Reflecţie la DUMINICA  XIV  DE  PESTE  AN  „B”

 Refuzaţi de oameni împreună cu Isus, vom fi primiţi de Tatăl lângă Isus.

Cele trei lecturi de la Sfânta Liturghie de astăzi au ca punct comun ceea ce putem numi „proba insuccesului şi al refuzului”.  

O frumoasă istorioară creştină ne spune că, Isus, înainte de a se întrupa şi veni pe pământ, a trimis înaintea sa nişte îngeri pentru a observa trebuinţele oamenilor, şi apoi să vină şi să raporteze. Iată ce au raportat rând pe rând îngerii trimişi în misiune, şi iată care a fost răspunsul lui Isus pentru fiecare trebuinţă a oamenilor: „Oamenii au nevoie de pâine. Eu voi fi Pâinea lor. - Oamenii au nevoie de lumină. Eu voi fi Lumina lor. – Oamenii au nevoie de pace. Eu voi fi Pacea lor. – Oamenii au nevoie iertare. Eu voi fi Iertarea lor. - Oamenii au nevoie de viaţă. Eu voi fi viaţa lor. – Oamenii au nevoie de mântuire. Eu voi fi Mântuirea lor”.

Iar când oamenilor li s-a comunicat că o să le vină Mesia din cer pentru a le împlini dorinţele inimii lor, ei au început să strige şi să se roage cu bucurie: „Dorit Mesie, vino! O dacă ai deschide cerurile şi te-ai coborî!” (Is 64,1)

Dar după un timp, ceva cu totul inexplicabil s-a întâmplat. Diavolul, după ce i-a înşelat odată pe oameni în Paradis, a reuşit să-i înşele iar, spunându-le că nu mai au nevoie de Mesia promis de Dumnezeu, ci de un alt Mesia după dorinţele lor. De aceea, atunci când Dumnezeu şi-a trimis profeţii pentru a vesti şi pregăti venirea lui Mesia după care au suspinat la început, ei i-au refuzat, i-au respins şi ucis. Ba mai mult, l-a plinirea timpului, când Isus, când Mesia însuşi a venit pe pământ, pentru a le aduce mântuirea, ei l-au respins şi pe El şi chiar l-au ucis. Iată câteva ilustraţii în acest sens:

- să ne gândim la contemporanii lui Noe, pe care acesta i-a chemat la convertire timp de mai bine de 100 de ani, dar ei şi-au bătut joc de chemările şi avertismentele trimise de Dumnezeu prin el. Iar pentru nu au ascultat au pierit cu toţii în apele potopului.

- să ne gândim la evreii pe care Dumnezeu i-a scos din Egipt cu braţ puternic şi minuni răsunătoare. Pe aceşti evrei, Dumnezeu, timp de 40 de ani i-a chemat la convertire prin Moise. Iar ei în loc să se convertească s-au răzvrătit împotriva lui Moise, pe care de multe ori l-au mâhnit şi l-au ameninţat şi cu moartea. Pentru neascultarea lor, nici unul din cei şase sute de mii, ieşiţi din Egipt, n-au intrat în Ţara Caananului, în afară de Iozue şi Caleb.

- să ne gândim la evreii la care a fost trimis profetul Ezecheiel, despre care vorbeşte prima lectură de astăzi, care şi ei au refuzat chemarea la convertire, insultându-l şi persecutându-l pe profet. Toţi aceşti răzvrătiţi au ajuns robi în Babilon.

- să ne gândim la toţi profeţii prin care a vorbit Dumnezeu şi la refuzul şi persecuţia pe care le-au îndurat-o din cauza Cuvântului lui Dumnezeu. Ieremia a fost pălmuit şi aruncat într-o fântână. Zaharia a fost tăiat cu fierăstrăul. Ioan Botezătorul a fost decapitat în temniţă. Dar nici un persecutor nu a sfârşit-o bine.

- să ne gândim la Isus, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care a fost refuzat şi persecutat încă de la naşterea sa, începând chiar cu familia şi concetăţenii săi, şi culminând cu cei cărora le-a făcut bine şi cu cei împărţeau dreptatea. Iar ca semn suprem al respingerii, l-au răstignit pe o cruce alături de nişte tâlhari. Pentru aceasta li s-a distrus templul şi ţara, iar ei au fost risipiţi prin lume.

- să ne gândim la Paul şi la toţi apostolii lui Isus,  care au fost insultaţi, persecutaţi şi ucişi pentru numele lui Isus. Dar despre soarta prigonitorilor, ne vorbeşte istoria.

