sâmbătă, 7 iulie 2012


Reflecţie la DUMINICA  XIV  DE  PESTE  AN  „B”
 Refuzaţi de oameni împreună cu Isus, vom fi primiţi de Tatăl lângă Isus.

Cele trei lecturi de la Sfânta Liturghie de astăzi au ca punct comun ceea ce putem numi „proba insuccesului şi al refuzului”.  

O frumoasă istorioară creştină ne spune că, Isus, înainte de a se întrupa şi veni pe pământ, a trimis înaintea sa nişte îngeri pentru a observa trebuinţele oamenilor, şi apoi să vină şi să raporteze. Iată ce au raportat rând pe rând îngerii trimişi în misiune, şi iată care a fost răspunsul lui Isus pentru fiecare trebuinţă a oamenilor: „Oamenii au nevoie de pâine. Eu voi fi Pâinea lor. - Oamenii au nevoie de lumină. Eu voi fi Lumina lor. – Oamenii au nevoie de pace. Eu voi fi Pacea lor. – Oamenii au nevoie iertare. Eu voi fi Iertarea lor. - Oamenii au nevoie de viaţă. Eu voi fi viaţa lor. – Oamenii au nevoie de mântuire. Eu voi fi Mântuirea lor”.

Iar când oamenilor li s-a comunicat că o să le vină Mesia din cer pentru a le împlini dorinţele inimii lor, ei au început să strige şi să se roage cu bucurie: „Dorit Mesie, vino! O dacă ai deschide cerurile şi te-ai coborî!” (Is 64,1)

Dar după un timp, ceva cu totul inexplicabil s-a întâmplat. Diavolul, după ce i-a înşelat odată pe oameni în Paradis, a reuşit să-i înşele iar, spunându-le că nu mai au nevoie de Mesia promis de Dumnezeu, ci de un alt Mesia după dorinţele lor. De aceea, atunci când Dumnezeu şi-a trimis profeţii pentru a vesti şi pregăti venirea lui Mesia după care au suspinat la început, ei i-au refuzat, i-au respins şi ucis. Ba mai mult, l-a plinirea timpului, când Isus, când Mesia însuşi a venit pe pământ, pentru a le aduce mântuirea, ei l-au respins şi pe El şi chiar l-au ucis. Iată câteva ilustraţii în acest sens:

- să ne gândim la contemporanii lui Noe, pe care acesta i-a chemat la convertire timp de mai bine de 100 de ani, dar ei şi-au bătut joc de chemările şi avertismentele trimise de Dumnezeu prin el. Iar pentru nu au ascultat au pierit cu toţii în apele potopului.

- să ne gândim la evreii pe care Dumnezeu i-a scos din Egipt cu braţ puternic şi minuni răsunătoare. Pe aceşti evrei, Dumnezeu, timp de 40 de ani i-a chemat la convertire prin Moise. Iar ei în loc să se convertească s-au răzvrătit împotriva lui Moise, pe care de multe ori l-au mâhnit şi l-au ameninţat şi cu moartea. Pentru neascultarea lor, nici unul din cei şase sute de mii, ieşiţi din Egipt, n-au intrat în Ţara Caananului, în afară de Iozue şi Caleb.

- să ne gândim la evreii la care a fost trimis profetul Ezecheiel, despre care vorbeşte prima lectură de astăzi, care şi ei au refuzat chemarea la convertire, insultându-l şi persecutându-l pe profet. Toţi aceşti răzvrătiţi au ajuns robi în Babilon.

- să ne gândim la toţi profeţii prin care a vorbit Dumnezeu şi la refuzul şi persecuţia pe care le-au îndurat-o din cauza Cuvântului lui Dumnezeu. Ieremia a fost pălmuit şi aruncat într-o fântână. Zaharia a fost tăiat cu fierăstrăul. Ioan Botezătorul a fost decapitat în temniţă. Dar nici un persecutor nu a sfârşit-o bine.

- să ne gândim la Isus, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care a fost refuzat şi persecutat încă de la naşterea sa, începând chiar cu familia şi concetăţenii săi, şi culminând cu cei cărora le-a făcut bine şi cu cei împărţeau dreptatea. Iar ca semn suprem al respingerii, l-au răstignit pe o cruce alături de nişte tâlhari. Pentru aceasta li s-a distrus templul şi ţara, iar ei au fost risipiţi prin lume.

- să ne gândim la Paul şi la toţi apostolii lui Isus,  care au fost insultaţi, persecutaţi şi ucişi pentru numele lui Isus. Dar despre soarta prigonitorilor, ne vorbeşte istoria.

- să ne gândim apoi şi la toţi martirii şi mărturisitorii din toate timpurile şi locurile, la toţi cei care au ales să trăiască în credinţă şi mărturie creştină, cât de mult au avut de suferit şi cum au fost persecutaţi pe ne drept şi chiar ucişi. Ei acum se bucură cu Isus, iar prigonitori plâng şi se tânguiesc veşnic.

Şi de ce toate acestea? Pentru că există invidia diavolului (cf. Înţ 2,24). Pentru că acesta este puterea întunericului" (cf. Mt 26,55 ; Lc 22,53). Pentru că oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, căci faptele lor erau rele. (cf. In 3,19)

Dar cu toată împotrivirea forţelor întunericului, toţi trimişii lui Dumnezeu, au rămas fideli misiunii încredinţată, de a fi sarea pământului şi lumina lumii (cf. Mt 5, 13-16), de a fi buni semănători
ai Cuvântului, dar şi sămânţă bună.

Cât de mult valorează chiar şi o mică mărturie, cât de mult valorează o mică lumină, cât de mult valorează o mică faptă bună, n-o spune Părintele Keller, din Germania. Acesta a fost invitat într-un oraş din America pentru a le vorbi locuitorilor de acolo, despre datoria creştinului de a fi lumina a lumii, aşa cum a cerut Cristos. Acceptând invitaţia, a mers şi a fost primit călduros de o mulţime mare de credincioşi, care l-au condus pe un stadion unde îl mai aşteptau un număr impresionant de persoane. La un moment dat, a cerut ca toate luminile de pe stadion să fie stinse, deoarece întâlnirea avea loc în nocturnă. S-a făcut deci întuneric beznă, iar Părintele a întrebat: „Mă vedeţi unde mă aflu?” Lumea a răspuns că nu. Părintele a continuat: „Acum voi aprinde un pai de chibrit. Vedeţi cu toţii luminiţa?” Cu toţii au răspuns da. Părintele a continuat: „Aşa cum fiecare dintre voi vede această luminiţă, tot astfel orice faptă bună şi orice mărturie, oricât de mici ar fi ele, sunt văzute de toţi cei din jur”. Părintele a mai întrebat: „Aveţi chibrituri la voi? Da, au răspuns ei. Dacă da, atunci aprindeţi fiecare câte un pai”. Cu toţii au urmat sfatul, şi s-a făcut o aşa de mare lumină pe stadion, că întunericul a dispărut. Părintele a adăugat: „Cu cât mai mulţi vor da mărturie despre Cristos şi vor săvârşi fapte bune, oricât de mici ar fi ele, cu atât lumea se va fi mai luminoasă, cu atât lumea se va schimba în bine”.

Astăzi fiecare creştin este chemat să spună împreună cu Isus: „Duhul Domnului este asupra mea; el m-a trimis să vestesc săracilor Evanghelia” (cf. Lc 4,18), pentru că noi toţi care credem în Cristos, am fost trimişi ca mesageri ai Cuvântului lui Dumnezeu, într-o lume ostilă lui Dumnezeu, într-o lume care l-a uitat pe Dumnezeu, într-o lume care merge spre pierzare; dar lume care trebuie schimbată şi adusă la mântuirea lui Cristos prin noi.

Poate mulţi ne vor refuza şi pe noi aşa cum au refuzat odinioară pe Isus, pe profeţi şi pe apostoli, şi totuşi lumea se va sensibiliza cu privire la Dumnezeu şi Legile Lui, prin mărturia şi jertfa noastră. Isus a spus clar: „Dacă bobul căzut în pământ nu moare rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod.” (In 12,24). Iar preotul Tertulian, sec II, spunea: „Sângele martirilor, sămânţa creştinilor”.

Dar, refuzul de astăzi, poate însemna deschiderea de mâine, aşa cum ne-o arată Biblia:

Isus trecea odată prin Samaria, dar samaritenii nu L-au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim (cf. Lc 9,53). Dar Cuvântul semănat atunci n-a rămas fără rod, căci altă dată trecând Isus prin Samaria, după ce a vindecat sufletul femeii păcătoase de la „fântâna lui Iacob”, samaritenii l-au primit şi au crezut în El (cf. In 4,39-42).

