Consideraţie la duminica a 4-a din Postul Mare, "Duminica Laetare" - Anul A - 2020

1Sam 16,1b.6-7.10-13a; Ps 23; Ef 5,8-14; In 9,1-41

"Fraţilor, odinioară eraţi întuneric, acum însă, lumină în Domnul. Umblaţi ca nişte fii ai luminii" (Ef 5,8).

Tradiţional duminica a patra din Postul Mare poartă numele de "Duminica Laetare", duminica bucuriei renăscute. În această duminică suntem invitaţi la bucurie, la bucuria catecumenilor care se pregătesc pentru botezul lor în noaptea de Paşti, la bucuria creştinilor buni care se pregătesc pentru sacramentele reconcilierii şi ale împărtăşirii euharistice cu trupul glorios a lui Isus mort şi înviat pentru viaţa lumii. Este timp de bucurie pentru că moartea şi învierea lui Isus recapitulate pentru noi în Botez smulge omul din păcat, din întuneric şi orbire, din sclavia diavolului, din teama de oameni şi de sub puterea morţii şi apoi îl deschide spre viaţa veşnic fericită din împărăţia lui Dumnezeu.

Într-adevăr ne apropiem cu paşi repezi de timpul Sfintele Paşti, timp caracterizat ca "timp al bucuriei renăscute", ca timp al "naşterii din nou" şi ca "timp al luminii", cu "ziua cea mai lungă", nu numai cât timpul a două zile cum a fost ziua victoriei lui Iosue de la Gabaon contra a celor cinci regi ai amoriţilor, vrăjmaşi ai poporului ales (cf. Ios10,5-14), ci ziua cea lungă cât cincizeci de zile împreună, de la Înviere la Rusalii, zi care se celebrează victoria lui Isus asupra altor cinci regi potrivnici ai noului său popor ales, Biserica, regi care sunt: păcatul, diavolul, moartea, iadul, potrivnicii dinăuntru şi din afara Bisericii, care vor să domnească peste noi. Ziua Învierii lui Isus, zi lungă cât cincizeci de zile, este simbol al veşniciei fericite şi al luminii fără de sfârşit din împărăţia cerurilor, unde Dumnezeu ne cheamă pe toţi oamenii.

Paştele, bucuria, lumina şi mântuirea noastră este Cristos, care pentru a-l putea vedea cât mai bine, ne trimite în acest timp pe toţi la Scăldătoarea Siloe pentru a ne spăla ochii sufletului orbiţi de tina păcatului aruncată pe ochii noştri de diavol, scăldătoare care pentru lume şi pentru catecumeni înseamnă baia Botezului care vindecă orbirea din naştere, iar pentru creştini înseamnă baia Spovezii, care vindecă orbirea vrăjmaşului de după Botez, căci el revine în locul din care a fost alungat (cf. Mt 12,45), pentru a ne putea împărtăşi cu Isus mort şi înviat pentru noi. Spălaţi şi luminaţi de Dumnezeu, ca profetul Samuel din prima lectură (cf. 1Sam 16,1-13), vom putea vedea şi alege bine ceea ce este de folos pentru noi şi pentru alţii, evitând astfel situaţia tristă în care s-au aflat fariseii şi cărturarii, care din cauza intereselor lor materiale, au ales ceea ce este mai rău pentru ei şi pentru poporul iudeu, au ales respingerea lui Isus şi a mântuirii lui (cf. In 9,1-41).

După ce mai înainte profetul Samuel, cu permisiunea lui Dumnezeu spre învăţătura generaţiilor, l-a ales după trup pe Saul: "înalt şi frumos" (cf. 1Sam 9,2) şi apoi l-a uns ca rege peste Israel, poporul ales al Domnului (cf. 1Sam 10,1). Dar aşa "înalt şi frumos", în ochii oamenilor, Saul s-a dovedit a fi mai încăpăţinat în rău decât măgăriţele pe care le păzea şi le-a pierdut. De aceea la a doua sa alegere, Domnul îi aminteşte lui Samuel că el "nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ochi, Domnul, însă, se uită la inimă (cf. 1Sam 16,7). Dar, Samuel fiind chemat şi trimis din nou de Dumnezeu să aleagă şi să ungă un alt rege "după inima sa" din familia lui Iese, în locul lui Saul pe care l-a respins pentru că nu căuta mărirea lui Dumnezeu în faţa poporului şi nici în faţa naţiunilor păgâne, dar mărirea proprie apelând serviciile duşmanilor edomiţi, la uciderea preoţilor şi chiar la serviciile unei vrăjitoare, zic, Samuel ajuns la familia lui Iese, tot după trup, tot după aparenţe este tentat să aleagă, lăsând la o parte tocmai pe cel care era după inima lui Dumnezeu şi pe care Dumnezeu îl alesese, pe micuţul David. Dar de data asta Dumnezeu nu-i va permite o altă alegere greşită şi îl va unge ca rege pe David în mijlocul fraţilor săi.

Acest David, într-adevăr un om după inima lui Dumnezeu, uitând de slăbiciunea vârstei şi condiţiei sale şi punându-şi încrederea în Duhul Domnului care venise peste el odată cu ungerea sa ca rege, a luptat cu uriaşul Goliat doar cu o praştie şi a biruit (cf. 1Sam 17,50); a recuperat Chivotul de la filisteni, l-a adus la Ierusalim, dansând cu bucurie înaintea chivotului Domnului (cf. 2Sam 6,14) mai mult decât au dansat evreii înaintea viţelului de aur (cf. Ex 32,6); a reunificat triburile lui Israel în jurul credinţei în Iahveh (cf. 1Cr 3,4); a purtat luptele Domnului (cf. 1Sam 25,28); a cucerit Sionul (cf. 2Sam 5,7), devenind imagine profetică a lui Isus care a cucerit paradisul pierdut pentru cei care vor face parte din Biserica sa, noul popor al lui Dumnezeu. Dar cum şi David spre sfârşitul vieţii sale a dezamăgit prin aceea că uitând de Dumnezeu care la ales rege de la oi: şi-a luat mai multe soţii după modelul regilor păgâni, săvârşind chiar crimă pentru asta (cf. 2Sam 11,2.17); şi prin aceea cea de a se încrede alături de Dumnezeu în forţa armatei, fapt pentru care a făcut necugetata numărătoare a poporului (cf. 2Sam 24,2), cu grelele urmări pentru popor, mai exact cu moartea şaptezeci de mii de oameni nevinovaţi din popor (cf. 2Sam 24,15), fapte pentru care, deşi a plâns şi s-a căit aşa cum găsim în psalmi, l-a dezamăgit pe Dumnezeu şi pe oameni, fapt pentru care Dumnezeu a trezit în popor acea speranţă şi acea aşteptare sfântă care avea să se împlinească în adevăratul urmaş al său, Isus Cristos.

