Consideraţie la sărbătoarea Prezentării la Templu a lui Isus - Anul A - 2020

Mal 3,1-4; Ps 24; Evr 2,14-18; Lc 2,22-40

Va intra dintr-odată în templul său Domnul pe care voi îl căutaţi. El va îndrepta calea înaintea mea (Mal 3,1).

Sărbătoarea prezentării la templu, sărbătoarea primei intrări a lui Isus în templul din Ierusalim, încheie oficial misterele de bucurie din timpul Crăciunului şi ne deschide spre celelalte: de lumină, durere şi de slavă. Această frumoasă sărbătoare are menirea de a ne lămuri exact şi fără echivoc cu privire la nişte întrebări fireşti cu privire la: cine este Pruncul Isus, pentru ce a luat trup din Maria neprihănit zămislită, de ce s-a născut om pe acest pământ, pentru ce a intrat astăzi în templul din Ierusalim, de ce se deschid porţile cerului?

Aşa cum ne spune prima lectură de astăzi, Isus este Mesia pe omenirea îl cerea, îl căuta şi îl dorea (cf. Mal 3,1) după căderea în păcat (cf. Gen 3,6-7) şi după promisiunea mântuirii (cf. Gen 3,15) şi Mesia care la plinirea timpului (cf. Gal 4,4) venit să o cureţe şi să o desăvârşească ca pe argintul rafinat în foc şi să o mântuiască, ca să-i placă Tatălui ca în zilele de odinioară, ca în zilele veşniciei (cf. Mal 3,4).

Această divină lucrare a necesitat ca el să ia un trup ca al nostru de la Neprihănita Fecioară Maria (cf. Lc 1,31-32), pentru a se putea jertfi (cf. Evr 10,5), căci mântuirea de păcate presupunea jertfa de sine însuşi a lui Mesia (cf. Evr 9,22), căci jertfele de până atunci: miei, viţei, porumbei şi turturele, cum am văzut astăzi în pericopa evanghelică (cf. Lc 2,22-40); jertfele de animale curate şi fără meteahnă (cf. Dt 15,21; 17,1) numai aminteau de jertfa perfectă a lui Mesia, jertfă adusă la lumină chiar de Dumnezeu, atunci când pentru a acoperi goliciunea omului păcătos, a jertfit un miel pentru a face din el haine şi a le acoperi ruşinea (cf. Gen 3,21); dar jertfele de animale nu-i plăceau lui Dumnezeu (cf. Ier 6,20), căci ele nici nu putea spăla păcatele şi nici nu puteau mântui (cf. Evr 10,4). Deci, Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat (cf. In 1,1) s-a născut om pentru a ridica păcatele lumii (cf. In 1,29) şi pentru a le spăla apoi în sângele său pe cruce (cf. Ap 1,5), pentru a primi pedeapsa morţii în locul nostru (cf. Is 53,4-5) şi apoi prin învierea sa să dăruiască mântuirea şi viaţa cea nouă şi viaţa veşnică tuturor celor care vor crede în el (cf. Fil 3,10-11), pentru a da naştere unui nou popor care mulţumit de mântuirea primită în dar (cf. Tit 2,14), să umble fericit, să devină lumină din lumina lui Dumnezeu (cf. Mt 5,14-15), ca toţi cei pe care îi vor întâlni şi toţi cei care aşteaptă şi caută mântuirea să poată intra şi ei în poporul celor mântuiţi care aduce preamărire lui Dumnezeu pentru asta (cf. Mt 5,16), deschizând şi altora la rândul lor drumul spre această mântuire mare şi lumină lină (cf. Evr 2,3), până ce din om în om, din comunitate în comunitate, din ţară în ţară, vor purta mântuirea lui lumina lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, până ce mântuirea şi lumina lui Dumnezeu vor ajunge până la marginile pământului şi la toţi oamenii care le aşteaptă, aşa cum vedem din călătoriile misionare ale sfântului Paul şi ale tovarăşilor săi.

