Consideraţie la duminica a 5-a din Postul Mare - Anul A - 2020

Ez 37,12-14; Ps 130; Rom 8,8-11; In 11,1-45

"Mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ceea ce făcuse el au crezut în el" (In 11,45).

Cred că pentru a înţelege cât mai bine ceea ce a însemnat şi înseamnă mântuirea prin Cristos, în diferitele ei faze, trebuie să începem mereu, aşa cum a început şi timpul Postului Mare, cu primul păcat, din care ca dintr-o "Cutie a Pandorei" (Pandora este prima femeie de pe pământ în mitologia greacă în care zeii au pus tot ce aveau mai bun, iar cutia ei de zestre este cea în care zeii au pus tot ce aveau mai rău, doar o zeiţa curată a pus speranţa) s-au revărsat peste oameni şi se revarsă încă de multe rele care au golit şi golesc încă omul de acele daruri divine ale creaţiei care dau şi întreţin fericirea, păcat care deranjează şi acum ordinea pusă de Dumnezeu în univers.

Prima lectură de astăzi (cf. Ez 37,1-14) ne vorbeşte de urmările păcatului care, după refuzul prieteniei Tatălui ceresc, a dus şi la refuzul Cuvântului său creator şi la refuzul Duhului Sfânt cel care alimentează existenţa omului cu viaţa lui Dumnezeu. Acest refuz îl exprimăm simbolic în aceasta duminică, numită tradiţional şi "Duminica Patimilor", prin acoperirea crucifixului şi a imaginilor sfinte din biserici. Acest refuz a făcut din noi oamenii, altădată vii şi plini de viaţă, nişte morţi, nişte "oase uscate". Dar diavolul, cu toate relele păcatului în care ne-a împins, nu a putut să ne ia totul, căci în adâncul fiinţei noastre, ca şi în "Cutia Pandorei", a mai rămas "ceva bun" pus de iubirea lui Dumnezeu care nu ne respinge, chiar dacă noi l-am respins, a mai rămas "speranţa mântuirii", pentru ca atunci când îl vom părăsi pe diavol şi îl vom chema în ajutor cerându-i iertare "din adâncul căderii noastre", aşa cum spune psalmistul (cf. Ps 130,1-4), deşi vom fi numai nişte "oase uscate", Dumnezeu să ne dea iarăşi viaţa: "Ne va da iarăşi vene, va face să crească iar carnea pe noi, ne va acoperi cu piele şi ne va deschide mormintele; iar prin Mesia promisul şi prin jertfa lui de la cruce, ni-l va reda pe Duhul Sfânt care intrând în carnea şi oasele noastre uscate, vom trăi iarăşi fericiţi înaintea lui".

Unirea trupului nostru mort cu sufletul viu este redată şi de continuarea cărţii lui Ezechiel, care proroceşte că în ziua cercetării noastre, cele două regate dezbinate ale lui Israel, Iuda şi Samaria, în care unii comentatorii spirituali au văzut trupul şi sufletul, vor fi reunite (cf. Ez 37,15-38). Atunci Gog şi Magog, interpretaţi de unii ca fiind diavolul şi moartea, duşmanii omului, vor fi înfrânţi (cf. Ez 38,1-39,24). Atunci restaurarea, Iui Israel va fi completă. Israeliţii vor uita ruşinea lor şi-l vor recunoaşte pe Dumnezeu, care îşi va revărsa Duhul său peste ei (cf. Ez 39,25-29).

În aceste oase în care nu era nici o putere şi nici viaţă, ca să se arate că puterea de viaţă a lui Dumnezeu "dă viaţă celor morţi şi care cheamă la existenţă cele care nu erau" (Rom 4,17).

Pericopa evanghelică care ne redă învierea din morţi a lui Lazăr, ne lămureşte bine, cum prin Isus care este Mesia, care este Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, care este aducătorul Duhului Sfânt pe pământ, Duh Sfânt care ne aduce învierea din morţi.

