Consideraţie la duminica a 3-a a Paştelui - Anul A - 2020

Fap 2,14.22-33; Ps 16; 1Pt 1,17-21; Lc 24,13-35

"Doamne Isuse, explică-ne Scripturile; fă ca inimile noastre să se aprindă când tu însuţi ne vorbeşti" (Lc 24,32).

Evenimentele de după învierea lui Isus continuă să ne dezvăluie iubirea sa şi a Tatălui ceresc faţă de noi. Dacă înainte de înviere, în Vinerea Mare, ne-a ridicat pe toţi din păcat, după înviere ne ridică pe toţi din mentalităţile noastre greşite prin care satana ne stăpâneşte încă, pentru a ne face să putem sări liberi ca viţeii ieşiţi din grajd, cum metaforic se exprimă profetul (cf. Mal 4,2).

O mentalitate greşită de pe timpul apostolilor şi până în zilele noastre este aceea de a aştepta de la Isus lucruri pentru care Tatăl ceresc nu l-a mandatat: libertăţi pământeşti, bunuri pământeşti, bucurii pământeşti. Desigur, Isus ne poate poate da şi toate aceste lucruri după cum vedem şi din multele minuni ale pe care le-a făcut: schimbarea apei în vin, înmulţirea pâinilor, potolirea furtunilor, vindecarea bolilor etc. Dar toate acestea ar fi fost prea puţin şi foarte puţin pentru a satisface nevoia oamenilor după fericirea pierdută: "Dacă ne-am pus speranţa în Cristos numai în viaţa aceasta, suntem cei mai vrednici de milă dintre toţi oamenii" (1Cor 15,19). Deci, Isus nu a venit să trateze efectele nefericirilor noastre, ci cauza lor. El a venit să ne facă fericiţi în primul rând în cer şi apoi fericiţi aici pe pământ, cât va decide Providenţa divină, căci cele pământeşti sunt trecătoare, pe când cele care nu se văd sunt veşnice (cf. 2Cor 4,18). Şi Maica Domnului la Lourdes, Franţa, în 11 februarie 1858, i-a zis Bernadettei Soubirous (1844-1879): "Eu nu-ţi promit să te fac fericită în lumea aceasta, ci în lumea cealaltă!"

Apostolii şi evreii de pe timpul lui Isus, înşelaţi de profeţii mincinoşi care vorbeau de la diavol, aşteptau, aşa cum am început să spun şi mai sus, un Mesia cu o fericire numai pentru pământ, trai liniştit: fără duşmani, fără lipsuri, fără dureri, fără efort (cf. In 6,15). Dar Tatăl ceresc ni l-a trimis pe Isus pentru a ne elibera de păcat, de diavol şi de moarte, cauzele suferinţelor noastre din timp şi din veşnicie, şi să ne facă fericiţi, nu în primul rând pe acest pământ care va trece şi va arde cu tot ceea ce este pe el din cauza păcatului (cf. 2Pt 3,10), ci fericiţi veşnic în paradis, acolo unde nu vor mai fi: "nici plâns, nici ţipăt, nici durere" (Ap 21,4), căci aceşti duşmani sunt cauza nefericirilor noastre de aici şi din veşnicie. Isus a venit să ne trateze cauzele suferinţelor noastre şi nu efectele păcatelor, căci tratând numai efectul, cauza rămâne mereu.

Apostolii şi omenirea întreagă, prin pătimirile, moartea şi învierea lui Isus, absolut necesare în economia mântuirii (cf. Lc 24,26), metaforic vorbind, au primit şi am primit de la Dumnezeu un pachet aşa mare şi aşa de plin de daruri, că vom desface la el toată viaţa de aici şi toată veşnicia şi tot va mai rămânea. Prin aceste pătimiri, moarte şi înviere, absolut necesare mântuirii noastre, cum spun şi lecturile biblice de astăzi, "trupul nostru se va odihni în speranţă, sufletul nu ne va fi lăsat în locuinţa morţilor şi nici nu va vede putrezirea" (cf. Fap 2,26-27), dar din contra "inima noastră se va bucura şi sufletul nostru va tresălta de bucurie" (cf. Ps 16,9), căci Dumnezeu, după ce ne-a răscumpărat din purtarea noastră fără sens moştenită de la părinţi, cu sângele preţios al lui Cristos, ca a unui miel fără cusur şi neprihănit (cf. 1Pt 1,18-19), l-a înviat şi l-a înălţat pe acest Isus la dreapta sa în faţa multor martori şi i-a dat toată gloria şi promisiunea Duhului Sfânt, glorie şi Duh Sfânt, pe care el le revarsă acum continuu asupra oamenilor chemaţi la mântuire (cf. Fap 2,32-33), aşa încât credinţa şi speranţa noastră să fie numai în Dumnezeu (cf. 1Pt 1,21).

Aceasta este vestea cea bună pe care însuşi Isus adus-o mai întâi apostolilor şi ucenicilor săi descurajaţi de evenimentele Calvarului (cf. Lc 24,26) şi apoi prin mărturia lor şi prin Evanghelie şi nouă tuturor care credem că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este Mesia promisul, şi ne-am pus toată speranţa în el (cf. Lc 24,27); veste bună care constă în faptul că Dumnezeu ne iubeşte şi că nu a uitat de noi, veste bună pe care noi trebuie s-o primim cu credinţă şi apoi la rândul nostru, să ne-o împărtăşim unii altora şi lumii întregi care aşteaptă mântuirea, veste bună fără de care mulţi ar cădea în disperare, moarte şi osândă. Iată un exemplu duios în acest sens:

Un copil de 11 ani, auzind despre dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni arătată în jertfa lui Cristos de la cruce pentru ei, şi în trimiterea Duhul Sfânt, Duh de iubire şi de viaţă, găsind nişte pliante multiplicate cu această veste bună a iubirii divine, s-a gândit să meargă zilnic pe la casele oamenilor ca să le împartă şi să le împărtăşească vestea cea bună a iubirii lui Dumnezeu arătată în Isus Cristos mort pe cruce şi înviat prin Duhul Sfânt, ca arvună a învierii noastre şi a primirii noastre în paradis.

Copilul de 11 ani a mers pe toate străzile satului, împărţind pliantele oamenilor pe care i-a întâlnit.

După două ore de mers pe ploaie şi prin frig şi cu un ultim fluturaş în mână, s-a oprit într-un colţ să vadă dacă mai vede pe cineva căruia să dea şi fluturaşul, dar străzile erau total pustii. Apoi s-a întors spre prima casă pe care a văzut-o, a mers până la uşa din faţă, a atins clopoţelul de mai multe ori şi a aşteptat, dar...pentru că nimeni nu răspundea, s-a întors să plece, dar parcă ceva l-a oprit. Băiatul s-a întors spre uşă şi a început să atingă clopoţelul şi să bată puternic în uşă şi să aştepte. În sfârşit uşa a fost deschisă uşor. O doamnă a ieşit cu o privire foarte tristă şi a întrebat: "Ce pot face pentru tine, copile?" Cu ochi strălucitori şi un zâmbet frumos copilul a spus: "Doamnă, îmi pare rău dacă v-am supărat, dar vreau să vă spun doar un singur lucru, că Dumnezeu vă iubeşte cu adevărat şi am venit să vă dăruiesc ultimul meu fluturaş cu acest mesaj de iubire". Băiatul i-a dat apoi fluturaşul. Doamna a spus: "Mulţumesc, copile, Dumnezeu să te binecuvânteze!"

Ei bine, în dimineaţa următoare, care era duminică, predicatorul era la amvon şi, după ce a sfârşit predica, a întrebat: "Are cineva vreo mărturie sau ceva care merită să fie împărtăşit?" Din ultimul rând din spate al bisericii, o doamnă mai în vârstă s-a ridicat în picioare şi a început să vorbească: "Nimeni din această biserică nu mă cunoaşte. Nu am fost niciodată aici şi nici nu am fost creştină. Soţul meu a murit cu ceva timp în urmă lăsându-mă complet singură pe lumea asta. Sâmbăta trecută a fost o zi deosebit de friguroasă şi ploioasă afară, dar şi în inima mea; şi în acea zi am ajuns la capătul drumului meu, nu mai aveam nici o speranţă şi nu mai voiam să trăiesc. Am luat un scaun şi o frânghie şi m-am urcat în podul casei mele. Am legat un capăt al frânghiei de căpriorii acoperişului; apoi m-am urcat pe scaun şi mi-am pus celălalt capăt al frânghiei în jurul gâtului. M-am aşezat apoi pe scaun, atât eram de singură şi cu inima frântă, încât eram pe cale să mă arunc de pe scaun, când deodată am auzit zgomotul puternic al unor bătăi în uşă. Aşa că m-am gândit: aştept un minut şi oricine ar fi va pleca. Am aşteptat şi am aşteptat, dar în uşă acel cineva bătea din ce în ce mai tare încât nu am mai putut ignora. Aşa că am eliberat frânghia de la gât şi m-am dus la uşă să văd cine este. Când am deschis uşa, nu mi-a venit să cred ce mi-au văzut ochii, în faţa uşii mele era cel mai radiant şi angelic copil pe care l-am văzut vreodată. Zâmbetul lui, nu-l voi putea descrie niciodată! Cuvintele care i-au ieşit din gură au făcut ca inima moartă cu mult timp în urmă, să revină la viaţă, atunci când a spus cu glasul lui blajin: «Doamnă, vreau să vă spun doar că Dumnezeu vă iubeşte cu adevărat!» Când copilul a dispărut între frig şi ploaie, mi-am închis uşa şi am citit fiecare cuvânt al fluturaşului. Apoi m-am dus în pod să scot scaunul şi frânghia. Nu mai aveam nevoie de ele. După cum vedeţi. Acum sunt o fiică fericită a Regelui. Cum direcţia băiatului, când a plecat, a fost către această biserică, am venit personal să mulţumesc acelui copil, îngeraş al lui Dumnezeu, care a venit la timp, să-mi salveze viaţa dintr-o eternitate în iad şi să mi-o înlocuiască cu o veşnicie fericită în prezenţa lui Dumnezeu". Toată lumea a plâns în biserică.

Să nu uităm, cuvântul lui Dumnezeu poate face această mare schimbare şi în viaţa oricărui om, cum a făcut în inima acestei văduve bătrâne, cum a făcut în viaţa celor doi ucenici din Emaus care se întorceau trişti şi abătuţi la vechile lor îndeletniciri şi obiceiuri (cf. Lc 24,13-35), dar care, întăriţi de cuvintele şi pâinea frântă a străinului (Isus), s-au înviorat atât de bine în credinţă, căci fără frică s-au întors în miez de noapte la Ierusalim, o distanţă de 60 de stadii, ca să ducă vestea cea bună şi bucuria cea mare fraţilor încuiaţi în casă de frica iudeilor, cum că Isus care a murit pentru păcatele noastre, a înviat spre îndreptăţirea noastră (cf. Rom 4,25), nu numai pentru fericirea de aici, ci şi pentru cea din veşnicie.

Acum mi-a venit în minte şi o altă schimbare produsă în două inimi decăzute, în timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939), un filolog devenit specialist în dinamitare şi o tânără devenită prostituată, Robert Jordan şi Maria, din romanul "Pentru cine bat clopotele" (1940) a scriitorului nord american, Hernest Hemingway (1899-1961), fiinţe decăzute care văzând cum apusul de soare a colorat în purpuriu apa lacului Penarala, de pe drumul dintre Segovia şi Madrid unde ei călătoreau şi auzind şi dangătul lin al clopotelor din Noapte Învierii, s-au transformat şi au devenit oameni noi. Dacă razele soarelui şi dangătul lin al unor clopote neînsufleţite au făcut o asemenea schimbare, ce schimbare, ce nu vor face oare cuvintele lui Dumnezeu cel viu şi plin de putere şi mai ascuţite decât o sabie cu două tăişuri (cf. Evr 4,12) şi Euharistia, "pâinea frântă" şi "medicamentul nemuririi" (cf. In 6,54)?

Euharistia, unde îl recunoaştem cel mai bine pe Isus (cf. Lc 24,31), este aşa cum ne învaţă sfântul Gaudenţiu din Brescia (+ 410), episcop: "Este viaticul drumului nostru. Este aliment şi sprijin indispensabil pentru a putea parcurge calea vieţii, până când, după ce am lăsat lumea aceasta, ajungem la adevăratul nostru scop, care este Domnul. De aceea, el a spus: Dacă nu veţi mânca trupul meu şi nu veţi bea sângele meu, nu veţi avea viaţă în voi (cf. In 6,53). Tocmai pentru a nu ne lăsa lipsiţi de această resursă necesară, a poruncit apostolilor, adică primilor preoţi ai Bisericii, să celebreze întotdeauna misterele vieţii veşnice. Astfel, sufletele răscumpărate de sângele său preţios vor fi îmbogăţite cu darurile sale şi sfinţite de memorialul pătimirii sale" (cf. Tratatul II, 68, 30-32).

