Reflecţie la DUMINICA  IV  DE  PESTE  AN  „C”

Nici un profet nu este bine primit (cf. Lc 4,24).

Dacă duminica trecută tema lecturilor de la sfânta Liturghie a fost Cuvântul viu şi plin de putere al lui Dumnezeu, duminica aceasta tematica lecturilor este „profetul” căruia Dumnezeu îi încredinţează acest Cuvânt divin spre cultivarea şi zidirea sufletelor oamenilor.

Isus Cristos, Ieremia şi Paul, sunt protagoniştii lecturilor biblice ale acestei duminici; toţi trei au fost trimişi de Dumnezeu cu aceeaşi misiune de a predica la iudei şi păgâni dragostea şi Planul său de mântuire (cf. Ier 1,5; Lc 2,32; Ef 3,8); toţi trei fuseseră aleşi încă înainte de naşterea lor pentru această misiune (cf. Ier 1,5; Lc 2,21; Gal 1,15); dar, şi toţi trei au fost respinşi şi chiar ucişi de către cei la care au fost trimişi cu vestea cea bună a mântuirii: Isus a fost răstignit, Ieremia a fost tăiat cu fierăstrăul, Paul a murit de sabie.

Spune o legendă că, într-o pădure din India, trăia o familie de maimuţe. Era cald, dar odată, pe neaşteptate, a venit un val de frig. Ele, tremurând, au văzut un licurici şi, crezând că este o scânteie, l-au luat cu grijă, l-au acoperit cu frunze şi crengi uscate şi au început să sufle, cu speranţa că se va aprinde focul şi se vor încălzi. O păsărică le-a spus: Degeaba suflaţi, fiindcă scânteia nu este din foc, ci este un licurici. Dar maimuţele, încrezătoare în cunoştinţele lor, au continuat să sufle mai departe. Şi, fiindcă păsărica insista să le înveţe, maimuţele au prins-o şi au mâncat-o. Apoi au suflat peste licurici până ce au îngheţat şi au murit de frig.

Şi omenirea după păcat, aşa cum ne spune cartea lui Ieremia din care am citit astăzi, a aflat doi astfel de “licurici” care nu pot încălzi sufletele, a aflat pe cei doi zei ai Babilonului, numiţi de Scriptură: „urâciuni” (cf. 2Rg 23,13) şi care sunt: Baal (cf. Ier 7,9), zeul bunurilor materiale şi al războiului (numit în Biblie şi: Bel, Baalat, Moloh, Merodac, Marte și Tammuz), şi pe Iştar (cf. Ier 7,18), zeiţa plăcerilor senzuale (numită în Biblie şi: Astarta, Astartea, Cybele, Sybila, Afrodita, Diana, Isis, și Venus); şi crezând lumea că aceştia sunt dumnezei adevăraţi (cf. Ier 2,8.23), ei i-au imitat în patimi şi li s-au închinat (cf. Ier 2,20), şi le-au adus jertfe omeneşti (cf. Ier 7,31), sperând că ei le vor aduce fericirea şi mântuirea dorită. Faptul că aceşti zei au câte un nume corespondent la fiecare popor, asta înseamnă că lumea întreagă s-a rătăcit după ei.

Dumnezeu văzând această rătăcirea periculoasă a oamenilor, a trimis la ei pe profeţii săi, pe apostolii săi, şi chiar pe Fiul său. Dar mulţi oameni, asemenea maimuţelor din poveste, crezând că ei ştiu toate şi că nu au nevoie de nici de vreo altă lumină, i-au prins pe aceştia şi i-au omorât (cf. Fap 7,52), crezând că prin asta aduc cult dumnezeilor lor (cf. In 16,2). Iată câteva exemple:

Isus, în Evanghelia de astăzi, rosteşte pentru oameni un mesaj salvator, şi asta o face cu blândeţe şi cu vorbe pline de har, pentru toţi cei care suferă cu trupul sau cu sufletul, să vină la el ca să fie vindecaţi. În schimbul vindecării şi al mântuirii, el le cere numai credinţa Văduvei din Sarepta şi al leprosului Naaman Sirianul (cf. Lc 4,21-30). Numai ce a rostit aceste cuvinte, iudeii s-au şi aprins de mânie şi de gânduri ucigaşe faţă de Isus. De ce? Pentru că ei îşi găsiseră de-a lungul veacurilor, alţi dumnezei în care credeau, şi de la care spearau mântuirea.

