi care să ne cureţe de orice păcat (cf. 1In 1,7).

În urma venirii lui Isus păcătoşii sunt mântuiţi prin jertfa lui Isus de la crucea din Golgota şi vor forma noul popor care va avea intrare liberă la Tatăl ceresc (cf. Ef 2,18), numai dacă vor primi prin credinţă această jertfă de la Golgota şi dacă o vor şi face cunoscută în lume, ca toţi oamenii să vadă şi să vină la mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt (cf. Rom 10,9). De fapt asta a fost şi misiunea primului popor al lui Dumnezeu, a fiilor lui Iacob, dar ei au refuzat şi chiar s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, fapt care l-a făcut pe Dumnezeu să-şi aleagă din popoarele păgâne un nou popor ales, Biserica (cf. Fap 14,36), care la rândul ei a primit aceeaşi misiune ca şi vechiul popor ales de a mărturisi iubirea şi mântuirea lui Dumnezeu, altfel îi va lăsa şi pe ei şi-şi va alege iar pe alţii. Să nu uităm că multe din primele comunităţi creştine alese în locul vechiului popor ales, comunităţi alese prin predica sfinţilor apostoli, în unele dintre ele n-a mai rămas nici urmă de creştin, căci în momentul când şi-au găsit alt mântuitor, unul fals, unul care nu există (cf. Gal 1,6-7), Dumnezeu i-a lăsat în urmă şi i-a chemat pe alţi fii de mai de departe, din numărul cărora facem parte şi noi.

Lectura a doua de astăzi (cf. Evr 2,14-18) ne spune care trebuie să fie vestirea noastră a celor care am primit mântuirea de la cruce. Noi trebuie să vestim lumii care zace în păcat şi întuneric şi să o lămurim că a fost absolut necesar ca Isus, Mesia, să se întrupeze şi să devină om asemenea nouă, ca să poată deveni mare preot luat dintre oameni, credincios lui Dumnezeu şi milostiv faţă de ei, ca să poată suferi şi muri în locul nostru şi pentru mântuirea noastră (cf. Evr 2,9), ca să-şi poată ascunde dumnezeirea sub mantia de lut a trupului uman şi astfel să-l învingă pe diavol, să biruie moartea, să învie şi să ne ducă şi pe noi la învierea din morţi şi să ne deschidă iar porţile paradisului (cf. Fil 3,11; 1Pt 1,3), pentru ca fără frica morţi şi sfinţiţi să putem trăi în această viaţă (cf. Evr 2,15), "ca lumini spre luminarea neamurilor" (cf. Lc 2,32), împreună cu el.

Concomitent cu sărbătoarea Prezentării la Templu a lui Isus, sfântul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005), începând din 1997, a dorit să fie celebrată în toată Biserica "o Zi specială a Vieţii Consacrate". De fapt, oferirea Fiului lui Dumnezeu la templu este model pentru fiecare bărbat şi femeie care doreşte să îşi consacre întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu şi mântuirii aproapelui. Persoanele consacrate din toate timpurile Bisericii au fost şi sunt în lume un etalon la care trebuie să ajungă fiecare botezat, adică întreg poporul lui Dumnezeu, Biserica. Persoanele consacrate au meritul de a fi primele care şi-au exprimat public şi faptic adeziunea lor totală la Cristos, dar Cristos şi-a dorit o nuntă cu întreaga omenire, el care ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19), căci la această nuntă a sa cu omul, nuntă începută la întruparea sa, a fost invitată întreaga Biserică şi chiar întreaga omenire, care să devină una cu Isus (cf. Gal 2,20), una în gândire, una în vorbe şi una în acţiune, în primul rând una în vestirea mântuirii de la cruce care trebuie să ajungă la toţi oamenii.

Persoanele consacrate sunt doar primele care asemenea lui Isus şi al apostolilor au decis umble din loc în loc pentru a predica Evanghelia (cf. Mc 1,38), pentru a se face totul tuturor şi pentru a face bine (cf. 1Cor 9,22; Fap 10,38), căci la acest punct al dăruirii trebuie să ajungă fiecare ucenic, pentru că fiecare creştin a fost capacitat cu Duhul Sfânt la Botezul său.