Cuvântul lui Dumnezeu şi Euharistia venite prin Isus au adus schimbarea cea mare în sufletele apostolilor fricoşi şi încuiaţi în casă de frica iudeilor, că au călătorit noaptea fără frică (cf. Lc 24,33), care au ieşit pe străzi şi vorbeau la rândul lor cu atâta curaj şi bucurie de învierea lui Cristos, că oamenii credeau că sunt ameţiţi de vin (cf. Fap 2,13). Şi câte destine veşnice au schimbat aceste taine şi această veste bună de-a lungul veacurilor, numai Dumnezeu o ştie! Să nu ne fie ruşine să-l răspândim... fiecare suflet este preţios în ochii lui Dumnezeu.

Despre eroul grec Ulise şi însoţitorii săi, din Iliada şi Odiseea ale poetului grec Homer (+ sec. VIII îC), se spune că după Războiul Troian, în drum spre casă, Itaca, unde Ulise era rege şi unde îl aştepta soţia sa, Penelopa, ajunşi pe insula Aeolos, Grecia, au primit în dar de la Poseidon, zeul mărilor, un burduf înşelător în care erau ţinute închise vânturile sălbatice, iar când ei l-au deschis crezând că este vin, de îndată s-au pornit uraganele care îi cufundau în adâncul mării. Isus, eroul nostru trimis de Dumnezeu, care nu ne-a înşelat niciodată, ne-a oferit şi el în dar un burduf cu vin nou (cf. Lc 5,38), vin din care, dacă vom bea (Lc 22,18), atunci vom avea parte de vânturile cele bune ale Duhului Sfânt (cf. Fap 2,2), vânturi care ne conduc spre casa Tatălui cea cu multe lăcaşuri, unde Isus ne-a pregătit la toţi câte un loc pentru veşnicie (cf. In 14,2-3) şi unde Dumnezeu cel întreit şi unic ne aşteptă cu drag.

Închei cu rugăciunea zilei: "Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Dumnezeule, căci i-ai reînnoit tinereţea sufletească. Dăruieşte-le credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, harul să aştepte recunoscători, cu speranţă neclintită, ziua învierii lor. Prin Cristos Domnul nostru. Amin".

Cristos speranţa şi bucuria noastră a înviat!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 2-a de după Paşti - Anul A - 2020

Fap 2,42-47; Ps 118; 1Pt 1,3-9; In 20,19-31

"Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui" (Ps 118,1)!

Pericopa evanghelică de astăzi ne prezintă o nouă relatare despre o altă arătare a lui Cristos înviat discipolilor săi, când Toma era acum cu ei. Scopul acestei pericope evanghelice este în primul rând acela de a ne dovedi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi apoi acela de a ne spune că cei care cred în el şi îl mărturisesc cu toată existenţa lor au viaţa veşnică în numele său.

Duminica aceasta a doua de după Paşti are mai multe nume: Duminica Tomei şi a întăririi adevărurilor de credinţă, pentru că în această duminică Isus se arată înviat pentru a-l ridica pe Toma din îndoială, tristeţe şi ineficienţă apostolică, dar şi pentru a confirma şi întări nişte adevăruri deja împărtăşite.

Duminica aceasta se mai numeşte şi "Duminica Albă", pentru că în această zi botezaţii din Noaptea Învierii, dezbracă hainele albe pe care le-au îmbrăcat şi le-au purtat cu bucurie începând cu Botezul lor şi pe care nu întâmplător sau arbitrar le-au purtat timp de opt zile, nici mai mult şi nici mai puţin, pentru cifra opt fiind simbolul lui Dumnezeu şi al veşniciei, ei au primit şi şi-au mărturisit credinţa, că prin Botez au fost curăţiţi pentru vecie de păcatele lor, că vor învia şi vor trăi pentru veşnicie cu Dumnezeu şi că se vor bucura şi se vor mânca pentru veşnicie la ospăţul veşnic din paradis, locul unde nu mai este nici moarte, nici durere, nici lacrimi (cf. Ap 21,4).

Apoi duminica de astăzi se mai numeşte şi "Duminica Divinei Îndurări", zi cerută de însuşi Isus prin sfânta Fastina Kowalska (1905-1938), o călugăriţă poloneză, mistică şi vizionară, căreia Isus i s-a arătat şi i-a cerut cu insistenţă instituirea sărbătorii "Divinei Îndurări", prin care ni se cere să nu uităm niciodată mila lui Dumnezeu arătată faţă de noi oamenii păcătoşi în tot decursul istoriei, începând cu prima promisiune a "Mântuitorului născut de femeie" (cf. Gen 3,15; Gal 4,4), continuând îndurările divine arătate prin patriarhi, preoţi, profeţi şi regi; continuând cu Bunavestire a Mariei, cu Naşterea lui Isus la Betleem, cu predicile şi minunile lui; culminând apoi cu pătimirile, răstignirea şi moartea lui pe cruce şi culminând cu învierea lui în care se arată înfrângerea tuturor duşmanilor mântuirii noastre, cu deschiderea cerului prin înălţare sa la cer, prin trimiterea de la Tatăl a Duhului Sfânt spre recăpătarea vieţii şi ale celorlalte daruri pierdut prin păcat, şi nu în ultimul rând prin rămânerea lui Isus cu noi, până la sfârşitul lumii, prin Cuvânt şi prin Euharistie, unde sunt cuprinse şi rezumate toate "darurile îndurării sale divine" faţă de noi.

Revenind la timpul pascal în care ne aflăm şi la pericopa evanghelică pe care am citit-o (cf. In 20,19-31), facem următoarele reflecţii şi consideraţii: Dacă la începutul slujirii sale Isus s-a fost nevăzut timp de patruzeci de zile, fiind ispitit şi biruind duhul cel rău (cf. Mt 4,1-2), acum, la începutul gloriei sale, Isus se face iar nevăzut tot pentru patruzeci de zile, pentru a ne arăta că în starea de glorie este înconjurat şi slujit numai de duhuri bune. Deşi ar fi putut intra pe porţile paradisului deschise prin misterul său pascal, el a preferat să mai rămână fizic şi din iubire cu ucenicii săi şi cu noi toţi, încă 40 de zile, pentru a ne ridica, a ne întări şi a ne face capabili de mărturia cea mântuitoare (cf. Mt 10,32).

În duminica învierii, Toma lipsise de la strângerea împreună a ucenicilor (cf. In 20,24). De aceea, când ceilalţi ucenici i-au spus: "L-am văzut pe Domnul" (cf. In 20, 25), inima lui a rămas rece şi necredincioasă. Şi câţi copii ai lui Dumnezeu nu se privează cu uşurinţă de preţioasa strângere în jurul Domnului Isus, ... poate pentru că, în străfundul inimii lor, nu cred cu adevărat în prezenţa lui! Simbolic, Toma reprezintă rămăşiţa iudaică care mai târziu văzându-l îl va recunoaşte ca Mesia. Atunci ei vor întreba cu profetul: "Ce sunt rănile acestea în mâinile tale", iar el le va răspunde: "Am fost lovit şi am primit rănile în casa celor care spuneau că mă iubesc" (Zah 13,6)! Partea noastră cea mai bună din actuala perioadă până la venirea lui Isus de-a doua, este de a crede fără să fi văzut încă (cf. In 20,29), cum ne învaţă şi sfântul Petru în cea de-a doua lectură de astăzi (cf. 1Pt 1,8). Toate aceste lucruri au fost scrise, nu numai pentru a fi citite, ci pentru a fi crezute şi împlinite! Credinţa noastră, întemeiată pe Scripturi, trebuie să şi-l însuşească pe "Cel" care dă viaţa şi care este Fiul lui Dumnezeu cel viu (cf. In 20,31).

Isus, în mod pedagogic, şi-a amânat această nouă apariţie ca înviat, la opt zile de la înviere şi de la apariţiile din acea zi, pentru a le arăta discipolilor săi şi nouă care credem în el că nu a fost înviat la o viaţă la fel cu cea de mai înainte când conversa constant cu oamenii, ci a înviat la o altă viaţă care aparţine unei alte lumi şi ne vizitează vizibil numai din când, ca îngerii.

În ziua de Paşti Toma neglijase strângerea împreună cu ucenicii, strângere de la care Isus nu lipseşte niciodată (cf. Mt 18,20), strângere la care ucenicii primesc mereu bucuria şi puterea de a da mărturie, iar Toma rămăsese trist şi fără puterea de a mărturisi. Toma îi reprezintă simbolic, aşa cum spuneam mai sus, atât pe iudeii, cât şi pe ceilalţi oameni care auzind Evanghelia în timpul de acum nu au crezut, dar care vor crede abia în zilele din urmă, când bocind îl vor vedea (cf. Mt 24,30), sau dacă îl vor mai vedea venind cu slavă pe norii cerului (cf. 1Tes 4,17). De aceea, zice Isus: "Ferice de cei care au crezut fără să-l vadă", căci şi-au asigurat încă de pe acum gloria lui Isus (cf. 1Pt 1,8), umblă în bucurie şi speranţă şi au certitudinea învierii veşnic fericite (cf. In 20,29).

Reamintesc adevărul creştin care nu trebuie uitat sau neglijat de nimeni, anume că mântuirea este, a fost şi va fi mereu o lucrare divină-umană, în care Dumnezeu îşi are partea lui pe care omul nu o poate pune chiar dacă îşi jertfeşte viaţa, iar omul îşi are partea lui de care Dumnezeu nu scuteşte pe nimeni din cei care caută mântuirea lui, adevăr sintetizat de sfântul Augustin (354-430) în sintagma: "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine!" Dumnezeu şi-a făcut partea lui care este şi partea cea mai grea, imposibilă omului, jertfa Dumnezeului făcut om de la cruce, iar omul trebuie să-şi facă şi el partea lui în această lucrare, crezând, primind şi mărturisind şi altora ceea ce a făcut Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt pentru mântuirea lumii întregi. De aici şi porunca Domnului de după învierea sa: "Mergând în toată lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura! Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat" (Mc 16,15-16). De aici şi menţiunea expresă a evanghelistului: "Iar ei, plecând, au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau" (Mc 16,20).

Acum, în a opta zi de la înviere sau prima zi a săptămânii, Isus a înviat s-a arătat din nou în glorie, atât pentru a statornici prima zi a săptămânii ca noua zi de închinare "în duh şi adevăr" (cf. In 4,23-24), aşa cum a promis, zi care a fost imediat adoptată de apostoli (cf. Fap 20,7; Ap 1,10) şi de Biserica primară. De ce în a opta zi de la înviere? Pentru că cifra 8 fiind semnul grafic al divinităţii şi al infinitului, ne vorbeşte despre duminică ca despre un simbol al veşnicei sărbători cu Dumnezeu în bucurie, iar Euharistia celebrată mereu în Biblie în această zi, ne vorbeşte cel mai bine despre "Liturghia veşnică din paradis" (cf. Evr 8,1; 10,1; Ap 21,1), unde ne vom împărtăşi cu "vinul cel nou al împărăţiei cerurilor" (cf. Mt 26,29; Mc 14,25; . De aici şi vorba de duh: "Cum ţi-a fost duminica, aşa îţi va fi şi veşnicia!" Apoi Isus s-a arătat în a opta zi pentru a-l ridica şi pe Toma, aceasta fiind şi ultima zi a "Sărbătorii Azimilor". Această acţiune a lui Isus vrea să ne fie semn şi învăţătură că Dumnezeu foloseşte şi va folosi şi ultima clipă posibilă pentru a-l ridica şi a-l mântui pe omul căzut.

Apoi pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre faptul că Isus a intrat la ucenicii cuprinşi de frica iudeilor, prin "uşile încuiate". După înviere pentru Isus şi pentru orice om înviat nu mai sunt bariere de netrecut. Trecând peste orice barieră a lumii, Isus nu sparge nimic, aşa cum lumina şi căldura soarelui nu sparg geamul prin care trec, aşa cum Isus atât la zămislirea sa cât şi la naşterea nu a deranjat fecioria Mariei. Toate aceste relatări şi imagini, "naştere virginală" şi "trecerea prin uşile încuiate" rămase intacte, sunt o profeţie despre modul lui Isus de a intra în sufletele oamenilor închise faţă de credinţă, fără să le bruscheze şi fără să le provoace daune.

