Consideraţie la duminica a doua din Postul Mare - Anul A - 2020

Gen 12,1-4a; Ps 33; 2Tim 1,8b-10; Mt 17,1-9

"Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el" (Mt 17,5).

Suntem în timpul sfânt al Postului Mare, timp în care, luând "armătura lui Dumnezeu" (cf. Ef 6,13-18), împreună cu postul, rugăciunea şi pomana, pentru lupta spirituală care ne stă înainte, ne pregătim pentru a întâmpina cum se cuvine Învierea Domnului nostru Isus Cristos, înviere prin care Isus îi va pune "sub picioarele sale" pe toţi duşmanii fericirii noastre, în frunte cu diavolul şi moartea (cf. 1Cor 15,25-26), care aşa cum am văzut duminica trecută au pus stăpânire peste noi odată cu primul păcat şi ne-au scos din paradisul fericirilor şi al bucuriilor dăruite nouă de Dumnezeu (cf. Gen 3,1-7), bucurii şi fericiri în care nici ei n-au rămas şi nici pe noi nu ne-au lăsat.

Imediat după primul păcat a început pentru omul căzut timpul căutării fericirii pierdute. Prin primii noştri părinţi, Adam şi Eva, am început cu toţii această căutare, dar, din păcate, tot amăgiţi de diavol, am început această căutare pe nişte piste greşite, cum ar fi "acoperirea urmărilor păcatului" cu frunze care nu le pot ascunde de Dumnezeu, în loc să alergăm la Domnul care deţine adevăratul remediu, "blana unui miel jertfit" (cf. Gen 3,21), care aşa cum ne vom vedea pe parcurs, va fi "Mielul lui Dumnezeu" (cf. In 1,29), însuşi Fiul său preaiubit cum ne spune el însuşi în pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 17,5) care se va naşte din femeie, din "noua Evă" (cf. Gal 4,4), aşa cum ne-a promis tot el, în marea sa milă şi îndurare faţă de noi, imediat după păcat (cf. Gen 3,15).

Apoi, o altă pistă greşită pe care ne-a condus diavolul în căutarea fericirii pierdute au fost "scuzele" fără temei: "femeia pe care mi-ai dat-o", "diavolul m-a amăgit" (cf. Gen 3,12-13) şi multe altele găsite de fiecare dintre noi, în loc să ne recunoaştem "uitarea de porunca divină, neascultarea şi îngâmfarea noastră de a fi asemenea cu Dumnezeu"; apoi temeritatea noastră în a alege corect între ceea ce ne era absolut necesar, bun şi poruncit (cf. Gen 3,5), preferând ceea ce nu era necesar, ceea ce era rău şi chiar oprit de Dumnezeu (cf. Gen 2,17), dar care nouă ni se părea bun la şoapta amăgitoare a diavolului (cf. Gen 3,4); apoi de alegerea noastră ca în îndoială să vorbim cu diavolul şi nu cu Dumnezeu, diavol care vorbea de rău de Dumnezeu, care-i punea la îndoială bunătatea şi sfinţenia lui, iar noi îi acordam credit unui mincinos; ca să nu mai vorbim de încercarea noastră de a ne construi o fericire fără Dumnezeu şi pe calea arătată de diavol, cu asumarea riscului cunoaşterii răului, alături de binele pe care îl ştiam, uitând că răul distruge fericirea.

La capătul acestei "istorii" să fim mulţumiţi şi recunoscători lui Dumnezeu care, ne-a tratat numai ca pe nişte copii, care amăgiţi de cineva mai mare şi mai înţelept decât noi, am devenit obraznici şi că nu ne-a pedepsit aşa cum am fi meritat pentru atâtea rele săvârşite deodată, căci Dumnezeu se putea supăra pe noi pentru totdeauna, aşa cum s-a supărat pe diavol. Apoi să fim mulţumiţi şi recunoscători lui Dumnezeu, mai ales pentru faptul că în marea lui milă şi îndurare faţă de noi (cf. Ps 103,8), că în iubirea sa veşnică faţă de noi (cf. Ier 31,3) ne-a făcut promisiunea mântuirii (cf. Gen 3,15) şi ne-a trimis un mântuitor în persoana Fiului său preaiubit (cf. In 3,16), care ca un miel nevinovat va lua asupra sa păcatele noastre (cf. In 1,29) şi ne va salva prin pătimirile, moartea şi învierea sa, lucrare la care spre cinstea noastră ne va asocia şi pe noi (cf. Fil 1,29).

