Consideraţie la DUMINICA
XIII DE PESTE
AN „B”
Dumnezeu ne iubeşte şi ne salvează din suferinţe şi moarte.
Am să încep consideraţia din această duminică cu o
întrebare: „Aţi fost învinuiţi vreodată pe nedrept? Dacă da, nu-i aşa că v-ţi
simţit foarte rău? Şi cu atât mai rău v-aţi simţit cu cât lucrul de care aţi
fost acuzaţi, nici măcar nu l-aţi gândit vreodată!”
Am început astfel consideraţia de astăzi, căci prea
adesea, noi oamenii îl acuzăm pe Dumnezeu de lucrurile rele care ni se
întâmplă: boală, accident, moarte, ca şi cum ni le-ar fi pricinuit El.
- De ce ne-a făcut Dumnezeu mie asta, striga un bolnav de
cancer?
- De ce ne-a făcut Dumnezeu nouă asta, striga o familie
la moartea unicei lor fetiţe?
- De ce ne-a făcut Dumnezeu nouă asta, puteţi striga şi
dumneavoastră în necazul prin care
treceţi?
Dar oare de la Dumnezeu ne vine: durerea, boala, necazul,
eşecul, paguba, sau moartea? Nu, căci nimic din ce este rău în această lume, nu
vine de la Dumnezeu,
nu este rânduit de Dumnezeu, nu este făcut de Dumnezeu şi nu bucură pe
Dumnezeu.
Să ascultăm numai ce ne spune Sfânta Scriptură în acest
sens, în speţă prima lectură de astăzi: „Dumnezeu nu a creat moartea şi nici nu
se bucură de moartea celor vii. El a creat totul spre existenţă. El nu a pus venin
de moarte în nici o creatură. El l-a creat pe om spre nemurire. El l-a creat pe
om foarte bun. El l-a creat după chipul şi asemănarea sa” (Înţ 1,13-15; 2,23-25)
Noi în orbirea păcatului nostru, îl acuzăm de vinovat pe
cel Nevinovat, pe Dumnezeu, şi nu spunem aproape nici un cuvânt de adevăratul
vinovat de toate relele care ni se întâmplă, şi care este diavolul, prin a
cărui invidie au intrat în lume toate: suferinţele, durerile, eşecurile,
neîmplinirile, nefericirile, neatenţiile fatale şi moartea.
Tot prima lectură ne spune foarte clar şi răspicat:
„Moartea a intrat în lume prin invidia diavolului”. (Înţ 2,15) Căci „plata păcatului este moartea” (Rom 6,23) Cine a muşcat din nada păcatului întinsă de diavol în
lume, a muşcat din veninul morţii. Şi de asta nu este vinovat Dumnezeu.
Aşa stând lucrurile, abia acum vedem cât de nedrepţi şi
răutăcioşi sunt acei oameni, care se îndepărtează de Dumnezeu Iubire, pentru că
au avut neşansa să treacă prin experienţa dureroasă a unei boli, a unei pagube,
a unei decepţii, sau a unui deces.
Cineva îmi povestea odată, că o persoană în urma unui
deces în familie, a trecut la religia musulmană. Iar după ce a intrat în
religia musulmană, a mai avut un deces în familie.
Ceea ce trebuie să învăţăm noi astăzi şi să nu mai uităm
niciodată, este faptul că pe Dumnezeu îl doare soarta grea în care a căzut omul
prin muşcarea din nada păcatului dătător de moarte pe care a întins-o diavolul.
Şi în acest sens a elaborat un plan divin, prin Cristos şi Duhul Sfânt, prin
care să aducă omenirea la o fericire mai mare decât cea de la început.
O casă a luat foc. Mama era la
cumpărături. În casa care ardea era un copilaş care dormea. Un tânăr pompier s-a oferit să meargă după copilaş. „Şi eu am un
copilaş acasă şi dacă locuinţa mea ar lua foc, şi eu aş vrea ca cineva să intre
să îmi scape copilaşul.” Tânărul
pompier a urcat scările, a luat copilul şi l-a aruncat în plasa de salvare. Dar
imediat acea casă a cedat şi pompierul acela a pierit în flăcări. 20 de ani mai târziu, lângă un mormânt, o tânără de 20 de ani
plânge încetişor. La capul mormântului se înalţă statuia unui pompier. Un domn
se opreşte şi o întreabă respectuos: „A fost tatăl dumneavoastră?” „Nu.” „Fratele?” „Nu.” “A fost omul care a murit pentru mine.”