Apostolul Paul a fost împroşcat cu pietre la Listra (cf. Fap 14,19). Apoi s-a întors înapoi la Listra pentru a predica şi pentru a face noi ucenici (cf. Fap 14,22).

În multe ţări de misiune, păgânii după ce mai întâi îi ucideau pe misionari, sfârşeau apoi prin a primi credinţa. Aici avem cazul clasic al sfântului apostol Toma, care după ce a fost ucis de cei din Malabar, India, pentru Evanghelie, cei din Malabar au sfârşit prin a primi credinţa, iar astăzi
există în India o comunitate creştină străveche, numită "Creştinii Sfântului Toma".

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), venea să-şi ia în primire parohia Ars. Avea un  geamantan în mână, era îmbrăcat civil şi venea pe jos. Din urmă îl ajunge o căruţă care mergea la Ars, iar căruţaşul îl invită să urce. Întrebat de căruţaş cine este, el îi spune că este noul preot. Şi ce vrei să faci la Ars, că ultimul preot tocmai a murit atacat?  Vreau să-i convertesc pe toţi şi să-i aduc la credinţă! Auzind asta, căruţaşul a oprit şi i-a spus răstit: „Dă-te tu jos din căruţa mea, dacă vii cu astfel de gânduri!” Părintele a coborât din căruţă, dar s-a ţinut de cuvânt, căci în final i-a adus pe toţi la biserică, la sacramente şi la o viaţă frumoasă de creştin. Mai întâi respins şi apoi primit.

Să nu uităm că noi toţi creştinii suntem trimişii împuterniciţi ai lui Cristos, şi că prin noi trebuie să vorbească însuşi Dumnezeu (cf. 2Cor 5,20) Să nu uităm că dacă noi nu vom fi lumina lumii şi sarea pământului (cf. Mt 5,13-16), aşa cum ne-a rânduit Isus pe fiecare, la botezul nostru, mulţi oameni se vor pierde din cauza indolenţei noastre. Să nu uităm că e vai de noi dacă nu vestim Evanghelia (cf. 1Cor 9,16). Să nu uităm că am fost făcuţi străjeri pentru fraţii noştri, şi că vom fi traşi la răspundere pentru fiecare om care se pierde lângă noi, din cauza neglijenţei noastre (cf. Ez 33,7-8)

Însă, dacă noi le vom spune Cuvântul lui Dumnezeu, iar ei vor refuza acest Cuvânt, sau ne vor prigoni, este treaba lor, este pierzarea lor; noi nu vom mai fi traşi la răspundere de către Dumnezeu pentru soarta lor (cf. Ez 33,9).

Cei care nu primesc mărturia noastră şi ne persecută, să nu uite că la judecata lui Dumnezeu vor avea o soartă mai rea decât cea a Sodomei şi Gomorei, mai rea decât cea a Tirului şi Sidonului (cf. Mt 11,20-24); să nu uite că le-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi născut (cf. Mt 26,24)

Isus, prin exemplul său lăsat în Evanghelia de astăzi, care atunci când a fost refuzat într-un loc, a plecat în altul (cf. Mc 6,6), ne spune şi nouă prin sfântul Matei: „Când vă vor persecuta într-o cetate, fugiţi în alta; şi dacă vă persecută şi în aceasta, fugiţi într-o alta; căci adevăr vă spun, nu veţi termina de străbătut cetăţile lui Israel până când va veni Fiul Omului” (Mt 10,23).

Isus ne-a înştiinţat dinainte în privinţa prigoanelor:  „Nu este discipolul mai presus decât învăţătorul, nici servitorul mai presus decât stăpânul său. Este de ajuns discipolului să devină ca învăţătorul său, şi servitorului ca stăpânul său. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Bezebub, cu atât mai mult pe voi” ( Mt 10,25); „Dacă m-au prigonit pe mine, vă vor prigoni şi pe voi” (In 15,20).  

Dar tot Isus a spus că toţi aceia care de dragul Lui, de dragul Evangheliei, de dragul răspândirii Împărăţiei lui Dumnezeu, vor vesti Evanghelia, chiar şi la oamenii care-i vor persecuta şi ucide, El a pregătit deja pentru ei o Împărăţie de fericire, aşa cum Tatăl a pregătit pentru El o Împărăţie de fericire, ca să mănânce şi să bea la masa Lui, şi să şadă pe tronuri de domnie, şi să judece cele douăsprezece triburi ale lui Israel (cf. Lc 22,29-30).

Să nu uităm că pentru această Împărăţie Veşnic fericită, Isus însuşi a vestit, a suferit şi a murit (cf. Ev 12,2). Să nu uităm că pentru această Împărăţie veşnic fericită, toţi profeţii, toţi apostolii, toţi martirii, toţi creştinii, au mărturisit, au suferit şi au murit. Noi trebuie să spunem astăzi împreună cu sfântul Paul: „Eu consider că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela” (Rom 8,18). Să fim convinşi de aceasta!

                                                                                                     Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la DUMINICA  XIII  DE  PESTE  AN  „B”
Să nu avem nici o teamă, Isus este acela care ne va elibera de boli şi moarte.

Ascultând în Evanghelia de astăzi cum Isus a vindecat cu atâta uşurinţă boala veche şi fără leac a unei femeii ce suferea de 12 ani, şi apoi cum a înviat cu aceeaşi uşurinţă pe fiica lui Iair, scoţând din ea otrava păcatului şi a morţii, noi credem cu tărie că vindecările miraculoase şi învierile trupeşti, începute de Isus la venirea sa în lume, vor continua şi se vor desăvârşi la venirea sa de-a doua.

Prima lectură de astăzi, luată din Cartea Înţelepciunii (cf. Înţ 1,13-15; 2,23-24), răspunde astăzi la una dintre întrebările cele mai grele ale omenirii: de unde moartea?. Nu numai că moartea oamenilor nu vine de la Dumnezeu, dar Dumnezeu nici n-a pus otravă de moarte în om, nici nu se bucură de moartea omului. Moartea a intrat în lume prin invidia diavolului.

Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu, prin profeţii săi, ne-a vorbit despre  faptul că El ne va salva de moarte. Astfel prin:

- profetul Isaia (745-695 îC) ne spune: „Morţii vor învia, şi cei care zac în morminte se vor ridica” (Is 26,19).

- profetul Daniel (606-534) ne spune: „Cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula” (Dan  12,2).

- profetul Ezechiel (592-570) ne spune: ”Iată, vă voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate din ele” (Ez 37,12).

Înainte de venirea sa în lume, Isus Cristos i-a spus Tatălui său ceresc: „Părinte, cruţă-l pe om, vreau să mor eu în locul lui”. Şi, într-adevăr, Isus a venit pe pământ, a îndurat dureri şi chinuri, şi apoi a murit pe Cruce şi a înviat pentru ca noi oamenii să putem fi vindecaţi şi înviaţi.

În fiecare duminică facem sărbătoare pentru că Isus a înviat, pentru că Isus a învins suferinţa şi moartea noastră, cu moartea şi învierea sa. Din ziua învierii lui Isus nu ne mai temem de moarte. Iată ce a promis Isus : “Cine crede in Mine, chiar daca moare, va trai. Si oricine traieste si crede in mine nu va muri niciodata" (In 11,25,-26).

André-Marie Ampère (1775-1836), a fost un fizician si matematician francez. Acesta fiind întrebat odată cum vor învia morţii, a luat un pumn de pilitură de fier şi a amestecat-o cu un pumn de pământ. Apoi a luat un magnet şi cu el a separat pilitura de fier de pământ. Apoi a adăugat : “Dacă un magnet poate separa pilitura de fier de pământ, atunci şi Dumnezeu va putea să adune trupurile noastre din ţărâna pământului?”

Răscumpăraţi de pedeapsa păcatului şi a morţii, la Crucea lui Isus de pe Golgota, ne putem socoti deja înviaţi prin credinţa şi speranţa pe care le avem.