Făcând un salt peste vreme ajungem la evreii din pericopa evangheliei de astăzi (cf. In 9,1-41), evrei care în decursul istoriei lor zbuciumate făcuseră experienţa multor alegeri greşite şi dureroase în urmări, cum au fost: cea a alegerii unei căpetenii pentru a se întoarce în sclavia Egiptului (cf. Num 14,4), alegere care a dus la moartea în pustiu a tuturor eliberaţilor din Egipt peste vârsta de douăzeci de ani (cf. Num 14,29); cum a fost alegerea greşită a regelui Saul (cf. 1Sam 9,2) şi ai multor regi după el, care au îndurerat pe Dumnezeu şi pe oameni (cf. 1Sam 15,11); cum este cea a alegerii unui edomit ca rege peste ei, fapt strict oprit de Dumnezeu (cf. Dt 17,15), cum a fost regele Irod care apoi i-a vândut romanilor; cum a fost urmarea unor înşelători ca Iuda Galileanul şi Teuda, pe vremea recensământului, urmare care i-a dus la moarte pe mulţi din popor (cf. Fap 5,36-37), acum orbiţi de diavol au făcut o alegere mai rea ca toate, au făcut alegerea de a-l respinge pe Isus ca Mesia şi mântuitorul lor, aşa cum vedem şi în pericopa evangheliei de astăzi (cf. In 9,1-41).

Deci, sosind în mijlocul lor Mesia cel promis de Dumnezeu (cf. Gen 3,15), cel vestit de profeţi (cf. Dt 18,15), cel aşteptat de cei drepţi (cf. Lc 2,38) şi cel întruchipat în toţi liderii oneşti din popor, conducătorii poporului nu l-a recunoscut ca Mesia şi nu l-a primit (cf. In 1,10-11), cu toate că deschidea ochii orbilor, vindeca ciungii, şchiopii şi leproşii, potolea furtunile şi scotea diavolii, dezlega de păcate şi ducea în paradis, împlinind şi depăşind toate profeţiile referitoare la el (cf. Is 29,18-21). Motivele respingerii lui erau de-a dreptul puerile: că vine din Galileea, că ştiu de unde este, că vindecă sâmbăta, că nu respectă spălările rituale, că este prieten cu vameşii, cu păcătoşii şi cu romanii, etc. Dar adevăratul motiv era teama că pierd câştigurile şi comodităţile pământeşti prin plecarea lumii de la ei la urmarea Fiului lui Dumnezeu (cf. In 11,48), pe care Dumnezeu l-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile (cf. Evr 1,2). Şi astăzi ca şi în vechime, ca şi pe vremea lui Isus, ca de altfel mai mereu, oamenii fac conştienţi alegeri greşite, de dragul avantajelor pământeşti trecătoare.

Acest orb din naştere ilustrează foarte bine starea noastră naturală de după păcat. Păcatul ne-a făcut incapabili să vedem şi să acceptăm lumina lui Dumnezeu. Vederea noastră morală şi spirituală este întunecată încă de la naştere. Este nevoie ca Dumnezeu să ne deschidă ochii asupra stării noastre, asupra cerinţelor sfinţeniei sale şi asupra mântuirii. Isus este medicul divin trimis lumii de către Tatăl ceresc ca să o vindece de orbirea păcatului, dar aşa cum vedem din pericopa evanghelică şi din viaţa de zi cu zi, dar lumea tocmai pe acest medic divin nu l-a primit şi nu-l primeşte, sau dacă îl primeşte îl aşază alături de alţi medici falşi care-l împiedică pe Isus să-şi facă lucrarea sa mântuitoare în sufletele şi în vieţile oamenilor.

Dacă vom intra pe reţelele de socializare vom vedea cum oamenii postează poze cu Isus, postează citate din Biblie, postează imagini cu sfinţi, postează rugăciuni mişcătoare... dar imediat alături de toate acestea postează lideri de religii păgâne morţi de mii de ani în urmă, cu fel de fel de reţete de fortificare a trupului şi de prelungirea vieţii prezente, iar alături de aceşti lideri de vechi religii amăgitoare, pentru care Cristos a murit pentru a ne scăpa de ele, ca un fel de întărire, oamenii postează ceea ce refuză Isus şi sfinţii, postează păcate şi ocazii de păcat. Chiar dacă postează sfinţi, îi postează scheletici şi fără atracţie de a-i urma. În schimb când îi postează pe idolii lor, bărbaţi şi femei, îi postează cu trupuri perfecte parcă pictate şi sculptate, care îmbie la abuzuri şi păcat. Chiar dacă postează versete din Biblie, le postează selectiv, doar pe cele care le convin, fără un program zilnic de citirea integrală a ei; în schimb postează horoscopul zilnic, care este biblia păgână şi absurdă.

Cu un cuvânt, oamenii se prefac că iubesc lumina, dar fac apologie întunericului; se prezintă de partea vieţii, dar fac apologie morţii; se arată că iubesc Biblia sfântă, dar fac apologie horoscopului; îl arată medicul Isus, dar fac apologie impostorilor experţi în arta orbirii şi morţii veşnice. Dar să nu uităm că una este a prelungi puţin viaţa trecătoare şi alta este învierea şi viaţa veşnică adusă de Isus; una este să-ţi foloseşti vigoarea pentru păcat şi alta este să ţi-o jertfeşti pentru evanghelie şi pentru semeni; una este să câştigi o clipă fericită şi să pierzi o veşnicie fericită şi alta este ca dăruind o clipă de jertfă să primeşti tinereţe veşnic fericită în desfătări divine (cf. 1Cor 2,9).