Iar noi creştinii, păcătoşii mântuiţi prin venirea şi jertfa lui Cristos, prin lumânarea aprinsă şi binecuvântată pe care o purtăm în mâini, lumânare care îl simbolizează pe Isus, Răsăritul cel de sus (cf. Lc 1,78), pe Isus lumina şi mântuirea noastră (cf. Ps 27,1), îl prezentăm împreună cu Maria şi Iosif, aceluiaşi Tată ceresc, ca preţ de răscumpărare al păcatelor noastre şi ale lumii întregi. Dar odată cu prezentarea lui ne luăm şi un angajament înaintea cerului şi al pământului (cf. 1Cor 4,9), de a intra în noul popor de răscumpărat de Isus şi de a duce mântuirea lui până la marginile pământului (cf. Is 49,6), angajament exprimat de noi şi prin procesiunea cu lumânările aprinse care se consumă şi luminează, lumânări simbolul lui Cristos care s-a consumat pe sine însuşi jertfindu-se pe cruce spre a deveni mântuirea şi lumina noastră veşnică; dar şi simbol al nostru care ne-am angajat de a trăi prin Cristos ca fii ai luminii (cf. In 12,36; 1Tes 5,5) şi să purtăm mântuirea şi lumina lui Isus până la marginile pământului, ca toţi cei care şi le doresc şi le aşteaptă, asemenea bătrânilor Simeon şi Ana, să le poată primi prin primirea mântuitorului Isus în braţele inimii lor (cf. Lc 2,25-33), ca apoi la rândul lor să-l poată dărui şi altora spre mântuire şi lumină până la sfârşitul veacurilor (cf. Lc 2,36-38).

Isus a realizat pentru noi mântuirea voită de Dumnezeu şi dorită de noi, apoi s-a înălţat glorios la cer în gloria de unde a venit, în mijlocul strigătelor de bucurie şi de laudă ale îngerilor şi ale celor mântuiţi ajunşi deja în glorie şi aflaţi în sărbătoare (cf. Ps 24,7-10), glorie şi sărbătoare unde suntem aşteptaţi şi noi cei care trăim încă pe pământ, căci Isus şi Tatăl său veşnic (cf. In 5,17), ne-a pregătit locuri în paradis şi de unde va veni pe nori (cf. Mc 13,26) pentru a ne răpi în paradis pe unul fiecare dintre noi (cf. In 14,2-3; 1Tes 4,17).

Evrei dinaintea pasajului din prima lectură de astăzi (cf. Mal 1-3) îl acuzau pe Dumnezeu că nu-i drept cu ei, că nu-i iubeşte şi dacă îi iubeşte ce a făcut el pentru ei? Şi Dumnezeu le aminteşte că se trag din Iacob care nu merita alegerea de a fi primul iubit şi binecuvântat, căci Esau era primul născut. Dar Dumnezeu l-a lepădat pe Esau cel mai mare şi cel mai puternic, pentru a-i da prioritate în iubirea sa lui Iacob, cel mai mic şi cel mai slab (cf. Mal 1,3; Rom 9,13). Pe pământ trăiau popoare mult mai mari, mult mai puternice şi mult mai vechi decât evreii, dar Dumnezeu i-a ales pe ei cei mai mici, cei mai slabi şi cei mai dispreţuiţi pentru a face primul său popor. Iar sfântul Paul le aminteşte şi celor care dintre noi care ar cuteza să-l întrebe pe Dumnezeu "cum ne-ai iubit" (Mal 1,2) şi le arată cum Dumnezeu ne-a ales pe noi, creştinii, care nu eram nici înţelepţi, nici puternici şi nici de neam ales în sensul lumii, pentru ca nimeni să nu se mândrească înaintea lui (cf. 1Cor 1,26-29).

Şi pentru că evreii se credeau nedreptăţiţi şi neiubiţi de Dumnezeu, îşi permiteau multe rele asemenea copiilor răsfăţaţi: preoţii aduceau jertfe betege, oamenii din popor se uneau în căsătorii cu neamurile păgâne şi asemenea lor practicau divorţul, nu mai ofereau zeciuiala la templu şi cu făţărnicie întrebau: "În ce fel trebuie să ne întoarcem?" (cf. Mal 3,7). De aceea, Dumnezeu îşi anunţă dreptatea, şi aici este culmea şi uimirea tuturor: Dumnezeu, în loc de pedeapsă, le promite şi le trimite o iubire şi mai mare, iubirea sa, iubirea Fiului său care să-i cureţe de păcate ca pe argintul purificat în foc prin jertfa de sine şi iubirea Duhului Sfânt care să locuiască în ei şi să mijlocească pentru ei. Ei până atunci căutau să se cureţe singuri de păcate prin sângele mieilor, viţeilor, porumbeilor şi turturelelor, dar sânge care nu le putea aduce nici iertarea, nici ispăşirea de păcate şi nici mântuirea (cf. Evr 10,4), jertfe care le-au fost permise doar ca pe o profeţie a sângelui lui Cristos care urma să vină (cf. Mal 3,1-4) şi care să ne cureţe de orice păcat (cf. 1In 1,7).