Chiar de la începutul creştinismului, credincioşii au crezut că tărie în învierea morţilor. Astfel a fost cazul sfântului Sabin (+ 304), episcop de Spoleto, Italia. Pentru credinţa sa în Cristos, a fost arestat şi duşi în faţa judecătorilor păgâni din Assisi, dar el nu s-a înspăimântat. Guvernatorul Ventuzian i-a spus:”Cum de îndrăzneşti să îndupleci poporul să părăsească zeii noştri şi să urmeze un mort pe cruce? Tu numai te prefaci că nu ştii, că Isus după moarte a înviat!” Guvernatorul schimbând vorba îi zise: „Este în puterea ta să alegi ca să jertfeşti zeilor noştri şi să trăieşti, ori să mori în chinuri groaznice, aşteptând învierea promisă de Învăţătorul tău! Atunci sfântul Sabin a răspuns: „Aceasta este dorinţa mea cea mai arzătoare, să mor şi apoi să înviez ca Mântuitorul meu!” Atunci Ventuzian a poruncit să i se taie mâinile episcopului Sabin şi să fie schingiuit până la moarte. Cu mâinile tăiate sfântul Sabin s-a întors spre cei arestaţi şi condamnaţi la moarte împreună cu el, şi i-a încurajat în credinţa învierii unde vor primi înapoi trupurile sfâşiate; iar ei rezistat împreună cu el, atât promisiunilor cât şi ameninţărilor, atât chinurilor cât şi morţii.

Sfânta Perpetua (+ 202), era o mamă profund creştină. Ea nu a putut fi înduplecată cu nimic, ca să se lepede de Isus, mort şi înviat pentru dânsa. Dusă în faţa călăilor pentru a fi chinuită în chipul cel mai îngrozitor, ea le-a spus călăilor: „Astăzi voi judecaţi peste noi, dar în curând voi veţi fi judecaţi de Mântuitorul nostru. Însemnaţi-vă bine chipurile noastre, ca să ne recunoaşteţi la judecata de apoi şi la învierea de pe urmă!”

Karl Friedrich Stumpf Brentano (+ 1884) profesor de istorie la Insbruck, fiind pe patul de moarte, şi-a chemat soţia şi copiii şi le-a zis: „Ştiinţa, frumuseţea, onoarea, puterea, bogăţia, toate acestea sunt nimic fără credinţă. Numai credinţa te ţine drept şi cinstit în viaţă şi la moarte”. Apoi cu mâna tremurândă, făcu tuturor semnul Crucii pe frunte lor, şi apoi adormi în Domnul.

Dar iată ce ne spune sfântul Paul astăzi: “Fraţilor, aşa cum vouă vi s-au dat cu generozitate toate darurile, credinţa, cuvântul şi cunoaşterea lui Dumnezeu, acest zel şi această dragoste pe care le aveţi de la noi, tot aşa şi fapta voastră de dragoste să fie făcută cu generozitate” (2Cor 8,7-8).

Viaţa, vindecarea şi învierea sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru noi. Ca să ne învrednicim de ele, noi trebuie să dăruim altora din ceea ce am primit de la Dumnezeu. Dăruind, îi spunem semenului nostru că vrem ca el să trăiască şi şi să fie fericit. In funcţie pe câţi i-am fericit în această viaţă prin faptele noastre bune, vom primi şi noi bucurie în cer.

Din secolul I, datează o legendă despre Toma, ucenicul, care a fost trimis de Cristos în India. Toma a fost angajat de regele ţării, Gundaphorus să coordoneze lucrarea de construcţie a unui palat. Regele i-a dat banii necesari pentru angajarea de lucrători şi pentru achiziţionarea materialelor de construcţie. Toma a dat banii la săraci, în acelaşi timp asigurându-l pe rege că palatul se înălţa în ritm constant. Dar pentru că tot amâna să îi arate cum evolua lucrarea, regele a devenit suspicios. În cele din urmă, nemaiputând răbda, l-a chemat pe Toma şi l-a întrebat: „Mi-ai construit palatul?” „Da”, a răspuns Toma. „Atunci vom merge ca să îl vedem acum,” a dispus regele. Toma i-a răspuns: „Acum nu îl poţi vedea, însă când vei părăsi această lume, îl vei privi cu ochii tăi. Ţi-am înălţat palat în ceruri prin dăruirea banilor tăi săracilor împărăţiei tale.”
Regele, furios, a poruncit ca Toma să fie aruncat în temniţă. Iar în noaptea ce a urmat s-a gândit şi a chibzuit cum să îl execute. „Hm, am să ordon să fie ars pe rug!” Însă în chiar acea noapte a murit fratele regelui, care, ajuns în ceruri, a văzut palatul pregătit de Toma pentru rege. Imediat a cerut să-i fie îngăduit să se întoarcă pe pământ. Cererea i-a fost ascultată şi trupul mort a prins din nou viaţă. Înviatul a mers şi i-a povestit regelui  despre palatul care îl aşteaptă în ceruri. Toma a fost eliberat din închisoare, iar regele şi fratele lui au devenit creştini.

Un mare scriitor spaniol, Lope de Vega (1562-1635), se afla pe patul de moarte. Viaţa i se derula înaintea ochilor ca un film. A avut multe succese şi întreaga sa viaţă a fost copleşita de multe aplauze. I-a entuziasmat şi încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru. Trăise doar pentru succes. N-ar fi trebui sa fie mulţumit acum la sfârşitul unei vieţi aşa de rodnice?
Când se apropie ceasul din urmă, deodată a început să vadă lucrurile altfel. Medicul care-l îngrijea îi spuse plin de admiraţie: Puteti sa muriti fericit. Lumea nu va va uita niciodată. Veţi intra în istorie. "Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum înteleg: înaintea lui Dumnezeu este mare doar acela care a lucrat pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor. Aş da  acum toate aplauzele vieţii mele, dacă în schimbul lor mi s-ar mai adăuga încă o faptă bună!".

O tânăr, pe nume Andrei, mărturisşte: “Un preot mi-a spus ca atunci când întâlnesc un cerşetor, să mă gândesc că Isus este cel care îmi cere ceva, prin intermediul lui. Şi cum să îl refuzi pe Isus? Cum să nu-i dai din toată inima tot ceeea ce ai mai bun, Celui care te iubeşte atât de mult, Celui care ţi-a dat tot ceea ce ai şi eşti?”  “Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu” (Prov 19,17)

                                                                                                            Pr. Ioan Lungu

vineri, 6 iulie 2012


Consideraţie  la  DUMINICA  XIII  DE  PESTE  AN  „B”
Dumnezeu ne iubeşte şi ne salvează din suferinţe şi moarte.

Am să încep consideraţia din această duminică cu o întrebare: „Aţi fost învinuiţi vreodată pe nedrept? Dacă da, nu-i aşa că v-ţi simţit foarte rău? Şi cu atât mai rău v-aţi simţit cu cât lucrul de care aţi fost acuzaţi, nici măcar nu l-aţi gândit vreodată!”

Am început astfel consideraţia de astăzi, căci prea adesea, noi oamenii îl acuzăm pe Dumnezeu de lucrurile rele care ni se întâmplă: boală, accident, moarte, ca şi cum ni le-ar fi pricinuit El.

- De ce ne-a făcut Dumnezeu mie asta, striga un bolnav de cancer?
- De ce ne-a făcut Dumnezeu nouă asta, striga o familie la moartea unicei lor fetiţe?
- De ce ne-a făcut Dumnezeu nouă asta, puteţi striga şi dumneavoastră în necazul prin care  
   treceţi?

Dar oare de la Dumnezeu ne vine: durerea, boala, necazul, eşecul, paguba, sau moartea? Nu, căci nimic din ce este rău în această lume, nu vine de la Dumnezeu, nu este rânduit de Dumnezeu, nu este făcut de Dumnezeu şi nu bucură pe Dumnezeu.

Să ascultăm numai ce ne spune Sfânta Scriptură în acest sens, în speţă prima lectură de astăzi: „Dumnezeu nu a creat moartea şi nici nu se bucură de moartea celor vii. El a creat totul spre existenţă. El nu a pus venin de moarte în nici o creatură. El l-a creat pe om spre nemurire. El l-a creat pe om foarte bun. El l-a creat după chipul şi asemănarea sa” (Înţ 1,13-15; 2,23-25)

Noi în orbirea păcatului nostru, îl acuzăm de vinovat pe cel Nevinovat, pe Dumnezeu, şi nu spunem aproape nici un cuvânt de adevăratul vinovat de toate relele care ni se întâmplă, şi care este diavolul, prin a cărui invidie au intrat în lume toate: suferinţele, durerile, eşecurile, neîmplinirile, nefericirile, neatenţiile fatale şi moartea.

Tot prima lectură ne spune foarte clar şi răspicat: „Moartea a intrat în lume prin invidia diavolului”. (Înţ 2,15) Căci „plata păcatului este moartea” (Rom 6,23) Cine a muşcat din nada păcatului întinsă de diavol în lume, a muşcat din veninul morţii. Şi de asta nu este vinovat Dumnezeu.