Iată câteva gânduri de meditat pe marginea evangheliei învierii lui Lazăr:

Când eşti în legătură cu Domnul Isus prin tot ceea ce eşti şi prin tot ceea ce faci, nu mai eşti un "oarecare", ci devii o mare personalitate cunoscută de toţi, ca apostolii, ca Lazăr, Marta şi Maria, devii un "vas ales" (cf. Fap 9,15). Iar ceea ce faci pentru Domnul Isus, nu se uită în vecii vecilor. Mereu se va aminti pe pământ şi în cer, numele tău şi ceea ce ai făcut pentru Isus: "Marta l-a primit în casa ei"; "Maria i-a uns picioarele cu mir şi le-a şters cu părul ei"; "Lazăr i-a fost prieten în ciuda împotrivirii iudeilor".

Când Lazăr din Betania căzuse grav bolnav, pentru cele două surori ale sale, Marta şi Maria, prima lor grijă a fost să-l înştiinţeze pe Isus, Prietenului lor divin: "Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav" (In 11,3), lăsând la aprecierea lui răspunsul, ceea ce trebuie să facem şi noi. Isus a apreciat asta, şi deşi îi iubea pe toţi trei, nu porneşte imediat spre Betania, aşa cum nici intenţiile criminale ale iudeilor nu-l va împiedică să meargă acolo când va sosit momentul, adică dispoziţia Tatălui ceresc. El nu se lasă condus nici de sentimente, nici oprit de teama de oameni. Ascultarea de Tatăl ceresc este singura care-i dirijează paşii. Prin această întârziere, gloria lui Dumnezeu va străluci şi mai mult, pentru că Lazăr va fi deja de patru zile în mormânt atunci când va merge în Betania.

Când a sosit timpul fixat de Tatăl ceresc, Isus a spus: "Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar mă duc să-I trezesc din somn". În faţa lui Isus, moartea nu este moarte, ci somn; iar mormântul nu este altceva decât loc de odihnă. Prietenii lui Isus chiar dacă mor şi sunt îngropaţi de multă vreme, ei dorm şi se odihnesc. Lazăr, în tălmăcire, înseamnă, "Ajutorul lui Dumnezeu". Când ajutorul lui Dumnezeu pare că doarme, să îndrăznim în numele lui Isus, şi el ne va trezi.

Când Marta a aflat că vine Isus, i-a ieşit înainte. Nici o lucrare din lumea aceasta nu-i mai necesară ca mergerea noastră în întâmpinarea lui Isus. Nici o nevoie nu-i mai mare şi mai urgentă ca primirea Mântuitorului Isus, şi a Cuvântului său plin de viaţă. "Doamne, dacă ai fi fost aici..." Dacă Domnul Isus ar fi fost acolo, Lazăr n-ar fi murit, dar nici Marta şi Maria, şi nici noi n-am fi auzit plânsul inimii iubitoare a Mântuitorului nostru.

Noi suntem mădularele trupului lui Cristos, va pierde el oare părţi din trupul său? Noi, suntem mireasa lui Cristos, poate lăsa el oare mireasa lui în moarte? Credem noi lucrul acesta? Credinţa în Cristos Isus schimbă din temelii viaţa omului, îl naşte din nou, şi-l aşază în locurile cereşti. Cine crede în Cristos, se deosebeşte cu totul de lumea veacului de acum. El este în lume cu trupul, dar nu face parte din lume cu sufletul.

Marta, după ce şi-a mărturisit credinţa ei în faţa Domnului Isus, s-a dus îndată să spună puterea lui Isus de a învia chiar acum pe fratele lor şi Mariei, sora ei. Iudeii au auzit şi ei spusele lui Isus, dar n-au spus nimănui, pentru că ei voiau un Mesia după planul, gândul şi interesele lor.

Una din piedicile care stau în faţa Domnului de a opera în noi învierea este "piatra", adică păcatul, care stă la uşa mormântului în care zăcem. Şi poate fi dată la o parte prin lepădarea de sine şi de tot ce are (cf. Lc 9,23; 14,33). Morţii răspândesc miros urât şi primejdios vieţii. Să ne dezbrăcăm zilnic de noi înşine, de eul nostru, şi să ne îmbrăcăm zilnic în omul cel nou (cf. Ef 4,22-24; 2Cor 4,16) şi atunci nu avem de ce să ne mai temem (1Tes 5,18).