- să ne gândim apoi şi la toţi martirii şi mărturisitorii din toate timpurile şi locurile, la toţi cei care au ales să trăiască în credinţă şi mărturie creştină, cât de mult au avut de suferit şi cum au fost persecutaţi pe ne drept şi chiar ucişi. Ei acum se bucură cu Isus, iar prigonitori plâng şi se tânguiesc veşnic.

Şi de ce toate acestea? Pentru că există invidia diavolului (cf. Înţ 2,24). Pentru că acesta este puterea întunericului" (cf. Mt 26,55 ; Lc 22,53). Pentru că oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, căci faptele lor erau rele. (cf. In 3,19)

Dar cu toată împotrivirea forţelor întunericului, toţi trimişii lui Dumnezeu, au rămas fideli misiunii încredinţată, de a fi sarea pământului şi lumina lumii (cf. Mt 5, 13-16), de a fi buni semănători

ai Cuvântului, dar şi sămânţă bună.

Cât de mult valorează chiar şi o mică mărturie, cât de mult valorează o mică lumină, cât de mult valorează o mică faptă bună, n-o spune Părintele Keller, din Germania. Acesta a fost invitat într-un oraş din America pentru a le vorbi locuitorilor de acolo, despre datoria creştinului de a fi lumina a lumii, aşa cum a cerut Cristos. Acceptând invitaţia, a mers şi a fost primit călduros de o mulţime mare de credincioşi, care l-au condus pe un stadion unde îl mai aşteptau un număr impresionant de persoane. La un moment dat, a cerut ca toate luminile de pe stadion să fie stinse, deoarece întâlnirea avea loc în nocturnă. S-a făcut deci întuneric beznă, iar Părintele a întrebat: „Mă vedeţi unde mă aflu?” Lumea a răspuns că nu. Părintele a continuat: „Acum voi aprinde un pai de chibrit. Vedeţi cu toţii luminiţa?” Cu toţii au răspuns da. Părintele a continuat: „Aşa cum fiecare dintre voi vede această luminiţă, tot astfel orice faptă bună şi orice mărturie, oricât de mici ar fi ele, sunt văzute de toţi cei din jur”. Părintele a mai întrebat: „Aveţi chibrituri la voi? Da, au răspuns ei. Dacă da, atunci aprindeţi fiecare câte un pai”. Cu toţii au urmat sfatul, şi s-a făcut o aşa de mare lumină pe stadion, că întunericul a dispărut. Părintele a adăugat: „Cu cât mai mulţi vor da mărturie despre Cristos şi vor săvârşi fapte bune, oricât de mici ar fi ele, cu atât lumea se va fi mai luminoasă, cu atât lumea se va schimba în bine”.

Astăzi fiecare creştin este chemat să spună împreună cu Isus: „Duhul Domnului este asupra mea; el m-a trimis să vestesc săracilor Evanghelia” (cf. Lc 4,18), pentru că noi toţi care credem în Cristos, am fost trimişi ca mesageri ai Cuvântului lui Dumnezeu, într-o lume ostilă lui Dumnezeu, într-o lume care l-a uitat pe Dumnezeu, într-o lume care merge spre pierzare; dar lume care trebuie schimbată şi adusă la mântuirea lui Cristos prin noi.

Poate mulţi ne vor refuza şi pe noi aşa cum au refuzat odinioară pe Isus, pe profeţi şi pe apostoli, şi totuşi lumea se va sensibiliza cu privire la Dumnezeu şi Legile Lui, prin mărturia şi jertfa noastră. Isus a spus clar: „Dacă bobul căzut în pământ nu moare rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod.” (In 12,24). Iar preotul Tertulian, sec II, spunea: „Sângele martirilor, sămânţa creştinilor”.

Dar, refuzul de astăzi, poate însemna deschiderea de mâine, aşa cum ne-o arată Biblia:

Isus trecea odată prin Samaria, dar samaritenii nu L-au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim (cf. Lc 9,53). Dar Cuvântul semănat atunci n-a rămas fără rod, căci altă dată trecând Isus prin Samaria, după ce a vindecat sufletul femeii păcătoase de la „fântâna lui Iacob”, samaritenii l-au primit şi au crezut în El (cf. In 4,39-42).

Apostolul Paul a fost împroşcat cu pietre la Listra (cf. Fap 14,19). Apoi s-a întors înapoi la Listra pentru a predica şi pentru a face noi ucenici (cf. Fap 14,22).

În multe ţări de misiune, păgânii după ce mai întâi îi ucideau pe misionari, sfârşeau apoi prin a primi credinţa. Aici avem cazul clasic al sfântului apostol Toma, care după ce a fost ucis de cei din Malabar, India, pentru Evanghelie, cei din Malabar au sfârşit prin a primi credinţa, iar astăzi

există în India o comunitate creştină străveche, numită "Creştinii Sfântului Toma".