În urma venirii lui Isus păcătoşii sunt mântuiţi prin jertfa lui Isus de la crucea din Golgota şi vor forma noul popor care va avea intrare liberă la Tatăl ceresc (cf. Ef 2,18), numai dacă vor primi prin credinţă această jertfă de la Golgota şi dacă o vor şi face cunoscută în lume, ca toţi oamenii să vadă şi să vină la mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt (cf. Rom 10,9). De fapt asta a fost şi misiunea primului popor al lui Dumnezeu, a fiilor lui Iacob, dar ei au refuzat şi chiar s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, fapt care l-a făcut pe Dumnezeu să-şi aleagă din popoarele păgâne un nou popor ales, Biserica (cf. Fap 14,36), care la rândul ei a primit aceeaşi misiune ca şi vechiul popor ales de a mărturisi iubirea şi mântuirea lui Dumnezeu, altfel îi va lăsa şi pe ei şi-şi va alege iar pe alţii. Să nu uităm că multe din primele comunităţi creştine alese în locul vechiului popor ales, comunităţi alese prin predica sfinţilor apostoli, în unele dintre ele n-a mai rămas nici urmă de creştin, căci în momentul când şi-au găsit alt mântuitor, unul fals, unul care nu există (cf. Gal 1,6-7), Dumnezeu i-a lăsat în urmă şi i-a chemat pe alţi fii de mai de departe, din numărul cărora facem parte şi noi.

Lectura a doua de astăzi (cf. Evr 2,14-18) ne spune care trebuie să fie vestirea noastră a celor care am primit mântuirea de la cruce. Noi trebuie să vestim lumii care zace în păcat şi întuneric şi să o lămurim că a fost absolut necesar ca Isus, Mesia, să se întrupeze şi să devină om asemenea nouă, ca să poată deveni mare preot luat dintre oameni, credincios lui Dumnezeu şi milostiv faţă de ei, ca să poată suferi şi muri în locul nostru şi pentru mântuirea noastră (cf. Evr 2,9), ca să-şi poată ascunde dumnezeirea sub mantia de lut a trupului uman şi astfel să-l învingă pe diavol, să biruie moartea, să învie şi să ne ducă şi pe noi la învierea din morţi şi să ne deschidă iar porţile paradisului (cf. Fil 3,11; 1Pt 1,3), pentru ca fără frica morţi şi sfinţiţi să putem trăi în această viaţă (cf. Evr 2,15), "ca lumini spre luminarea neamurilor" (cf. Lc 2,32), împreună cu el.

Concomitent cu sărbătoarea Prezentării la Templu a lui Isus, sfântul papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005), începând din 1997, a dorit să fie celebrată în toată Biserica "o Zi specială a Vieţii Consacrate". De fapt, oferirea Fiului lui Dumnezeu la templu este model pentru fiecare bărbat şi femeie care doreşte să îşi consacre întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu şi mântuirii aproapelui. Persoanele consacrate din toate timpurile Bisericii au fost şi sunt în lume un etalon la care trebuie să ajungă fiecare botezat, adică întreg poporul lui Dumnezeu, Biserica. Persoanele consacrate au meritul de a fi primele care şi-au exprimat public şi faptic adeziunea lor totală la Cristos, dar Cristos şi-a dorit o nuntă cu întreaga omenire, el care ne-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19), căci la această nuntă a sa cu omul, nuntă începută la întruparea sa, a fost invitată întreaga Biserică şi chiar întreaga omenire, care să devină una cu Isus (cf. Gal 2,20), una în gândire, una în vorbe şi una în acţiune, în primul rând una în vestirea mântuirii de la cruce care trebuie să ajungă la toţi oamenii.

