Considerație la solemnitatea sfântului Iosif, tatăl purtător de grijă a lui Isus, soțul feciorelnic al Preacuratei Fecioare Maria și patronul Bisericii universale, Anul A, 2020.

2Sam 7,4b-5a.12-14.16 Ps 89; Rom 4,13.16-18.22; Mt 1,16.18-21.24a; (Lc 2,41-51a).

„Sperând împotriva oricărei speranțe, el a crezut că va deveni părintele multor neamuri” (Rom 4,18)

Vechiul Testament începe cu o familie, familia lui Adam și Eva, familie așezată de Dumnezeu în Eden, un loc de fericire, dar familie care nu s-a încrezut în Dumnezeu ci în diavol, familie care a fost izgonită din Eden împreună cu toți urmașii ei, familie care i-a dat naștere lui Cain, primul ucigaș din lume.

Nouă Testament începe și el tot cu o familie, o familie sfântă, familia lui Iosif și Maria, familie care deși descindea din familia regelui David, era acum scăpătată și trăia în modestie, familie care a dat naștere Mântuitorului lumii, Isus Cristos.

Biserica voiește ca astăzi să-l analizăm pe sfântul Iosif „cel drept”, „vir fidelis” din prisma alegerii lui ca tată purtător de grijă al lui Isus „nutritor Domnini”, ca soț feciorelnic, păzitor al neprihănitei Fecioare Maria „Casto fœdere Virgini” și ca patron al Bisericii Universale „protector Ecclesiae”.

Deși solemnitatea de astăzi poartă numele sfântului Iosif, cu toate acestea ea îl are în centru pe Dumnezeu cel întreit și unic care a realizat sfințenia în viața sfântului Iosif. Și deși lauda noastră pare să se îndrepte spre sfântul Iosif, ea trece dincolo de el și se oprește în inima lui Dumnezeu, creatorul a toate.

Deși în perioada de vârf a ereziilor, primele patru secole creștine, cultul sfântului Iosif a fost exprimat cu precauție, ca ereticii să nu-l așeze pe Isus în rând cu zeii păgâni care aveau tați și mame, soți și soții, logodnici și logodnice, fii și fiice, prieteni și prietene, fapt pentru care s-au cinstit public numai martirii. Dar când credința creștină s-a clarificat și s-a așezat, cultul Fecioarei Maria, cultul sfântului Iosif și cultul celorlalți sfinți socotiți ca „frații și prietenii” lui Isus, a început să se afirme, căci nu era drept ca cei care pe pământ au fost atât de aproape de Isus, să nu fie aproape de el și în glorie (cf. Ap 7,9).

Prima lectură de astăzi ne spune că pe când David locuia într-o splendidă casă de cedru, s-a gândit cu seriozitate la chivotul Domnului care locuia într-un simplu cort. De aceea, David și-a propus să construiască o casă demnă pentru Domnul. Frumos gând este să te gândești la Domnul care te-a înălțat de la oi pe tronul lui Israel! Dar Domnului care și-a însușit calitate de călător, ca să împărtășească soarta poporului său și să-l ajute, încă nu-i sosise timpul odihnei sale și nu-i va sosi timpul de odihnă (lui, îngerilor și sfinților săi) atâta vreme cât mai sunt oameni de mântuit pe acest pământ. Iată cum îi răspunde Dumnezeu lui David prin gura profetului Natan: „Așa vorbește Domnul: Când se vor împlini zilele tale și te vei odihni cu părinții tăi, voi ridica un descendent al tău după tine, care a ieșit din tine, și-i voi întări domnia. El va zidi o casă numelui meu și voi întări scaunul lui de domnie pentru vecie. Eu îi voi fi lui tată și el îmi va fi mie fiu. Casa ta și domnia ta vor fi stabile înaintea mea pentru totdeauna, iar tronul tău va fi întărit pe vecie” (2Sam 7,12-14.16). În acest oracol Domnul s-a referit în primul rând la Solomon, ca fiu ales al lui David, care va construi templul. Dar versetul 14 este citat în Evrei 1,5, unde se arată că acest împărat, Fiu al lui David, sub aspect profetic trece de Solomon și se oprește la Isus, Fiul lui Dumnezeu. Numai lui Isus i se pot aplica cuvintele profeției „împărăția lui va fi stabilită pentru totdeauna” (cf 2Sam 7,16).  