Da, omul păcătos nu putea ieşi niciodată de sub influenţa diavolului şi a morţii aduse de păcat, dacă Dumnezeu Tatăl nu l-ar fi făcut păcat pentru noi pe cel care nu a săvârşit niciun păcatul (cf. 2Cor 5,21; In 8,46; In 14,30) şi nu l-ar fi trimis pe Isus Cristos, Fiul său, prin puterea Duhului Sfânt, care să-şi asume truda, suferinţa şi moartea noastră ca să ne scape de ele; şi care în loc de Edenul pământesc de unde ne-a scos diavolul invidios (cf. Înţ 2,24) şi să ne ducă alături de sfinţi (cf. Ef 2,19) în paradisul ceresc refăcut şi pregătit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi rânduit pentru noi de la întemeierea lumii (cf. In 5,17; 14,2; Mt 25,34), unde "El însuşi va şterge orice lacrimă din ochii noştri, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut" (Ap 21,4).

Astăzi Cristos, care purtând trupul nostru slăbit asumat la întrupare, care purtând păcatele noastre asumate la Botezul său în Iordan şi care chiar ni s-a substituit în suferinţă şi moarte, se schimbă la faţă înaintea noastră pentru a ne arăta fericirea şi lumina la care ne va conduce în urma pătimirilor, morţii şi învierii sale. Dacă voim să ştim, fericirea, strălucirea şi nemurirea noastră dobândite de Isus la cruce au fost prefigurate încă din Vechiul Testament prin cei doi martori strălucitori apăruţi lângă Isus transfigurat, Moise şi Ilie, care în viaţa lor au avut şi ei unul fiecare câte o viziune a gloriei lui Dumnezeu, glorie care a strălucit astăzi pe chipul lui Cristos. Moise a avut viziunea pe Muntele Sinai şi chiar s-a reflectat pe faţa lui (cf. Ex 24,15), iar Ilie a avut această viziune pe Muntele Horeb (cf. 1Rg 19,8).

Pentru apostolii speriaţi de evenimentele Calvarului prezise de Isus (cf. Mt 16,21-23), dar şi pentru toţi care se tem de suferinţă şi moarte, Isus s-a schimbat astăzi la faţă pentru a le arăta unde conduc suferinţa şi moartea îndurate împreună cu el şi pentru el, la gloria veşnică (cf. Mt 17,1-9). Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus despre suferinţele crucii, vin să le confirme lor şi lumii întregi speriate de cruce, că Golgota este singura cale de a ajunge la strălucirea şi fericirea pierdute prin păcat (cf. Mt 17,3; Lc 9,31). Tradiţia creştină i-a văzut în Moise şi Ilie în persoana celor doi bărbaţi de la mormântul gol (Lc 24,4; In 20,12), în persoana celor doi bărbaţi de la înălţarea lui Isus la cer (Fap 1,10), dar şi în "cei doi martori", în chipul celor "doi măslini" şi în chipul "celor două candelabre" care stau înaintea Stăpânului pământului (Ap 11,3-4), care au venit să confirme că la învierea din morţi şi gloria veşnic luminoasă se ajunge numai prin cruce.

O altă prezenţă întâlnită la Schimbarea la faţă a lui Isus este "norul". Norul simbolizează acoperirea prezenţei divine (Ex 24,15-18; Ps 97,2). Un nor găsim la Botezul lui Isus când Tatăl ceresc, în prezenţa Duhului Sfânt, îl proclamă pe Isus, drept Fiul său preaiubit în care îşi găseşte toată desfătarea (cf. Mt 3,17). Un nor găsim la Schimbarea la faţă, când Isus este prezentat de către Tatăl ceresc nu numai Fiul său preaiubit în care îşi găseşte toată desfătarea, dar şi când dă porunca ca toţi care doresc mântuirea să asculte de el (cf. Mt 17,5). Un nor găsim şi la înălţarea la cer a lui Isus, nor care l-a acoperit pe Cristos de faţa ucenicilor (cf. Fap 1,9). Un nor găsim şi la întoarcerea lui Isus pe nori (cf. Ap 1,7), care va veni să-i răpească pe cei aleşi în paradis (cf. 1Tes 4,17). Să nu uităm că tot un nor, un văl al pâinii şi al vinului îl acoperă şi astăzi pe Isus pe altare şi în tabernacole; un nor şi un văl îl acoperă şi astăzi pe Isus în persoana preoţilor, creştinilor, a celor care suferă şi în persoana oricărui om. De aceea, atenţie mare cum îl întâmpinăm sub aceşti nori şi văluri!