Cândva în trecut unii oameni au crezut şi chiar s-au exprimat că numai preoţii din cele trei trepte ierarhice, călugării şi călugăriţele, au fost chemaţi la studierea Bibliei şi la predicarea Evangheliei; iar din această eroare a lor mulţi creştini au trăit indiferenţi faţă de această chemare universală adresată de Isus tuturor creştinilor de a cerceta Scripturile care conţin viaţa veşnică şi de a le predica cu viaţa şi cu vorbele (cf. In 5,39). Astăzi purtăm în mâini lumânări binecuvântate pe care le-am aprins unii de la alţii, lumânări simbol al lui Isus prezent în Scripturi şi Euharistie, dar lumânări şi simbol al fiecărui creştin şi al misiunii lui de a transmite din om în om a lumina şi puterea Evangheliei.

Ne place mult când vedem preoţi din toate cele trei trepte ierarhice şi apoi călugări şi călugăriţe care trăiesc dezlipiţi de cele materiale şi ne înfurie când vedem abateri de la această urmare a lui Cristos care de dragul nostru s-a făcut sărac pentru ca noi să ne îmbogăţim (cf. 2Cor 8,9), dar uităm că sărăcia, dezlipirea, golirea de cele pământeşti este prima condiţie a creştinului chemat pentru a moşteni împărăţia cerurilor şi de a fi umplut de bunurile vieţii veşnice (cf. Mt 5,3; 19,27-29).

Ne place mult când vedem preoţi din toate treptele ierarhice, călugări şi călugărite, care trăiesc în ascultare faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserica sa, renunţând la voinţa proprie, dar uităm că aceasta este o chemare şi o obligaţie pentru toţi cei botezaţi (cf. 1Sam 15,22; Rom 16,19).

Ne place mult când vedem preoţi din toate treptele ierarhice, călugări şi călugăriţe, care trăiesc în continenţă şi curăţie asemenea lui Isus şi a intimilor lui: Maria, Iosif, Ioan Botezătorul, Ioan Apostolul, sfântul Paul şi alţii, căci numai cei curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu (cf. Mt 5,8) şi că numai cei feciorelnici îl vor urma pe Miel oriunde va merge şi numai ei vor putea cântul cel nou al cerului (cf. Ap 14,3-4). Ne scandalizăm repede când vedem în rândurile lor abateri de la acest mod curat de a trăi, însă uităm că acest fel curat de a trăi este datoria fiecărui creştin, chiar laic, conform dictonului creştin: "Curat până la căsătorie şi apoi fidel partenerului de viaţă până la mormânt"! Biblia spune: "Căsătoria să fie cinstită în toate privinţele, patul conjugal să fie neîntinat, pentru că pe cei desfrânaţi şi adulteri îi va judeca Dumnezeu" (Evr 13,4)!

Ne place când vedem preoţi din toate treptele ierarhice, călugări şi călugăriţe care îngenunchează la spovadă şi sunt zilnic la împărtăşanie şi ne scandalizează când nu vedem asta la ei; dar uităm că împărtăşania deasă şi zilnică (cf. Mt 26,26; 1Cor 11,24-26; In 6,53-54) şi spălarea de păcate este voită de Dumnezeu (cf. Ezdra 10,11; Is 1,16; Iac 5,16), este o chemare şi un mod de a face apostolat zilnic pentru orice creştin bun. Iar dacă nu suntem cu toţii creştini buni, preoţi din toate treptele ierarhice buni, călugări, călugăriţe şi laici buni, devenim pietre de poticnire şi de cădere pentru mulţi (cf. Is 8,14; Rom 14,13), pietre de care ne vom zdrobi în primul rând noi înşine şi apoi alţii (cf. Mt 21,44; Lc 20,18). Consacrarea primită de toţi creştinii la Botezul lor şi apoi reînnoită după caz în fel de fel de circumstanţe, nu poate fi trăită ca ceva opţional, "dacă voieşti", ci este o obligaţie pe viaţă cea la care ne-am angajat, este un mod de a muri şi a trăi împreună cu Isus, de acum şi până în veac (cf. Col 2,12).