După împlinirea parțială a promisiunii, cu edificarea templului din Ierusalim de către Solomon, timpul a trecut și chiar glasul profeților chiar s-a stins de mai bine de patru sute de ani, tocmai de pe vremea profetului Malahia. Deoarece timpul așteptării pare mai lung atunci când suferi (cf. Iov 7,3-4), Dumnezeu, a răspuns la strigătul de durere al omeniri (cf. Is 64,1), scurtând zilele tăcerii sale (cf. Rom 9,28; Mc 13,20), căci nu pedeapsa este ultimul său cuvânt, dar milostivirea (cf. Is 28,21). Pentru că la Dumnezeu, sosise și „împlinirea vremii“ (cf. Gal 4,4), el va trimite în grabă cuvântul său pe pământ și potrivit promisiuni sale, Dumnezeu va face ca poporul lui să se bucure de bunătatea lui pentru totdeauna, vestind lui Iosif și Maria, precum și drepților care așteptau cu dor mântuirea lui, apropiata naștere a lui Cristos, Fiul său, care pentru mântuirea noastră s-a făcut Fiul lui David (cf. 2Sam 7,15), fiul lui Abraham (cf. Mt 1,1), fiul lui Adam, Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 3,38). De acum înainte Dumnezeu va vorbi lumii întregi „în Fiul“ (cf. Evr 1,1-2) și-și va face cunoscută vestea bună a mântuirii prin Evanghelie, Evanghelie care poate fi rezumată prin cuvintele: „L-a dat pe Fiul său” (cf. In 3,16).

Matei a voit să ni-l prezinte pe Isus ca „Fiul împărăției și al Împăratului” și din acest motiv ne-a prezentat „originile” lui Isus fără a aminti nimic de sărăcia lui, ci numai de „corurile îngerești” și prezentându-l pe Isus ca pe Fiul lui Dumnezeu, ca pe Mesia cel mult așteptat, ca pe cel care realizează mântuirea împlinind promisiunile făcute de Dumnezeu lui Abraham, lui David și lui Adam (cf. Gen 12,1-3; 2Sam 7,12-16; Gen 3,15; Gal 3,16; In 7,42).

Din această lungă listă genealogică Matei a șters câteva nume de tristă amintire (Ahaz, Manase, Amon), trecând de la bunici direct la nepoți și apoi introducând în genealogie, contrar uzanțelor vremii, niște femei. Dacă cei scoși din lista genealogică au fost niște aleși care au renunțat de bunăvoie la Dumnezeu și la binecuvântările lui mântuitoare, pentru satana, ca Adam și Eva. Persoanele introduse în genealogie contrar uzanțelor vremii, niște femei excluse de elitele religioase la slujbele de închinare, ca: Rahav, Rut, Betsabeea și Maria (care din ele străine, care din ele păcătoase, care din ele dintre cei săraci), cu un cuvânt care nu aveau drepturi doar pentru că erau urmașe ale Evei, dar care toate și-au dorit cu ardoare mântuirea și au urmat-o. Așa cum cei lăsați afară din listă ne amintesc de toți cei chemați care au refuzat mântuirea lui Dumnezeu pentru ofertele diavolului, tot astfel femeile adăugate în listă ne amintesc de harul divin pe care Dumnezeu, prin Cristos l-a revărsat pestei cei care nu aveau niciun drept, atât din Israel cât și din lumea întreagă, dar care își doresc din toată inima mântuirea (cf. Rom 4,13-22). Iar mântuirea și cinstirea lor a început cu Iosif și Maria, continuă cu noi și se va încheia cu toți cei care își vor dori mîntuirea.