La marginea oraşului Berlin, departe de cartierele locuite, trăia un colector de vechituri. El nu cunoştea o altă viaţă, decât aceea de a căuta mereu în gunoaie. Pentru el, valoarea unei zile se calcula după câte zdrenţe şi sticle goale aduna în sacul lui. Dar, într-o zi, au venit la el doi bărbaţi, un poliţist şi un funcţionar de la judecătorie, care i-au cerut datele personale, pentru că o rudă de peste ocean, care murise, îi lăsase o moştenire de un milion de dolari. Colectorului de vechituri nu îi venea să creadă. Cu greu s-a lăsat convins să renunţe la viaţa lui printre gunoaie şi să se mute într-un loc nou şi curat.

Noi păcătoşii, până la un punct, ne asemănăm şi cu acest colector de vechituri. Isus, profeţii şi apostolii, tocmai au venit şi astăzi, pentru a ne înştiinţa că în cer la Dumnezeu avem o frumoasă moştenire, pentru care nu trebuie să facem nimic altceva decât să credem în el şi să renunţăm la zdrenţele şi gunoaiele pe care ni le oferă diavolul şi lumea. Colectorul de gunoaie a acceptat moştenirea primită. Eu, oare am acceptat-o?

Prima lectură ne vorbeşte despre, Ieremia, care era un profet cu mare fineţe de suflet, care era un profet pe care Dumnezeu îl chemase  în slujba sa chiar înainte de a se naşte (cf. Ier 1,5), care era un profet pe care el l-a educat prin cuvinte şi viziuni, numai ca să accepte misiunea de profet.

Iar referitor la viziunile prin care Dumnezeu l-a educat pe Ieremia pentru a primi misiunea de crainic al său, aş aminti aici doar două dintre ele: 1. viziunea „migdalului”, numit şi „copacul veghetor”, pentru că este primul copac care prin înfrunzirea lui timpurie, arată sosirea primăveri; apoi, pentru că a înflorit la alegerea lui Aaron ca mare preot, a fost numit şi „copacul alesului”  (cf. Nm 17,1-10); 2. viziunea „cazanului încins”, şi înclinat dinspre nord spre poporul iudeu, arătând prin asta iminenta invazie a babilonienilor (cf. Ier 1,11-13).

Prin aceste două viziuni, Dumnezeu l-a făcut pe Ieremia să înţeleagă, că el este „veghetorul” şi „alesul”, că el este acela care trebuie meargă şi să ducă vestea cea bună a mântuirii la poporul său aflat în mare primejdie. Dumnezeu vrea ca şi unul fiecare dintre noi să înţelegem acest lucru.

Deşi, Ieremia, le-a vorbit despre bunătatea şi iertarea lui Dumnezeu, deşi le-a spus că Dumnezeu este dispus să le ierte totul şi să-i salveze, numai să lase idolii care nu sunt dumnezei, ei imediat s-au ridicat împotriva lui cu injurii şi calomnii, cu prigoane şi închisori, cu exil şi moarte prin tăiere cu fierăstrăul, căci ei aveau de dumnezei pe Baal şi Iştar, pe dumnezeii conflictelor, ai posesiunilor materiale şi ai plăcerilor senzuale.

Sfântul Paul, după ce a fost şi el ales ca apostol încă din sânul mamei sale (cf. Gal 1,15); după ce a fost convertit şi a primit chemarea prin minunea de pe drumul Damascului (cf. Fap 9,3-4); după ce a fost constituit „vas ales” şi „apostol” (cf. Fap 9,15), a fost trimis de Dumnezeu, la iudei şi păgâni, pentru a le vorbi de iubirea divină şi de iubirea reciprocă, dar şi de falsitatea zeilor lor (cf. 1Cor 13,1-13). Şi cu toate că le-a vorbit oamenilor cu toată dragostea (cf. 1Cor 13,1-13), aceştia pentru că aveau „alţi dumnezei” şi „alte iubiri”, nu l-au ascultat (cf. Fap 17,32), ba mai mult, s-au ridicat împotriva lui cu acuze false, cu prigoane, cu bătăi, cu închisori şi cu moarte.

