Reflecție la Miercurea Cenușii, prima zi a Postului Mare, Anul A, 2020

Ioel 2,12-18; Ps 51; 2Cor 5,20-6,2; Ps 95,8; Mt 6,1-6.16-18

„Astăzi nu vă împietriți inimile, ci ascultați glasul Domnului” (Ps 95,8)!

Un vultur falnic destinat înălțimilor a văzut din înălțimi un câmp de iarbă și cu flori umede căci căzuse ploaia, iar el își dorea o dulce răcorire printre ele. De aceea coboară din înălțimile lui în iarba cu flori umede ca să se răcorească. Și cum se desfăta și se răcorea el prin iarba și prin florile umede sub cupola multicoloră a curcubeului, n-a băgat de seamă cum un șarpe mic se agățase de gâtul lui. Răcorit pe deplin și-a reluat zborul spre înălțimile lui, iar el cu șarpele strălucitor la gât, în bătaia soarelui, părea că poartă un prețios colier de diamante. Deși răcorit simțea nu numai o slăbiciune în trupul său, dar și că îl părăsesc puterile nu mai poate să urce spre înălțimile lui, ba chiar din contra cobora. Abia atunci și-a văzut șarpele la gât și a înțeles, dar era prea târziu căci s-a prăbușit într-o mlaștină. Voi scăpa cu viață? Voi mai zbura vreodată? Voi mai atinge vreodată înălțimile cerului? „Ah, tare aș vrea să zbor mai sus de nori, mai sus de stele. Aș vrea s-ajung la Dumnezeu, în țara dorurilor mele” (cf. Raluca Cotlet, Poezie)! Acestea erau gândurile care-l frământau acum!

Iată ascunsă în această poveste și soarta tristă a omului creat pentru înălțimile lui Dumnezeu, dar ajuns în mlaștina pierzării, amăgit fiind de diavol și de răcoririle de jos ale păcatului. Devenind praf și cenușă (cf. Gen 3,19; 18,27,), omul se întreba: Voi scăpa cu viață? Voi mai zbura vreodată? Voi mai atinge vreodată înălțimile cerului? Iată toate gândurile omului căzut în păcat! 

Nu știu care a fost deznodământul din povestea cu vulturul otrăvit și căzut, dar privind la vulturul din psalmi care întinerește (cf. Ps 103,5) și la omul din paradis căzut și devenit pământ și care primește de la Dumnezeu promisiunea răscumpărării (cf. Gen 3,7), îndrăznesc să cred într-un „happy end” (sfârșit fericit) al acestei povestiri, sperând o rază din mila divină i-a adus și lui vindecarea dorită.

Dar, iată aici și motivația pentru care omul care se recunoaște păcătos și pierdut, primește astăzi cenușa obținută din primele ramuri înflorite, ca amintirea a păcatului său de la începutul existenței sale, dar și ca pe o speranță a obținerii mântuirii promise, speranță reaprinsă mereu prin profeți:

„Întoarceți-vă la mine din toată inima voastră, cu post, cu plâns și cu jale! Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, și întoarceți-vă la Domnul Dumnezeul vostru! Căci el este milostiv și îndurător, încet la mânie și plin de bunătate și iartă răul” (Ioel 2,12-13).

Dacă este să păstrăm analogia dintre vulturul doborât de șarpe și omul împins în păcat de diavol, spunem că Dumnezeu îl iartă și îl salvează pe om, dându-i niște aripi noi ca să poată zbura din nou spre el și spre bucuriile pierdute, aripi diferite de cele dintâi, atât ca număr pentru că-s mai multe ca la heruvimi (cf. Is 6,2), dar aripi diferite și calitativ, că sunt duhovnicești și cerești. Aceste aripi sunt: pe de o parte sunt aripile postului, rugăciunii și a pomenii, așa cum citim în pericopa evanghelică de astăzi, iar pe de altă parte sunt aripile: a plânsului, a mărturisirii păcatelor cu multă căință și cu hotărâre de îndreptare, precum și a comuniunii cu Isus prin Euharistie și prin vestirea Evangheliei, cum citim în celelalte lecturi biblice și recomandări ale zilei.