Diferența dintre cei aleși care refuză mântuirea și sunt lăsați afară din listă, afară din Cartea Vieții, ca familia lui Adam și Eva și ca regii răi și idolatri și dintre cei excluși de oameni, dar primiți de Dumnezeu, pentru că-și doresc cu ardoare mântuirea prin credința în el, ca femeile și cei săraci, întruchipați în familia lui Iosif și Maria, ca cei convertiți întruchipați în primii ucenici ai lui Isus, este redată și de doi psalmi alăturați din Biblie, psalmii 88 și 89, psalmi scriși de „doi frați înțelepți” pe care doar Solomon îi întrecea (cf. 1Rg 4,31), Heman și Etan, care deși proveneau din aceeași familie a lui a lui Zerah, fiul lui Iuda, aveau înclinații spirituale total diferite. Dacă Heman privind la Dumnezeu nu vedea decât gropi adânci, locuri întunecoase, furie și mânie, moarte și nici o cale de salvare (cf. Ps 88), Etan, autorul psalmului 89, psalm cântat și de noi astăzi, vedea în Dumnezeu numai: „bunătate“ și „credincioșie“, care a scris acest psalm ca „învățătură“ pentru a reanima credința fratelui său și credința noastră lovită prea adesea de pesimism (cf. Ps 89). Privind la împrejurări, suntem adesea cuprinși de neliniște, însă, dacă ne gândim la Domnul și la dragostea lui plină de credincioșie, nu ne vom pierde niciodată curajul. Versetele acestui psalm 89 ne readuc în atenție promisiunile făcute de Dumnezeu lui Adam, Abraham, David și seminței lui, adică lui Cristos și celor care îl urmează pe el.

Oamenii pentru a-și întări promisiunile pe care și le fac unul altuia, schimbă între ei semnături sau își lasă gajuri. Dumnezeu însă, pentru a garanta mântuirea alor săi, l-a dat pe propriul său Fiu. „Într-adevăr, toate promisiunile lui Dumnezeu în el sunt da. De aceea prin el rostim noi amin lui Dumnezeu, spre gloria sa” (2Cor 1,20). El a devenit Om, pentru a-i mântui pe oamenii căzuți, dar și pentru a putea empatiza cu neputințele lor (cf. Evr 2,17; 4,15). Numai Cristos poate fi numit „cel mai înălțat dintre împărații pământului“, iar creștinii au privilegiul de a-l cunoaște încă de acum și de a aștepta cu înflăcărare arătarea lui în slavă (2Tim 4,8).

Lectura a doua de astăzi ne spune că promisiunile făcute de Dumnezeu lui Adam, Abraham și David, iar prin și tuturor oamenilor cer credință și speranță care lucrează prin dragoste. Toate realitățile exterioare păreau să contrazică promisiunile lui Dumnezeu făcute lui Abraham. Acesta însă „sperând împotriva oricărei speranțe, nu s-a îndoit, fiind deplin convins“, a fost mântuit (cf. Rom 4, 18-21). De unde îi venea lui această credință și această speranță care lucra prin dragoste? Din aceea că îl cunoștea personal pe cel care îi făcuse promisiunile și lui îi acorda o încredere deplină. Semnătura cuiva pe care-l respectăm are mai multă valoare pentru noi decât cea a unui necunoscut. Credința crede promisiunile, deoarece ea îl crede pe Dumnezeul care le-a făcut (cf. 2Tim 1,12). Ea își însușește marile adevăruri afirmate prin Cuvântul său: moartea Domnului Isus pentru ispășirea păcatelor noastre și învierea lui pentru îndreptățirea noastră.

Lecturile de astăzi fac o frumoasă pledoarie și un frumos „laudatio” sfântului Iosif, arătând ce mare încredere a avut Dumnezeu în el că la numit „bărbat drept”; că i-a încredințat grija Mântuitorului lumii spre a-l hrăni, păzi și educa; că i-a încredințat-o pe Maria neprihănit zămislită și plină de har care l-a născut pe Mesia prin puterea Duhului Sfânt; și că i-a încredințat grija întregii Biserici pentru ca prin exemplele sale de credință, iubire, răbdare, trudă, curăție, speranță, care le egalează și chiar le depășesc pe cele ale patriarhilor și profeților amintiți astăzi de lecturile biblice, să o poarte la portul mântuirii unde el a ajuns deja, alături de Isus, alături de Maria și alături de toți ceilalți sfinți, unde se bucură și lucrează la mântuirea omenirii chemată la mărirea veșnică.

Am început gândurile acestei considerații făcând referire la prima familie din Vechiul Testament care ispitită de diavol a căzut din fericire, voind să fie mari ca Dumnezeu, pe calea diavolului, adică a păcatului și a răului. Să nu credem că diavolul nu l-a ispitit și pe sfântul Iosif, spre cădere și ruină, dar Iosif rămânând smerit și credincios în toate încercările a ajuns cu bine la limanul mântuirii veșnice.