La venirea lui Isus de-a doua, nu numai fiinţele noastre vor străluci de măreţie, ci şi toate ale noastre, dar şi întregul univers care va fi transfigurat împreună cu noi, căci toată creaţia şi orice făptură aşteaptă împreună cu noi izbăvirea lui Isus (cf. Mt 17,2; Rom 8,20-22). Atunci ca Petru ne vom îmbăta de fericire (cf. Mt 17,4). Atunci împreună cu noi: munţii, dealurile, câmpiile, apele, văzduhul şi cu tot ce locuiesc în ele vor sălta de fericire ca berbecii şi ca viţeii pe mirişte (cf. Ps 114,3-6; Mal 4,2), căci toate cele vechi ale păcatului, durerii şi morţii vor fi trecut şi toate vor fi făcute noi (cf. 2Cor 5,17).

La această mântuire şi fericire suntem astăzi chemaţi cu toţii de Dumnezeu, prin Isus Cristos şi prin evanghelie, nu pentru faptele şi meritele noastre, ci pentru meritele lui Isus Cristos, "cel care ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci pentru planul său şi pentru harul pe care ni l-a dat în Cristos Isus mai înainte de începutul veacurilor" (2Tim 1,9).

În faţa unei astfel de chemări la fericirea şi strălucirea arătată pe chipul lui Isus la Schimbarea la faţă şi la Învierea sa din morţi, avem cel puţin trei datorii faţă de Persoanele divine care ne-au făcut chemarea: prima, cea de a mulţumi. Acesta este şi motivul pentru care Biserica a rânduit pentru această duminică să intonăm şi să medităm Psalmul 33, un psalm prin excelenţă de mulţumire pentru darurile şi răscumpărarea primite. Psalmistul ne invită să cântăm împreună cu el: puterea Cuvântului lui Dumnezeu în creaţie (v. 4-9); puterea lui Dumnezeu conducerea istoriei (v . 10-12); atotştiinţa lui Dumnezeu în răscumpărare (v . 13-15); încrederea omului în Dumnezeu (v. 16-19) şi răspunsul poporului credincios la darurile lui Dumnezeu (v. 20-22).

A doua datorie a noastră faţă de chemarea divină la fericirea şi strălucirea arătate nouă în Schimbarea la faţă a lui Isus este aşa cum ne spune şi Tatăl ceresc astăzi: "Să ascultăm de Isus" care ne cheamă la o astfel de fericire, prin acceptarea crucii (cf. Mt 17,6-7). De felul cum trebuie să răspundem şi să urmăm această chemare la strălucirea şi gloria paradisului arătate pe chipul transfigurat al lui Isus, prin purtarea crucii împreună cu Isus, îl avem ca model pe Abraham (imaginea tuturor celor credincioşi), cel care a fost chemat dintr-o ţară idolatră şi uscată, Ur-ul Caldeii, la moştenirea Ţării Canaanului, ţara în care curge "lapte şi miere" (cf. Num 13,27; Dt 31,20), imagine pală a ţării lui Isus, imagine pală a paradisului ceresc, la care suntem chemaţi noi acum.

"Dumnezeul slavei s-a arătat părintelui nostru Abraham, când era în Mesopotania, înainte ca să se aşeze în Haran.... De acolo, după moartea tatălui său, Dumnezeu l-a strămutat în ţara aceasta în care locuiţi voi acum" (Fap 7, 2-4). În acea lungă călătorie lui Abraham nu i-a fost uşor să lase casa de piatră pentru a locui în cort; nu i-a fost uşor să-şi lase rudele şi a locui printre străini; nu i-a fost uşor ca de la bogăţie să treacă la lipsuri şi foamete; nu i-a fost uşor să treacă de la siguranţă la neprevăzut. Dar toate i-au fost cu putinţă pentru că l-a avut de prieten pe Dumnezeu (cf. Is 41,8), în care s-a încrezut şi l-a ascultat.