Astăzi în prima si a Postului Mare, așa cum ne spune profetul Ioel (cf. Ioel 2,15), Biserica sună trâmbița adunării. Aceasta este o chemarea solemnă, este o chemare nu la sărbătoare cu Domnul cum sunt altele, dar o chemarea la pocăință. Dacă la evrei copiii și tinerii însurăței erau scutiți de anumite îndatoriri, de data aceasta nimeni nu este scutit de a veni la adunarea convocată în numele Domnului, pentru că în urma păcatului primului om și a urmașilor lui, toți oamenii, de la copiii de la sân și până la bătrânul sătul de zile, toți au nevoie de iertare și de mântuire în frunte cu preoții care trebuie să vină plângând, căci toți au păcătuit. Toți în cor trebuie să ne rugăm începând de astăzi: „Ai milă de noi, Doamne, căci am păcătuit” (Ps 51,3). "Îndură-te, Doamne, de poporul tău și nu da moștenirea ta ocării, căci Domnul are milă de poporul său” (cf. Ioel 2,17-18).

În marea sa iubire și îndurare față de om Dumnezeu a rânduit un timp al iertării și al mântuirii, timpul Postului Mare, timp în care prin Fiul său iubit, Isus Cristos, dorește să ne împace cu el. Căci: „Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru, pentru ca noi să cunoaștem justificarea lui Dumnezeu în el” (2Cor 5,20-21). De aceea, să nu încercăm să venim la Dumnezeu prin metode omenești, căci Dumnezeu are căile lui. Nici un om nu poate ajunge la Dumnezeu, la iertarea și mântuirea lui, decât prin căile sale, iar căile sale sunt prin Domnul Isus Cristos, care este „ușa de intrare în cer” (In 10,9).  

De obicei, poporul ales era invitat să vină înaintea lui Dumnezeu cu bucurie (cf. Ps 95,1; 100,2), cu bucurie la aducerea Cortului Alianței (cf. 2Sam 6,15), cu bucurie la consacrarea regelui (cf. 1Rg 1,40) cu bucurie la sărbătoarea Azimilor (cf. 2Cr 30,2), cu bucurie după orice victorie și sărbătoare (cf. Est 9,19-22).  Dar, pe timpul lui Ioel poporul se afla în păcat și dușmănie față de Dumnezeu. De aceea, el trebuia să vină la Dumnezeu cu post, plâns și jale (cf. Ioel 2,12). Și noi cei de astăzi suntem în păcat și în dușmănie față de Dumnezeu, de aceea și noi trebuie să venim la convocarea Domnului din templul său, Biserica, tot cu post, plâns și jale.

Dacă diavolul a putut frânge primele aripi ale omului prin păcat (cf. Gen 3,7), el le poate frânge și pe acestea noi date nouă prin Cristos. De aceea trebuie să le ținem bine ascunse, întâi pentru că ele sunt mai eficiente când sunt bine ascunse și apoi pentru că le putem proteja atât pe ele cât și pe rodul lor, de stricăciunile diavolului.

Chiar de la începutul pericopei evangheliei de astăzi când Isus ne încredințează primul set de aripi heruvimice (cf. Is 6,2), aripi spirituale, ne atrage atenția asupra faptului că faptele bune și faptele de pocăință, pentru a-și atinge menirea lor sfântă, trebuie împlinite în taină și nu cu ostentație, nu de dragul popularității, ci pentru răsplata pe care Dumnezeu o va da în ziua judecății. Popularitatea este o plată derizorie pe care o dă diavolul amăgiților săi, pe când împlinirea faptelor bune în taină ne atrage toate binecuvântările cerești câștigate de Isus pentru noi la cruce.  

O primă faptă bună cu valoare de pocăință despre care vorbește Isus este cea a milosteniei. Mulți dintre fariseii din timpul lui Isus doreau să atragă atenția oamenilor asupra lor, mai ales atunci când făceau milostenie. Atunci, alegeau unul din cele mai aglomerate locuri din localitate și își trimiteau trompetiștii înaintea lor. Deși scopul principal părea a fi acela de a strânge săracii pentru a le oferi ajutoarele atât de necesare vieții, în realitate scopul lor  era acela de a atrage laudele oamenilor asupra lor, iar săracii erau doar un paravan pentru scopul lor.

Nici fariseii de astăzi nu sunt prea departe de această practică. Mai nou binefacerile se televizează, se fac spectacole de caritate și multe alte mijloace pentru a strânge spre popularitatea, capitalul de imagine, capital politic și chiar câștigul personal. Aceștia nu numai că nu vor mai primi nici o altă răsplată, dar vor și da cont cu sufletul în fața lui Dumnezeu, în timp ce săracii rămân doar cu un deficit de imagine și de bunuri, și cu speranța la Dumnezeu.