Dar, oare astăzi situaţia „creştinilor apostoli”, este alta? Nu! Isus ne spune că în lume orice „creştin bun” va avea necazuri (cf. In 16,33). Paul ne spune că oricine va dori să trăiască cu evlavie în Cristos, va fi prigonit (cf. 2Tim 3,12). Şi asta tot pentru că lumea de astăzi, deşi creştină de peste 2000 de ani, are încă şi ea aceeaşi zeii ei falşi: acelaşi Baal, zeul conflictului şi al avuţiei, şi aceeaşi Iştar, zeiţa plăcerilor. Pentru că mulţi creştini de astăzi slujesc la aceşti doi zei, de aceea nu mai pot auzi şi suferi învăţătura sănătoasă (cf. 2Tim 4,3-4); de aceea prigonesc pe profeţii trimişi la ea; de aceea chiar ucid pe profeţii şi apostolii lui Isus (cf. Mt 23,37; Fap 7,52). Dar ucenicul nu trebuie să uite că el nu poate avea o soartă mai bună decât a Maestrului său (cf. In 15,20). De aceea, gura lui trebuie să vestească mereu dreptatea şi îndurarea sa (cf. Ps 70,15).

Zeii străvechi ai babilonului: conflictul, avutul şi plăcerea, zei în spatele cărora stă, satana, sunt la mare cinste şi căutare, chiar şi la mulţi dintre creştinii de astăzi. Vedem cum astăzi pentru bani, averi şi plăceri, mulţi creştini se luptă prin tribunale; vedem cum astăzi mulţi creştini, pentru bani, averi şi plăceri, lasă casa, familia, ţara, pe cei dragi şi pe Dumnezeu, şi merg sclavi la alte popoare; vedem acum astăzi încă din copilărie fiecare îşi are „punga lui cu bani”; vedem cum încă din copilărie mulţi aleargă astăzi după distracţii şi plăceri; vedem cum pentru calcă în picioare toate legile lui Dumnezeu şi toate sfaturile bune, repetând păgânul adagiu: „Este viaţa mea, fac ce vreau cu ea”! Iar apoi toţi aceştia, când se întorc acasă, sunt primii care lasă credinţa, sunt primii care se ridică împotriva celor care îi cheamă la lumină. Dar oare viaţa noastră e chiar a noastră? Oare noi chiar suntem ai noştri? Oare chiar putem face orice voim cu viaţa noastră? Oare nu Dumnezeu ne-a creat? Oare nu Isus ne-a răscumpărat de la diavol cu preţul sângelui său? Oare nu Duhul Sfânt ne-a sfinţit? (cf. 1Cor 6,19-20; 7,23; 1Pt 1,18-19).  

Părintele ortodox, Iosif Trifa (1888-1938), ne povesteşte că, într-un sat, nişte oamenii răi, s-au luat cu huiduieli şi cu bătăi de joc, după doi creştini buni care merseseră să le vestească Evanghelia. „Auziţi, oameni buni, ce grăiesc nebunii ăştia! Cică trebuie să ne lăsăm de averi, de băuturi, de femei, de petreceri şi alte datini în care au trăit moşii şi strămoşii noştri!..." Şi nu s-au lăsat până ce nu i-au scos din sat. Atât de mult s-au dedat oamenii aceia cu răul păcatelor, că nu le mai trebuia nici eliberare din închisorile diavolului şi nici sănătate sufletească, nici rai, nici viaţă veşnică alături de Dumnezeu. Oare îi putem lăsa pe aceşti fraţi ai noştri amăgiţi de diavol şi lume să se piardă? Paul spune: „Cine cade în păcat, şi eu să nu ard” (cf 2Cor 11,29)?