Deci, fidelitatea persoanelor consacrate faţă de angajamentele asumate începând cu Botezul poate deveni fie un stimul, fie o piatră de poticnire pentru cei din jurul lor. Vai cât de mulţi botezaţi şi nebotezaţi stau astăzi departe de mântuirea cea mare a lui Cristos, pentru că mulţi consacraţi trăiesc departe de modelul Cristos la care s-au angajat! Şi aşa cum nu concepem ca un mire sau o mireasă să nu fie fideli unul altuia, tot astfel este de neconceput ca un creştin să nu-i fidel lui Dumnezeu care i-a devenit mire şi soţ prin Botez (cf. Os 2,21-22; 2Cor 11,2; Ap 22,17).

Repet, persoanele consacrate spre care privim astăzi ca spre Isus, Maria şi Iosif, sunt doar primele persoane din rândul poporului mântuit de Isus la cruce care şi-au făcut curaj şi şi-au exprimat adeziunea totală de a deveni alţi Isus, Maria şi Iosif în lume, dar chemarea este pentru toţi botezaţii. Şi cu cât fiecare botezat va deveni o copie fidelă a lui Isus, de la leagăn şi până la mormânt, cu atât va fi mai bine pentru noi toţi.

Am insistat asupra consacrării începute cu Botezul, pentru că o focalizare a sărbătorii de astăzi mai mult asupra persoanelor consacrate într-o instituţie religioasă, cum că numai ele l-ar urma mai bine, sau cum că numai ele sunt chemate să-l urmeze pe Isus sărac, cast, ascultător, misionar, dăruitor de bunuri vremelnice şi vremelnice, mort, înviat şi glorificat la Tatăl ceresc, ar crea confuzii şi marginalizări în rândul poporului lui Dumnezeu, aşa cum au creat profeţii mincinoşi confuzii şi marginalizări în rândul vechiului popor ales, care n-a mai făcut apostolat printre popoarele păgâne, că Dumnezeu s-a văzut silit să-i facă fie robi, fie invadaţi de popoarele păgâne; aşa cum ereticii, falşii apostoli ai lui Isus, au creat confuzii şi marginalizări în sânul noului popor ales, Biserica, înşelându-i pe laici cum că ei ar fi scutiţi de la chemarea la desăvârşire şi de la misiunea de apostolat, întârziind astfel mântuirea lumii şi lăsându-i pradă celui care caută să-i înşele pe toţi de la început (cf. In 8,44).

Închei cu un cuvânt din cartea "Îndrumare la viaţa evlavioasă" a sfântului episcop Francisc de Sales (1567-1622): "Căci, aşa cum orice fel de pietre scumpe puse în miere sau lac devin mai strălucitoare, fiecare după culoarea ei, tot aşa, oricine devine mai plăcut în ocupaţia lui, când o uneşte cu evlavia: grija casei devine liniştită, iubirea soţului şi a soţiei mai sinceră, serviciul principelui mai credincios şi tot felul de ocupaţii mai dulci şi mai prietenoase. Este o greşeală, ba chiar o erezie, de-a voi să scoţi viaţa evlavioasă din cazarma soldaţilor, din prăvălia negustorilor, de la curtea capetelor încoronate, din căsnicia persoanelor căsătorite".

Închei cu Rugăciunea zilei: "Dumnezeule atotputernic şi veşnic, noi implorăm cu umilinţă maiestatea ta, ca, precum Fiul tău unul-născut a fost prezentat astăzi la templu în trup omenesc, să ne dai şi nouă harul de a ne înfăţişa înaintea ta cu suflete curate. Prin Cristos Domnul nostru. Amin".

La mulţi ani frumoşi în Domnul
tuturor persoanelor consacrate şi tuturor botezaţilor!

Pr. Ioan Lungu