Ca să înțelegem mai bine problema milosteniei, trebuie să răspundem mai întâi unor întrebări legitime: de ce dăruim? de ce facem milostenie? de ce trebuie să fie tainică? Dăruim pentru că tot ceea ce avem am primit gratuit de la Dumnezeu (cf. 1Cor 4,7). Facem milostenie pentru că Dumnezeu a instituit milostenia ca o lege universală (cf. Dt 15,7-8; Ier 22,3; Prov 22,22-23), iar noi nu suntem decât administratorii bunurilor primite de la Dumnezeu (cf. Mt 24,25). Milostenia noastră trebuie să fie tainică, pentru că valoarea și răsplata noastră este numai la Dumnezeu (cf. Mt 6,4.15.18). Din păcate, nu sunt puțini sunt cei care ignoră aceste lucruri. Ei nu consideră valoarea pe care Dumnezeu le-o atribuie, nici cea de făptură minunată din creație (cf. Ps 139,14), nici cea din opera răscumpărării (cf. In 3,16). Sunt mereu în căutarea aprecierii oamenilor, suportului lor. Ori, aceasta este o gravă problemă spirituală. Să respingi ceea ce îți oferă Creatorul și Răscumpărătorul, și să cauți ceea ce îți oferă o creatură limitată, este o problemă spirituală. Ei nu dăruiesc pentru Dumnezeu, ci fac un târg cu satana.

De aceea Domnul Isus insistă asupra anonimatului atunci când se dăruiește. În acest mod ceea ce faci tu este ceea ce trebuie. Dumnezeu este cel ce a instituit milostenia ca pe o lege universală. Pentru poporul evreu, Dumnezeu a stabilit o lege prin care străinul, săracul, ba chiar și păsările cerului să beneficieze de ceea ce oferă pământul ca roade. Nouă oamenilor ne revine datoria unui gest deliberat. Noi nu suntem decât administratorii lor, nu suntem creatorii lor. De aceea nu trebuie să ne proclamăm stăpâni absoluți. În dar ne vin toate lucrurile, și în dar trebuie să le împărțim.

Apoi, dărnicia este o dovadă de credință. De obicei, persoanele care nu fac milostenie, nu fac pentru că li se pare că nu au ei înșiși suficient. Ori a da și altuia din ceea ce ai primit este un act de credință. Înseamnă să pui viitorul tău în mâinile lui Dumnezeu. Este un act de credință. Ori credința nu este un element de paradă. Credința este o experiență profundă și transformatoare.

După ce vorbește despre dărnicie, Domnul Isus abordează problema rugăciunii, unde nu se sfiește să-i numească pe cei care vânează popularitate drept fățarnici.

Din nou apare aici aspectul răsplății deja primite de la diavol prin aprecierea trecătoare a oamenilor. Pentru ce se roagă omul slab și căzut? Pentru câștigarea simpatiei celorlalți, pentru a impresiona, sau pentru a cultiva relația sa cu Dumnezeu? Apoi rugăciunea nu este o practică magică, ezoterică, rezervată numai unor inițiați filozofic. Domnul Isus folosește aici un cuvânt care este foarte important în ceea ce privește rugăciunea, „Tată”. Rugăciunea nu este altceva decât conversație cu Tatăl ceresc.

Domnul Isus recomandă retragerea în singurătate. Desigur, nu este vorba despre fuga în pustiu, ci despre viața fiecărui credincios care vrea să se roage lui Dumnezeu făcând din camera lui un pustiu în oraș, cum spune scriitorul religios italian, Carlo Caretto (1910-1988). Desigur este și o rugăciune publică, comunitară, unde toți trebuie ne rugăm lui Dumnezeu într-o inimă și un gând (cf. Fap 2,42).  

Apoi, Isus trece la o altă practică importantă a credinciosului, postul. Ca și în cazul celorlalte două precizate mai sus, și postul poate fi transformat într-o paradă fără nici un folos sufletesc. Și în acest caz Domnul Isus atrage atenția asupra caracterului lui tainic. De obicei postul este însoțit de rugăciune. Din nou este vorba despre atitudinea pe care o avem. Postul înseamnă sacrificiu, înseamnă orientarea asupra persoanei lui Dumnezeu.