Privind Crucea, toţi trebuie să spunem: “Isus, a murit pentru mine!”
De aceea Biblia ne spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, că l-a dat, că l-a jertfit pe propriul său Fiu, pentru ca oricine crede
în El să nu piară, dar să aibă viaţă veşnică” (In 3,16).
Prin aceste cuvinte Dumnezeu ne spune, că El l-a jertfit la Cruce pe propriul său fiu,
pentru a distruge lucrările diavolului şi ale păcatului (cf. 1In 3,8), adică pentru a distruge:
suferinţele de orice fel, necazurile de orice fel, întristările de orice fel,
eşecurile de orice fel, pagubele de orice fel, şi moartea sub toate aspectele
ei.
Acest lucru l-a ştiut exact femeia cu scurgere de sânge,
care suferea de 12 ani, şi pe care nici un doctor pământesc nu a reuşit să o
vindece, în ciuda întregii averi cheltuite. Ea a venit la Isus, şi cu mare credinţă s-a
atins de El, şi instantaneu a fost vindecată de suferinţa ei. Atunci Isus i-a
comunicat şi ceea ce nu se aştepta să audă, că prin credinţa ei a şi fost
mântuită, că prin credinţa ei a dobândit şi un loc în Împărăţia Cerurilor,
Împărăţia cea fără lacrimi, fără durere, fără tânguire şi fără moarte (cf. Ap
21,4).
Acest lucru foarte important l-a ştiut şi Iair,
fruntaşul sinagogii din Cafarnaum, care a venit cu mare credinţă la Isus, şi i-a cerut să-i
scoată fiica de 12 ani, din suferinţă şi moarte. Iar Isus printr-o singură
prindere de mână, a trezit-o ca dintr-un somn pe fetiţa care murise, făcând de
ruşine “râsul lumii” necredincioase.
Acelaşi lucru l-au ştiut foarte bine
şi îngrijitorii de morminte din Vicenza, Iatalia. În urmă cu câţiva ani, cineva
a vizitat la Vicenţa
şi cele cinci cimitire unde au fost înmormântaţi soldaţii englezi care au murit
în Primul Război Mondial şi a rămas uimit de îngrijirea dată acelor cimitire,
dar mai ales de cuvintele pline de iubire şi credinţă în Dumnezeu, ce le-a
găsit peste multe pietre funerare. Iată doar câteva dintre ele: Dumnezeu este
iubire; Facă-se voia ta; Doamne, nu putem înţelege dorinţele tale, dar totul e
bine când e făcut de tine. Într-o zi vom înţelege. Dumnezeu te-a luat sub
protecţia sa.
Acest lucru foarte important trebuie să îl ştim şi
noi, în toate durerile şi necazurile noastre. Să venim cu ele la Isus ca să primim rezolvarea lor.
În Lectura a doua, Sfântul Paul ne invită şi pe noi,
împreună cu credincioşii din Corint, să-i ajutăm pe fraţii noştri săraci. A-i
ajuta pe săraci înseamnă a-l imita pe Cristos care, pe lângă bunurile trecătoare,
dă cel mai mare dar, care este viaţa de aici şi viaţa veşnică (2Cor 8,7-8).
Un întelept din China petrecea deseori timpul sau
liber pe malul unui râu, unde reflecta si medita asupra apei. "De ce faci
tu acest lucru?", îl întreba un om. El privi calm în apa, apoi spuse:
"Apa se poate asemana cu un om bun. Acolo unde ajunge apa, ea este darnică
şi generoasă. Oriunde ajunge, duce viaţa cu sine". Să dăruim cu
generozitate, ca izvorul şi ca pomul bun.
Gabriel Marcel (1889–1973), marele
filozof francez, spuneea odată: “Cine îl ajută pe aproapele său sărac şi îi
dăruieşte din cele necesare, prin acest fapt el îi spune: Vreau ca tu să trăieşti ! Vreau ca tu să nu mori! !”