Sfântul Ioan Maria Vianney (1786-1859), venea să-şi ia în primire parohia Ars. Avea un  geamantan în mână, era îmbrăcat civil şi venea pe jos. Din urmă îl ajunge o căruţă care mergea la Ars, iar căruţaşul îl invită să urce. Întrebat de căruţaş cine este, el îi spune că este noul preot. Şi ce vrei să faci la Ars, că ultimul preot tocmai a murit atacat?  Vreau să-i convertesc pe toţi şi să-i aduc la credinţă! Auzind asta, căruţaşul a oprit şi i-a spus răstit: „Dă-te tu jos din căruţa mea, dacă vii cu astfel de gânduri!” Părintele a coborât din căruţă, dar s-a ţinut de cuvânt, căci în final i-a adus pe toţi la biserică, la sacramente şi la o viaţă frumoasă de creştin. Mai întâi respins şi apoi primit.

Să nu uităm că noi toţi creştinii suntem trimişii împuterniciţi ai lui Cristos, şi că prin noi trebuie să vorbească însuşi Dumnezeu (cf. 2Cor 5,20) Să nu uităm că dacă noi nu vom fi lumina lumii şi sarea pământului (cf. Mt 5,13-16), aşa cum ne-a rânduit Isus pe fiecare, la botezul nostru, mulţi oameni se vor pierde din cauza indolenţei noastre. Să nu uităm că e vai de noi dacă nu vestim Evanghelia (cf. 1Cor 9,16). Să nu uităm că am fost făcuţi străjeri pentru fraţii noştri, şi că vom fi traşi la răspundere pentru fiecare om care se pierde lângă noi, din cauza neglijenţei noastre (cf. Ez 33,7-8)

Însă, dacă noi le vom spune Cuvântul lui Dumnezeu, iar ei vor refuza acest Cuvânt, sau ne vor prigoni, este treaba lor, este pierzarea lor; noi nu vom mai fi traşi la răspundere de către Dumnezeu pentru soarta lor (cf. Ez 33,9).

Cei care nu primesc mărturia noastră şi ne persecută, să nu uite că la judecata lui Dumnezeu vor avea o soartă mai rea decât cea a Sodomei şi Gomorei, mai rea decât cea a Tirului şi Sidonului (cf. Mt 11,20-24); să nu uite că le-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi născut (cf. Mt 26,24)

Isus, prin exemplul său lăsat în Evanghelia de astăzi, care atunci când a fost refuzat într-un loc, a plecat în altul (cf. Mc 6,6), ne spune şi nouă prin sfântul Matei: „Când vă vor persecuta într-o cetate, fugiţi în alta; şi dacă vă persecută şi în aceasta, fugiţi într-o alta; căci adevăr vă spun, nu veţi termina de străbătut cetăţile lui Israel până când va veni Fiul Omului” (Mt 10,23).

Isus ne-a înştiinţat dinainte în privinţa prigoanelor:  „Nu este discipolul mai presus decât învăţătorul, nici servitorul mai presus decât stăpânul său. Este de ajuns discipolului să devină ca învăţătorul său, şi servitorului ca stăpânul său. Dacă pe stăpânul casei l-au numit Bezebub, cu atât mai mult pe voi” ( Mt 10,25); „Dacă m-au prigonit pe mine, vă vor prigoni şi pe voi” (In 15,20).  

Dar tot Isus a spus că toţi aceia care de dragul Lui, de dragul Evangheliei, de dragul răspândirii Împărăţiei lui Dumnezeu, vor vesti Evanghelia, chiar şi la oamenii care-i vor persecuta şi ucide, El a pregătit deja pentru ei o Împărăţie de fericire, aşa cum Tatăl a pregătit pentru El o Împărăţie de fericire, ca să mănânce şi să bea la masa Lui, şi să şadă pe tronuri de domnie, şi să judece cele douăsprezece triburi ale lui Israel (cf. Lc 22,29-30).

Să nu uităm că pentru această Împărăţie Veşnic fericită, Isus însuşi a vestit, a suferit şi a murit (cf. Ev 12,2). Să nu uităm că pentru această Împărăţie veşnic fericită, toţi profeţii, toţi apostolii, toţi martirii, toţi creştinii, au mărturisit, au suferit şi au murit. Noi trebuie să spunem astăzi împreună cu sfântul Paul: „Eu consider că suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela” (Rom 8,18). Să fim convinşi de aceasta!

                                                                                                     Pr. Ioan Lungu