Apoi avem și celălalt rând de aripi: a plânsului, a mărturisirii păcatelor cu multă căință și cu hotărâre de îndreptare, precum și a comuniunii cu Isus prin Euharistie și prin vestirea Evangheliei, așa cum citim în celelalte lecturi biblice și în celelalte recomandări ale zilei.

Sfântul apostol Petru spune că noi suntem străini și călători aici, pe pământ (cf. 1Pt 2,11). Sfântul Paul spunea că „cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos” (Fil 3,20). Isus spunea că noi nu suntem din această lume: „Ei nu sunt din lume, așa cum eu nu sunt din lume” (In 17,14). Deci, dacă prin iertarea cerută și primită, a făcut ca cetățenia noastră este acum în ceruri, unde am devenit casnicii lui Dumnezeu (cf. Ef 2,19), atunci trebuie să medităm mult și să ne hrănim mai mult cu Euharistia care este, trupul Domnului (cf. Mt 26,26), pâinea care satură (cf. In 6,35), pâinea îngerilor (cf. Ps 78,25), memorialul pătimirilor, morții și învierii Domnului (cf. 1Cor 11,26).

Dacă noi nu suntem din lume, dacă noi suntem casnicii lui Dumnezeu, atunci noi suntem ambasadorii lui Dumnezeu pe pământ. Atunci când un guvern trimite un ambasador într-o altă țară, înseamnă că cele două țări sunt prietene. Dumnezeu este încă prieten cu această lume. El ne-a trimis pe noi în lume ca pe ambasadorii săi. Dar vine o zi când ambasadorii vin acasă. Atunci va începe judecata.

Când omul a păcătuit și a devenit cenușă (cf. Gen 18,27), Dumnezeu, în sfințenia sa, a fost nevoit să-și întoarcă fața de la el, spre a nu-l arde, căci pentru omul păcătos Dumnezeu a devenit „un foc mistuitor” (Is 33,14), cum a fost nevoit să și-o întoarcă și de la Isus pe cruce pe când purta păcatul nostru (cf. Mt 27,46). Dumnezeu care urăște păcatul, îi iubește pe păcătoși. El i-a iubit atât de mult pe oamenii păcătoși, încât l-a dat pe unicul său Fiu, pe Fiul său preaiubit (cf. Mt 3,17), ca să moară pe cruce pentru ei și pentru mântuirea lor (cf. In 3,16). De atunci și până acum Dumnezeu, în Cristos și Duhul Sfânt, stă cu brațele întinse spre noi pentru a ne primi la el. Noi în calitate de ambasadori ai săi, trebuie să le spunem oamenilor în mijlocul cărora trăim că: „Dumnezeu mântuiește și astăzi!” Tot ce îi cere Dumnezeu omului este ca să vină la el cu păcatele sale și să primească mântuirea sa, în jertfa de la cruce a lui Isus Cristos și în darul Duhului Sfânt. „Împăcați-vă cu Dumnezeu” (2Cor 5,20)! „Astăzi nu vă împietriți inimile, ci ascultați glasul Domnului” (Ps 95,8)!

                                                                                          

Un vechi dicton creștin spune: „Oile nasc oi”, de aceea în privința apostolatului, trebuie ștearsă linia dintre cler și laici, căci toți creștinii au primit de la Dumnezeu darul de a se învăța unii pe alții, căci dacă nu credem că avem acest dar, nu mai avem nici un altul. De exemplu, dacă părinții nu-și fac datoria de a-ei educa copiii creștinește, mii de preoți și de profesori nu o mai pot face. Un exemplu pozitiv avem în familia lui Timotei (cf. 2Tim 1,5; 3,15), care a devenit mai târziu evanghelist (cf. Fil 3,19-22) Ca atare, toți împreună cler și laici, trebuie să naștem oițe pentru pășunile veșnice, spunându-le oamenilor vestea cea bună, că din voința lui Dumnezeu, Isus Cristos a luat locul nostru pe cruce. El, care n-a cunoscut nici un păcat, a venit pentru ca noi să fim făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în el. El ne-a luat lângă el în paradis prin faptul că eu sunt îmbrăcat acum cu neprihănirea sa. El a luat asupra lui iadul în care a coborât, pentru a ne da pe veci cerul său (cf. 2Cor 5,20-6,2).

Iată aici câteva îndrumări biblice pentru a parcurge Postul Mare cu folos. Amin. Pr. Ioan Lungu.