Abraham ca să ajungă în Canaan a avut de purtat o cruce, crucea pustiului şi a oboselii. Ca să ajungă la învierea sa şi a noastră Cristos Isus a avut de purtat o cruce. Noi, ca să ajungem în patria cerească deschisă şi pregătită nouă de Isus, trebuie să purtăm crucea noastră împreună cu el. Repet ceea ce am spus şi mai sus, trebuie să ne purtăm crucea zilnic împreună cu Isus (cf. Lc 9,23), nu pentru că pătimirile Domnului de la cruce nu ar fi fost suficiente pentru mântuirea noastră, ci pentru onoarea pe care ne-a făcut-o Dumnezeu de a fi părtaşi cu Isus Cristos la o victorie aşa de mare, cum este victoria asupra păcatului, diavolului şi morţii. De aceea Sfânta Carte ne spune: "Cu privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru el" (Fil 1,29). Iar cât privesc greutăţile crucii noastre zilnice, să privim la sfântul Paul care zice că de trei ori l-am rugat pe Domnul să-i îndepărteze chinurile, dar a primit de la Dumnezeu următorul răspuns: "Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune. Aşadar, mă voi lăuda cu mai multă bucurie în slăbiciunile mele ca să locuiască în mine puterea lui Cristos. De aceea, mă bucur în slăbiciuni, în jigniri, în necazuri, în lipsuri, în persecuţii, în strâmtorări îndurate pentru Cristos, pentru că atunci când sunt slab, atunci sunt puternic" (2Cor 12,7-10).

De ce oare apostolii fricoşi au sfârşit prin a muri cu toţii martiri? De ce milioane de martiri au înfruntat cu credinţă suferinţa şi moartea cu Isus şi pentru Isus? Numai în primele trei secole au murit peste 16 milioane de martiri. Iar în secolul 20 au murit ca martiri cât în toate celelalte secole luate împreună. Nu suferinţa şi moartea trebuie să ne sperie, ci bucuria şi gloria veşnică trebuie să ne încânte!

Şi o a treia datorie pe care o avem primind chemarea la fericirea şi gloria de pe faţa lui Isus transfigurat, privind la exemplul lui Abraham din prima lectură, este să nu ne potrivim chipului acestei lumi trecătoare şi să nu ne reţină sau să ne întârzie nimic în urmarea chemării noastre, nici legăturile de sânge, nici prietenii şi nici cele pământeşti trecătoare, dar asemenea lui Abraham care i-a atras la idealul său cu Dumnezeu şi pe alţii, pe soţia sa Sara, pe tatăl său Terah şi pe Lot, nepotul său de pe frate, şi oameni din toate generaţiile până astăzi, tot astfel şi noi să-i atragem la chemarea mântuirii pe cât mai mulţi oameni de aproape şi de departe, vorbindu-le deschis şi arătându-le din viaţa noastră frumuseţea prieteniei cu Dumnezeu şi a locuirii cu el în paradis. Cu alte cuvinte să trăim transfiguraţi înaintea lor încă de pe acest pământ, ca văzând ei faptele noastre bune să-l preamărească pe Tatăl nostru din ceruri (cf. Mt 5,16).

Iată câteva exemple de oameni transfiguraţi la propriu şi la figurat încă de pe acest pământ: Moise şi Ilie au avut parte de transfigurare încă de pe pământ, împlinind şi predând Poruncile Domnului (cf. Ex 34,33-35; 2Cor 3,13; 1Rg 19,8). Isus şi diaconul Ştefan s-au transfigurat la faţă în timp ce se rugau (cf. Lc 9,28; Fap 6,15). Sfânta Roza de Lima (1586-1617) şi sfântul Dominic Savio (1842-1857) se transfigurau la faţă în timp ce participau la sfânta Liturghie şi primeau sfânta Împărtăşanie. Sfântul Ioan al Crucii (1542-1591) se transfigura la faţă în timp ce medita patimile Domnului. Sfânta Agnes din Praga, Boemia (1211-1282), prinţesă şi călugăriţă, se transfigura la faţă când îngrijea bătrânii şi bolnavii. Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) se transfigura la faţă în timp ce predica şi rostea numele lui Isus. Iată câteva moduri în care ne putem transfigura şi noi la faţă încă din această viaţă şi să-i atragem pe cât mai mulţi la urmarea lui Cristos şi la căutarea împărăţiei cerurilor.

Doamne Isuse, fă-ne ca trăind evanghelia şi purtând crucea împreună cu tine, prin tine să ajungem şi la transfigurarea noastră veşnică! Amin.

Pr. Ioan Lungu