Alex Haley (1921-1992), autorul romanului Rădăcini, ne povesteşte cum viaţa tatălui
lui s-a schimbat datorită unui gest de bunătate. Tatăl lui Alex era cel mai mic
dintre cei 8 copii ai unei familii de dijmaşi. O vară a lucrat ca însoţitor de
tren ca să câştige bani pentru liceu. Un domn pe care l-a cunoscut în tren, i-a
dat 5 dolari. Alex Haley ne spune ce s-a întâmplat apoi: „La începerea anului
şcolar, dirigintele l-a chemat la el şi i-a arătat o scrisoare care tocmai
sosise. Scrisoarea era de la bătrânul pe care tatăl meu îl cunoscuse în tren şi
conţinea un cec de 518 dolari care acoperea taxele şcolare şi cheltuielile
esenţiale ale tatălui meu, pe un an întreg.” Bunătatea acestui necunoscut l-a
adus pe tatăl lui Alex Haley la credinţa în Isus, dar nu numai pe el ci şi pe familia
lui, pe el şi generaţiile ce s-a ridicat din această familie. Dragostea noastră
pe câţi i-a adus la Isus?
Iar a aduce oameni la Isus,
înseamnă a-i aduce la vindecare şi înviere.
Închei cu Psalmistul: “Te preamăresc,
Doamne, pentru lucrările tale minunate” (Ps
29,2) !
Pr. Ioan Lungu
Reflecţie la DUMINICA XIII DE
PESTE AN „B”
Să nu avem nici o teamă, Isus este acela care ne va elibera de boli şi
moarte.
Ascultând în Evanghelia de astăzi cum Isus a vindecat cu
atâta uşurinţă boala veche şi fără leac a unei femeii ce suferea de 12 ani, şi
apoi cum a înviat cu aceeaşi uşurinţă pe fiica lui Iair, scoţând din ea otrava
păcatului şi a morţii, noi credem cu tărie că vindecările miraculoase şi
învierile trupeşti, începute de Isus la venirea sa în lume, vor continua şi se
vor desăvârşi la venirea sa de-a doua.
Prima lectură de astăzi, luată din Cartea Înţelepciunii
(cf. Înţ 1,13-15; 2,23-24), răspunde
astăzi la una dintre întrebările cele mai grele ale omenirii: de unde moartea?.
Nu numai că moartea oamenilor nu vine de la Dumnezeu, dar Dumnezeu nici n-a pus otravă de
moarte în om, nici nu se bucură de moartea omului. Moartea a intrat în lume
prin invidia diavolului.
Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu, prin profeţii săi,
ne-a vorbit despre faptul că El ne va
salva de moarte. Astfel prin:
- profetul Isaia (745-695 îC) ne spune: „Morţii vor
învia, şi cei care zac în morminte se vor ridica” (Is 26,19).
- profetul Daniel (606-534) ne spune: „Cei care dorm în
ţărâna pământului se vor scula” (Dan 12,2).
- profetul Ezechiel (592-570) ne spune: ”Iată, vă voi
deschide mormintele voastre şi vă voi scoate din ele” (Ez 37,12).
Înainte de venirea sa în lume, Isus Cristos i-a spus
Tatălui său ceresc: „Părinte, cruţă-l pe om, vreau să mor eu în locul lui”. Şi,
într-adevăr, Isus a venit pe pământ, a îndurat dureri şi chinuri, şi apoi a
murit pe Cruce şi a înviat pentru ca noi oamenii să putem fi vindecaţi şi
înviaţi.
În fiecare duminică facem sărbătoare pentru că Isus a
înviat, pentru că Isus a învins suferinţa şi moartea noastră, cu moartea şi învierea
sa. Din ziua învierii lui Isus nu ne mai temem de moarte. Iată ce a promis
Isus : “Cine crede in Mine, chiar daca moare, va trai. Si oricine traieste
si crede in mine nu va muri niciodata" (In 11,25,-26).
André-Marie Ampère (1775-1836), a fost un fizician si
matematician francez. Acesta fiind întrebat odată cum vor învia morţii, a luat
un pumn de pilitură de fier şi a amestecat-o cu un pumn de pământ. Apoi a luat
un magnet şi cu el a separat pilitura de fier de pământ. Apoi a adăugat : “Dacă
un magnet poate separa pilitura de fier de pământ, atunci şi Dumnezeu va putea
să adune trupurile noastre din ţărâna pământului?”