Învăţătura principală a pericopei evanghelice de astăzi este îndemnul de a-l primi şi urma pe Cristos, care este lumină a lumii şi cheia vieţii veşnic fericite, fără a-l amesteca cu Beliar şi Mamona (cf. 2Cor 6,15-16). Pagina evanghelică de astăzi demască "orbirea" iudeilor şi remarcă "lumina orbului. Într-adevăr, fariseii îi reprezintă pe aceia care se află în beznă şi se încăpăţinează să rămână acolo, în ciudea evidenţei. Orbul din naştere care vine la lumina credinţei este figura viitorilor membri ai poporului lui Dumnezeu, ai Bisericii, care lăsând toate amăgirile şi amăgitorii în urmă, vor veni la Cristos prin Evanghelie, prin Botez şi prin celelalte taine şi prin care vor trăi ca iluminaţi, înviaţi şi veşnic fericiţi. Scăldătoarea din Siloe, unde s-a spălat orbul din naştere pentru a vedea divinitatea lui Cristos şi frumuseţea împărăţiei sale, este imaginea Botezului care iluminează şi ne naşte din nou pentru viaţa veşnic fericită până la sfârşitul lumii.

În lectura a doua de astăzi (cf. Ef 5,8-14), sfântul Paul, adresându-se creştinilor din Efes şi fiecăruia dintre noi, el spune: "Aţi fost în întuneric în trecut. Acum, în Domnul, v-aţi luminat". A trăi ca "fiu al luminii" înseamnă a înceta să vezi şi a raţiona în felul lumii, înseamnă a te lăsa ghidat de lumina care vine din Isus. Întreaga epistolă către efeseni ne prezintă două stări cărora le corespund două umblări: cea de altădată şi cea de acum. Am fost creaţi pentru lucrări bune, să umblăm în ele! Am fost chemaţi la gloria lui Cristos, să umblăm într-un fel vrednic de această chemare! Ca unii care suntem copii lui Dumnezeu dragoste, să umblăm în dragoste! Deveniţi "lumină în Domnul", să umblăm ca nişte copii ai luminii! Dacă vom dormi printre cei morţi ne vom arăta asemenea lor. Chemarea este să ne trezim şi să ne ridicăm, ca să trăim în lumina soarelui lui Cristos.

Psalmul responsorial 23 ne reaminteşte de Isus, bunul nostru Păstor, care şi-a dat viaţa pentru noi, oile sale şi a înviat. Acum el merge înaintea noastră, ne paşte cu tandreţe şi nu vom duce lipsă de nimic, pentru că prin înviere el este mereu lângă noi. Oile sunt creaturi slabe şi dependente, care zilnic au nevoie de grija păstorului (cf. Is 40,11; 49,10), ca să nu ducă lipsă de nimic, ca să ajungă la păşuni verzi şi la ape liniştite şi să umble pe cărările dreptăţii. Cu această însoţire, nici chiar valea umbrei morţii nu mai este de temut. Toiagul şi nuiaua acestui bun Păstor mângâie şi totodată protejează de rătăciri, de apariţia potrivnicilor puternici şi ne aşază la masa sa împărătească pregătit pentru noi. Acesta este calea luminii şi aici îi conduce Isus pe cei care s-au trezit din somnul păcatului şi al morţii, care au părăsit calea şi faptele întunericului. Să spunem şi noi cu sfânta Faustina Kowalska (1905-1938): "Isuse, mă încred în tine!" Amin!

Pr. Ioan Lungu

Considerație la solemnitatea sfântului Iosif, tatăl purtător de grijă a lui Isus, soțul feciorelnic al Preacuratei Fecioare Maria și patronul Bisericii universale, Anul A, 2020.

2Sam 7,4b-5a.12-14.16 Ps 89; Rom 4,13.16-18.22; Mt 1,16.18-21.24a; (Lc 2,41-51a).

„Sperând împotriva oricărei speranțe, el a crezut că va deveni părintele multor neamuri” (Rom 4,18)

Vechiul Testament începe cu o familie, familia lui Adam și Eva, familie așezată de Dumnezeu în Eden, un loc de fericire, dar familie care nu s-a încrezut în Dumnezeu ci în diavol, familie care a fost izgonită din Eden împreună cu toți urmașii ei, familie care i-a dat naștere lui Cain, primul ucigaș din lume.

Nouă Testament începe și el tot cu o familie, o familie sfântă, familia lui Iosif și Maria, familie care deși descindea din familia regelui David, era acum scăpătată și trăia în modestie, familie care a dat naștere Mântuitorului lumii, Isus Cristos.

Biserica voiește ca astăzi să-l analizăm pe sfântul Iosif „cel drept”, „vir fidelis” din prisma alegerii lui ca tată purtător de grijă al lui Isus „nutritor Domnini”, ca soț feciorelnic, păzitor al neprihănitei Fecioare Maria „Casto fœdere Virgini” și ca patron al Bisericii Universale „protector Ecclesiae”.

Deși solemnitatea de astăzi poartă numele sfântului Iosif, cu toate acestea ea îl are în centru pe Dumnezeu cel întreit și unic care a realizat sfințenia în viața sfântului Iosif. Și deși lauda noastră pare să se îndrepte spre sfântul Iosif, ea trece dincolo de el și se oprește în inima lui Dumnezeu, creatorul a toate.

Deși în perioada de vârf a ereziilor, primele patru secole creștine, cultul sfântului Iosif a fost exprimat cu precauție, ca ereticii să nu-l așeze pe Isus în rând cu zeii păgâni care aveau tați și mame, soți și soții, logodnici și logodnice, fii și fiice, prieteni și prietene, fapt pentru care s-au cinstit public numai martirii. Dar când credința creștină s-a clarificat și s-a așezat, cultul Fecioarei Maria, cultul sfântului Iosif și cultul celorlalți sfinți socotiți ca „frații și prietenii” lui Isus, a început să se afirme, căci nu era drept ca cei care pe pământ au fost atât de aproape de Isus, să nu fie aproape de el și în glorie (cf. Ap 7,9).