Rugăciunea Domnului Isus în faţa poporului adunat, avea ca scop trezirea şi întărirea credinţei acestuia în lucrarea măreaţă a lui Dumnezeu Tatăl, care l-a trimis pe Fiul său în lume, ca să-i ducă mântuirea şi să-i dea viaţă veşnică (cf. In 3,16; 17,3). Nu minunea învierii lui Lazăr este centru şi inima evangheliei de astăzi, ci trezirea credinţei poporului şi a noastră a fiecăruia în mesianitatea sa: "Eu sunt învierea şi viaţa, spune Domnul. Oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci" (In 11,25-26). Scopul minunilor lui Isus era unul singur, acela de a turna credinţă în inimile oamenilor, pentru ca aceştia să-l recunoască pe el ca Mesia, ca trimisul Tatălui din cer, în vederea mântuirii lor. Deci, minunile nu au fost niciodată un scop în sine, ci numai mijloace ce duc la scop. Iată ce frumos se încheie evanghelia de astăzi: "Mulţi din iudeii, care veniseră la Maria, când au văzut ce a făcut Isus, au crezut în el" (In 11,45). Acelaşi scop trebuie să-l aibă şi lucrarea noastră în lume: "ca oamenii să vadă faptele noastre bune şi să slăvească pe Dumnezeu" (Mt 5,16) sau "Dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea noastră" (1Pt 3,1).

Deşi profeţia primei lecturi a fost făcută pentru vechiul Israel, prin Isus Mesia profeţia a fost lărgită şi la noul Israel care este Biserica răspândită la orice neam şi naţiune. Cu mult mai minunată decât în învierea lui Lazăr, este lucrarea pe care Isus a făcut-o în noi prin Botez! Odinioară morţi în păcatele noastre, am fost înviaţi împreună cu Cristos, prin Duhul Sfânt, rod al pătimirilor, morţii şi învierii sale (cf. Ef 2,5; Col 2,13; In 5,21). Abia după ce am crezut şi am fost botezaţi, Duhul lui Dumnezeu a venit el însuşi să locuiască în noi ca adevăratul Stăpân al casei. Carnea, "omul cel vechi", vechiul proprietar, nu mai decât ca un locatar nedorit, care mai are niciun drept, la care trebuie să veghem şi să nu-i deschid uşa ca să intre.

Trupurile noastre sunt numite "trupuri muritoare", în lectura a doua (Rom 8,11). Ele sunt supuse morţii, căci sămânţa morţii este în ele de la început. La venirea lui Isus de-a doua ele vor fi aduse la viaţă, dacă "Duhul celui care l-a înviat pe Cristos din morţi" locuieşte în noi prin credinţă. Pentru că locuieşte în noi, el este şi arvuna învierii noastre, dar mai întâi trebuie să înviem aici din păcat şi abia după aceea va veni şi învierea trupului.

Închei cu un exemplu în acest sens: Un păgân de pe o insulă îndepărtată, ascultând vestea unui binecuvântat misionar, a crezut în Isus Cristos. După dorinţa sa, a fost botezat. "O, strigă el printre lacrimi, aş vrea să trăiesc numai spre slava lui Isus, zilele pe care le mai am de trăit!" Dar Domnul l-a chemat curând din viaţă. Timpul de boală şi l-a petrecut în rugăciune. În cele din urmă clipe, a adunat întreaga sa familie în jurul lui, aproape toţi păgâni, şi i-a îndemnat cu tot focul inimii lui să vină la Domnul Isus. El le spunea: "Vedeţi cât de bine este cu Mântuitorul Isus! El mi-a iertat toate păcatele şi astfel pot să trec bucuros prin moarte. Eu nu mor, ci intru în odihnă, adormind pe braţul Domnului. Eu sunt în el şi în el nu este moarte. Curând, curând vine marea dimineaţă când împreună cu toţi câţi au crezut în el, vom fi treziţi". A doua zi a adormit cu această credinţă şi speranţă.

Dă-ne şi nouă, Doamne Isuse, această credinţă, schimbare, speranţă şi mărturisire! Amin.

Pr. Ioan Lungu