Răscumpăraţi de pedeapsa păcatului şi a morţii, la Crucea lui Isus de pe
Golgota, ne putem socoti deja înviaţi prin credinţa şi speranţa pe care le
avem.
Chiar de la începutul
creştinismului, credincioşii au crezut că tărie în învierea morţilor. Astfel a
fost cazul sfântului Sabin (+ 304), episcop de Spoleto, Italia. Pentru credinţa
sa în Cristos, a fost arestat şi duşi în faţa judecătorilor păgâni din Assisi,
dar el nu s-a înspăimântat. Guvernatorul Ventuzian i-a spus:”Cum de îndrăzneşti
să îndupleci poporul să părăsească zeii noştri şi să urmeze un mort pe cruce?
Tu numai te prefaci că nu ştii, că Isus după moarte a înviat!” Guvernatorul
schimbând vorba îi zise: „Este în puterea ta să alegi ca să jertfeşti zeilor
noştri şi să trăieşti, ori să mori în chinuri groaznice, aşteptând învierea
promisă de Învăţătorul tău! Atunci sfântul Sabin a răspuns: „Aceasta este
dorinţa mea cea mai arzătoare, să mor şi apoi să înviez ca Mântuitorul meu!”
Atunci Ventuzian a poruncit să i se taie mâinile episcopului Sabin şi să fie
schingiuit până la moarte. Cu mâinile tăiate sfântul Sabin s-a întors spre cei
arestaţi şi condamnaţi la moarte împreună cu el, şi i-a încurajat în credinţa
învierii unde vor primi înapoi trupurile sfâşiate; iar ei rezistat împreună cu
el, atât promisiunilor cât şi ameninţărilor, atât chinurilor cât şi morţii.
Sfânta Perpetua (+ 202), era o mamă profund creştină. Ea
nu a putut fi înduplecată cu nimic, ca să se lepede de Isus, mort şi înviat
pentru dânsa. Dusă în faţa călăilor pentru a fi chinuită în chipul cel mai
îngrozitor, ea le-a spus călăilor: „Astăzi voi judecaţi peste noi, dar în
curând voi veţi fi judecaţi de Mântuitorul nostru. Însemnaţi-vă bine chipurile
noastre, ca să ne recunoaşteţi la judecata de apoi şi la învierea de pe urmă!”
Karl Friedrich Stumpf Brentano (+ 1884) profesor de
istorie la Insbruck,
fiind pe patul de moarte, şi-a chemat soţia şi copiii şi le-a zis: „Ştiinţa,
frumuseţea, onoarea, puterea, bogăţia, toate acestea sunt nimic fără credinţă.
Numai credinţa te ţine drept şi cinstit în viaţă şi la moarte”. Apoi cu mâna
tremurândă, făcu tuturor semnul Crucii pe frunte lor, şi apoi adormi în Domnul.
Dar iată ce ne spune sfântul Paul astăzi: “Fraţilor, aşa
cum vouă vi s-au dat cu generozitate toate darurile, credinţa, cuvântul şi
cunoaşterea lui Dumnezeu, acest zel şi această dragoste pe care le aveţi de la
noi, tot aşa şi fapta voastră de dragoste să fie făcută cu generozitate” (2Cor 8,7-8).
Viaţa, vindecarea şi învierea sunt daruri ale lui
Dumnezeu pentru noi. Ca să ne învrednicim de ele, noi trebuie să dăruim altora
din ceea ce am primit de la Dumnezeu. Dăruind, îi spunem semenului nostru că
vrem ca el să trăiască şi şi să fie fericit. In funcţie pe câţi i-am fericit în
această viaţă prin faptele noastre bune, vom primi şi noi bucurie în cer.