Aşa stând lucrurile, abia acum vedem cât de nedrepţi şi răutăcioşi sunt acei oameni, care se îndepărtează de Dumnezeu Iubire, pentru că au avut neşansa să treacă prin experienţa dureroasă a unei boli, a unei pagube, a unei decepţii, sau a unui deces.

Cineva îmi povestea odată, că o persoană în urma unui deces în familie, a trecut la religia musulmană. Iar după ce a intrat în religia musulmană, a mai avut un deces în familie.

Ceea ce trebuie să învăţăm noi astăzi şi să nu mai uităm niciodată, este faptul că pe Dumnezeu îl doare soarta grea în care a căzut omul prin muşcarea din nada păcatului dătător de moarte pe care a întins-o diavolul. Şi în acest sens a elaborat un plan divin, prin Cristos şi Duhul Sfânt, prin care să aducă omenirea la o fericire mai mare decât cea de la început.

O casă a luat foc. Mama era la cumpărături. În casa care ardea era un copilaş care dormea. Un tânăr pompier s-a oferit să meargă după copilaş. „Şi eu am un copilaş acasă şi dacă locuinţa mea ar lua foc, şi eu aş vrea ca cineva să intre să îmi scape copilaşul.”  Tânărul pompier a urcat scările, a luat copilul şi l-a aruncat în plasa de salvare. Dar imediat acea casă a cedat şi pompierul acela a pierit în flăcări. 20 de ani mai târziu, lângă un mormânt, o tânără de 20 de ani plânge încetişor. La capul mormântului se înalţă statuia unui pompier. Un domn se opreşte şi o întreabă respectuos: „A fost tatăl dumneavoastră?” „Nu.” „Fratele?” „Nu.”  “A fost omul care a murit pentru mine.” Privind Crucea, toţi trebuie să spunem: “Isus, a murit pentru mine!”

De aceea Biblia ne spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că l-a dat, că l-a jertfit pe propriul său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, dar să aibă viaţă veşnică” (In 3,16).

Prin aceste cuvinte Dumnezeu ne spune, că El l-a jertfit la Cruce pe propriul său fiu, pentru a distruge lucrările diavolului şi ale păcatului (cf. 1In 3,8), adică pentru a distruge: suferinţele de orice fel, necazurile de orice fel, întristările de orice fel, eşecurile de orice fel, pagubele de orice fel, şi moartea sub toate aspectele ei.

Acest lucru l-a ştiut exact femeia cu scurgere de sânge, care suferea de 12 ani, şi pe care nici un doctor pământesc nu a reuşit să o vindece, în ciuda întregii averi cheltuite. Ea a venit la Isus, şi cu mare credinţă s-a atins de El, şi instantaneu a fost vindecată de suferinţa ei. Atunci Isus i-a comunicat şi ceea ce nu se aştepta să audă, că prin credinţa ei a şi fost mântuită, că prin credinţa ei a dobândit şi un loc în Împărăţia Cerurilor, Împărăţia cea fără lacrimi, fără durere, fără tânguire şi fără moarte (cf. Ap 21,4).

Acest lucru foarte important l-a ştiut şi Iair, fruntaşul sinagogii din Cafarnaum, care a venit cu mare credinţă la Isus, şi i-a cerut să-i scoată fiica de 12 ani, din suferinţă şi moarte. Iar Isus printr-o singură prindere de mână, a trezit-o ca dintr-un somn pe fetiţa care murise, făcând de ruşine “râsul lumii” necredincioase.

Acelaşi lucru l-au ştiut foarte bine şi îngrijitorii de morminte din Vicenza, Iatalia. În urmă cu câţiva ani, cineva a vizitat la Vicenţa şi cele cinci cimitire unde au fost înmormântaţi soldaţii englezi care au murit în Primul Război Mondial şi a rămas uimit de îngrijirea dată acelor cimitire, dar mai ales de cuvintele pline de iubire şi credinţă în Dumnezeu, ce le-a găsit peste multe pietre funerare. Iată doar câteva dintre ele: Dumnezeu este iubire; Facă-se voia ta; Doamne, nu putem înţelege dorinţele tale, dar totul e bine când e făcut de tine. Într-o zi vom înţelege. Dumnezeu te-a luat sub protecţia sa.

Acest lucru foarte important trebuie să îl ştim şi noi, în toate durerile şi necazurile noastre. Să venim cu ele la Isus ca să primim rezolvarea lor.

În Lectura a doua, Sfântul Paul ne invită şi pe noi, împreună cu credincioşii din Corint, să-i ajutăm pe fraţii noştri săraci. A-i ajuta pe săraci înseamnă a-l imita pe Cristos care, pe lângă bunurile trecătoare, dă cel mai mare dar, care este viaţa de aici şi viaţa veşnică (2Cor 8,7-8). 

Un întelept din China petrecea deseori timpul sau liber pe malul unui râu, unde reflecta si medita asupra apei. "De ce faci tu acest lucru?", îl întreba un om. El privi calm în apa, apoi spuse: "Apa se poate asemana cu un om bun. Acolo unde ajunge apa, ea este darnică şi generoasă. Oriunde ajunge, duce viaţa cu sine". Să dăruim cu generozitate, ca izvorul şi ca pomul bun.

Gabriel Marcel (1889–1973), marele filozof francez, spuneea odată: “Cine îl ajută pe aproapele său sărac şi îi dăruieşte din cele necesare, prin acest fapt el îi spune: Vreau ca tu să trăieşti ! Vreau ca tu să nu mori!  !”  

Alex Haley (1921-1992), autorul romanului Rădăcini, ne povesteşte cum viaţa tatălui lui s-a schimbat datorită unui gest de bunătate. Tatăl lui Alex era cel mai mic dintre cei 8 copii ai unei familii de dijmaşi. O vară a lucrat ca însoţitor de tren ca să câştige bani pentru liceu. Un domn pe care l-a cunoscut în tren, i-a dat 5 dolari. Alex Haley ne spune ce s-a întâmplat apoi: „La începerea anului şcolar, dirigintele l-a chemat la el şi i-a arătat o scrisoare care tocmai sosise. Scrisoarea era de la bătrânul pe care tatăl meu îl cunoscuse în tren şi conţinea un cec de 518 dolari care acoperea taxele şcolare şi cheltuielile esenţiale ale tatălui meu, pe un an întreg.” Bunătatea acestui necunoscut l-a adus pe tatăl lui Alex Haley la credinţa în Isus, dar nu numai pe el ci şi pe familia lui, pe el şi generaţiile ce s-a ridicat din această familie. Dragostea noastră pe câţi i-a adus la Isus? Iar a aduce oameni la Isus, înseamnă a-i aduce la vindecare şi înviere.

Închei cu Psalmistul: “Te preamăresc, Doamne, pentru lucrările tale minunate” (Ps 29,2) !

                                                                                                               Pr. Ioan Lungu

Reflecţie la DUMINICA  XIII  DE  PESTE  AN  „B”
Să nu avem nici o teamă, Isus este acela care ne va elibera de boli şi moarte.

Ascultând în Evanghelia de astăzi cum Isus a vindecat cu atâta uşurinţă boala veche şi fără leac a unei femeii ce suferea de 12 ani, şi apoi cum a înviat cu aceeaşi uşurinţă pe fiica lui Iair, scoţând din ea otrava păcatului şi a morţii, noi credem cu tărie că vindecările miraculoase şi învierile trupeşti, începute de Isus la venirea sa în lume, vor continua şi se vor desăvârşi la venirea sa de-a doua.

Prima lectură de astăzi, luată din Cartea Înţelepciunii (cf. Înţ 1,13-15; 2,23-24), răspunde astăzi la una dintre întrebările cele mai grele ale omenirii: de unde moartea?. Nu numai că moartea oamenilor nu vine de la Dumnezeu, dar Dumnezeu nici n-a pus otravă de moarte în om, nici nu se bucură de moartea omului. Moartea a intrat în lume prin invidia diavolului.

Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu, prin profeţii săi, ne-a vorbit despre  faptul că El ne va salva de moarte. Astfel prin:

- profetul Isaia (745-695 îC) ne spune: „Morţii vor învia, şi cei care zac în morminte se vor ridica” (Is 26,19).

- profetul Daniel (606-534) ne spune: „Cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula” (Dan  12,2).

- profetul Ezechiel (592-570) ne spune: ”Iată, vă voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate din ele” (Ez 37,12).