Prima lectură de astăzi ne spune că pe când David locuia într-o splendidă casă de cedru, s-a gândit cu seriozitate la chivotul Domnului care locuia într-un simplu cort. De aceea, David și-a propus să construiască o casă demnă pentru Domnul. Frumos gând este să te gândești la Domnul care te-a înălțat de la oi pe tronul lui Israel! Dar Domnului care și-a însușit calitate de călător, ca să împărtășească soarta poporului său și să-l ajute, încă nu-i sosise timpul odihnei sale și nu-i va sosi timpul de odihnă (lui, îngerilor și sfinților săi) atâta vreme cât mai sunt oameni de mântuit pe acest pământ. Iată cum îi răspunde Dumnezeu lui David prin gura profetului Natan: „Așa vorbește Domnul: Când se vor împlini zilele tale și te vei odihni cu părinții tăi, voi ridica un descendent al tău după tine, care a ieșit din tine, și-i voi întări domnia. El va zidi o casă numelui meu și voi întări scaunul lui de domnie pentru vecie. Eu îi voi fi lui tată și el îmi va fi mie fiu. Casa ta și domnia ta vor fi stabile înaintea mea pentru totdeauna, iar tronul tău va fi întărit pe vecie” (2Sam 7,12-14.16). În acest oracol Domnul s-a referit în primul rând la Solomon, ca fiu ales al lui David, care va construi templul. Dar versetul 14 este citat în Evrei 1,5, unde se arată că acest împărat, Fiu al lui David, sub aspect profetic trece de Solomon și se oprește la Isus, Fiul lui Dumnezeu. Numai lui Isus i se pot aplica cuvintele profeției „împărăția lui va fi stabilită pentru totdeauna” (cf 2Sam 7,16).  

După împlinirea parțială a promisiunii, cu edificarea templului din Ierusalim de către Solomon, timpul a trecut și chiar glasul profeților chiar s-a stins de mai bine de patru sute de ani, tocmai de pe vremea profetului Malahia. Deoarece timpul așteptării pare mai lung atunci când suferi (cf. Iov 7,3-4), Dumnezeu, a răspuns la strigătul de durere al omeniri (cf. Is 64,1), scurtând zilele tăcerii sale (cf. Rom 9,28; Mc 13,20), căci nu pedeapsa este ultimul său cuvânt, dar milostivirea (cf. Is 28,21). Pentru că la Dumnezeu, sosise și „împlinirea vremii“ (cf. Gal 4,4), el va trimite în grabă cuvântul său pe pământ și potrivit promisiuni sale, Dumnezeu va face ca poporul lui să se bucure de bunătatea lui pentru totdeauna, vestind lui Iosif și Maria, precum și drepților care așteptau cu dor mântuirea lui, apropiata naștere a lui Cristos, Fiul său, care pentru mântuirea noastră s-a făcut Fiul lui David (cf. 2Sam 7,15), fiul lui Abraham (cf. Mt 1,1), fiul lui Adam, Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 3,38). De acum înainte Dumnezeu va vorbi lumii întregi „în Fiul“ (cf. Evr 1,1-2) și-și va face cunoscută vestea bună a mântuirii prin Evanghelie, Evanghelie care poate fi rezumată prin cuvintele: „L-a dat pe Fiul său” (cf. In 3,16).

Matei a voit să ni-l prezinte pe Isus ca „Fiul împărăției și al Împăratului” și din acest motiv ne-a prezentat „originile” lui Isus fără a aminti nimic de sărăcia lui, ci numai de „corurile îngerești” și prezentându-l pe Isus ca pe Fiul lui Dumnezeu, ca pe Mesia cel mult așteptat, ca pe cel care realizează mântuirea împlinind promisiunile făcute de Dumnezeu lui Abraham, lui David și lui Adam (cf. Gen 12,1-3; 2Sam 7,12-16; Gen 3,15; Gal 3,16; In 7,42).

Din această lungă listă genealogică Matei a șters câteva nume de tristă amintire (Ahaz, Manase, Amon), trecând de la bunici direct la nepoți și apoi introducând în genealogie, contrar uzanțelor vremii, niște femei. Dacă cei scoși din lista genealogică au fost niște aleși care au renunțat de bunăvoie la Dumnezeu și la binecuvântările lui mântuitoare, pentru satana, ca Adam și Eva. Persoanele introduse în genealogie contrar uzanțelor vremii, niște femei excluse de elitele religioase la slujbele de închinare, ca: Rahav, Rut, Betsabeea și Maria (care din ele străine, care din ele păcătoase, care din ele dintre cei săraci), cu un cuvânt care nu aveau drepturi doar pentru că erau urmașe ale Evei, dar care toate și-au dorit cu ardoare mântuirea și au urmat-o. Așa cum cei lăsați afară din listă ne amintesc de toți cei chemați care au refuzat mântuirea lui Dumnezeu pentru ofertele diavolului, tot astfel femeile adăugate în listă ne amintesc de harul divin pe care Dumnezeu, prin Cristos l-a revărsat pestei cei care nu aveau niciun drept, atât din Israel cât și din lumea întreagă, dar care își doresc din toată inima mântuirea (cf. Rom 4,13-22). Iar mântuirea și cinstirea lor a început cu Iosif și Maria, continuă cu noi și se va încheia cu toți cei care își vor dori mîntuirea.

Diferența dintre cei aleși care refuză mântuirea și sunt lăsați afară din listă, afară din Cartea Vieții, ca familia lui Adam și Eva și ca regii răi și idolatri și dintre cei excluși de oameni, dar primiți de Dumnezeu, pentru că-și doresc cu ardoare mântuirea prin credința în el, ca femeile și cei săraci, întruchipați în familia lui Iosif și Maria, ca cei convertiți întruchipați în primii ucenici ai lui Isus, este redată și de doi psalmi alăturați din Biblie, psalmii 88 și 89, psalmi scriși de „doi frați înțelepți” pe care doar Solomon îi întrecea (cf. 1Rg 4,31), Heman și Etan, care deși proveneau din aceeași familie a lui a lui Zerah, fiul lui Iuda, aveau înclinații spirituale total diferite. Dacă Heman privind la Dumnezeu nu vedea decât gropi adânci, locuri întunecoase, furie și mânie, moarte și nici o cale de salvare (cf. Ps 88), Etan, autorul psalmului 89, psalm cântat și de noi astăzi, vedea în Dumnezeu numai: „bunătate“ și „credincioșie“, care a scris acest psalm ca „învățătură“ pentru a reanima credința fratelui său și credința noastră lovită prea adesea de pesimism (cf. Ps 89). Privind la împrejurări, suntem adesea cuprinși de neliniște, însă, dacă ne gândim la Domnul și la dragostea lui plină de credincioșie, nu ne vom pierde niciodată curajul. Versetele acestui psalm 89 ne readuc în atenție promisiunile făcute de Dumnezeu lui Adam, Abraham, David și seminței lui, adică lui Cristos și celor care îl urmează pe el.