Isus înviat a trecut prin uşile încuiate ale ucenicilor de frica iudeilor şi a stat în picioare înaintea lor, simbolul "depăşirii", prin el, a oricărei "frici umane" şi al rămânerii în picioare în orice situaţie dificilă. Apoi a stat în picioare în mijlocul lor şi a celebrat Euharistia cu azime şi vin, în această ultima zi a sărbătorii azimelor la evrei, pentru a întări şi confirma că Euharistia se va celebra până în ultima zi numai cu vin şi azime, după rânduiala lui Melchisedec (cf. Gen 14,18), căci pâinea cu drojdie, este simbolul păcatului (cf. 1Cor 5,7), aici în picioare, dincolo aşezat de-a dreapta Tatălui.

Venind în mijlocul ucenicilor Isus i-a salutat cu salutul adus de îngeri de la Dumnezeu la naşterea sa: "Pacea să fie cu voi" (cf. Lc 2,14; In 20,21)! Care pace? Pacea lui Dumnezeu obţinută prin jertfa crucii lui! Iată într-un salut întreaga lucrare a mântuirii! Cu acest salut ne întâmpină pe noi episcopul la celebrările euharistice, episcop care în simbolizează pe Cristos, care face prezent între noi prezenţa şi salutul său. Preoţii, slujitorii Domnului, care lucrează tot "în persoana lui Cristos", spun: "Domnul să fie cu voi", adică să fie cu noi Isus cel care a realizat mântuirea noastră la cruce, care a făcut pace între noi şi Dumnezeu, care ni l-a trimis pe Duhul Sfânt de la Tatăl, Duh Sfânt spre iertarea păcatelor, Duh Sfânt spre facerea Euharistiei ca "medicament spre înviere şi spre nemurire", dar şi spre împărtăşire Duhului, Duh Sfânt fără de care nu se pot celebra sacramentele, Duh Sfânt spre unirea inimilor a celor care formează Biserica şi Duh Sfânt spre învierea împreună cu Isus, Duh Sfânt spre deschiderea paradisului cel fără lacrimi şi durere şi spre împărtăşirea gloriei divine (cf. Ap 21,4).

Isus care nu va rupe trestia frântă şi nu stinge fitilul care abia mai fumegă (cf. Is 42,3), Isus Păstorul cel bun, păstor bun care adună ceea ce a fost risipit (cf. Ez 34,16; In 10,15-16), Isus care poartă neputinţele celor slabi (cf. Is 53,4; Rom15,1-2) se îndreaptă spre Toma "viteazul căzut" şi-l cheamă să-i atingă rănile glorioase şi trupul înviat ca să nu mai fie necredincios împăratului noii împărăţii, infinit mai bună decât cea pe care o aştepta el. Toma îl atinge şi exprimă cea mai puternică credinţă în Isus cel înviat spre mântuirea şi slava noastră veşnică: "Domnul meu şi Dumnezeu meu!" (Înviatul meu glorios, Dumnezeul meu, Stăpânul meu mare) (In 20,28). Să nu fim nicicând necredincioşi, căci, dacă suntem necredincioşi, suntem fără Cristos, fără har, fără speranţă, fără bucurie, fără putere, fără mărturisire şi fără mântuire; dar să spunem cu Toma cel ridicat: "Domnul meu şi Dumnezeu meu!" şi cu tatăl copilului vindecat: "Cred, Doamne, ajută-i necredinţei mele" (cf. Mc 9,24). Căci Isus laudă credinţa celor care nu l-au văzut: "Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!" Fără să-l fi văzut pe el, slava lui, fericirea lui, paradisul lui (cf. In 20,29).

Prima lectură ni-i prezintă pe apostoli şi creştinii de la început întâlnindu-l zilnic pe Cristos în noul său mod de prezenţă de după înviere, în Cuvânt şi în Euharistie, în rugăciune şi dragoste neprefăcută, în ceilalţi ucenici şi fraţi, unde întăriţi de Cristos, fac partea de lucrare ce li se cuvine: cred în Isus, primesc mântuirea lui Isus, respectă rânduielile lui Isus, trăiesc în comun prin Cristos, şi dau mai departe mântuirea lui Isus mărturisindu-l prin fapte şi cuvinte (cf. Fap 2,42-47), rechemând memoria psalmistului care spune: "Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui" (Ps 118,1)! Într-adevăr, aşa cum ne spune sfântul Petru în a doua lectură (cf. 1Pt 1,3-9), toate binecuvântările noastre se datorează milostivirii lui Dumnezeu, nu meritelor noastre, iar învierea lui Isus Cristos din morţi fiind temelia speranţei noastre. Ţara Canaanului, unde curge lapte şi miere, nu era decât o simplă umbră în comparaţie cu ceea ce ne-a dat Isus prin înviere. Moştenire paradisului nu este achiziţia noastră, ci darul Tatălui nostru, nu este o plată pe care o merităm, ci efectul harului, care ne face mai întâi copii adoptivi şi apoi ne stabileşte această moştenire aleasă.

Să spunem şi noi începând măcar de astăzi înainte, împreună cu sfânta Fastina Kowalska (1905-1938), călugăriţa poloneză: "Isuse, mă încred în tine!" Amin.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la Noaptea Învierii Domnului nostru Isus Cristos - Anul A - 2020

"Nu vă temeţi! Ştiu, îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat, precum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut. Mergeţi îndată şi spuneţi ucenicilor săi: a înviat din morţi şi merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea" (Mt 28,5-7).

După crâncena bătălie şi după extraordinara victorie a lui Isus din Vinerea Mare şi Sfântă, de pe Calvar - victorie prefigurată în Vechiul Testament de victoria lui Abraham asupra a celor cinci regi care i-au răpit şi jefuit nepotul de pe frate, Lot, victorie prin care l-a eliberat pe acesta împreună cu norodul şi bunurile lui (cf. Gen 14,1-16) - victorie a lui Isus pentru noi, fraţii săi, care de mii de ani am fost răpiţi împreună cu dragii noştri şi cu toate bunurile noastre şi aşteptam eliberarea şi victoria lui Mesia promisul (cf. Gen 3,15) asupra regilor răului, asupra celor mai teribili duşmani ai noştri: păcatul, diavolul, lumea şi moartea şi aliaţii lor, duşmani care au folosit ca şi împotriva lui Isus cele mai cumplite arme: "cuie, lance, cruce, ucigaşe scule, dornice de sânge, crude, nesătule", cum spune un imn creştin, ucigaşe scule care să fie zdrobite împreună cu cei care le foloseau, exact ca la victoria lui Ghedeon (o prefigurare a lui Isus) asupra nelegiuiţilor regi din Madian (cf. Jud 7,19-25; Is 9,4), astăzi, la trei zile de după memorabila victorie a lui Isus de pe Calvar asupra vrăjmaşilor noştri, încep să se arate primele semne ale eliberării noastre realizate de Isus. Iar primul semn binecuvântat al acestei mari victorii a fost îngenunchierea morţii şi ai aliaţilor ei, din ale căror sofisticate mreje ne-a eliberat Isus mântuitorul, prin moartea şi învierea sa, aşa cum anunţase el însuşi cu mult înainte (cf. Mc 8,31; 9,31; 10,34), aşa cum prefigurase el atunci când a înviat: pe fiica lui Iair (cf. Mc 5,41-42), pe tânărul din Naim (cf. Lc 7,13-15) şi pe Lazăr din Betania (cf. In 11,43-44), aşa cum anunţase şi profeţii cu veacuri înainte (cf. Is 26,19; Ez 37,1-11; Os 6,2).

Ca o încurajare pentru noi, oamenii, care am fost stăpâniţi până la evenimentele Calvarului de aceşti teribili şi cruzi duşmani, imediat după victoria sa sau, mai bine zis, concomitent cu victoria sa, cu moartea sa, Isus a eliberat din moarte mai multe trupuri ale drepţilor, probabil a acelora cu mare credibilitate la popor, care s-au arătat mărturisind despre victoria lui Isus asupra morţii în cetatea Ierusalimului (Mt 27,52). Aceşti înviaţi credibili pot fi socotiţi în primul rând ca nişte prime trofee ale lui Isus înviat şi apoi ca o prefigurare a fericitei învierii finale a drepţilor de la venirea sa de-a doua pe norii cerului, când împreună cu Isus vor intra în cetatea Noului Ierusalim, în cetatea de aur şi smaralde a paradisului (cf. Ap 21,18-21).

Am să citez acum dintr-o veche predică al unui predicator anonim, text care se găseşte în Breviarul preoţilor, text care redă magistral ceea ce au însemnat pătimirile, moartea şi învierea lui Isus pentru noi, oamenii: "Fiul lui Dumnezeu a murit în trup şi a coborât să zdruncine împărăţia iadului (cf. 1Pt 3,18-19). Desigur, el merge să-l caute pe primul părinte, ca pe oaia rătăcită (cf. Lc 15,3). Vrea să coboare ca să-i viziteze pe cei care stau în întuneric şi în umbra morţii (cf.?Lc 1,79). Dumnezeu şi Fiul său merg să-i elibereze din suferinţe pe Adam şi Eva care se află în închisoare. Domnul a intrat la ei purtând armele victorioase ale crucii. Imediat ce Adam, primul părinte, l-a văzut, bătându-şi pieptul de uimire, a strigat tuturor şi a zis: "Domnul meu să fie cu toţi". Iar Cristos, răspunzându-i lui Adam, a zis: "Şi cu duhul tău". Şi luându-l de mână, l-a scuturat, spunând: "Trezeşte-te, tu care dormi, şi ridică-te dintre cei morţi, iar Cristos te va lumina (Ef 5,14). Eu sunt Dumnezeul tău, care pentru tine am devenit fiul tău; care pentru tine şi pentru aceştia, care s-au născut din tine, vorbesc acum şi în puterea mea le poruncesc celor care erau în închisoare: Ieşiţi! Celor care erau în întuneric: Fiţi luminaţi! Celor care erau morţi: Înviaţi!

Ţie îţi poruncesc: Trezeşte-te, tu, care dormi! Într-adevăr, eu nu te-am creat pentru ca să rămâi prizonier în iad. Învie din morţi. Eu sunt viaţa celor morţi. Învie, lucrare a mâinilor mele! Învie, figură făcută după chipul meu! Învie, să ieşim de aici! Într-adevăr, tu în mine şi eu în tine (cf. In 17,21.23), suntem o natură unică şi nedespărţită. Eu, Dumnezeul tău, pentru tine m-am făcut fiul tău. Eu, Domnul, pentru tine am îmbrăcat natura de slujitor. Eu, care stau deasupra cerurilor, pentru tine am venit pe pământ şi sub pământ. Pentru tine, omule, am devenit om asemenea omului, dar apoi am devenit liber între cei morţi. Pentru tine, care ai ieşit din grădina paradisului pământesc, am fost trădat într-o grădină şi dat în mâinile iudeilor, şi într-o grădină am fost pus pe cruce.

Priveşte pe faţa mea scuipăturile pe care le-am primit pentru tine, pentru a te putea aduce înapoi la acel prim suflu vital! Priveşte pe obrajii mei palmele, suportate pentru a reface frumuseţea ta pierdută, după chipul meu! Priveşte pe spinarea mea biciuirea suferită pentru a elibera umerii tăi de povara păcatelor tale! Priveşte mâinile mele pironite pe lemn pentru tine, care odinioară ţi-ai întins în mod greşit mâna spre pom! Am murit pe cruce şi suliţa a pătruns în coasta mea pentru tine, care ai adormit în paradis şi ai făcut să iasă Eva din coasta ta. Coasta mea a vindecat durerea coastei tale. Somnul meu te va elibera de somnul iadului. Suliţa mea a blocat suliţa care era îndreptată împotriva ta.

Ridică-te, să mergem de aici! Duşmanul te-a făcut să ieşi din pământul paradisului. Eu însă nu te mai aşez înapoi în acea grădină, ci te aşez pe un tron ceresc. Ţi-a fost interzis să atingi pomul simbolic al vieţii, dar eu, care sunt viaţa, îţi dau ceea ce sunt. Am pus heruvimi care, ca nişte slujitori, să te păzească. Acum fac în aşa fel încât heruvimii să te adore aproape ca pe Dumnezeu, deşi nu eşti Dumnezeu. Tronul ceresc este gata, sunt gata şi la ordine slujitorii, sala este pregătită, masa este întinsă, locuinţa veşnică este împodobită, casele de fier sunt deschise. Cu alte cuvinte, este pregătită pentru tine împărăţia cerurilor, dinaintea veacurilor".