Persoanele consacrate sunt doar primele care asemenea lui Isus şi al apostolilor au decis umble din loc în loc pentru a predica Evanghelia (cf. Mc 1,38), pentru a se face totul tuturor şi pentru a face bine (cf. 1Cor 9,22; Fap 10,38), căci la acest punct al dăruirii trebuie să ajungă fiecare ucenic, pentru că fiecare creştin a fost capacitat cu Duhul Sfânt la Botezul său.

Cândva în trecut unii oameni au crezut şi chiar s-au exprimat că numai preoţii din cele trei trepte ierarhice, călugării şi călugăriţele, au fost chemaţi la studierea Bibliei şi la predicarea Evangheliei; iar din această eroare a lor mulţi creştini au trăit indiferenţi faţă de această chemare universală adresată de Isus tuturor creştinilor de a cerceta Scripturile care conţin viaţa veşnică şi de a le predica cu viaţa şi cu vorbele (cf. In 5,39). Astăzi purtăm în mâini lumânări binecuvântate pe care le-am aprins unii de la alţii, lumânări simbol al lui Isus prezent în Scripturi şi Euharistie, dar lumânări şi simbol al fiecărui creştin şi al misiunii lui de a transmite din om în om a lumina şi puterea Evangheliei.

Ne place mult când vedem preoţi din toate cele trei trepte ierarhice şi apoi călugări şi călugăriţe care trăiesc dezlipiţi de cele materiale şi ne înfurie când vedem abateri de la această urmare a lui Cristos care de dragul nostru s-a făcut sărac pentru ca noi să ne îmbogăţim (cf. 2Cor 8,9), dar uităm că sărăcia, dezlipirea, golirea de cele pământeşti este prima condiţie a creştinului chemat pentru a moşteni împărăţia cerurilor şi de a fi umplut de bunurile vieţii veşnice (cf. Mt 5,3; 19,27-29).

Ne place mult când vedem preoţi din toate treptele ierarhice, călugări şi călugărite, care trăiesc în ascultare faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserica sa, renunţând la voinţa proprie, dar uităm că aceasta este o chemare şi o obligaţie pentru toţi cei botezaţi (cf. 1Sam 15,22; Rom 16,19).

Ne place mult când vedem preoţi din toate treptele ierarhice, călugări şi călugăriţe, care trăiesc în continenţă şi curăţie asemenea lui Isus şi a intimilor lui: Maria, Iosif, Ioan Botezătorul, Ioan Apostolul, sfântul Paul şi alţii, căci numai cei curaţi cu inima îl vor vedea pe Dumnezeu (cf. Mt 5,8) şi că numai cei feciorelnici îl vor urma pe Miel oriunde va merge şi numai ei vor putea cântul cel nou al cerului (cf. Ap 14,3-4). Ne scandalizăm repede când vedem în rândurile lor abateri de la acest mod curat de a trăi, însă uităm că acest fel curat de a trăi este datoria fiecărui creştin, chiar laic, conform dictonului creştin: "Curat până la căsătorie şi apoi fidel partenerului de viaţă până la mormânt"! Biblia spune: "Căsătoria să fie cinstită în toate privinţele, patul conjugal să fie neîntinat, pentru că pe cei desfrânaţi şi adulteri îi va judeca Dumnezeu" (Evr 13,4)!

Ne place când vedem preoţi din toate treptele ierarhice, călugări şi călugăriţe care îngenunchează la spovadă şi sunt zilnic la împărtăşanie şi ne scandalizează când nu vedem asta la ei; dar uităm că împărtăşania deasă şi zilnică (cf. Mt 26,26; 1Cor 11,24-26; In 6,53-54) şi spălarea de păcate este voită de Dumnezeu (cf. Ezdra 10,11; Is 1,16; Iac 5,16), este o chemare şi un mod de a face apostolat zilnic pentru orice creştin bun. Iar dacă nu suntem cu toţii creştini buni, preoţi din toate treptele ierarhice buni, călugări, călugăriţe şi laici buni, devenim pietre de poticnire şi de cădere pentru mulţi (cf. Is 8,14; Rom 14,13), pietre de care ne vom zdrobi în primul rând noi înşine şi apoi alţii (cf. Mt 21,44; Lc 20,18). Consacrarea primită de toţi creştinii la Botezul lor şi apoi reînnoită după caz în fel de fel de circumstanţe, nu poate fi trăită ca ceva opţional, "dacă voieşti", ci este o obligaţie pe viaţă cea la care ne-am angajat, este un mod de a muri şi a trăi împreună cu Isus, de acum şi până în veac (cf. Col 2,12).