Oamenii pentru a-și întări promisiunile pe care și le fac unul altuia, schimbă între ei semnături sau își lasă gajuri. Dumnezeu însă, pentru a garanta mântuirea alor săi, l-a dat pe propriul său Fiu. „Într-adevăr, toate promisiunile lui Dumnezeu în el sunt da. De aceea prin el rostim noi amin lui Dumnezeu, spre gloria sa” (2Cor 1,20). El a devenit Om, pentru a-i mântui pe oamenii căzuți, dar și pentru a putea empatiza cu neputințele lor (cf. Evr 2,17; 4,15). Numai Cristos poate fi numit „cel mai înălțat dintre împărații pământului“, iar creștinii au privilegiul de a-l cunoaște încă de acum și de a aștepta cu înflăcărare arătarea lui în slavă (2Tim 4,8).

Lectura a doua de astăzi ne spune că promisiunile făcute de Dumnezeu lui Adam, Abraham și David, iar prin și tuturor oamenilor cer credință și speranță care lucrează prin dragoste. Toate realitățile exterioare păreau să contrazică promisiunile lui Dumnezeu făcute lui Abraham. Acesta însă „sperând împotriva oricărei speranțe, nu s-a îndoit, fiind deplin convins“, a fost mântuit (cf. Rom 4, 18-21). De unde îi venea lui această credință și această speranță care lucra prin dragoste? Din aceea că îl cunoștea personal pe cel care îi făcuse promisiunile și lui îi acorda o încredere deplină. Semnătura cuiva pe care-l respectăm are mai multă valoare pentru noi decât cea a unui necunoscut. Credința crede promisiunile, deoarece ea îl crede pe Dumnezeul care le-a făcut (cf. 2Tim 1,12). Ea își însușește marile adevăruri afirmate prin Cuvântul său: moartea Domnului Isus pentru ispășirea păcatelor noastre și învierea lui pentru îndreptățirea noastră.

Lecturile de astăzi fac o frumoasă pledoarie și un frumos „laudatio” sfântului Iosif, arătând ce mare încredere a avut Dumnezeu în el că la numit „bărbat drept”; că i-a încredințat grija Mântuitorului lumii spre a-l hrăni, păzi și educa; că i-a încredințat-o pe Maria neprihănit zămislită și plină de har care l-a născut pe Mesia prin puterea Duhului Sfânt; și că i-a încredințat grija întregii Biserici pentru ca prin exemplele sale de credință, iubire, răbdare, trudă, curăție, speranță, care le egalează și chiar le depășesc pe cele ale patriarhilor și profeților amintiți astăzi de lecturile biblice, să o poarte la portul mântuirii unde el a ajuns deja, alături de Isus, alături de Maria și alături de toți ceilalți sfinți, unde se bucură și lucrează la mântuirea omenirii chemată la mărirea veșnică.

Am început gândurile acestei considerații făcând referire la prima familie din Vechiul Testament care ispitită de diavol a căzut din fericire, voind să fie mari ca Dumnezeu, pe calea diavolului, adică a păcatului și a răului. Să nu credem că diavolul nu l-a ispitit și pe sfântul Iosif, spre cădere și ruină, dar Iosif rămânând smerit și credincios în toate încercările a ajuns cu bine la limanul mântuirii veșnice.

Dacă la Adam diavolul a folosit mândria spre cădere, în cazul lui Iosif a folosit descurajarea care este rea ca și mândria. Dar spre deosebire de Adam, Iosif s-a raportat mereu la Cuvântul lui Dumnezeu și a ieșit biruitor. Să vedem câteva din ispitele diavolului la adresa lui Iosif: Când diavolul i-a șoptit că Maria l-a înșelat și voia să o lase pe ascuns, a dat crezare îngerului din vis și s-a încurajat în urmarea chemării (cf. Mt 1,19-24). Când Iosif a văzut sărăcia lui și a Pruncului Isus din grajdul de la Betleem s-a mâhnit, dar când a auzi glasul îngerilor cântând deasupra lui, a uitat de mâhnire (cf. Lc 2,12-14). Când a văzut sângele de la circumciziunea lui Isus s-a umplut de durere, dar apoi punându-i numele de Isus (Mântuitor) a înțeles misterul (cf. Lc 2,21-22). S-a mâhnit iarăși când a auzit profeția bătrânului Simeon cu privire la sabia durerii care va străpunge inima Mariei și că Isus v-a stârni împotrivire, dar s-a bucurat de ridicarea celor mulți (cf. Lc 2,31-35). S-a umplut de durere când Irod căuta viața Pruncului Isus ca să-l piardă, dar s-a bucurat când prin glasul îngerului a găsit scăpare în Egipt (cf. Mt 2,13). S-a umplut de frică la întoarcerea din Egipt când Archelau cel sângeros domnea în locul tatălui său Irod, dar s-a bucurat când același înger l-a călăuzit la Nazaret (cf. Mt 2,22-23). S-a umplut iarăși de durere când l-a pierdut pe Isus în templu, dar s-a bucurat când l-a găsit și i-a fost supus și ajutor (cf. Lc 2,42-52).

Umblarea lui aleasă cu Dumnezeu, l-a făcut: model de credință în încercări, model de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, model de împotrivire în ispite, model de viață curată, model de supunere la voința lui Dumnezeu, model de dragoste către Dumnezeu și către aproapele, model de umilință și cunoaștere de sine, model de muncă și de rugăciune, model de sfințenie, model de om care are parte de o moarte bună în brațele lui Isus și ale Mariei, dar și un mijlocitor puternic la Isus, fiind cunoscut ca „Sfântul care tace și face”!