Iar lecturile biblice din această "Noapte luminată", de la sfânta Liturghie, care ne prezintă mesajul învierii lui Isus, întrec cu mult aceste cuvinte minunate al predicatorului anonim de la începutul creştinismului. Isus înviat alături de primii drepţi de la moartea sa (cf. Mt 27,52-53), ca pot fi privite ca prime "trofee", dar care în esenţă sunt "pârga învierii fericite al tuturor ucenicilor săi" (cf. 1Cor 15,20), au trezit din somnul morţii: şi pământul adormit care a tresărit, căci a venit primăvara spirituală cu florile şi cântările ei; şi pietrele s-au despicat ca semn al inimilor împietrite care se vor muia, se vor converti (ca centurionul); şi mormintele drepţilor care s-au deschis ca semn al învierii tuturor aleşilor; şi perdeaua templului care s-a rupt ca semn al deschiderii templului ceresc pentru toţi ucenicii lui Isus care vor fi făcuţi noii preoţi ai Domnului şi vor intra în paradis; şi soarele care parcă şi-a pus mâna la ochi ca să nu fie orbit de strălucita victorie a lui Isus de la moartea şi învierea sa şi de strălucirea fără seamăn celor mântuiţi (cf. Mt 27,51-54).

Deci, Biserica, propunându-ne în această "Noapte preasfântă" şapte lecturi biblice din Vechiul Testament, mai multe ca de obicei, prin numărul lor de şapte ne prezintă învierea Domnului nostru Isus Cristos, ca semnul împlinirii şi desăvârşirii speranţei şi a aşteptării învierii a tuturor oamenilor din vechime; iar prin adăugarea unei lecturi din Noul Testament (pe lângă cea a Evangheliei învierii Domnului), lectură care împreună cu cele şapte, fac opt (8), opt fiind simbolul plinătăţii şi semnul grafic al infinitului, Biserica mai spune că învierea lui Isus este semnul împlinirii, infinităţii şi al depăşirii prin puterea lui Dumnezeu chiar şi a celor mai îndrăzneţe speranţe şi aşteptări, "mai presus decât putem noi să cerem sau să gândim, prin puterea cu care lucrează în noi", cum spune sfântul Paul (Ef 3,20).

Astfel: prin descrierea creaţiei lui Dumnezeu de la început, prin iubire (cf. Gen 1,1-2,2), Biserica a voit să ne vorbească nouă despre "noua creaţie" care a început prin învierea lui Isus.

Prin ascultarea lui Abraham până la a-şi sacrifica unicul fiu, dar fiu care va rămâne viu prin grija sa (cf. Gen 22,1-180, Biserica a voit să ni-l prezinte pe Isus, adevăratul Fiul unic al lui Dumnezeu, care după ce a fost oferit pe altar, a rămas viu prin învierea din morţi, spre fericirea noastră.

Prin eliberarea poporului evreu din robia egipteană realizată de Dumnezeu prin Moise (cf. Ex 14,15-15,1), Biserica a voit să ne spună că adevărata eliberarea de toţi duşmanii, a realizat-o Dumnezeu, prin Cristos, învingătorul morţii şi al tuturor duşmanilor noştri.

Prin mângâierea pe către Dumnezeu o promite celor săraci şi oropsiţi de duşmani (cf. Is 54,5-14), Biserica a voit să ne prezinte învierea lui Isus ca pe adevărata iubire şi eterna mângâiere divină.

Prin grâul, laptele, vinul şi iertarea promise gratuit de Dumnezeu vechiului popor ales (cf. Is 55,1-11), Biserica vrea să ne spună că aceste daruri promise le-am primit deja noi, creştinii, care prin învierea lui Cristos prin care ni s-au deschis porţile ospăţului veşnic din paradis.

Prin stelele care strălucesc şi împlinesc fericite voinţa lui Dumnezeu (cf. Bar 3,9-15.32 - 4,4), Biserica ne spune că prin ele au fost prefiguraţi credincioşii care înviaţi împreună cu Isus, cu adevărat strălucesc şi împlinesc voinţa lui Dumnezeu, atât pe pământ, cât şi în veşnicie.

Prin stropirea cu apă curată spre purificare, spre dobândirea unei inimi noi şi a unei patrii noi (cf. Ez 36, 16-28), Biserica a voit să ne spună că am fost prefiguraţi noi, cei care prin Botez suntem acum purificaţi, înnoiţi cu inima şi transferaţi prin moartea şi învierea lui Isus, în patria veşnică a paradisului.

Prin promisiunea învierii tuturor celor care cred în Cristos şi prin chemarea de a murit pentru păcat şi de a fi vii pentru Dumnezeu (cf. Rom 6,3-11), Biserica ne prezintă programul de viaţă a celor aleşi.

Prin femeile sfinte şi prin apostolii Domnului, Biserica ne spune că şi noi am mers la mormântul gol al lui Isus, mărturie vie a învierii lui, şi că şi noi am fost întâmpinaţi de acelaşi înger care şi nouă ne-a vorbit: "Nu vă temeţi! Ştiu, îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat, precum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut. Mergeţi îndată şi spuneţi ucenicilor săi: a înviat din morţi şi merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea" (Mt 28,5-8).

Aşa cum ele au părăsit mormântul în grabă, cuprinse de teamă şi bucurie mare şi au alergat să dea de ştire ucenicilor lui, tot astfel şi noi, când vom merge acasă de la mormântul lui Isus înviat, unde am văzut "minunea minunilor", învierea lui Isus şi învierea celor credincioşi împreună cu el, şi în tot drumul vieţii noastre să vestim fără încetare tuturor oamenilor spre convertire şi credinţă, realitatea învierii lui Isus şi a noastră, a bucuriei lui Isus şi a noastră. Şi ca să simţim deja parfumul "vinului nou din împărăţia sa" (cf. Mc 14,25; Lc 22,18), şi apoi ca să fim credibili în faţa semenilor noştri, care nu-l ştiu sau l-au uitat pe Cristos, să ne curăţim fiinţa de orice iz al păcatului, care aici, pe pământ, acoperă parfumul speranţei învierii.

Un miner, plin de praf şi miros de cărbuni, se întorcea obosit într-o sâmbătă seara acasă. Pe drum s-a oprit la un prieten pe care îl ştia că are un vin bun ca să ia o sticlă pentru a se bucura cu soţia şi familia lui. Prietenul îi aduce un vin bun, dar lui i se părea că are un iz; îi mai aduce un sortiment, dar şi acesta are un iz; şi-i mai aduce un sortiment, dar şi acesta i se părea la fel. Atunci când prietenul îi mirosi pielea şi hainele de pe el, a simţit exact izul pe care el îl invoca la vin. Şi i-a spus: "Prietene, dacă vrei să simţi parfumul şi gustul plăcut al vinului meu, du-te mai întâi schimbă-ţi hainele şi spală-ţi fiinţa, numai atunci îţi vor dispărea obiecţiile!"

Să ne schimbăm viaţa şi să ne curăţim fiinţa de orice iz al păcatului, căci numai atunci vom putea simţi parfumul sărbătorilor Învierii Domnului şi tot numai atunci mărturia noastră va deveni credibilă în faţa semenilor! Cristos a înviat şi a rămas mereu cu noi!

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la Vinerea Mare şi Sfântă - Anul A - 2020

Is 52,13-53,12; Ps 31; Evr 4,14-16;5,7-9; In 18,1-19,42

"Cristos s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta, şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume" (Fil 2,8-9).

Biserica Catolică celebrează astăzi Vinerea Mare şi Sfântă, zi când admiră strategia desăvârşită de luptă a lui Isus contra duşmanilor mântuirii noastre, strategie care constă în "ascultarea şi fidelitatea desăvârşită a lui Isus faţă de Tatăl ceresc până la moartea pe cruce" (Fil 2,8); dar şi zi când Biserica celebrează şi cea mai răsunătoare dintre victoriile auzite vreodată în univers, victoria lui Isus, asupra celor mai teribili şi neînfrânţi duşmani până la el: păcatul, lumea, diavolul şi moartea, care ne stăpâneau cu o feroce cruzime, victorie care a eliberat cea mai numeroasă mulţime de sclavi văzută vreodată sub soare: oameni vii şi răposaţi, animale, vegetaţie, ape, munţi, câmpii, întreg pământul, întreg universul, cu un cuvânt întreaga creaţie pe care Dumnezeu o pusese sub administraţia omului (cf. Gen 1,26; Ps 8,8).

Diavolul care a inventat şi a experimentat în propria-i fiinţă veninul celei mai teribile otrăvi din univers (cf. Is 14,12-15), otrava păcatului, a venit cu ea şi la omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), la omul destinat părtăşiei veşnice cu Dumnezeu la infinitul număr de bunuri şi bucurii ale paradisului (cf. 1In 3,2), şi prin înşelăciune i-a strecurat în suflet această otravă (cf. Gen 3,1-7), făcându-l astfel să cadă: din abundenţă divină în goliciune, din zâmbet în lacrimi, din bucurie în durere, din odihnă în trudă, din viaţă în moarte, din veşnicie în neant (cf. Gen 3,17-19)... şi împreună cu el să cadă sub stăpânirea diavolului şi a morţii şi întreaga creaţie încredinţată lui spre administraţie (cf. Lc 4,6).

În faţa durerii şi tristeţii universale provocată de diavol, "îngerul cel răzvrătit" care şi-a dorit să fie egal cu Dumnezeu în mărire (cf. Is 14,13-14), dar care a ajuns în iad (cf. Mt 25,41), Dumnezeu a intervenit plănuind pentru om şi pentru întreg universul căzut, o glorie şi o fericire cu mult mai mare decât cea dinainte de păcat, glorie şi fericire veşnice ce avea să le realizeze prin "cele două braţe ale sale", Isus şi Duhul Sfânt, după exprimarea metaforică a sfântului Irineu din Lyon (130-202). După o pregătire prealabilă a omului şi a universului căzut, Dumnezeu la "plinirea timpului" şi-a pus "braţele la treabă" şi i-a trimis pe Isus şi pe Duhul Sfânt, ca împreună cu el să rezolve problema, pe unica cale rămasă după păcat, suferinţa şi moartea lui Isus, suferinţa şi moartea lui Mesia cel promis, vestit, prefigurat (cf. Is 52,13-53,12; Ps 31,12-13) şi născut din femeie la plinirea vremii" (Gal 4,4).

Evanghelia de astăzi surprinde "vârful acestei confruntări" dintre Isus şi diavol, unde datorită "strategiei divine" Isus "pare" înfrânt, dar este biruitor chiar de la început, iar diavolul, deşi se arată lumii ca victorios, este biruit chiar de la început.

Aşa cum căderea omului şi a universului creat a început într-o grădină, "Grădina Edenului" (cf. Gen 3,1-7), lupta victoriei trebuia să înceapă tot într-o grădină, "Grădina Măslinilor" (cf. In 18,1). Aşa cum căderea s-a făcut printr-un pom, "pomul cunoştinţei binelui şi răului" (cf. Gen 2,9), tot printr-un pom trebuia să ne vină şi victoria, "pomul crucii" (cf. In 18,16-17). Aşa cum diavolul a făcut un "plan de pierzare" pentru oameni (cf. Înţ 2,24), Dumnezeu şi-a făcut un "plan de salvare" pentru oameni (cf. Ef 3,11; Ap 17,17), planuri care în funcţie de rezultat vor arătă superioritatea şi puterea autorului.