Este şi o frumoasă istorioară, care spune aşa: Un monah stătea pe malul fluviului Gange şi medita adânc asupra naturii. Când îşi deschise ochii, observă un scorpion care căzuse în apă şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa. Plin de milă, monahul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. Acesta însă îl înţepă teribil de tare pe salvator. După un anumit timp, când îşi deschise ochii din nou, monahul observă că scorpionul căzuse din nou în apă şi ameninţa să se înece. Din nou îl salvă monahul şi acesta îl înţepă pentru a doua oară aşa de tare încât monahul ţipă. Când se repetă cazul pentru a treia oară, un ţăran care observă de departe toate acestea îi spuse monahului: "Dar de ce o ajuţi pe această biată creatură, dacă în loc să-ţi mulţumească îţi provoacă numai dureri?" "Amândoi urmăm naturile noastre, răspunse monahul. Ţine de natura scorpionului să înţepe şi de a mea să pun în practică mila şi iubirea".

Ţine de natura păcătosului să fie rău, dar de natura noastră de aleşi, ţine să fim apostoli iubitori faţă de toţi cei ameninţaţi cu pierzarea, şi să le vestim mântuirea cu orice preţ. Paul zice: “M-am făcut totul pentru toţi, ca să mântuiesc cu orice preţ măcar pe unii. Toate acestea le fac pentru Evanghelie, ca să am parte şi eu de mântuire” (1Cor 9,22-23).  

Hilchia, tatăl lui Ieremia, era preot în Anatot, şi făcea parte din grupul preoţesc al lui Abiatar, pe care regele Solomon l-a oprit de la slujire de teama unei conspiraţii (cf. 1Rg 2,26-27). Dar Dumnezeu nu l-a oprit nici pe el, nici pe fiul său Ieremia, ci din contra le-a dat o însărcinare sublimă, aceea de a vorbi despre mântuire, tocmai regilor şi dregătorilor care i-au oprit de la slujire (cf. Ier 1,18-19). De la misiunea profetică primită la botez nu ne poate opri nimeni, nici chiar rege de ar fi el. „Nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit” (Fap 4,20). „Trebuie să ascultăm mai întâi de Dumnezeu decât de oameni'” (Fap 5,29).

Prin Ieremia şi pe Paul, Domnul i-a asigurat pe toţi trimişii lui de ocrotire, deci şi pe noi.  Biblia spune: „Nu te teme, Ieremia, căci eu sunt cu tine ca să te scap” (Ier 1,8); „Îndrăzneşte, Paule, căci tu trebuie să mărturiseşti evanghelia şi la Roma” (cf. Fap 23,11);  „Nu te teme, Paule, tu trebuie să stai înaintea Cezarului” (cf. Fap 27,24). “Nu te teme”, este cuprins în Biblie de 366 de ori, adică pentru fiecare zi a anului.

După exemplul lui Isus, care atunci când era prigonit într-un loc, mergea în altul (cf. Lc 4, 30), şi mai ales după recomandarea pe care el a făcut-o tuturor ucenicilor apostoli: „Când vă vor prigoni într-o cetate, fugiţi în alta, căci adevăr vă spun, nu veţi termina cetăţile lui Israel până când va veni Fiul Omului” (Mt 10,23); mulţi apostoli de astăzi au urmat exemplul şi sfatul lui Isus.

În fiecare an, la 31 ianuarie, Biserica sărbătoreşte pe sfântul preot, Ioan Bosco (1815-1888).

Acest sfânt le spunea copiilor şi tinerilor aflaţi sub îngrijirea lui, care din cauza diferitelor probleme trebuiau să se mute deseori, că: “firul de varză cu cât este mutat în mai multe locuri, cu atât aduce mai mult rod”. La fel este şi cu fiecare apostol, mutarea îi măreşte randamentul.

Dar, oare, pentru profet se termină totul la acest punct: prigoană, suferinţă, moarte? Nu! Căci apostolul fiind mesagerul lui Dumnezeu, el are parte de o asistenţă şi ocrotire continuă din partea lui (cf. Ier 1,8). Şi chiar de va fi ucis, Dumnezeu îl va învia din morţi (cf. Fap 2,32; Rom 8,32), şi-i va da o viaţă veşnică şi fericită. (cf. Mt 19,27-29). Deci, curaj, creştinilor apostoli!                                                                             

                                                                                                               Pr. Ioan Lungu