De atunci și până astăzi mulți sfinți l-au cinstit și i-au urmat exemplul, i-au cerut ajutorul și l-au recomandat și altora ca mijlocitor la Isus pentru toate problemele sufletești și trupești. Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) făcea următoarea observație: „Călugărițele devotate sfântului Iosif mor cu zâmbetul pe buze”! Papa Francisc spunea că are în cameră o statuetă a sfântului Iosif și ori de câte ori are o problemă greu de rezolvat, scrie pe un bilețel dorința, o pune sub statueta sfântului Iosif și totul se rezolvă cu bine. Un tânăr din Oratoriul sfântului Ioan Bosco (1815-1888), slab la învățătură, a făcut progrese remarcabile, încredințându-se sfântului Iosif. Personal cunosc familii dezbinate care au ajuns la armonie prin mijlocirea sfântului Iosif și bolnavii care s-au vindecat prin mijlocirea lui puternică. Dar oare este vreo problemă pe care n-o poate rezolva sfântul Iosif? Să-l chemăm să se roage pentru noi și împreună cu noi pentru mântuirea sufletelor și a trupurilor noastre! Sinte Iosife, roagî-te pentru noi cei care alergăm la tine!

Dumnezeule atotputernic, care ai binevoit să încredințezi ocrotirii fidele a sfântului Iosif începutul misterelor mântuirii, dă Bisericii tale harul ca, prin mijlocirea lui, să le păstreze cu credință și să lucreze cu râvnă pentru împlinirea lor în neamul omenesc. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

La mulți ani frumoși sub ocrotirea sfântului Iosif, Episcopului nostru de Iași Iosif Păuleț și tuturor credincioșilor, bărbați și femei, care poartă acest binecuvântat nume și Dumnezeu să „le adauge” zi de zi, har peste har!

                                                                                                     Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a doua din Postul Mare - Anul A - 2020

Gen 12,1-4a; Ps 33; 2Tim 1,8b-10; Mt 17,1-9

"Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el" (Mt 17,5).

Suntem în timpul sfânt al Postului Mare, timp în care, luând "armătura lui Dumnezeu" (cf. Ef 6,13-18), împreună cu postul, rugăciunea şi pomana, pentru lupta spirituală care ne stă înainte, ne pregătim pentru a întâmpina cum se cuvine Învierea Domnului nostru Isus Cristos, înviere prin care Isus îi va pune "sub picioarele sale" pe toţi duşmanii fericirii noastre, în frunte cu diavolul şi moartea (cf. 1Cor 15,25-26), care aşa cum am văzut duminica trecută au pus stăpânire peste noi odată cu primul păcat şi ne-au scos din paradisul fericirilor şi al bucuriilor dăruite nouă de Dumnezeu (cf. Gen 3,1-7), bucurii şi fericiri în care nici ei n-au rămas şi nici pe noi nu ne-au lăsat.

Imediat după primul păcat a început pentru omul căzut timpul căutării fericirii pierdute. Prin primii noştri părinţi, Adam şi Eva, am început cu toţii această căutare, dar, din păcate, tot amăgiţi de diavol, am început această căutare pe nişte piste greşite, cum ar fi "acoperirea urmărilor păcatului" cu frunze care nu le pot ascunde de Dumnezeu, în loc să alergăm la Domnul care deţine adevăratul remediu, "blana unui miel jertfit" (cf. Gen 3,21), care aşa cum ne vom vedea pe parcurs, va fi "Mielul lui Dumnezeu" (cf. In 1,29), însuşi Fiul său preaiubit cum ne spune el însuşi în pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 17,5) care se va naşte din femeie, din "noua Evă" (cf. Gal 4,4), aşa cum ne-a promis tot el, în marea sa milă şi îndurare faţă de noi, imediat după păcat (cf. Gen 3,15).

Apoi, o altă pistă greşită pe care ne-a condus diavolul în căutarea fericirii pierdute au fost "scuzele" fără temei: "femeia pe care mi-ai dat-o", "diavolul m-a amăgit" (cf. Gen 3,12-13) şi multe altele găsite de fiecare dintre noi, în loc să ne recunoaştem "uitarea de porunca divină, neascultarea şi îngâmfarea noastră de a fi asemenea cu Dumnezeu"; apoi temeritatea noastră în a alege corect între ceea ce ne era absolut necesar, bun şi poruncit (cf. Gen 3,5), preferând ceea ce nu era necesar, ceea ce era rău şi chiar oprit de Dumnezeu (cf. Gen 2,17), dar care nouă ni se părea bun la şoapta amăgitoare a diavolului (cf. Gen 3,4); apoi de alegerea noastră ca în îndoială să vorbim cu diavolul şi nu cu Dumnezeu, diavol care vorbea de rău de Dumnezeu, care-i punea la îndoială bunătatea şi sfinţenia lui, iar noi îi acordam credit unui mincinos; ca să nu mai vorbim de încercarea noastră de a ne construi o fericire fără Dumnezeu şi pe calea arătată de diavol, cu asumarea riscului cunoaşterii răului, alături de binele pe care îl ştiam, uitând că răul distruge fericirea.

La capătul acestei "istorii" să fim mulţumiţi şi recunoscători lui Dumnezeu care, ne-a tratat numai ca pe nişte copii, care amăgiţi de cineva mai mare şi mai înţelept decât noi, am devenit obraznici şi că nu ne-a pedepsit aşa cum am fi meritat pentru atâtea rele săvârşite deodată, căci Dumnezeu se putea supăra pe noi pentru totdeauna, aşa cum s-a supărat pe diavol. Apoi să fim mulţumiţi şi recunoscători lui Dumnezeu, mai ales pentru faptul că în marea lui milă şi îndurare faţă de noi (cf. Ps 103,8), că în iubirea sa veşnică faţă de noi (cf. Ier 31,3) ne-a făcut promisiunea mântuirii (cf. Gen 3,15) şi ne-a trimis un mântuitor în persoana Fiului său preaiubit (cf. In 3,16), care ca un miel nevinovat va lua asupra sa păcatele noastre (cf. In 1,29) şi ne va salva prin pătimirile, moartea şi învierea sa, lucrare la care spre cinstea noastră ne va asocia şi pe noi (cf. Fil 1,29).