Conform planului diavolului a existat o acţiune şi conform planului lui Dumnezeu a existat o altă acţiune. Iată aceste planuri şi acţiuni în confruntare directă, planuri ce sunt meditate de noi şi la devoţiunea "Calea crucii": Conform planului satanei, noi trebuia să fim judecaţi şi condamnaţi pentru păcatul nostru, dar Dumnezeu a voit ca Isus a voit să fie judecat şi condamnat el (cf. In 18,10); noi trebuia să fim loviţi şi să purtăm crucea păcatelor, dar Dumnezeu a voit ca Isus să fie lovit şi să poarte el crucea păcatelor noastre (cf. Is 53,5); noi, cu familia şi prietenii noştri trebuia să suportăm ruşinea şi durerea crucii, dar Dumnezeu a voit ca Isus, cu mama lui şi cu prietenii săi, să suporte ruşinea şi durerea crucii (cf. In 19,25; Mt 27,32); noi trebuia să cădem zdrobiţi de povoara crucii şi să ni se plângă de milă, dar Dumnezeu a voit ca Isus să cadă sub povoara crucii şi să i se plângă lui de milă în locul nostru (cf. Lc 23,28); noi trebuia să stăm goi în faţa lui Dumnezeu şi a universului în urma păcatului (cf. Gen 3,7), dar Dumnezeu a voit ca Isus să-şi asume goliciunea şi ruşinea noastră (cf. In 18,22-24); noi trebuia să fim pironiţi pe cruce şi în loc de apă să ni se dea fiere amară şi oţet acru ca să murim mai repede, dar Dumnezeu a voit ca Isus să fie pironit, să fie adăpat el cu fiere şi oţet şi să moară el mai repede pentru noi (cf. In 18,29-30), fapt care l-a mirat pe Pilat (cf. Mc 15,44); noi trebuia să stăm goi şi morţi pe cruce, ca privelişte pentru cer şi pământ a ceea ce înseamnă răutatea păcatului, dar Dumnezeu a voit ca Isus să îndure această ruşine cosmică în locul nostru, pentru a ne atrage mântuirea (cf. 1Cor 4,9); noi trebuia să fim coborâţi de pe cruce pentru a fi înmormântaţi pentru veşnicie, dar Dumnezeu a voit ca Isus să fie coborât până în mormânt, spre durerea mamei sale Maria şi a prietenilor săi, ca să ne poată cuprinde cu jertfa sa mântuitoare pe toţi cei pierduţi de deasupra pământului şi pe cei de sub pământ şi să ne conducă la învierea din morţi (cf. Os 6,2; Lc 24,46).

Păcatul a fost al nostru, dar nu noi am fost cei care am suferit, ci Slujitorul nevinovat. Aceasta a fost voinţa lui Dumnezeu ca în locul nostru să sufere şi să moară Slujitorul său. Dreptatea divină pentru noi se numeşte, "milostivire".

Dacă vom urmări pătimirile Domnului relatate de evanghelişti, vom constata că şi ultimele cuvinte ale lui Isus faţă de noi, păcătoşii, au fost tot cuvinte de iubire şi de speranţă. Au fost şapte pentru a ilustra plinătatea mântuirii de la cruce. Iată, aceste cuvinte:

- "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46) - ne ajută să înţelegem răutatea păcatului care l-a făcut pe Tatăl ceresc să-şi întoarcă faţa chiar de la Fiul său prea iubit care purta păcatul nostru pe cruce. Sfântul Toma din Villanova (1488-1555) ne spune că un suflet în stare de păcat este urât ca un diavol.

- "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac" (Lc 23,34) - înţelegem că nici un om şi nici un păcătos nu este exclus de la harul mântuirii. Sutaşul de sub cruce nu a ştiut ce face răstignindu-l pe Isus, până n-a văzut că la moartea Domnului, pietrele au crăpat, pământul s-a cutremurat şi soarele şi-a ascuns faţa, adică natura neînsufleţită este mai sensibilă decât el (cf. Mt 27,54). După rugăciunea lui Isus s-a convertit şi s-a mântuit.

- "Astăzi vei fi cu mine în paradis" (Lc 23,43) - cuvintele adresate de Isus tâlharului din dreapta crucii ne întăresc şi ne confirmă speranţa că prin Cristos orice păcătos care se căieşte poate ajunge în paradis. Tradiţia ne spune că la moartea lui Isus crucea tâlharului împietrit s-a depărtat de Isus, iar crucea tâlharului căit s-a apropiat. Totul depinde de atitudinea noastră faţă de Isus.

- Femeie, iată fiul tău! Fiule, iată mama ta" (In 19,26-27) - ne oferă bucuria de a şti că formăm un nou popor ales de mântuiţi sub ocrotirea celei mai duioase mame care au existat vreodată, mama lui Isus.

- "Mi-e sete" (In 19,28) - ne ajută să înţelegem că nu setea trupească îl mistuia pe Isus pe cruce, ci setea de sufletele oamenilor pe care îi vrea lângă el pentru a le da fericirea sa divină. Da, lui Isus îi este mereu sete de sufletele oamenilor şi de iubirea lor. Îl vom lăsa oare să sufere de această sete mistuitoare?

- "Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu" (Lc 23,46) - ne ajută să înţelegem că numai făcând voinţa lui Dumnezeu până la moarte, putem ieşi biruitori din viaţă şi să ajungem în fericirea lui Dumnezeu, Moise s-a supus voinţei lui Dumnezeu de a nu intra în Canaanul pământesc, de aceea l-am văzut strălucitor lângă Isus pe Muntele Tabor.

- "S-a săvârşit" (In 19,30) - ne ajută să înţelegem că numai fidelitatea faţă de Dumnezeu până la sfârşit ne deschide calea spre înviere şi spre paradis. În fila de calendar din ziua de astăzi, 10 aprilie 2020, ni se vorbeşte despre doi nobili creştini arestaţi pentru credinţa lor în Persia anului 376. Cel numit Nersan, văzând chinurile cedează, iar cel numit Bademus rămâne statornic până la sfârşit şi primeşte în credinţă martiriul şi mântuirea.

Lectura a doua ne spune astăzi că Isus pentru faptul că a împărtăşit în totalitate suferinţele noastre la cruce (cf. Evr 4,15), el ştie să compătimească slăbiciunea noastră. Ni s-a făcut aproape pentru ca să ne apropiem cu încredere deplină de el şi de Tatăl, Dumnezeul milostivirii şi al harului, care ne oferă ajutorul necesar în orice moment greu (cf. Evr 4,16) şi pentru ca în locul întunericului durerii să strălucească măreţia, înţelepciunea şi providenţa sa. Din apa şi sângele izvorâte din coasta străpunsă a lui Isus îşi are originea Biserica, care, regenerată prin Botez şi hrănită cu Euharistia, va celebra paştele adevăratului Miel (cf. In 19,33; Ex 12, 46), aici şi în eternitate (cf. In 19,30).

Astăzi la crucea lui Isus ne convingem că Dumnezeu nu ne-a iubit în glumă. Dar în acelaşi timp învăţăm răutatea păcatului care a necesita moartea în chinuri a Fiului lui Dumnezeu. De aceea, sfântul Ioan Crizostom (347-407) şi apoi sfântul Dominic Savio (1842-1857) şi-au luat ca deviză în viaţă: "Mai degrabă moartea decât păcatul!" Şi, chiar dacă am păcătuit, să ştim că avem un mijlocitor la Tatăl şi că sângele lui Cristos ne curăţă de orice păcat (cf. 1In 1,7).

Oamenii care veneau de la moartea lui Isus vorbeau unii cu alţii despre Isus. Şi noi trebuie să vorbim despre Isus dacă vrem să ne mântuim (cf. Mt 10,32-33). Dar cum? Pornind de la pătimirile sale mântuitoare. Sfântul apostol Paul, la Atena, a vorbit şi el despre Isus, dar a vorbit trecând direct la înviere. Nu numai că nu s-au convertit mulţi, dar l-au luat şi în râs (cf. Fap 17,16-34). Şi-a dat imediat seama că a greşit vorbind despre Isus şi sărind peste pătimirile sale. De aceea, mergând la Corint a început predica despre Isus, pornind de la pătimirile sale iubitoare pentru mântuirea păcătoşilor pierduţi (cf. 1Cor 1,23-24). Rezultatul? Oamenii de acolo, mai ataşaţi de idoli ca la Atena, l-au primit bine şi s-au convertit în masă. Nimic nu mişcă mai mult sufletele păcătoşilor ca pătimirile iubitoare ale lui Isus faţă de ei. Să facem apostolat între oamenii de mântuit pornind de la pătimirile lui Isus din dragoste pentru noi şi pentru împlinirea voinţei Tatălui!

Încheiem cu psalmistul şi spunem: "Dar eu mă încred în tine, Doamne, Tu eşti Dumnezeul meu, soarta mea este în mâinile tale. Scapă-mă din mâinile duşmanilor mei şi de cei care mă urmăresc! Fă să strălucească faţa ta peste slujitorul tău, mântuieşte-mă în îndurarea ta" (Ps 31,15-17)! Amin.

Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la solemnitatea Joia Mare - Anul A - 2020

Ex 12,1-8.11-14; Ps 116; 1Cor 11,23-26; In 13,1-15

"Isus iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (In 13,1).

Începem cu această zi de Joia Mare ceea ce numim încă de la începutul Bisericii "triduum-ul pascal", adică zilele pătimirii, morţii şi învierii lui Isus, zi în care Isus instituie taina Preoţiei şi taina Euharistiei. În fiecare din aceste sacramente trebuie să-l recunoaştem pe Cristos care realizează mântuirea noastră.

Pe pământ bântuia de multă vreme pandemia mortală a păcatului provocată de diavol, pandemie mult mai periculoasă ca aceasta de "coronavirus" de acum, căci pandemia păcatului ucide şi trupul, şi sufletul. De aceea, Dumnezeu l-a promis şi l-a trimis pe Isus în lume ca să rezolve problema. Făcând o paralelă, dar păstrând proporţiile, între pandemia păcatului şi pandemia "coronavirus", spunem că pentru a putea trece cu bine peste pandemie mortală a păcatului, avem şi noi nevoie, ca la "coronavirus", de "oxigen" şi de "hrană" care să ne ţină în viaţă. De aceea, Sfatul divin, a găsit cu cale ca Isus să ne dea "Duhul său ca să respirăm viaţa" (cf. Mt 26,50) şi "trupul şi sângele său care să ne întreţină viaţa" (cf. In 6,55).

Dar ca aceste mijloace de vindecare şi de viaţă să ne fie comunicate, avem nevoie de mijloace şi de oameni, de aceea Dumnezeu înainte de a ne trimite oxigenul, hrana şi medicamentele (Euharistia), ne-a dat "medicii şi aparatura" (Preoţia). De aceea în Joia Mare se celebrează două sfinte Liturghii, una de instituire a Preoţiei şi una de instituire a Euharistiei. De aceea, aşa cum dacă cineva refuză aparatele şi hrana şi aerul care vin prin ele, refuză însăşi viaţa, tot astfel cine refuză tainele Preoţiei şi Euharistiei, refuză viaţa divină dată de Dumnezeu.

Dacă mai voim încă o comparaţie lămuritoare cu privire la taina Preoţiei instituită astăzi, preoţii pot fi comparaţi cu "mlădiţele" (metafora biblică folosită de Isus, în Ioan 15,5, pentru a-i desemna pe ucenicii săi buni), mlădiţe care poartă seva vieţii de la rădăcină (Dumnezeu), la "ciorchinii aurii, mari şi gustoşi", ciorchini care sunt iarăşi o imagine metaforică, a ceea ce trebuie să fim şi noi, creştinii, căci seva vieţii pe care o aduc "mlădiţele" până la noi, nu numai că este arhisuficientă, dar este şi de cea mai bună calitatea, chiar dacă adesea aceste "mlădiţe" (preoţii) cam prăfuite de intemperii şi de duşmani, pe deasupra. Să nu uităm să preţuim preoţii prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră şi să ne rugăm pentru ei. Dar, grija noastră cea mare trebuie să fie aceea de a nu rodi ciorchinii seci sau acri, ciorchini de care se plânge Domnul, referitor la vechiul său popor (cf. Is 5,4).

Dar Isus mai face astăzi ceva pentru noi, ceva ce nu a mai putut face nimeni altcineva până la el, spală picioarele ucenicilor pentru a-i face vrednici de participa curaţi la cele două taine, Preoţia şi Euharistia (cf. In 13,4-5), prefigurând şi prefaţând în acelaşi timp sacramentul Iertării, sacrament pe care îl va institui după învierea sa din morţi, când ni-l va da pe deplin pe Duhul Sfânt, rodul Misterului său Pascal (cf. In 20,22-23), sacrament, unde tot el, tot până la sfârşitul lumii şi tot prin mâinile preoţilor, ne va curăţa de toate întinările noastre de după Botez, pentru a putea primi cu suflete curate taina trupului şi sângelui său din Euharistie şi celelalte sacramente ale celor vii, dar şi pentru a ne face să ajungem curaţi la Tatăl ceresc.