Înainte de venirea sa în lume, Isus Cristos i-a spus Tatălui său ceresc: „Părinte, cruţă-l pe om, vreau să mor eu în locul lui”. Şi, într-adevăr, Isus a venit pe pământ, a îndurat dureri şi chinuri, şi apoi a murit pe Cruce şi a înviat pentru ca noi oamenii să putem fi vindecaţi şi înviaţi.

În fiecare duminică facem sărbătoare pentru că Isus a înviat, pentru că Isus a învins suferinţa şi moartea noastră, cu moartea şi învierea sa. Din ziua învierii lui Isus nu ne mai temem de moarte. Iată ce a promis Isus : “Cine crede in Mine, chiar daca moare, va trai. Si oricine traieste si crede in mine nu va muri niciodata" (In 11,25,-26).

André-Marie Ampère (1775-1836), a fost un fizician si matematician francez. Acesta fiind întrebat odată cum vor învia morţii, a luat un pumn de pilitură de fier şi a amestecat-o cu un pumn de pământ. Apoi a luat un magnet şi cu el a separat pilitura de fier de pământ. Apoi a adăugat : “Dacă un magnet poate separa pilitura de fier de pământ, atunci şi Dumnezeu va putea să adune trupurile noastre din ţărâna pământului?”

Răscumpăraţi de pedeapsa păcatului şi a morţii, la Crucea lui Isus de pe Golgota, ne putem socoti deja înviaţi prin credinţa şi speranţa pe care le avem.

Chiar de la începutul creştinismului, credincioşii au crezut că tărie în învierea morţilor. Astfel a fost cazul sfântului Sabin (+ 304), episcop de Spoleto, Italia. Pentru credinţa sa în Cristos, a fost arestat şi duşi în faţa judecătorilor păgâni din Assisi, dar el nu s-a înspăimântat. Guvernatorul Ventuzian i-a spus:”Cum de îndrăzneşti să îndupleci poporul să părăsească zeii noştri şi să urmeze un mort pe cruce? Tu numai te prefaci că nu ştii, că Isus după moarte a înviat!” Guvernatorul schimbând vorba îi zise: „Este în puterea ta să alegi ca să jertfeşti zeilor noştri şi să trăieşti, ori să mori în chinuri groaznice, aşteptând învierea promisă de Învăţătorul tău! Atunci sfântul Sabin a răspuns: „Aceasta este dorinţa mea cea mai arzătoare, să mor şi apoi să înviez ca Mântuitorul meu!” Atunci Ventuzian a poruncit să i se taie mâinile episcopului Sabin şi să fie schingiuit până la moarte. Cu mâinile tăiate sfântul Sabin s-a întors spre cei arestaţi şi condamnaţi la moarte împreună cu el, şi i-a încurajat în credinţa învierii unde vor primi înapoi trupurile sfâşiate; iar ei rezistat împreună cu el, atât promisiunilor cât şi ameninţărilor, atât chinurilor cât şi morţii.

Sfânta Perpetua (+ 202), era o mamă profund creştină. Ea nu a putut fi înduplecată cu nimic, ca să se lepede de Isus, mort şi înviat pentru dânsa. Dusă în faţa călăilor pentru a fi chinuită în chipul cel mai îngrozitor, ea le-a spus călăilor: „Astăzi voi judecaţi peste noi, dar în curând voi veţi fi judecaţi de Mântuitorul nostru. Însemnaţi-vă bine chipurile noastre, ca să ne recunoaşteţi la judecata de apoi şi la învierea de pe urmă!”

Karl Friedrich Stumpf Brentano (+ 1884) profesor de istorie la Insbruck, fiind pe patul de moarte, şi-a chemat soţia şi copiii şi le-a zis: „Ştiinţa, frumuseţea, onoarea, puterea, bogăţia, toate acestea sunt nimic fără credinţă. Numai credinţa te ţine drept şi cinstit în viaţă şi la moarte”. Apoi cu mâna tremurândă, făcu tuturor semnul Crucii pe frunte lor, şi apoi adormi în Domnul.

Dar iată ce ne spune sfântul Paul astăzi: “Fraţilor, aşa cum vouă vi s-au dat cu generozitate toate darurile, credinţa, cuvântul şi cunoaşterea lui Dumnezeu, acest zel şi această dragoste pe care le aveţi de la noi, tot aşa şi fapta voastră de dragoste să fie făcută cu generozitate” (2Cor 8,7-8).

Viaţa, vindecarea şi învierea sunt daruri ale lui Dumnezeu pentru noi. Ca să ne învrednicim de ele, noi trebuie să dăruim altora din ceea ce am primit de la Dumnezeu. Dăruind, îi spunem semenului nostru că vrem ca el să trăiască şi şi să fie fericit. In funcţie pe câţi i-am fericit în această viaţă prin faptele noastre bune, vom primi şi noi bucurie în cer.

Din secolul I, datează o legendă despre Toma, ucenicul, care a fost trimis de Cristos în India. Toma a fost angajat de regele ţării, Gundaphorus să coordoneze lucrarea de construcţie a unui palat. Regele i-a dat banii necesari pentru angajarea de lucrători şi pentru achiziţionarea materialelor de construcţie. Toma a dat banii la săraci, în acelaşi timp asigurându-l pe rege că palatul se înălţa în ritm constant. Dar pentru că tot amâna să îi arate cum evolua lucrarea, regele a devenit suspicios. În cele din urmă, nemaiputând răbda, l-a chemat pe Toma şi l-a întrebat: „Mi-ai construit palatul?” „Da”, a răspuns Toma. „Atunci vom merge ca să îl vedem acum,” a dispus regele. Toma i-a răspuns: „Acum nu îl poţi vedea, însă când vei părăsi această lume, îl vei privi cu ochii tăi. Ţi-am înălţat palat în ceruri prin dăruirea banilor tăi săracilor împărăţiei tale.”
Regele, furios, a poruncit ca Toma să fie aruncat în temniţă. Iar în noaptea ce a urmat s-a gândit şi a chibzuit cum să îl execute. „Hm, am să ordon să fie ars pe rug!” Însă în chiar acea noapte a murit fratele regelui, care, ajuns în ceruri, a văzut palatul pregătit de Toma pentru rege. Imediat a cerut să-i fie îngăduit să se întoarcă pe pământ. Cererea i-a fost ascultată şi trupul mort a prins din nou viaţă. Înviatul a mers şi i-a povestit regelui  despre palatul care îl aşteaptă în ceruri. Toma a fost eliberat din închisoare, iar regele şi fratele lui au devenit creştini.

Un mare scriitor spaniol, Lope de Vega (1562-1635), se afla pe patul de moarte. Viaţa i se derula înaintea ochilor ca un film. A avut multe succese şi întreaga sa viaţă a fost copleşita de multe aplauze. I-a entuziasmat şi încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru. Trăise doar pentru succes. N-ar fi trebui sa fie mulţumit acum la sfârşitul unei vieţi aşa de rodnice?
Când se apropie ceasul din urmă, deodată a început să vadă lucrurile altfel. Medicul care-l îngrijea îi spuse plin de admiraţie: Puteti sa muriti fericit. Lumea nu va va uita niciodată. Veţi intra în istorie. "Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum înteleg: înaintea lui Dumnezeu este mare doar acela care a lucrat pentru slava lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor. Aş da  acum toate aplauzele vieţii mele, dacă în schimbul lor mi s-ar mai adăuga încă o faptă bună!".

O tânăr, pe nume Andrei, mărturisşte: “Un preot mi-a spus ca atunci când întâlnesc un cerşetor, să mă gândesc că Isus este cel care îmi cere ceva, prin intermediul lui. Şi cum să îl refuzi pe Isus? Cum să nu-i dai din toată inima tot ceeea ce ai mai bun, Celui care te iubeşte atât de mult, Celui care ţi-a dat tot ceea ce ai şi eşti?”  “Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu” (Prov 19,17)

                                                                                                            Pr. Ioan Lungu



Reflecţie la DUMINICA  XIV  DE  PESTE  AN  „B”
 Refuzaţi de oameni împreună cu Isus, vom fi primiţi de Tatăl lângă Isus.

Cele trei lecturi de la Sfânta Liturghie de astăzi au ca punct comun ceea ce putem numi „proba insuccesului şi al refuzului”.  