Da, omul păcătos nu putea ieşi niciodată de sub influenţa diavolului şi a morţii aduse de păcat, dacă Dumnezeu Tatăl nu l-ar fi făcut păcat pentru noi pe cel care nu a săvârşit niciun păcatul (cf. 2Cor 5,21; In 8,46; In 14,30) şi nu l-ar fi trimis pe Isus Cristos, Fiul său, prin puterea Duhului Sfânt, care să-şi asume truda, suferinţa şi moartea noastră ca să ne scape de ele; şi care în loc de Edenul pământesc de unde ne-a scos diavolul invidios (cf. Înţ 2,24) şi să ne ducă alături de sfinţi (cf. Ef 2,19) în paradisul ceresc refăcut şi pregătit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi rânduit pentru noi de la întemeierea lumii (cf. In 5,17; 14,2; Mt 25,34), unde "El însuşi va şterge orice lacrimă din ochii noştri, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut" (Ap 21,4).

Astăzi Cristos, care purtând trupul nostru slăbit asumat la întrupare, care purtând păcatele noastre asumate la Botezul său în Iordan şi care chiar ni s-a substituit în suferinţă şi moarte, se schimbă la faţă înaintea noastră pentru a ne arăta fericirea şi lumina la care ne va conduce în urma pătimirilor, morţii şi învierii sale. Dacă voim să ştim, fericirea, strălucirea şi nemurirea noastră dobândite de Isus la cruce au fost prefigurate încă din Vechiul Testament prin cei doi martori strălucitori apăruţi lângă Isus transfigurat, Moise şi Ilie, care în viaţa lor au avut şi ei unul fiecare câte o viziune a gloriei lui Dumnezeu, glorie care a strălucit astăzi pe chipul lui Cristos. Moise a avut viziunea pe Muntele Sinai şi chiar s-a reflectat pe faţa lui (cf. Ex 24,15), iar Ilie a avut această viziune pe Muntele Horeb (cf. 1Rg 19,8).

Pentru apostolii speriaţi de evenimentele Calvarului prezise de Isus (cf. Mt 16,21-23), dar şi pentru toţi care se tem de suferinţă şi moarte, Isus s-a schimbat astăzi la faţă pentru a le arăta unde conduc suferinţa şi moartea îndurate împreună cu el şi pentru el, la gloria veşnică (cf. Mt 17,1-9). Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus despre suferinţele crucii, vin să le confirme lor şi lumii întregi speriate de cruce, că Golgota este singura cale de a ajunge la strălucirea şi fericirea pierdute prin păcat (cf. Mt 17,3; Lc 9,31). Tradiţia creştină i-a văzut în Moise şi Ilie în persoana celor doi bărbaţi de la mormântul gol (Lc 24,4; In 20,12), în persoana celor doi bărbaţi de la înălţarea lui Isus la cer (Fap 1,10), dar şi în "cei doi martori", în chipul celor "doi măslini" şi în chipul "celor două candelabre" care stau înaintea Stăpânului pământului (Ap 11,3-4), care au venit să confirme că la învierea din morţi şi gloria veşnic luminoasă se ajunge numai prin cruce.

O altă prezenţă întâlnită la Schimbarea la faţă a lui Isus este "norul". Norul simbolizează acoperirea prezenţei divine (Ex 24,15-18; Ps 97,2). Un nor găsim la Botezul lui Isus când Tatăl ceresc, în prezenţa Duhului Sfânt, îl proclamă pe Isus, drept Fiul său preaiubit în care îşi găseşte toată desfătarea (cf. Mt 3,17). Un nor găsim la Schimbarea la faţă, când Isus este prezentat de către Tatăl ceresc nu numai Fiul său preaiubit în care îşi găseşte toată desfătarea, dar şi când dă porunca ca toţi care doresc mântuirea să asculte de el (cf. Mt 17,5). Un nor găsim şi la înălţarea la cer a lui Isus, nor care l-a acoperit pe Cristos de faţa ucenicilor (cf. Fap 1,9). Un nor găsim şi la întoarcerea lui Isus pe nori (cf. Ap 1,7), care va veni să-i răpească pe cei aleşi în paradis (cf. 1Tes 4,17). Să nu uităm că tot un nor, un văl al pâinii şi al vinului îl acoperă şi astăzi pe Isus pe altare şi în tabernacole; un nor şi un văl îl acoperă şi astăzi pe Isus în persoana preoţilor, creştinilor, a celor care suferă şi în persoana oricărui om. De aceea, atenţie mare cum îl întâmpinăm sub aceşti nori şi văluri!

La venirea lui Isus de-a doua, nu numai fiinţele noastre vor străluci de măreţie, ci şi toate ale noastre, dar şi întregul univers care va fi transfigurat împreună cu noi, căci toată creaţia şi orice făptură aşteaptă împreună cu noi izbăvirea lui Isus (cf. Mt 17,2; Rom 8,20-22). Atunci ca Petru ne vom îmbăta de fericire (cf. Mt 17,4). Atunci împreună cu noi: munţii, dealurile, câmpiile, apele, văzduhul şi cu tot ce locuiesc în ele vor sălta de fericire ca berbecii şi ca viţeii pe mirişte (cf. Ps 114,3-6; Mal 4,2), căci toate cele vechi ale păcatului, durerii şi morţii vor fi trecut şi toate vor fi făcute noi (cf. 2Cor 5,17).

La această mântuire şi fericire suntem astăzi chemaţi cu toţii de Dumnezeu, prin Isus Cristos şi prin evanghelie, nu pentru faptele şi meritele noastre, ci pentru meritele lui Isus Cristos, "cel care ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci pentru planul său şi pentru harul pe care ni l-a dat în Cristos Isus mai înainte de începutul veacurilor" (2Tim 1,9).

În faţa unei astfel de chemări la fericirea şi strălucirea arătată pe chipul lui Isus la Schimbarea la faţă şi la Învierea sa din morţi, avem cel puţin trei datorii faţă de Persoanele divine care ne-au făcut chemarea: prima, cea de a mulţumi. Acesta este şi motivul pentru care Biserica a rânduit pentru această duminică să intonăm şi să medităm Psalmul 33, un psalm prin excelenţă de mulţumire pentru darurile şi răscumpărarea primite. Psalmistul ne invită să cântăm împreună cu el: puterea Cuvântului lui Dumnezeu în creaţie (v. 4-9); puterea lui Dumnezeu conducerea istoriei (v . 10-12); atotştiinţa lui Dumnezeu în răscumpărare (v . 13-15); încrederea omului în Dumnezeu (v. 16-19) şi răspunsul poporului credincios la darurile lui Dumnezeu (v. 20-22).