În Joia Mare, şi la ultima Cină, "înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (In 13,1), adică până la dăruirea vieţii sale pentru viaţa, mântuirea şi fericirea noastră veşnică, căci în Joia Mare pe care noi o retrăim astăzi ca atunci în Cenacol, dar în mod liturgic, Isus instituie sacramentul Euharistiei, unde ne lasă trupul şi sângele său ca hrană şi băutură, iar împreună cu sacramentul Euharistiei, Cristos instituie şi sacramentul Preoţiei, căci după ce rosteşte cuvintele "transubstanţierii" asupra pâinii şi vinului (cf. Mt 26,26-28), adaugă: "Faceţi aceasta în amintirea mea" (1Cor 11,24). Prin aceste cuvinte Cristos a instituit în Biserică oficiul sacerdotal, cu misiunea principală de a perpetua Unica sa Jertfă şi de a-i pregăti pe credincioşi la Masa Trupului şi a Sângelui său. Cristos, Unicul Preot al Noii Alianţe, îi face pe apostoli părtaşi la Unica sa Preoţie, îi face instrumente vii ale iubirii sale faţă de oameni.

Către înţelegerea semnificaţiei Ultimei Cine ne conduce şi episodul jertfirii mielului pascal din Exod 12,1-14. Jertfirea mielului avea să-i salveze pe evreii persecutaţi în Egipt, întrucât sângele lui, uns pe uşorii uşilor unde se aflau ei, avea să-i cruţe de lovitura "răzbunătorului divin", iar carnea lui avea să-i hrănească la începutul acelei călătorii, plină de peripeţii, către libertate, către pământul făgăduinţei.

Prefigurare străveche a curăţirii de păcat şi a hrănirii noastre pe drumul greu spre paradis.

Referitor la taina sfintei Euharistii, sfântul episcop Augustin, în "Tratatele asupra Evangheliei după Ioan", episcop (Trat. 84, 1-2: CCL 36, 536-538), face un comentariu frumos la Evanghelia după Sfântul Ioan, pornind de la un text din Cartea Proverbelor lui Solomon: "Dacă stai la masă la unul dintre cei mari, ia seama la ce ai dinainte; fă aceleaşi lucruri pe care le face el (cf. Prov 23,1-2). Care este masa celui mare şi a celui puternic, dacă nu aceea în care se primeşte trupul şi sângele celui care şi-a dat viaţa pentru noi? Şi ce înseamnă "a face aceleaşi lucruri ca el"? După cum Cristos şi-a dat viaţa pentru noi, tot aşa şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Este ceea ce spune şi apostolul Petru: "Cristos a suferit pentru noi lăsându-ne un exemplu ca să mergem pe urmele sale" (1Pt 2,21). Aceasta înseamnă a face aceleaşi lucruri, asta înseamnă a fi "imitatorii lui Dumnezeu" (Ef 5,1). Aşa au făcut cu iubire arzătoare sfinţii martiri şi, dacă nu vrem să celebrăm în mod inutil amintirea lor, dacă nu vrem să ne apropiem fără rod de masa Domnului, de acel ospăţ la care s-au săturat şi ei, trebuie şi noi, asemenea lor, să fim gata să răsplătim darul primit.

Isus, înainte de a ne cere să facem ca Dumnezeu şi ca el, ne-a dat mai întâi această putere în Euharistie: de a gândi ca el, de a vorbi ca el, de a voi ca el, de a trăi ca el, de a acţiona ca el (cf. 1Cor 10,13).

Pentru ca cele spuse să nu pară doar vorbe, am să aduc câteva exemplificări:

Să ne gândim la preferinţa lui Isus pentru oameni cu viaţa curată: tată şi mamă feciorelnici, prietenii din Betania feciorelnici, înaintemergătorul său, Ioan Botezătorul, feciorelnic, Ioan, apostolul preferat, feciorelnic. De ce? Pentru că cei feciorelnici vor fi primii răscumpăraţi care vor cânta cântul cel nou al paradisului şi-l vor urma pe el ori unde merge (cf. Ap 14,3-4). Deşi nu mulţi pot înţelege asta (cf. Mt 19,11-12), pentru a face parte din acest cortegiu preferat al Mielului, prin puterea Euharistiei, au fost oameni care au renunţat la căsătorii alese pentru împărăţia cerurilor, ca de exemplu: sfântul Alexie din Roma (+ 417), care a fugit în noaptea nunţii; sfântul Cazimir al Poloniei (1458-1484) care pentru că a refuzat o căsătorie regească a fost pedepsit de tatăl său, fiind închis într-un turn rece unde s-a îmbolnăvit grav; fericita Libania de Busano (+ 1064), o italiancă, la 15 ani a fugit de acasă în preajma unei căsători aranjate, căutând adăpost la o mănăstire unde a devenit o călugăriţă benedictină; sfânta Gertruda de Nivelles (626-659), o belgiancă, a renunţat la o căsătorie nobilă pentru a intra viaţa religioasă şi a fi numai mireasa lui Isus etc.

Să ne gândim la dorinţa şi bucuria lui Isus de a se jertfi pentru noi, Isus care s-a ascuns când oamenii voiau să-l facă rege (cf. In 6,15), dar a făcut sărbătoare când a intrat în Ierusalim pentru a pătimi şi a muri (cf. Mt 21,1-11) şi care s-a lăsat vândut de Iuda cu o sărutare (cf. Mt 26,49), pentru că ştia că asta este voinţa Tatălui. Pentru că Isus şi-a chemat şi ucenicii să-şi ia şi ei crucea şi să-l urmeze, apostolul Andrei, când şi-a văzut crucea pe care urma să fie răstignit, a exclamat: "Sfântă Cruce, ia-mă pe braţele tale şi aşază-mă în braţele lui Cristos!" Sfânta Teodora din Cezareea Palestinei (290-316), o tânără fecioară de 17 ani, văzând cum mor martirii pentru Cristos, i-a cerut Domnului să-i dea şi ei acest har. Şi l-a primit! Sfântul Petru din Verona (+ 1252), un preot italian, devenind preot, la fiecare sfânta Liturghie, la ridicarea ostiei şi a potirului, i-a cerut Domnului harul de a muri martir. Şi a fost ascultat. Sfântul Gonzalo Mercador (+ 1455), un episcop spaniol. din Ordinul Mercedarilor sfântului Petru Nolasc (1189-1256), căzând în mâinile duşmanilor credinţei, în timp ce era în temniţă se ruga lui Dumnezeu să-i dea şi harul martiriului. Şi l-a primit şi el, ajungând ca toţi martirii, în braţele lui Cristos glorificat. Iată puterea transformatoare a Euharistiei, ne schimbă şi ne dă gândurile, dorinţele, faptele lui Cristos, dar şi gloria lui. Cine are urechi de auzit, să audă (cf. Mt 13,9.43)!

Isus şi-a dorit să ne facă cunoscută voinţa Tatălui ceresc de mântuire a lumii mergând printre oameni făcându-le bine şi vorbindu-le prin cuvinte simple şi uşor de înţeles (cf. Fap 10,38). Apoi să ne gândim la porunca lui de după înviere adresată tuturor ucenicilor săi de a merge în lumea întreagă pentru a predica evanghelia la orice făptură (cf. Mc 16,15), pentru a grăbi venirea împărăţiei şi a bucuriei lui Dumnezeu cu oamenii (cf. Mt 24,14; Prov 8,31). Şi acum să observăm seriozitatea cu care adevăraţii creştini au primit această chemare de a predica evanghelia la orice făptură, pentru a nu întârzia venirea Domnului, căci spuneau cu apostolul Paul: "Vai mie, dacă nu predic evanghelia" (1Cor 9,16). Apoi să observăm şi dorinţa lor arzătoare care i-a făcut misionari şi martiri, călători şi vestitori ai evangheliei prin ţinuturi neştiute, printre păgâni imprevizibili, printre duşmani făţişi, printre creştinii falşi. Sfântul Paul chiar dă o listă a diverselor sale pericole prin care a trecut ca apostol şi predicator al evangheliei (cf. 2Cor 11,23-28), din Iudeea până în Spania (cf. Rom 15,24.28). Dar este o mare favoare care ni se face, căci suferinţele de acum nu merită să fie puse alături de slava viitoare pe care o dă vestirea evangheliei (cf. Rom 8,18).

Să ne gândim acum şi la sfântul Bonifaciu (680-754), un episcop născut în Anglia, care, asemenea sfântului apostol Paul, s-a simţit chemat de mulţimile care trăiau dincolo de mare, în Europa, pentru a le vesti evanghelia lui Cristos (cf. Fap 16,9). Dar să ne gândim şi la entuziasmul cu care a dat curs acestei chemări, căci trecând Marea Mânecii, a predicat în Frisia, regiune aflată în nordul Olandei de astăzi, apoi în Germania şi până la Roma, aducând la credinţă suflete nenumărate. Să ne gândim şi la sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552), un preot spaniol care a străbătut India, Malacca, Insulele Moluce şi multe alte insule încă în stare sălbatică; apoi s-a îmbarcat pe o corabie pentru Japonia, iar din Japonia şi-a făcut planuri pentru China. Să ne gândim la soţii Crisant şi Daria (+ 283), foşti păgâni deveniţi creştini, care predicau cu mult curaj evanghelia printre alţi păgâni, până ce au fost martirizaţi.

Tot referitor la puterea Euharistiei în predicarea evangheliei, lectura a doua de astăzi (cf. 1Cor 11,23-26), ne împărtăşeşte şi o altă plăcută taină, anume că primind Euharistia, "predicăm"; da, predicăm misterul iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, predicăm pătimirile, moartea şi învierea răscumpărătoare a lui Isus, până când va veni în slavă; predicăm cu toţii de la copilul de la prima împărtăşanie, până la bătrânul obosit de vârstă. Deci, orice om poate predica, poate împlini porunca lui Isus de a vesti evanghelia, poate grăbi venirea împărăţiei veşnice şi bucuria lui Dumnezeu cu oamenii.

Schimbând registrul mai spunem că Euharistia este şi modul suprem şi eficace de a ne ruga. Participarea la Euharistie este modul suprem de a-l lăuda pe Dumnezeu, căci îi oferim şi primim jertfa lui cea mai plăcută. Ne rugăm pentru iertarea noastră şi a semenilor noştri, nu este nimic mai de nerefuzat de Dumnezeu decât jertfa euharistică, căci "Sângele lui Isus Cristos, Fiul lui, ne curăţă de orice păcat" (1In 1,7). Euharistia este modul perfect de a-i cere ceva, căci îi cerem prin Isus, Fiul său preaiubit, sau altfel spus, Isus, Fiul său preaiubit, îi cere pentru noi, iar Dumnezeu nu-l poate refuza.

Euharistia este şi modul perfect de a-i mulţumi pentru harurile primite, căci îi mulţumim prin Isus jertfit pentru noi. Cred că acum îl înţelegem pe psalmistul de astăzi care spune: "Ce-i voi da în schimb Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut? Voi lua potirul mântuirii şi voi invoca numele Domnului" (Ps 116,12-13). Sau acum o putem înţelege şi pe sfânta Tereza Pruncului Isus (1873-1897) care spune: "Dacă oamenii ar cunoaşte valoarea jertfei euharistice, uşile bisericilor ar trebui păzite de organe de ordine!" Sau acum îi putem înţelege mai bine pe primii creştini din Abiline, Africa de Nord, care mai bine mureau în anul 304 decât să se lipsească de jertfa euharistică.

Isuse, care în jertfa sfintei Liturghii ne-ai lăsat memorialul patimilor, morţii şi învierii tale, mântuieşte-ne pe noi, păcătoşii, prin această jertfă tainică! Amin.

Pr. Ioan Lungu

Considerație la duminica Floriilor, Anul A, 2020

Is 50,4-7; Ps 22; Fil 2,6-11; Mt 21,1-11; Mt 26,14-27,66; 27,11-54.

„S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce. Pentru aceasta, și Dumnezeu l-a înălțat și i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume” (Fil 2,8-9).

Această duminică se numește „a Floriilor” pentru că în această duminică copiii credincioși ai lui Israel, după ce au văzut minunea învierii lui Lazăr din Betania, Lazăr cel mort și îngropat de patru zilei, l-au recunoscut pe Isus ca Mesia și l-au aclamat cu „Osana” (Doamne mântuiește-ne acum) și cu refrenul "Binecuvântat să fie împăratul care vine în numele Domnului! Pace în cer și mărire întru cei de sus" (cf. Mt 21,9)!, purtând în mâini ramuri de palmier, ramuri prin care îl recunoșteau ca adevăratul lor rege salvator, dar „rege” care va suferi și va muri pentru salvarea lor, după cum spuneau profeții (cf. Is 53,10), iar ramurile de palmier sunt atât simbolul bucuriei (cf. Ps 92,4) cât și simbolul martiriului.