Deci, fidelitatea persoanelor consacrate faţă de angajamentele asumate începând cu Botezul poate deveni fie un stimul, fie o piatră de poticnire pentru cei din jurul lor. Vai cât de mulţi botezaţi şi nebotezaţi stau astăzi departe de mântuirea cea mare a lui Cristos, pentru că mulţi consacraţi trăiesc departe de modelul Cristos la care s-au angajat! Şi aşa cum nu concepem ca un mire sau o mireasă să nu fie fideli unul altuia, tot astfel este de neconceput ca un creştin să nu-i fidel lui Dumnezeu care i-a devenit mire şi soţ prin Botez (cf. Os 2,21-22; 2Cor 11,2; Ap 22,17).

Repet, persoanele consacrate spre care privim astăzi ca spre Isus, Maria şi Iosif, sunt doar primele persoane din rândul poporului mântuit de Isus la cruce care şi-au făcut curaj şi şi-au exprimat adeziunea totală de a deveni alţi Isus, Maria şi Iosif în lume, dar chemarea este pentru toţi botezaţii. Şi cu cât fiecare botezat va deveni o copie fidelă a lui Isus, de la leagăn şi până la mormânt, cu atât va fi mai bine pentru noi toţi.

Am insistat asupra consacrării începute cu Botezul, pentru că o focalizare a sărbătorii de astăzi mai mult asupra persoanelor consacrate într-o instituţie religioasă, cum că numai ele l-ar urma mai bine, sau cum că numai ele sunt chemate să-l urmeze pe Isus sărac, cast, ascultător, misionar, dăruitor de bunuri vremelnice şi vremelnice, mort, înviat şi glorificat la Tatăl ceresc, ar crea confuzii şi marginalizări în rândul poporului lui Dumnezeu, aşa cum au creat profeţii mincinoşi confuzii şi marginalizări în rândul vechiului popor ales, care n-a mai făcut apostolat printre popoarele păgâne, că Dumnezeu s-a văzut silit să-i facă fie robi, fie invadaţi de popoarele păgâne; aşa cum ereticii, falşii apostoli ai lui Isus, au creat confuzii şi marginalizări în sânul noului popor ales, Biserica, înşelându-i pe laici cum că ei ar fi scutiţi de la chemarea la desăvârşire şi de la misiunea de apostolat, întârziind astfel mântuirea lumii şi lăsându-i pradă celui care caută să-i înşele pe toţi de la început (cf. In 8,44).

Închei cu un cuvânt din cartea "Îndrumare la viaţa evlavioasă" a sfântului episcop Francisc de Sales (1567-1622): "Căci, aşa cum orice fel de pietre scumpe puse în miere sau lac devin mai strălucitoare, fiecare după culoarea ei, tot aşa, oricine devine mai plăcut în ocupaţia lui, când o uneşte cu evlavia: grija casei devine liniştită, iubirea soţului şi a soţiei mai sinceră, serviciul principelui mai credincios şi tot felul de ocupaţii mai dulci şi mai prietenoase. Este o greşeală, ba chiar o erezie, de-a voi să scoţi viaţa evlavioasă din cazarma soldaţilor, din prăvălia negustorilor, de la curtea capetelor încoronate, din căsnicia persoanelor căsătorite".

Închei cu Rugăciunea zilei: "Dumnezeule atotputernic şi veşnic, noi implorăm cu umilinţă maiestatea ta, ca, precum Fiul tău unul-născut a fost prezentat astăzi la templu în trup omenesc, să ne dai şi nouă harul de a ne înfăţişa înaintea ta cu suflete curate. Prin Cristos Domnul nostru. Amin".

La mulţi ani frumoşi în Domnul
tuturor persoanelor consacrate şi tuturor botezaţilor!

Pr. Ioan Lungu