O frumoasă istorioară creştină ne spune că, Isus, înainte de a se întrupa şi veni pe pământ, a trimis înaintea sa nişte îngeri pentru a observa trebuinţele oamenilor, şi apoi să vină şi să raporteze. Iată ce au raportat rând pe rând îngerii trimişi în misiune, şi iată care a fost răspunsul lui Isus pentru fiecare trebuinţă a oamenilor: „Oamenii au nevoie de pâine. Eu voi fi Pâinea lor. - Oamenii au nevoie de lumină. Eu voi fi Lumina lor. – Oamenii au nevoie de pace. Eu voi fi Pacea lor. – Oamenii au nevoie iertare. Eu voi fi Iertarea lor. - Oamenii au nevoie de viaţă. Eu voi fi viaţa lor. – Oamenii au nevoie de mântuire. Eu voi fi Mântuirea lor”.

Iar când oamenilor li s-a comunicat că o să le vină Mesia din cer pentru a le împlini dorinţele inimii lor, ei au început să strige şi să se roage cu bucurie: „Dorit Mesie, vino! O dacă ai deschide cerurile şi te-ai coborî!” (Is 64,1)

Dar după un timp, ceva cu totul inexplicabil s-a întâmplat. Diavolul, după ce i-a înşelat odată pe oameni în Paradis, a reuşit să-i înşele iar, spunându-le că nu mai au nevoie de Mesia promis de Dumnezeu, ci de un alt Mesia după dorinţele lor. De aceea, atunci când Dumnezeu şi-a trimis profeţii pentru a vesti şi pregăti venirea lui Mesia după care au suspinat la început, ei i-au refuzat, i-au respins şi ucis. Ba mai mult, l-a plinirea timpului, când Isus, când Mesia însuşi a venit pe pământ, pentru a le aduce mântuirea, ei l-au respins şi pe El şi chiar l-au ucis. Iată câteva ilustraţii în acest sens:

- să ne gândim la contemporanii lui Noe, pe care acesta i-a chemat la convertire timp de mai bine de 100 de ani, dar ei şi-au bătut joc de chemările şi avertismentele trimise de Dumnezeu prin el. Iar pentru nu au ascultat au pierit cu toţii în apele potopului.

- să ne gândim la evreii pe care Dumnezeu i-a scos din Egipt cu braţ puternic şi minuni răsunătoare. Pe aceşti evrei, Dumnezeu, timp de 40 de ani i-a chemat la convertire prin Moise. Iar ei în loc să se convertească s-au răzvrătit împotriva lui Moise, pe care de multe ori l-au mâhnit şi l-au ameninţat şi cu moartea. Pentru neascultarea lor, nici unul din cei şase sute de mii, ieşiţi din Egipt, n-au intrat în Ţara Caananului, în afară de Iozue şi Caleb.

- să ne gândim la evreii la care a fost trimis profetul Ezecheiel, despre care vorbeşte prima lectură de astăzi, care şi ei au refuzat chemarea la convertire, insultându-l şi persecutându-l pe profet. Toţi aceşti răzvrătiţi au ajuns robi în Babilon.

- să ne gândim la toţi profeţii prin care a vorbit Dumnezeu şi la refuzul şi persecuţia pe care le-au îndurat-o din cauza Cuvântului lui Dumnezeu. Ieremia a fost pălmuit şi aruncat într-o fântână. Zaharia a fost tăiat cu fierăstrăul. Ioan Botezătorul a fost decapitat în temniţă. Dar nici un persecutor nu a sfârşit-o bine.

- să ne gândim la Isus, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care a fost refuzat şi persecutat încă de la naşterea sa, începând chiar cu familia şi concetăţenii săi, şi culminând cu cei cărora le-a făcut bine şi cu cei împărţeau dreptatea. Iar ca semn suprem al respingerii, l-au răstignit pe o cruce alături de nişte tâlhari. Pentru aceasta li s-a distrus templul şi ţara, iar ei au fost risipiţi prin lume.

- să ne gândim la Paul şi la toţi apostolii lui Isus,  care au fost insultaţi, persecutaţi şi ucişi pentru numele lui Isus. Dar despre soarta prigonitorilor, ne vorbeşte istoria.

- să ne gândim apoi şi la toţi martirii şi mărturisitorii din toate timpurile şi locurile, la toţi cei care au ales să trăiască în credinţă şi mărturie creştină, cât de mult au avut de suferit şi cum au fost persecutaţi pe ne drept şi chiar ucişi. Ei acum se bucură cu Isus, iar prigonitori plâng şi se tânguiesc veşnic.

Şi de ce toate acestea? Pentru că există invidia diavolului (cf. Înţ 2,24). Pentru că acesta este puterea întunericului" (cf. Mt 26,55 ; Lc 22,53). Pentru că oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, căci faptele lor erau rele. (cf. In 3,19)

Dar cu toată împotrivirea forţelor întunericului, toţi trimişii lui Dumnezeu, au rămas fideli misiunii încredinţată, de a fi sarea pământului şi lumina lumii (cf. Mt 5, 13-16), de a fi buni semănători
ai Cuvântului, dar şi sămânţă bună.

Cât de mult valorează chiar şi o mică mărturie, cât de mult valorează o mică lumină, cât de mult valorează o mică faptă bună, n-o spune Părintele Keller, din Germania. Acesta a fost invitat într-un oraş din America pentru a le vorbi locuitorilor de acolo, despre datoria creştinului de a fi lumina a lumii, aşa cum a cerut Cristos. Acceptând invitaţia, a mers şi a fost primit călduros de o mulţime mare de credincioşi, care l-au condus pe un stadion unde îl mai aşteptau un număr impresionant de persoane. La un moment dat, a cerut ca toate luminile de pe stadion să fie stinse, deoarece întâlnirea avea loc în nocturnă. S-a făcut deci întuneric beznă, iar Părintele a întrebat: „Mă vedeţi unde mă aflu?” Lumea a răspuns că nu. Părintele a continuat: „Acum voi aprinde un pai de chibrit. Vedeţi cu toţii luminiţa?” Cu toţii au răspuns da. Părintele a continuat: „Aşa cum fiecare dintre voi vede această luminiţă, tot astfel orice faptă bună şi orice mărturie, oricât de mici ar fi ele, sunt văzute de toţi cei din jur”. Părintele a mai întrebat: „Aveţi chibrituri la voi? Da, au răspuns ei. Dacă da, atunci aprindeţi fiecare câte un pai”. Cu toţii au urmat sfatul, şi s-a făcut o aşa de mare lumină pe stadion, că întunericul a dispărut. Părintele a adăugat: „Cu cât mai mulţi vor da mărturie despre Cristos şi vor săvârşi fapte bune, oricât de mici ar fi ele, cu atât lumea se va fi mai luminoasă, cu atât lumea se va schimba în bine”.

Astăzi fiecare creştin este chemat să spună împreună cu Isus: „Duhul Domnului este asupra mea; el m-a trimis să vestesc săracilor Evanghelia” (cf. Lc 4,18), pentru că noi toţi care credem în Cristos, am fost trimişi ca mesageri ai Cuvântului lui Dumnezeu, într-o lume ostilă lui Dumnezeu, într-o lume care l-a uitat pe Dumnezeu, într-o lume care merge spre pierzare; dar lume care trebuie schimbată şi adusă la mântuirea lui Cristos prin noi.

Poate mulţi ne vor refuza şi pe noi aşa cum au refuzat odinioară pe Isus, pe profeţi şi pe apostoli, şi totuşi lumea se va sensibiliza cu privire la Dumnezeu şi Legile Lui, prin mărturia şi jertfa noastră. Isus a spus clar: „Dacă bobul căzut în pământ nu moare rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod.” (In 12,24). Iar preotul Tertulian, sec II, spunea: „Sângele martirilor, sămânţa creştinilor”.

Dar, refuzul de astăzi, poate însemna deschiderea de mâine, aşa cum ne-o arată Biblia:

Isus trecea odată prin Samaria, dar samaritenii nu L-au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim (cf. Lc 9,53). Dar Cuvântul semănat atunci n-a rămas fără rod, căci altă dată trecând Isus prin Samaria, după ce a vindecat sufletul femeii păcătoase de la „fântâna lui Iacob”, samaritenii l-au primit şi au crezut în El (cf. In 4,39-42).

Apostolul Paul a fost împroşcat cu pietre la Listra (cf. Fap 14,19). Apoi s-a întors înapoi la Listra pentru a predica şi pentru a face noi ucenici (cf. Fap 14,22).

În multe ţări de misiune, păgânii după ce mai întâi îi ucideau pe misionari, sfârşeau apoi prin a primi credinţa. Aici avem cazul clasic al sfântului apostol Toma, care după ce a fost ucis de cei din Malabar, India, pentru Evanghelie, cei din Malabar au sfârşit prin a primi credinţa, iar astăzi
există în India o comunitate creştină străveche, numită "Creştinii Sfântului Toma".