Învierea lui Lazăr a fost un punct de cotitură, un moment de separare a apelor pentru cei din Israel, un timp de dare pe față a sentimentelor față de Isus. Cei care așteptau mântuirea lui Dumnezeu l-au aclamat pe Isus ca rege și mântuitor al lor, iar potrivnicii mântuirii, aliații diavolului și ai morți, au ținut sfat cum să-l dea la moarte pe Isus, voind să împiedice mântuirea lui Israel și a lumii întregi. Dar tocmai moartea lui Isus avea să fie biruința asupra diavolului și a morții, avea să fie „otrava” care-i va răpune pașnic pe toți potrivnicii mântuirii oamenilor.

Cu duminica Floriilor am intrat în ceea ce numim „Săptămâna mare și sfântă”, pentru că mari și sfinte sunt evenimentele liturgice și de har pe care le vom trăi. Noi știm că apostolul și evanghelistul Matei sub a cărui îndrumare ne apropiem în anul acesta de Cristos mântuirea noastră, ni-l prezintă pe Isus ca pe Mesia lui Dumnezeu în care se împlinesc toate profețiile divine referitoare la mântuirea oamenilor, căci el este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (cf. In 1,29), Miel simbolizat și prefigurat în toate jertfele Vechilului Testament: „Domnul a găsit cu cale să-l zdrobească prin suferință… Dar, după ce își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile... ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, n-a deschis gura” (Is 53,10.7). Ei bine, trebuie să spunem că și intrarea lui Isus în Ierusalim a fost și ea o împlinire a unor profeții mântuitoare. În primul rând, de Florii, Isus a împlinit profeția referitoare la „Mielul pascal” care trebuia ales cu cinci zile înainte de sacrificare (cf. Ex 12,3). Isus este adevăratul Mielul fără meteahnă și matur care trebuia ales cu cinci zile înainte de jertfă și pus deoparte. Dar Isus este și regele din neamul lui David care va domni prin blândețe și smerenie, „care nu-și va înălța glasul pe uliță, trestia frântă nu o va zdrobi și fitilul care abia mai fumegă nu-l va stinge (cf. Is 42,2-3), căci el este regele prin care Tatăl ceresc va da tuturor celor care îl urmează, o împărăție (cf. Lc 12,32), o împărăție de slavă împreună cu el, unde să stea la masă cu el (cf: In 17,24), ba chiar să fie serviți de el (cf. Lc 12,37). Dar, Isus este și Regele Mire care vine să-și salveze mireasa, care vine blând și smerit ca să nu o sperie (cf. Zah 9,9).

Deși Mesia, așa  cum am văzut mai sus, a fost descris de profeți ca un rege iubitor, blând și smerit, diavolul prin aliații săi profeții mincinoși și apoi prin fariseii și cărturarii mândri, a lucrat mult pentru amăgirea poporului, prezentându-l pe Mesia ca un rege războinic, răzbunător și dur cu dușmanii, care va întemeia o împărăție pământească care va supune și va impune teamă în toate popoarele, pentru ca atunci când Mesia va veni în adevărata sa față de rege iubitor de oameni, blând și smerit, cu împărăție sa cerească în care vor intra toți cei care vor dobândi caracterul său de iubire, blândețe și smerenie, să fie refuzat și lepădat.

O bună perioadă de timp amăgirea a funcționat, căci chiar Ioan Botezătorul care a fost trimis să-i pregătească calea și pe oameni pentru primirea lui, l-a prezentat ca pe unul cu „securea”, cu „ciurul” și cu „lopata” în mână, gata de separare a drepților de păcătoși și nu gata de mântuire (cf. Mt 3,10-12; Lc 3,9). Dar s-a luminat când l-a văzut pe Isus alături de păcătoși intrând în apele Iordanului pentru a se boteza cu păcatele omenirii, spre pocăință, înțeles misterul și l-a prezentat apoi pe Isus ca pe „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (In 1,29). Dacă Ioan Botezătorul s-a luminat mai ușor, apostolii, ca și mulțimile care îl urmau, s-au luminat mai greu, întrebând de răsplata pământească ce o vor primi că l-au urmat (cf. Mt 19,27), și chiar urcând la Ierusalim unde Isus urma să moară pentru mântuirea lumii, așa cum Isus a prezis de cel puțin trei ori (cf. Mc 8,31; 9,31;10,33), ei tot la o împărăție pământească se gândeau, dorind să stea care de-a dreapta și care de stânga lui în împărăția sa (cf. Mc 10,37), ba chiar se certau care dintre ei să fie cel mai mare în această împărăție pământească (cf. Lc 22,24). Abia după învierea lui din morți s-au luminat în această privință, așa cum vom vedea.

Isus a venit să ne liniștească aici pe pământ și să ne facă fericiți pe deplin în viața veșnică. Însă toată această liniște și fericire a noastră îl vor costa pe Isus „chinuri și moarte”, pe care el le va accepta cu bucurie. Se spune că mieii de jertfă din vechime erau aduși cu alai la altarul de jertfă și cu siguranță dacă aceștia ar fi putut conștientiza ceea ce urmează să li se întâmple ar fi murit înainte de jertfă. Isus Mielul nostru de Paști, deplin conștient că urmează să fie jertfit pentru păcate poporului său, a făcut astăzi o sărbătoare din confirmarea lui ca jertfă din partea Tatălui, a făcut chiar bucuria vieții lui din aceasta, căci niciodată până acum Isus n-a mai făcut sărbătoare de bucurie ca la intrarea lui în Ierusalim pentru jertfă (cf. Mt 21,1-11). Bucuria lui Isus va continua cu gestul spălării picioarelor, ca prefigurarea a spălării păcatelor lumii (cf. In 13,4-7). Bucuria lui va continua cu oferirea trupului său spre mâncare și oferirea sângelui său spre băutură, care vor deveni medicamente ale nemuririi pentru noi, adică spre înviere (cf. In 6,54). Bucuria lui Isus va continua cu vânzarea lui Iuda pe care a privit-o ca o preamărire a sa și a noastră (cf. In 13,; 17,1). Bucuria lui va culmina cu dăruirea „Duhului său” (cf. Mt 27,50), care înseamnă dăruirea Duhului Sfânt pe care l-am pierdut prin primul păcat. De aceea pictorii și sculptorii care au înțeles „Misterul lui Cristos”, îl înfățișează pe Isus zâmbind pe cruce. Iar noi citind și meditând pătimirile și moartea Domnului, le numim „Evanghelie”, adică „veste bună”.

Este înălțător ceea ce ne spune sfântul Paul în lectura a doua de astăzi, cum că Isus nu s-a dat înapoi de la nimic din ceea ce a fost necesar pentru mântuirea noastră: supunere, umilire, lepădare de sine, suferință și moarte (cf. Fil 2,6-11), iar toate acestea de bunăvoie și cu bucurie. Și tot la fel de înălțător este faptul ceea ce sfântul Paul ne spune un capitol mai înainte: „Căci, cu privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în el, ci să și pătimiți pentru el” (Fil 1,29).

Așa cum ne spune prima lectură, Isus regele mesianic din neamul lui David, s-a umilit și a intrat în Ierusalim, călărind pe animalul săracului, asina și puiul ei (cf. Zah 9,9), niște animale necurate (cf. Lev 11,26), simbolul evreilor păcătoși publici și al păgânilor, în viziunea fariseilor, cărturarilor și preoților iudei. Da, necurați erau pentru aceștia evreii păcătoși publici și păgânii (cf. Ier 2,24; Rom 1,20-21), de aceea credeau că și numai întâlnirea cu ei îi spurcă (cf. In 18,28), de aceea se spălau cu grijă pe mâini când se întorceau acasă (cf. Mc 7,4). Sfântul Ieronim ne spune că Isus cerând să i se aducă asina și puiul ei, el și-a exprimat dorința fierbinte de a-i mântui și pe evrei și pe păgâni. arătând prin asta disponibilitatea lui de a aduce mântuirea celor săraci și disprețuiți care vor crede în el și care vor intra în triumf împreună cu el în cer (cf. Ap 7,9-10). Ei bine, dacă acești oameni disprețuiți se vor supune domniei lui, vor deveni mai albi decât zăpada în fața lui Dumnezeu (cf. Is 1,18; Ps 51,9), vor deveni curați ca el (cf. 1In 3,3) și vor intra în paradis împreună cu el, ca tâlharul care s-a convertit pe cruce (cf. Lc 23,40-43) și ca sutașul păgân care s-a convertit la cruce (cf. Mt 27,54).

Cât de dispuși suntem să ne lepădăm de sine și să ne umilim pentru mângâierea și mântuirea fraților noștri considerați „din urmă”? Lepădarea de sine și smerenia sunt „hainele lui Dumnezeu” și mulți sfinți le-au îmbrăcat, după exemplul lui Isus, chiar dintre regi, ca sfinții: Ludovic al IX-lea al Franței, Elisabeta a Ungariei, Liutberga a Saxoniei, care i-au slujit pe săraci și leproși, nu numai în nevoile lor trupești, dar mai ales s-au îngrijit de sufletele lor, și astfel au ajuns mari și glorioși acolo unde contează, adică în cer.

După ce am citit, vestea cea bună, Evanghelia „pătimirilor Domnului”, și tragem concluzia logică și spunem că, Isus a mers de bunăvoie la pătimire și moarte, ba chiar cu „dor” (cf. Lc 22,15), ba chiar așteptând 33 de ani acest moment, căci ne iubea și ne voia fericiți alături de el în cer. Amintesc iar cuvintele sfântului Paul: „vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în el, ci să și pătimiți pentru el” (Fil 1,29). Pe toți cei care se declară și se recunosc că sunt ai lui, Isus îi chemă să-și ia și ei crucea în fiecare zi și să-l urmeze. Pentru Isus noi oamenii de mântuit am fost crucea lui, pe noi ne-a asumat la întrupare (cf. In 1,14), păcatele noastre le-a luat asupra sa la Botezul său în Iordan (cf. Mt 3,15; In 1,29), pentru noi a acceptat să fie făcut una cu păcatul nostru (cf. 2Cor 5,21), chiar părăsit de Tatăl ceresc (cf. Mt 27,46). Regele Robert al Angliei (sec. XV), a fost rănit de o săgeată otrăvită. Noaptea un soldat a venit și i-a supt otrava din rană pentru a trăi. La noi Regele regilor, Isus, a supt otrava din rana soldatului, ca acesta să trăiască.

Și pentru noi crucea pe care după poruncă trebuie să o luăm în fiecare zi (cf. Lc 9,23), este în primul rând mântuirea aproapelui nostru. Apostolii care la început s-au opus urcării lui Isus la Ierusalim (cf. Mt 16, 22), au înțeles până la urmă „crucea” pe care și-au luat-o zilnic, mergând în lumea întreagă cu „Evanghelia mântuirii” (cf. Ef 1,13) și murind până la urmă cu toții ca martiri pentru mântuirea lumii. Regii sfinți: Cazimir al Poloniei, Venceslau al Boemiei, au murit pentru trăirea și predicarea Evangheliei. Vestirea Evangheliei continuă și va continua până când toți oameni o vor auzi (cf. Mt 24,14). În cartea “Crimă și Pedeapsă” a scriitorului rus, Feodor Dostoievski (1821-1881), criminalul Raskolnikov are o discuție cu Sonia, o prostituată. Ea a ajuns la aceasta ocupație din cauză că tatăl ei era un bețiv, iar frații și surorile ei mai mici flămânzeau. Ea suferea cumplit în această stare impusă ei de împrejurările amare. Sonia care se ruga mult pentru mântuirea ei și a altora, îi dădu lui Raskolnikov o cruce și îi citi din Evanghelie. Acest fapt a avut ca rezultat că un ucigaș nedescoperit s-a predat el însuși poliției, a plecat în Siberia, și a început o viață nouă. Să ne gândim la valoarea apostolatului. Să ne gândim la cât de mulți au murit și mor încă pentru vestirea Evangheliei. Conform datelor adunate de „Agenția Fides”, în cursul anului 2019 au fost uciși în lume 29 de misionari. La noi în țară din fericire, cel puțin oficial, nu se mai moare pentru predicarea Evangheliei, dar se ia în râs, se marginalizează, se stigmatizează, căci dușmanii mântuirii nu pot sta liniștiți (cf. Ap 12,12). Noi ce riscuri ne-am asumat pentru răspândirea Evangheliei, pentru mântuirea semenilor, căci cei care discreditează misiunea Bisericii și lucrătorii ei onești, sunt destui. Mulți strigă la vinovații fără vină, dar noi ce facem pentru mântuirea adevăraților vinovați? Isus a mers astăzi de bunăvoie la cruce. Apostolii și mulți misionari din toate păturile sociale au trudit și au murit cu bucurie pentru Evanghelie, pentru mântuirea oamenilor, asemenea lui Isus. Să ne înscriem și noi în această listă de fericiți, care este transcrisă în cer, în Cartea Vieții (cf. Ap 3,5). Amin.