A doua datorie a noastră faţă de chemarea divină la fericirea şi strălucirea arătate nouă în Schimbarea la faţă a lui Isus este aşa cum ne spune şi Tatăl ceresc astăzi: "Să ascultăm de Isus" care ne cheamă la o astfel de fericire, prin acceptarea crucii (cf. Mt 17,6-7). De felul cum trebuie să răspundem şi să urmăm această chemare la strălucirea şi gloria paradisului arătate pe chipul transfigurat al lui Isus, prin purtarea crucii împreună cu Isus, îl avem ca model pe Abraham (imaginea tuturor celor credincioşi), cel care a fost chemat dintr-o ţară idolatră şi uscată, Ur-ul Caldeii, la moştenirea Ţării Canaanului, ţara în care curge "lapte şi miere" (cf. Num 13,27; Dt 31,20), imagine pală a ţării lui Isus, imagine pală a paradisului ceresc, la care suntem chemaţi noi acum.

"Dumnezeul slavei s-a arătat părintelui nostru Abraham, când era în Mesopotania, înainte ca să se aşeze în Haran.... De acolo, după moartea tatălui său, Dumnezeu l-a strămutat în ţara aceasta în care locuiţi voi acum" (Fap 7, 2-4). În acea lungă călătorie lui Abraham nu i-a fost uşor să lase casa de piatră pentru a locui în cort; nu i-a fost uşor să-şi lase rudele şi a locui printre străini; nu i-a fost uşor ca de la bogăţie să treacă la lipsuri şi foamete; nu i-a fost uşor să treacă de la siguranţă la neprevăzut. Dar toate i-au fost cu putinţă pentru că l-a avut de prieten pe Dumnezeu (cf. Is 41,8), în care s-a încrezut şi l-a ascultat.

Abraham ca să ajungă în Canaan a avut de purtat o cruce, crucea pustiului şi a oboselii. Ca să ajungă la învierea sa şi a noastră Cristos Isus a avut de purtat o cruce. Noi, ca să ajungem în patria cerească deschisă şi pregătită nouă de Isus, trebuie să purtăm crucea noastră împreună cu el. Repet ceea ce am spus şi mai sus, trebuie să ne purtăm crucea zilnic împreună cu Isus (cf. Lc 9,23), nu pentru că pătimirile Domnului de la cruce nu ar fi fost suficiente pentru mântuirea noastră, ci pentru onoarea pe care ne-a făcut-o Dumnezeu de a fi părtaşi cu Isus Cristos la o victorie aşa de mare, cum este victoria asupra păcatului, diavolului şi morţii. De aceea Sfânta Carte ne spune: "Cu privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru el" (Fil 1,29). Iar cât privesc greutăţile crucii noastre zilnice, să privim la sfântul Paul care zice că de trei ori l-am rugat pe Domnul să-i îndepărteze chinurile, dar a primit de la Dumnezeu următorul răspuns: "Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune. Aşadar, mă voi lăuda cu mai multă bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos. De aceea, mă bucur în slăbiciuni, în jigniri, în necazuri, în lipsuri, în persecuţii, în strâmtorări îndurate pentru Cristos, pentru că atunci când sunt slab, atunci sunt puternic" (2Cor 12,7-10).

De ce oare apostolii fricoşi au sfârşit prin a muri cu toţii martiri? De ce milioane de martiri au înfruntat cu credinţă suferinţa şi moartea cu Isus şi pentru Isus? Numai în primele trei secole au murit peste 16 milioane de martiri. Iar în secolul 20 au murit ca martiri cât în toate celelalte secole luate împreună. Nu suferinţa şi moartea trebuie să ne sperie, ci bucuria şi gloria veşnică trebuie să ne încânte!

Şi o a treia datorie pe care o avem primind chemarea la fericirea şi gloria de pe faţa lui Isus transfigurat, privind la exemplul lui Abraham din prima lectură, este să nu ne potrivim chipului acestei lumi trecătoare şi să nu ne reţină sau să ne întârzie nimic în urmarea chemării noastre, nici legăturile de sânge, nici prietenii şi nici cele pământeşti trecătoare, dar asemenea lui Abraham care i-a atras la idealul său cu Dumnezeu şi pe alţii, pe soţia sa Sara, pe tatăl său Terah şi pe Lot, nepotul său de pe frate, şi oameni din toate generaţiile până astăzi, tot astfel şi noi să-i atragem la chemarea mântuirii pe cât mai mulţi oameni de aproape şi de departe, vorbindu-le deschis şi arătându-le din viaţa noastră frumuseţea prieteniei cu Dumnezeu şi a locuirii cu el în paradis. Cu alte cuvinte să trăim transfiguraţi înaintea lor încă de pe acest pământ, ca văzând ei faptele noastre bune să-l preamărească pe Tatăl nostru din ceruri (cf. Mt 5,16).

Iată câteva exemple de oameni transfiguraţi la propriu şi la figurat încă de pe acest pământ: Moise şi Ilie au avut parte de transfigurare încă de pe pământ, împlinind şi predând Poruncile Domnului (cf. Ex 34,33-35; 2Cor 3,13; 1Rg 19,8). Isus şi diaconul Ştefan s-au transfigurat la faţă în timp ce se rugau (cf. Lc 9,28; Fap 6,15). Sfânta Roza de Lima (1586-1617) şi sfântul Dominic Savio (1842-1857) se transfigurau la faţă în timp ce participau la sfânta Liturghie şi primeau sfânta Împărtăşanie. Sfântul Ioan al Crucii (1542-1591) se transfigura la faţă în timp ce medita patimile Domnului. Sfânta Agnes din Praga, Boemia (1211-1282), prinţesă şi călugăriţă, se transfigura la faţă când îngrijea bătrânii şi bolnavii. Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) se transfigura la faţă în timp ce predica şi rostea numele lui Isus. Iată câteva moduri în care ne putem transfigura şi noi la faţă încă din această viaţă şi să-i atragem pe cât mai mulţi la urmarea lui Cristos şi la căutarea împărăţiei cerurilor.

Doamne Isuse, fă-ne ca trăind evanghelia şi purtând crucea împreună cu tine, prin tine să ajungem şi la transfigurarea noastră veşnică! Amin.

Pr. Ioan Lungu