Din secolul I, datează o legendă despre Toma,
ucenicul, care a fost trimis de Cristos în India. Toma a fost angajat de regele
ţării, Gundaphorus să coordoneze lucrarea de construcţie a unui palat. Regele
i-a dat banii necesari pentru angajarea de lucrători şi pentru achiziţionarea
materialelor de construcţie. Toma a dat banii la săraci, în acelaşi timp
asigurându-l pe rege că palatul se înălţa în ritm constant. Dar pentru că tot
amâna să îi arate cum evolua lucrarea, regele a devenit suspicios. În cele din
urmă, nemaiputând răbda, l-a chemat pe Toma şi l-a întrebat: „Mi-ai construit
palatul?” „Da”, a răspuns Toma. „Atunci vom merge ca să îl vedem acum,” a dispus regele. Toma i-a răspuns: „Acum nu îl poţi vedea, însă când vei părăsi
această lume, îl vei privi cu ochii tăi. Ţi-am înălţat palat în ceruri prin
dăruirea banilor tăi săracilor împărăţiei tale.”
Regele, furios, a poruncit ca Toma să fie
aruncat în temniţă. Iar în noaptea ce a urmat s-a gândit şi a chibzuit cum să
îl execute. „Hm, am să ordon să fie ars pe rug!” Însă în chiar acea noapte a
murit fratele regelui, care, ajuns în ceruri, a văzut palatul pregătit de Toma
pentru rege. Imediat a cerut să-i fie îngăduit să se întoarcă pe pământ.
Cererea i-a fost ascultată şi trupul mort a prins din nou viaţă. Înviatul a
mers şi i-a povestit regelui despre palatul care îl aşteaptă în ceruri.
Toma a fost eliberat din închisoare, iar regele şi fratele lui au devenit
creştini.
Un mare scriitor spaniol, Lope de Vega (1562-1635), se
afla pe patul de moarte. Viaţa i se derula înaintea ochilor ca un film. A avut
multe succese şi întreaga sa viaţă a fost copleşita de multe aplauze. I-a
entuziasmat şi încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru.
Trăise doar pentru succes. N-ar fi trebui sa fie mulţumit acum la sfârşitul
unei vieţi aşa de rodnice?
Când se apropie ceasul din urmă, deodată a început să
vadă lucrurile altfel. Medicul care-l îngrijea îi spuse plin de admiraţie:
Puteti sa muriti fericit. Lumea nu va va uita niciodată. Veţi intra în istorie.
"Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum înteleg: înaintea lui
Dumnezeu este mare doar acela care a lucrat pentru slava lui Dumnezeu şi pentru
mântuirea sufletelor. Aş da acum toate
aplauzele vieţii mele, dacă în schimbul lor mi s-ar mai adăuga încă o faptă
bună!".
O tânăr, pe nume Andrei, mărturisşte: “Un preot mi-a spus
ca atunci când întâlnesc un cerşetor, să mă gândesc că Isus este cel care îmi
cere ceva, prin intermediul lui. Şi cum să îl refuzi pe Isus? Cum să nu-i dai
din toată inima tot ceeea ce ai mai bun, Celui care te iubeşte atât de mult,
Celui care ţi-a dat tot ceea ce ai şi eşti?”
“Cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu” (Prov 19,17)
Pr. Ioan Lungu
Reflecţie la DUMINICA XIV DE
PESTE AN „B”
Refuzaţi de oameni împreună cu Isus,
vom fi primiţi de Tatăl lângă Isus.
Cele trei lecturi de la Sfânta Liturghie de astăzi au
ca punct comun ceea ce putem numi „proba insuccesului şi al refuzului”.
O frumoasă istorioară creştină ne spune că, Isus, înainte
de a se întrupa şi veni pe pământ, a trimis înaintea sa nişte îngeri pentru a
observa trebuinţele oamenilor, şi apoi să vină şi să raporteze. Iată ce au
raportat rând pe rând îngerii trimişi în misiune, şi iată care a fost răspunsul
lui Isus pentru fiecare trebuinţă a oamenilor: „Oamenii au nevoie de pâine. Eu
voi fi Pâinea lor. - Oamenii au nevoie de lumină. Eu voi fi Lumina lor. –
Oamenii au nevoie de pace. Eu voi fi Pacea lor. – Oamenii au nevoie iertare. Eu
voi fi Iertarea lor. - Oamenii au nevoie de viaţă. Eu voi fi viaţa lor. –
Oamenii au nevoie de mântuire. Eu voi fi Mântuirea lor”.