                                                                                                    Pr. Ioan Lungu

Consideraţie la duminica a 5-a din Postul Mare - Anul A - 2020

Ez 37,12-14; Ps 130; Rom 8,8-11; In 11,1-45

"Mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ceea ce făcuse el au crezut în el" (In 11,45).

Cred că pentru a înţelege cât mai bine ceea ce a însemnat şi înseamnă mântuirea prin Cristos, în diferitele ei faze, trebuie să începem mereu, aşa cum a început şi timpul Postului Mare, cu primul păcat, din care ca dintr-o "Cutie a Pandorei" (Pandora este prima femeie de pe pământ în mitologia greacă în care zeii au pus tot ce aveau mai bun, iar cutia ei de zestre este cea în care zeii au pus tot ce aveau mai rău, doar o zeiţa curată a pus speranţa) s-au revărsat peste oameni şi se revarsă încă de multe rele care au golit şi golesc încă omul de acele daruri divine ale creaţiei care dau şi întreţin fericirea, păcat care deranjează şi acum ordinea pusă de Dumnezeu în univers.

Prima lectură de astăzi (cf. Ez 37,1-14) ne vorbeşte de urmările păcatului care, după refuzul prieteniei Tatălui ceresc, a dus şi la refuzul Cuvântului său creator şi la refuzul Duhului Sfânt cel care alimentează existenţa omului cu viaţa lui Dumnezeu. Acest refuz îl exprimăm simbolic în aceasta duminică, numită tradiţional şi "Duminica Patimilor", prin acoperirea crucifixului şi a imaginilor sfinte din biserici. Acest refuz a făcut din noi oamenii, altădată vii şi plini de viaţă, nişte morţi, nişte "oase uscate". Dar diavolul, cu toate relele păcatului în care ne-a împins, nu a putut să ne ia totul, căci în adâncul fiinţei noastre, ca şi în "Cutia Pandorei", a mai rămas "ceva bun" pus de iubirea lui Dumnezeu care nu ne respinge, chiar dacă noi l-am respins, a mai rămas "speranţa mântuirii", pentru ca atunci când îl vom părăsi pe diavol şi îl vom chema în ajutor cerându-i iertare "din adâncul căderii noastre", aşa cum spune psalmistul (cf. Ps 130,1-4), deşi vom fi numai nişte "oase uscate", Dumnezeu să ne dea iarăşi viaţa: "Ne va da iarăşi vene, va face să crească iar carnea pe noi, ne va acoperi cu piele şi ne va deschide mormintele; iar prin Mesia promisul şi prin jertfa lui de la cruce, ni-l va reda pe Duhul Sfânt care intrând în carnea şi oasele noastre uscate, vom trăi iarăşi fericiţi înaintea lui".

Unirea trupului nostru mort cu sufletul viu este redată şi de continuarea cărţii lui Ezechiel, care proroceşte că în ziua cercetării noastre, cele două regate dezbinate ale lui Israel, Iuda şi Samaria, în care unii comentatorii spirituali au văzut trupul şi sufletul, vor fi reunite (cf. Ez 37,15-38). Atunci Gog şi Magog, interpretaţi de unii ca fiind diavolul şi moartea, duşmanii omului, vor fi înfrânţi (cf. Ez 38,1-39,24). Atunci restaurarea, Iui Israel va fi completă. Israeliţii vor uita ruşinea lor şi-l vor recunoaşte pe Dumnezeu, care îşi va revărsa Duhul său peste ei (cf. Ez 39,25-29).

În aceste oase în care nu era nici o putere şi nici viaţă, ca să se arate că puterea de viaţă a lui Dumnezeu "dă viaţă celor morţi şi care cheamă la existenţă cele care nu erau" (Rom 4,17).

Pericopa evanghelică care ne redă învierea din morţi a lui Lazăr, ne lămureşte bine, cum prin Isus care este Mesia, care este Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, care este aducătorul Duhului Sfânt pe pământ, Duh Sfânt care ne aduce învierea din morţi.

Iată câteva gânduri de meditat pe marginea evangheliei învierii lui Lazăr:

Când eşti în legătură cu Domnul Isus prin tot ceea ce eşti şi prin tot ceea ce faci, nu mai eşti un "oarecare", ci devii o mare personalitate cunoscută de toţi, ca apostolii, ca Lazăr, Marta şi Maria, devii un "vas ales" (cf. Fap 9,15). Iar ceea ce faci pentru Domnul Isus, nu se uită în vecii vecilor. Mereu se va aminti pe pământ şi în cer, numele tău şi ceea ce ai făcut pentru Isus: "Marta l-a primit în casa ei"; "Maria i-a uns picioarele cu mir şi le-a şters cu părul ei"; "Lazăr i-a fost prieten în ciuda împotrivirii iudeilor".

Când Lazăr din Betania căzuse grav bolnav, pentru cele două surori ale sale, Marta şi Maria, prima lor grijă a fost să-l înştiinţeze pe Isus, Prietenului lor divin: "Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav" (In 11,3), lăsând la aprecierea lui răspunsul, ceea ce trebuie să facem şi noi. Isus a apreciat asta, şi deşi îi iubea pe toţi trei, nu porneşte imediat spre Betania, aşa cum nici intenţiile criminale ale iudeilor nu-l va împiedică să meargă acolo când va sosit momentul, adică dispoziţia Tatălui ceresc. El nu se lasă condus nici de sentimente, nici oprit de teama de oameni. Ascultarea de Tatăl ceresc este singura care-i dirijează paşii. Prin această întârziere, gloria lui Dumnezeu va străluci şi mai mult, pentru că Lazăr va fi deja de patru zile în mormânt atunci când va merge în Betania.

Când a sosit timpul fixat de Tatăl ceresc, Isus a spus: "Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar mă duc să-I trezesc din somn". În faţa lui Isus, moartea nu este moarte, ci somn; iar mormântul nu este altceva decât loc de odihnă. Prietenii lui Isus chiar dacă mor şi sunt îngropaţi de multă vreme, ei dorm şi se odihnesc. Lazăr, în tălmăcire, înseamnă, "Ajutorul lui Dumnezeu". Când ajutorul lui Dumnezeu pare că doarme, să îndrăznim în numele lui Isus, şi el ne va trezi.

Când Marta a aflat că vine Isus, i-a ieşit înainte. Nici o lucrare din lumea aceasta nu-i mai necesară ca mergerea noastră în întâmpinarea lui Isus. Nici o nevoie nu-i mai mare şi mai urgentă ca primirea Mântuitorului Isus, şi a Cuvântului său plin de viaţă. "Doamne, dacă ai fi fost aici..." Dacă Domnul Isus ar fi fost acolo, Lazăr n-ar fi murit, dar nici Marta şi Maria, şi nici noi n-am fi auzit plânsul inimii iubitoare a Mântuitorului nostru.

Noi suntem mădularele trupului lui Cristos, va pierde el oare părţi din trupul său? Noi, suntem mireasa lui Cristos, poate lăsa el oare mireasa lui în moarte? Credem noi lucrul acesta? Credinţa în Cristos Isus schimbă din temelii viaţa omului, îl naşte din nou, şi-l aşază în locurile cereşti. Cine crede în Cristos, se deosebeşte cu totul de lumea veacului de acum. El este în lume cu trupul, dar nu face parte din lume cu sufletul.

Marta, după ce şi-a mărturisit credinţa ei în faţa Domnului Isus, s-a dus îndată să spună puterea lui Isus de a învia chiar acum pe fratele lor şi Mariei, sora ei. Iudeii au auzit şi ei spusele lui Isus, dar n-au spus nimănui, pentru că ei voiau un Mesia după planul, gândul şi interesele lor.

Una din piedicile care stau în faţa Domnului de a opera în noi învierea este "piatra", adică păcatul, care stă la uşa mormântului în care zăcem. Şi poate fi dată la o parte prin lepădarea de sine şi de tot ce are (cf. Lc 9,23; 14,33). Morţii răspândesc miros urât şi primejdios vieţii. Să ne dezbrăcăm zilnic de noi înşine, de eul nostru, şi să ne îmbrăcăm zilnic în omul cel nou (cf. Ef 4,22-24; 2Cor 4,16) şi atunci nu avem de ce să ne mai temem (1Tes 5,18).

Rugăciunea Domnului Isus în faţa poporului adunat, avea ca scop trezirea şi întărirea credinţei acestuia în lucrarea măreaţă a lui Dumnezeu Tatăl, care l-a trimis pe Fiul său în lume, ca să-i ducă mântuirea şi să-i dea viaţă veşnică (cf. In 3,16; 17,3). Nu minunea învierii lui Lazăr este centru şi inima evangheliei de astăzi, ci trezirea credinţei poporului şi a noastră a fiecăruia în mesianitatea sa: "Eu sunt învierea şi viaţa, spune Domnul. Oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci" (In 11,25-26). Scopul minunilor lui Isus era unul singur, acela de a turna credinţă în inimile oamenilor, pentru ca aceştia să-l recunoască pe el ca Mesia, ca trimisul Tatălui din cer, în vederea mântuirii lor. Deci, minunile nu au fost niciodată un scop în sine, ci numai mijloace ce duc la scop. Iată ce frumos se încheie evanghelia de astăzi: "Mulţi din iudeii, care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în el" (In 11,45). Acelaşi scop trebuie să-l aibă şi lucrarea noastră în lume: "ca oamenii să vadă faptele noastre bune şi să slăvească pe Dumnezeu" (Mt 5,16) sau "Dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea noastră" (1Pt 3,1).

Deşi profeţia primei lecturi a fost făcută pentru vechiul Israel, prin Isus Mesia profeţia a fost lărgită şi la noul Israel care este Biserica răspândită la orice neam şi naţiune. Cu mult mai minunată decât în învierea lui Lazăr, este lucrarea pe care Isus a făcut-o în noi prin Botez! Odinioară morţi în păcatele noastre, am fost înviaţi împreună cu Cristos, prin Duhul Sfânt, rod al pătimirilor, morţii şi învierii sale (cf. Ef 2,5; Col 2,13; In 5,21). Abia după ce am crezut şi am fost botezaţi, Duhul lui Dumnezeu a venit el însuşi să locuiască în noi ca adevăratul Stăpân al casei. Carnea, "omul cel vechi", vechiul proprietar, nu mai decât ca un locatar nedorit, care mai are niciun drept, la care trebuie să veghem şi să nu-i deschid uşa ca să intre.

Trupurile noastre sunt numite "trupuri muritoare", în lectura a doua (Rom 8,11). Ele sunt supuse morţii, căci sămânţa morţii este în ele de la început. La venirea lui Isus de-a doua ele vor fi aduse la viaţă, dacă "Duhul celui care l-a înviat pe Cristos din morţi" locuieşte în noi prin credinţă. Pentru că locuieşte în noi, el este şi arvuna învierii noastre, dar mai întâi trebuie să înviem aici din păcat şi abia după aceea va veni şi învierea trupului.

Închei cu un exemplu în acest sens: Un păgân de pe o insulă îndepărtată, ascultând vestea unui binecuvântat misionar, a crezut în Isus Cristos. După dorinţa sa, a fost botezat. "O, strigă el printre lacrimi, aş vrea să trăiesc numai spre slava lui Isus, zilele pe care le mai am de trăit!" Dar Domnul l-a chemat curând din viaţă. Timpul de boală şi l-a petrecut în rugăciune. În cele din urmă clipe, a adunat întreaga sa familie în jurul lui, aproape toţi păgâni, şi i-a îndemnat cu tot focul inimii lui să vină la Domnul Isus. El le spunea: "Vedeţi cât de bine este cu Mântuitorul Isus! El mi-a iertat toate păcatele şi astfel pot să trec bucuros prin moarte. Eu nu mor, ci intru în odihnă, adormind pe braţul Domnului. Eu sunt în el şi în el nu este moarte. Curând, curând vine marea dimineaţă când împreună cu toţi câţi au crezut în el, vom fi treziţi". A doua zi a adormit cu această credinţă şi speranţă.

Dă-ne şi nouă, Doamne Isuse, această credinţă, schimbare, speranţă şi mărturisire! Amin.

Pr. Ioan Lungu