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), venea să-şi ia în primire parohia Ars. Avea un  geamantan în mână, era îmbrăcat civil şi venea pe jos. Din urmă îl ajunge o căruţă care mergea la Ars, iar căruţaşul îl invită să urce. Întrebat de căruţaş cine este, el îi spune că este noul preot. Şi ce vrei să faci la Ars, că ultimul preot tocmai a murit atacat?  Vreau să-i convertesc pe toţi şi să-i aduc la credinţă! Auzind asta, căruţaşul a oprit şi i-a spus răstit: „Dă-te tu jos din căruţa mea, dacă vii cu astfel de gânduri!” Părintele a coborât din căruţă, dar s-a ţinut de cuvânt, căci în final i-a adus pe toţi la biserică, la sacramente şi la o viaţă frumoasă de creştin. Mai întâi respins şi apoi primit.

Să nu uităm că noi toţi creştinii suntem trimişii împuterniciţi ai lui Cristos, şi că prin noi trebuie să vorbească însuşi Dumnezeu (cf. 2Cor 5,20) Să nu uităm că dacă noi nu vom fi lumina lumii şi sarea pământului (cf. Mt 5,13-16), aşa cum ne-a rânduit Isus pe fiecare, la botezul nostru, mulţi oameni se vor pierde din cauza indolenţei noastre. Să nu uităm că e vai de noi dacă nu vestim Evanghelia (cf. 1Cor 9,16). Să nu uităm că am fost făcuţi străjeri pentru fraţii noştri, şi că vom fi traşi la răspundere pentru fiecare om care se pierde lângă noi, din cauza neglijenţei noastre (cf. Ez 33,7-8)

Însă, dacă noi le vom spune Cuvântul lui Dumnezeu, iar ei vor refuza acest Cuvânt, sau ne vor prigoni, este treaba lor, este pierzarea lor; noi nu vom mai fi traşi la răspundere de către Dumnezeu pentru soarta lor (cf. Ez 33,9).

Cei care nu primesc mărturia noastră şi ne persecută, să nu uite că la judecata lui Dumnezeu vor avea o soartă mai rea decât cea a Sodomei şi Gomorei, mai rea decât cea a Tirului şi Sidonului (cf. Mt 11,20-24); să nu uite că le-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi născut (cf. Mt 26,24)

Isus, prin exemplul său lăsat în Evanghelia de astăzi, care atunci când a fost refuzat într-un loc, a plecat în altul (cf. Mc 6,6), ne spune şi nouă prin sfântul Matei: „Când vă vor persecuta într-o cetate, fugiţi în alta; şi dacă vă persecută şi în aceasta, fugiţi într-o alta; căci adevăr vă spun, nu veţi termina de străbătut cetăţile lui Israel până când va veni Fiul Omului” (Mt 10,23).

Isus ne-a înştiinţat dinainte în privinţa prigoanelor:  „Nu este discipolul mai presus decât învăţătorul, nici servitorul mai presus decât stăpânul său. Este de ajuns discipolului să devină ca învăţătorul său, şi servitorului ca stăpânul său. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Bezebub, cu atât mai mult pe voi” ( Mt 10,25); „Dacă m-au prigonit pe mine, vă vor prigoni şi pe voi” (In 15,20).  

Dar tot Isus a spus că toţi aceia care de dragul Lui, de dragul Evangheliei, de dragul răspândirii Împărăţiei lui Dumnezeu, vor vesti Evanghelia, chiar şi la oamenii care-i vor persecuta şi ucide, El a pregătit deja pentru ei o Împărăţie de fericire, aşa cum Tatăl a pregătit pentru El o Împărăţie de fericire, ca să mănânce şi să bea la masa Lui, şi să şadă pe tronuri de domnie, şi să judece cele douăsprezece triburi ale lui Israel (cf. Lc 22,29-30).

Să nu uităm că pentru această Împărăţie Veşnic fericită, Isus însuşi a vestit, a suferit şi a murit (cf. Ev 12,2). Să nu uităm că pentru această Împărăţie veşnic fericită, toţi profeţii, toţi apostolii, toţi martirii, toţi creştinii, au mărturisit, au suferit şi au murit. Noi trebuie să spunem astăzi împreună cu sfântul Paul: „Eu consider că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela” (Rom 8,18). Să fim convinşi de aceasta!

                                                                                                     Pr. Ioan Lungu

luni, 18 iunie 2012

Reflecţia la sărbătoarea Fericitului Ieremia

Anul Familiei: Fericitul Ieremia s-a născut într-o familie care iubea Sfinţenia şi Cerul
Reflecţia la sărbătoarea Fericitului Ieremia
„Învaţă pe copilul tău calea pe care trebuie s-o urmeze, şi până când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea” (Prov 22,6)
Într-o zi, un copil i-a spus mamei sale indicând cu degetul arătător în aer: „Priveşte, mamă, acolo sus este cerul”. Dar mama l-a întrebat: „ Despre ce cer vorbeşti?” „Cum despre care cer? Despre cer!”, a răspuns copilul. „Te referi la cerul brăzdat de nori şi pe unde zboară păsările?”, a întrebat mama cu răbdare. „Nu, la cerul adevărat, unde sunt îngerii”, a răspuns copilul. Atunci mama i-a zis: „Ascultă, fiul meu, cerul despre care vorbeşti se află acolo unde se află Dumnezeu. Şi pornind de aici mama i-a vorbit cu atâta foc despre frumuseţea lui Dumnezeu şi a Cerului, că în inima copilului dorul după Dumnezeu şi după Cer, s-a aprins şi mai mult.
Povestea acestui copil seamănă leit cu istoria vieţii Fericitului nostru Ieremia Valahul, (1556-1625) care s-a născut pe frumoasele plaiuri mioritice ale Moldovei noastre creştine, şi a fost educat de către evlavioşii săi părinţi, Stoica Costist şi Margareta Bărbat. Aceştia, împreună, i-au vorbit copilului lor Ioan, despre Dumnezeu, ca despre cel mai mare Domn pe care trebuie să-L iubească şi să-L slujească orice om; despre Paradis, locuinţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, unde El a pregătit, prin Isus, un loc şi pentru orice credincios. L-au mai învăţat că pentru a ajunge în Cerul lui Dumnezeu, trebuie să te înalţi de la toate cele pământeşti, asemenea păsărilor în zbor. L-au mai învăţat că există şi o ţară a sfinţilor, numită Italia, şi că acolo trăiesc călugării sfinţi şi urmaşul Sfântului Petru, şi că din această ţară poţi găsi mai uşor drumul spre Dumnezeu şi spre Cer.
Apoi, în casa părintească, Ioan, a fost deprins să umble numai pe drumul bisericii şi pe drumul către ogorul familiei. În casa părintească, pe lângă dragostea de Dumnezeu şi faţă de Paradis, a mai învăţat şi teama de iad; apoi tot în casa părintească a mai învăţat şi dragostea faţă de Isus din Sfânta Împărtăţanie şi dragostea faţă de Maria, mama lui Isus, pe care nu le-a uitat nici o clipă; apoi a mai învăţat şi respectul faţă de îngerul său păzitor şi evlavia către sfântul său Patron, Ioan Evanghelistul, de la care a învăţat fidelitatea faţă de Isus chiar şi în momentele grele, chiar şi în momentele când toţi îl părăsesc şi-şi pierd încrederea în El. (cf In 18,15; In 19,26; In 20,8)
Cu asemenea zestre sufletească, nu ne mirăm, că într-o zi, asemenea păsărilor care nu sunt legate cu nimic de pe pământ, şi-a luat zborul spre ţara sfinţilor, spre ţara Sfântului Părinte şi a călugărilor sfinţi, spre ţara de unde poţi găsi mai uşor pe Dumnezeu şi Paradisul său. Cu asemenea zestre sufletească nu ne mirăm că a fost un copil bun, un tânăr bun, un om bun, un călugăr bun, un infirmier bun, un sfânt adevărat.
Când Vasul britanic „Titanic”, condus de căpitanul Smith, se scufunda în 14.04.1912, orchestra de pe vas, care atunci cântase de petrecere, acum şi-a schimbat registrul. Dirijorul Hartley, luând pentru ultima oară bagheta în mână, a dat ordin orchestrei să intoneze coralul: „Cerul e dorul meu, sunt călător,/ în lume sunt străin, rătăcitor. / La cer privesc mereu,/ acolo-i Domnul meu. /Cerul e dorul meu, sunt călător”, sau în varianta britanică: „Mai aproape, Doamne, către Tine, Doamne."
E lăudabil, că măcar în ultimele clipe de viaţă pasagerii de pe Titanic au fost chemaţi să se gândească la Dumnezeu şi la Cer. Dar cred că infinit mai de lăudat sunt acei părinţi care îi învaţă pe copiii lor, de micuţi fiind, să stea mai aproape de Dumnezeu şi să dorească Cerul, asemenea părinţilor Fericitului nostru Ieremia.
Cel mai minunat gând ce poate preocupa mintea omenească este cerul şi cum se poate ajunge acolo. Dumnezeu nu ne-a lăsat în întuneric, fără lumină şi fără călăuză. De aceea noi putem striga de bucurie, cu Psalmistul: "Cuvîntul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea" (Ps 119.105).