Iar când oamenilor li s-a comunicat că o să le vină Mesia
din cer pentru a le împlini dorinţele inimii lor, ei au început să strige şi să
se roage cu bucurie: „Dorit Mesie, vino! O dacă ai deschide cerurile şi te-ai
coborî!” (Is 64,1)
Dar după un timp, ceva cu totul inexplicabil s-a
întâmplat. Diavolul, după ce i-a înşelat odată pe oameni în Paradis, a reuşit
să-i înşele iar, spunându-le că nu mai au nevoie de Mesia promis de Dumnezeu,
ci de un alt Mesia după dorinţele lor. De aceea, atunci când Dumnezeu şi-a
trimis profeţii pentru a vesti şi pregăti venirea lui Mesia după care au
suspinat la început, ei i-au refuzat, i-au respins şi ucis. Ba mai mult, l-a
plinirea timpului, când Isus, când Mesia însuşi a venit pe pământ, pentru a le
aduce mântuirea, ei l-au respins şi pe El şi chiar l-au ucis. Iată câteva
ilustraţii în acest sens:
- să ne gândim la contemporanii lui Noe, pe care acesta
i-a chemat la convertire timp de mai bine de 100 de ani, dar ei şi-au bătut joc
de chemările şi avertismentele trimise de Dumnezeu prin el. Iar pentru nu au
ascultat au pierit cu toţii în apele potopului.
- să ne gândim la evreii pe care Dumnezeu i-a scos din
Egipt cu braţ puternic şi minuni răsunătoare. Pe aceşti evrei, Dumnezeu, timp
de 40 de ani i-a chemat la convertire prin Moise. Iar ei în loc să se
convertească s-au răzvrătit împotriva lui Moise, pe care de multe ori l-au
mâhnit şi l-au ameninţat şi cu moartea. Pentru neascultarea lor, nici unul din
cei şase sute de mii, ieşiţi din Egipt, n-au intrat în Ţara Caananului, în
afară de Iozue şi Caleb.
- să ne gândim la evreii la care a fost trimis profetul Ezecheiel,
despre care vorbeşte prima lectură de astăzi, care şi ei au refuzat chemarea la
convertire, insultându-l şi persecutându-l pe profet. Toţi aceşti răzvrătiţi au
ajuns robi în Babilon.
- să ne gândim la toţi profeţii prin care a vorbit
Dumnezeu şi la refuzul şi persecuţia pe care le-au îndurat-o din cauza
Cuvântului lui Dumnezeu. Ieremia a fost pălmuit şi aruncat într-o fântână.
Zaharia a fost tăiat cu fierăstrăul. Ioan Botezătorul a fost decapitat în
temniţă. Dar nici un persecutor nu a sfârşit-o bine.
- să ne gândim la
Isus, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care a fost refuzat şi
persecutat încă de la naşterea sa, începând chiar cu familia şi concetăţenii
săi, şi culminând cu cei cărora le-a făcut bine şi cu cei împărţeau dreptatea.
Iar ca semn suprem al respingerii, l-au răstignit pe o cruce alături de nişte
tâlhari. Pentru aceasta li s-a distrus templul şi ţara, iar ei au fost risipiţi
prin lume.
- să ne gândim la
Paul şi la toţi apostolii lui Isus, care au fost insultaţi, persecutaţi şi ucişi
pentru numele lui Isus. Dar despre soarta prigonitorilor, ne vorbeşte istoria.
- să ne gândim apoi şi la toţi martirii şi mărturisitorii
din toate timpurile şi locurile, la toţi cei care au ales să trăiască în
credinţă şi mărturie creştină, cât de mult au avut de suferit şi cum au fost
persecutaţi pe ne drept şi chiar ucişi. Ei acum se bucură cu Isus, iar
prigonitori plâng şi se tânguiesc veşnic.
Şi de ce toate acestea? Pentru că există invidia
diavolului (cf. Înţ 2,24). Pentru că acesta este puterea întunericului" (cf.
Mt 26,55 ; Lc 22,53). Pentru că oamenii au iubit mai mult întunericul decât
lumina, căci faptele lor erau rele. (cf. In
3,19)
Dar cu toată împotrivirea forţelor întunericului, toţi
trimişii lui Dumnezeu, au rămas fideli misiunii încredinţată, de a fi sarea
pământului şi lumina lumii (cf. Mt 5,
13-16), de a fi buni semănători
ai Cuvântului, dar şi sămânţă bună.