Dacă la Adam diavolul a folosit mândria spre cădere, în cazul lui Iosif a folosit descurajarea care este rea ca și mândria. Dar spre deosebire de Adam, Iosif s-a raportat mereu la Cuvântul lui Dumnezeu și a ieșit biruitor. Să vedem câteva din ispitele diavolului la adresa lui Iosif: Când diavolul i-a șoptit că Maria l-a înșelat și voia să o lase pe ascuns, a dat crezare îngerului din vis și s-a încurajat în urmarea chemării (cf. Mt 1,19-24). Când Iosif a văzut sărăcia lui și a Pruncului Isus din grajdul de la Betleem s-a mâhnit, dar când a auzi glasul îngerilor cântând deasupra lui, a uitat de mâhnire (cf. Lc 2,12-14). Când a văzut sângele de la circumciziunea lui Isus s-a umplut de durere, dar apoi punându-i numele de Isus (Mântuitor) a înțeles misterul (cf. Lc 2,21-22). S-a mâhnit iarăși când a auzit profeția bătrânului Simeon cu privire la sabia durerii care va străpunge inima Mariei și că Isus v-a stârni împotrivire, dar s-a bucurat de ridicarea celor mulți (cf. Lc 2,31-35). S-a umplut de durere când Irod căuta viața Pruncului Isus ca să-l piardă, dar s-a bucurat când prin glasul îngerului a găsit scăpare în Egipt (cf. Mt 2,13). S-a umplut de frică la întoarcerea din Egipt când Archelau cel sângeros domnea în locul tatălui său Irod, dar s-a bucurat când același înger l-a călăuzit la Nazaret (cf. Mt 2,22-23). S-a umplut iarăși de durere când l-a pierdut pe Isus în templu, dar s-a bucurat când l-a găsit și i-a fost supus și ajutor (cf. Lc 2,42-52).

Umblarea lui aleasă cu Dumnezeu, l-a făcut: model de credință în încercări, model de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu, model de împotrivire în ispite, model de viață curată, model de supunere la voința lui Dumnezeu, model de dragoste către Dumnezeu și către aproapele, model de umilință și cunoaștere de sine, model de muncă și de rugăciune, model de sfințenie, model de om care are parte de o moarte bună în brațele lui Isus și ale Mariei, dar și un mijlocitor puternic la Isus, fiind cunoscut ca „Sfântul care tace și face”!

De atunci și până astăzi mulți sfinți l-au cinstit și i-au urmat exemplul, i-au cerut ajutorul și l-au recomandat și altora ca mijlocitor la Isus pentru toate problemele sufletești și trupești. Sfânta Tereza de Avila (1515-1582) făcea următoarea observație: „Călugărițele devotate sfântului Iosif mor cu zâmbetul pe buze”! Papa Francisc spunea că are în cameră o statuetă a sfântului Iosif și ori de câte ori are o problemă greu de rezolvat, scrie pe un bilețel dorința, o pune sub statueta sfântului Iosif și totul se rezolvă cu bine. Un tânăr din Oratoriul sfântului Ioan Bosco (1815-1888), slab la învățătură, a făcut progrese remarcabile, încredințându-se sfântului Iosif. Personal cunosc familii dezbinate care au ajuns la armonie prin mijlocirea sfântului Iosif și bolnavii care s-au vindecat prin mijlocirea lui puternică. Dar oare este vreo problemă pe care n-o poate rezolva sfântul Iosif? Să-l chemăm să se roage pentru noi și împreună cu noi pentru mântuirea sufletelor și a trupurilor noastre! Sinte Iosife, roagî-te pentru noi cei care alergăm la tine!

Dumnezeule atotputernic, care ai binevoit să încredințezi ocrotirii fidele a sfântului Iosif începutul misterelor mântuirii, dă Bisericii tale harul ca, prin mijlocirea lui, să le păstreze cu credință și să lucreze cu râvnă pentru împlinirea lor în neamul omenesc. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

La mulți ani frumoși sub ocrotirea sfântului Iosif, Episcopului nostru de Iași Iosif Păuleț și tuturor credincioșilor, bărbați și femei, care poartă acest binecuvântat nume și Dumnezeu să „le adauge” zi de zi, har peste har!

                                                                                                     Pr. Ioan Lungu