Vechiului Testament, pornind de la faptul că rândunica îşi învăţa puişorii să caute frumuseţea Casei Domnului, îi chema pe părinţii să-şi înveţe copii să caute lăcaşurile veşnice ale lui Dumnezeu. (cf. Ps 84,1-7) Să ne gândim aici numai la câţiva dintre părinţii care au urmat această minunată învăţătură, de exemplu părinţii sfinţi ai lui: Samuel, David, Daniel, Fraţii Macabei, Fecioara Maria, Ioan Botezătorul. etc.
Apoi în Noul Testament, să ne amintim de timpul când Isus îi învăţa pe oameni despre Casa Tatălui său veşnic, cea cu multe lăcaşuri, (cf. In 14,2-3) cea cu străzi de aur şi palate de smaralde, (cf. Ap 21,8) cea unde nu este durere şi moarte (cf. Ap 21,4), cea unde nu este întuneric şi teamă, (cf. Ap 21,23) cum ucenicii lăsau toate şi-L urmau, (cf. Mt 19,27), cum părinţii îi aduceau copii, (cf. Mt 19,13-14), şi cum mamele îi ofereau copiii pentru a-i aşeza la dreapta şi la stânga Sa în Impărăţia cerurilor (cf Mt 20,21), cum mulţimi mari de oamenii veneau după El ca să-L asculte, uitând până şi să mănânce. (cf. In 6,1-5)
Să ne amintim apoi de timpul de după Înălţarea lui Isus, când Apostolii le redicau primilor creştini şi păgânilor despre frumuseţile Cerului şi despre pericolul ca cele materiale în drumul oamenilor spre Cer, cum aceştia îşi vindeau ogoarele şi bunurile şi aduceau preţul lor la picioarele apostolilor. (cf. Fap 2,45)
Să ne amintim apoi de timpurile care au urmat erei apostolice, cum părinţii buni le vorbeau copiilor lor despre dragostea faţă de Dumnezeu, de dragostea faţă frumuseţile şi bucuriile Cerului, şi despre fuga de chinurile iadului, cum aceştia lăsau toate grijile pământeşti şi se puneau pe căutarea şi dobândirea Împărăţiei Cerurilor, şi astfel făcând să răsară şi să crească Sfinţii ca: Paul Pustnicul, Antonie Pustnicul, Bernard şi fraţii lui, ca Francisc şi Clara din Assisi... şi ca Ieremia Valahul, şi ca foarte mulţi alţii.
Dacă astăzi aflăm tot mai puţini copii sfinţi în familiile creştine, copii care să caute pe Dumnezeu şi Impărăţia Cerurilor, dar în schimb găsim tot mai mulţi răi şi obraznici, care umblă zi şi noapte numai după amăgirile şi desfătările scurte ale pământului, asta se datorează faptului că în familii, părinţii nu le mai vorbesc copiilor lor de Dumnezeu, de fericirea Cerului, şi de Viaţa Veşnică, aşa cum Psalmistul făcea, aşa cum Isus făcea, aşa cu apostolii făceau, aşa cu părinţii fericitul Ieremia au făcut.
Îmi amintesc o istorioară creştină despre doi îngeri, care au fost trimişi să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu şi despre Fericirea veşnică a Paradisului, pe care au uitat-o. Şi spune istorioara că îngerii umblând alături de oameni, au uitat pentru ce au fost trimişi pe pământ şi s-au lăsat atraşi de toate cele pământeşti. Când într-un târziu şi-au adus aminte că timpul şederii lor pe pământ s-a încheiat, voind să zboare spre cer n-au mai reuşit, pentru că aripile lor deveniseră de lut. Această istorioară are un corespondent în Biblie, unde ni se spune că nişte îngeri trimişi de Dumnezeu cu misiune pe pământ, s-au alipit atât de mult de cele pământeşti şi de fetele oamenilor, că au dat naştere la nişte monştri, monştri pe care Dumnezeu a fost silit să-i distrugă prin potop. (cf. Gen 6,1-7)
Această istorioară poate fi povestea cel puţin a unora din familiile de astăzi. Dumnezeu i-a trimis pe cei doi părinţi, ca pe doi îngeri, care să le vorbească în primul rând copiilor lor şi apoi tuturor celor din jur, despre frumuseţea lui Lui şi a Cerului. Dar ei lipindu-se prea mult de cele pământeşti şi lumeşti, nu numai că nu mai vorbesc copiilor şi semenilor lor despre frumuseţea lui Dumnezeu şi a Paradisului, dar parcă s-au făcut mesagerii unui alt stăpân, şi vorbesc numai despre cele pământeşti şi trecătoare, că ajung să nască şi să crească, nu îngeri pentru cer, dar monştri destinaţi mâniei lui Dumnezeu.
În dorul lui după sfinţenie şi după Cer, Fericitul Ieremia, asemenea lui Avraam, şi-a părăsit părinţii, familia, localitatea şi ţara, (cf. Ge 12,1) şi s-a dus acolo unde i s-a spus că locuieşte reprentantul lui Dumnezeu pe pământ, Papa, şi acolo unde i s-a spus că trăiesc călugării sfinţi, şi anume în Italia.
Când Tobia cel tânăr a plecat de acasă, în Media, unde urma să-şi găsească fericirea lui şi a familiei sale, Dumnezeu i-a trimis o călăuză, pe arhanghelul Rafael, care l-a călăuzit pe tot timpul călătoriei, fiindu-i un sfetnic bun şi un ajutor de nădejde. (cf. Tob 5,1-17)
Când Ieremia a plecat de acasă, spre împlinirea ţelului său, sfinţirea sufletului şi cucerirea Cerului, Dumnezeu i-a trimis şi lui un înger cu chip de om, ca şi lui Tobia, un înger care să-i fie ghid şi ajutor până în “ţara sfinţilor”.
Din momentul ajungerii în Italia, ghidul care l-a călăuzit pe Ieremia, i-a vorbit în continuare din Cartea Scripturii, din Tabernacol, şi din braţele Fecioarei Maria. De aceea el cerceta zilnic Sfintele Scripturi, zilnic se împărtăşea şi făcea adoraţie, zilnic alerga la Maria cu Pruncul divin în braţe. De aceea şi Isus şi Fecioara Maria îi vorbeau deseori, oferindu-i călăuzire şi putere.
Sunt convins că fiecărui om care porneşte, ca Ieremia, pe drumul sfinţeniei şi al cerului, Dumnezeu, pe lângă Îngerul lui Păzitor pe care i l-a dat deja, i-ar mai trimite şi un alt înger, chiar cu chip de om, ca lui Tobia şi ca lui Ieremia, ca să-l călăuzească şi să-l apere pe acest drum.
Fericitul Ieremia, după 40 de ani de slujire lui Dumnezeu, în persoana celor bolnavi, pe data de 26 februarie 1625, în plină iarnă, pe când se întorcea de la un bolvav ce locuia la 12 Km de mănăstire, se întâlneşte cu o femeie care îi spune: "Am să vin miercuri la mănăstire." "N-ai să mă găseşti." "Dar unde aveţi de gînd să plecaţi?" "Vreau să mă duc în patria mea !" Pentru fratele Ieremia, patria lui era: “Sus în cer”, căci în toată viaţa lui “cerul a fost dorul său.”
Iar în seara aceleiaşi zile, înainte de a muri, fără a se adresa cuiva anume, a rostit aceste cuvinte: " Mulţumesc ! Isuse, vin! Vin să te întâlnesc pe Tine ! Vin să-i întâlnesc şi pe şchiopii şi schilozi în care te-am slujit !”
Aşa să să trăim şi aşa să muncim în viaţă, ca la sfârşitul vieţii noastre să putem rosti şi noi aceste minunate cuvinte ale Fericitul Ieremia. Fericite Ieremia, roagă-te pentru noi! Amin.