Cât de mult valorează chiar şi o mică mărturie, cât de
mult valorează o mică lumină, cât de mult valorează o mică faptă bună, n-o
spune Părintele Keller, din Germania. Acesta a fost invitat într-un oraş din
America pentru a le vorbi locuitorilor de acolo, despre datoria creştinului de
a fi lumina a lumii, aşa cum a cerut Cristos. Acceptând invitaţia, a mers şi a
fost primit călduros de o mulţime mare de credincioşi, care l-au condus pe un
stadion unde îl mai aşteptau un număr impresionant de persoane. La un moment
dat, a cerut ca toate luminile de pe stadion să fie stinse, deoarece întâlnirea
avea loc în nocturnă. S-a făcut deci întuneric beznă, iar Părintele a întrebat:
„Mă vedeţi unde mă aflu?” Lumea a răspuns că nu. Părintele a continuat: „Acum
voi aprinde un pai de chibrit. Vedeţi cu toţii luminiţa?” Cu toţii au răspuns
da. Părintele a continuat: „Aşa cum fiecare dintre voi vede această luminiţă,
tot astfel orice faptă bună şi orice mărturie, oricât de mici ar fi ele, sunt
văzute de toţi cei din jur”. Părintele a mai întrebat: „Aveţi chibrituri la
voi? Da, au răspuns ei. Dacă da, atunci aprindeţi fiecare câte un pai”. Cu toţii
au urmat sfatul, şi s-a făcut o aşa de mare lumină pe stadion, că întunericul a
dispărut. Părintele a adăugat: „Cu cât mai mulţi vor da mărturie despre Cristos
şi vor săvârşi fapte bune, oricât de mici ar fi ele, cu atât lumea se va fi mai
luminoasă, cu atât lumea se va schimba în bine”.
Astăzi fiecare creştin este chemat să spună împreună cu
Isus: „Duhul Domnului este asupra mea; el m-a trimis să vestesc săracilor Evanghelia”
(cf. Lc 4,18), pentru că noi toţi
care credem în Cristos, am fost trimişi ca mesageri ai Cuvântului lui Dumnezeu,
într-o lume ostilă lui Dumnezeu, într-o lume care l-a uitat pe Dumnezeu, într-o
lume care merge spre pierzare; dar lume care trebuie schimbată şi adusă la
mântuirea lui Cristos prin noi.
Poate mulţi ne vor refuza şi pe noi aşa cum au refuzat
odinioară pe Isus, pe profeţi şi pe apostoli, şi totuşi lumea se va sensibiliza
cu privire la Dumnezeu
şi Legile Lui, prin mărturia şi jertfa noastră. Isus a spus clar: „Dacă bobul
căzut în pământ nu moare rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod.” (In 12,24). Iar preotul Tertulian, sec
II, spunea: „Sângele martirilor, sămânţa creştinilor”.
Dar, refuzul de astăzi, poate însemna deschiderea de
mâine, aşa cum ne-o arată Biblia:
Isus trecea odată prin Samaria, dar samaritenii nu L-au
primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim (cf. Lc 9,53). Dar Cuvântul semănat
atunci n-a rămas fără rod, căci altă dată trecând Isus prin Samaria, după ce a
vindecat sufletul femeii păcătoase de la „fântâna lui Iacob”, samaritenii l-au
primit şi au crezut în El (cf. In
4,39-42).
Apostolul Paul a fost împroşcat cu pietre la Listra (cf. Fap 14,19). Apoi s-a întors înapoi la Listra pentru a predica şi
pentru a face noi ucenici (cf. Fap
14,22).
În multe ţări de misiune, păgânii după ce mai întâi îi
ucideau pe misionari, sfârşeau apoi prin a primi credinţa. Aici avem cazul
clasic al sfântului apostol Toma, care după ce a fost ucis de cei din Malabar,
India, pentru Evanghelie, cei din Malabar au sfârşit prin a primi credinţa, iar
astăzi
există în India o comunitate creştină străveche, numită "Creştinii
Sfântului Toma".
Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), venea să-şi ia în
primire parohia Ars. Avea un geamantan
în mână, era îmbrăcat civil şi venea pe jos. Din urmă îl ajunge o căruţă care
mergea la Ars,
iar căruţaşul îl invită să urce. Întrebat de căruţaş cine este, el îi spune că
este noul preot. Şi ce vrei să faci la
Ars, că ultimul preot tocmai a murit atacat? Vreau să-i convertesc pe toţi şi să-i aduc la
credinţă! Auzind asta, căruţaşul a oprit şi i-a spus răstit: „Dă-te tu jos din
căruţa mea, dacă vii cu astfel de gânduri!” Părintele a coborât din căruţă, dar
s-a ţinut de cuvânt, căci în final i-a adus pe toţi la biserică, la sacramente
şi la o viaţă frumoasă de creştin. Mai întâi respins şi apoi primit.
Să nu uităm că noi toţi creştinii suntem trimişii
împuterniciţi ai lui Cristos, şi că prin noi trebuie să vorbească însuşi
Dumnezeu (cf. 2Cor 5,20) Să nu uităm
că dacă noi nu vom fi lumina lumii şi sarea pământului (cf. Mt 5,13-16), aşa cum ne-a rânduit Isus
pe fiecare, la botezul nostru, mulţi oameni se vor pierde din cauza indolenţei
noastre. Să nu uităm că e vai de noi dacă nu vestim Evanghelia (cf. 1Cor 9,16). Să nu uităm că am fost
făcuţi străjeri pentru fraţii noştri, şi că vom fi traşi la răspundere pentru
fiecare om care se pierde lângă noi, din cauza neglijenţei noastre (cf. Ez
33,7-8)
Însă, dacă noi le vom spune Cuvântul lui Dumnezeu, iar ei
vor refuza acest Cuvânt, sau ne vor prigoni, este treaba lor, este pierzarea
lor; noi nu vom mai fi traşi la răspundere de către Dumnezeu pentru soarta lor
(cf. Ez 33,9).
Cei care nu primesc mărturia noastră şi ne persecută, să
nu uite că la judecata lui Dumnezeu vor avea o soartă mai rea decât cea a
Sodomei şi Gomorei, mai rea decât cea a Tirului şi Sidonului (cf. Mt 11,20-24); să nu uite că le-ar fi
fost mai bine dacă nu s-ar fi născut (cf. Mt
26,24)
Isus, prin exemplul său lăsat în Evanghelia de astăzi,
care atunci când a fost refuzat într-un loc, a plecat în altul (cf. Mc 6,6), ne spune şi nouă prin sfântul
Matei: „Când vă vor persecuta într-o cetate, fugiţi în alta; şi dacă vă
persecută şi în aceasta, fugiţi într-o alta; căci adevăr vă spun, nu veţi
termina de străbătut cetăţile lui Israel până când va veni Fiul Omului” (Mt 10,23).
Isus ne-a înştiinţat dinainte în privinţa prigoanelor: „Nu este discipolul mai presus decât
învăţătorul, nici servitorul mai presus decât stăpânul său. Este de ajuns
discipolului să devină ca învăţătorul său, şi servitorului ca stăpânul său. Dacă
pe stăpânul casei l-au numit Bezebub, cu atât mai mult pe voi” ( Mt 10,25); „Dacă m-au prigonit pe mine,
vă vor prigoni şi pe voi” (In 15,20).
Dar tot Isus a spus că toţi aceia care de dragul Lui, de
dragul Evangheliei, de dragul răspândirii Împărăţiei lui Dumnezeu, vor vesti
Evanghelia, chiar şi la oamenii care-i vor persecuta şi ucide, El a pregătit deja
pentru ei o Împărăţie de fericire, aşa cum Tatăl a pregătit pentru El o
Împărăţie de fericire, ca să mănânce şi să bea la masa Lui, şi să şadă pe
tronuri de domnie, şi să judece cele douăsprezece triburi ale lui Israel (cf. Lc 22,29-30).
Să nu uităm că pentru această Împărăţie Veşnic fericită, Isus
însuşi a vestit, a suferit şi a murit (cf. Ev
12,2). Să nu uităm că pentru această Împărăţie veşnic fericită, toţi profeţii,
toţi apostolii, toţi martirii, toţi creştinii, au mărturisit, au suferit şi au
murit. Noi trebuie să spunem astăzi împreună cu sfântul Paul: „Eu consider că
suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va
revela” (Rom 8,18). Să fim convinşi
de aceasta!
Pr.
Ioan Lungu
