Reflecţie la  DUMINICA  II  DIN  POSTUL  MARE  „C”

Prin cuce la lumină

Văzând reacţia ucenicilor la Schimbarea la Faţă a lui Isus, „Doamne, ce bine ne simţim aici” (Lc 9,33), mi-am adus aminte de o reclamă „pentru slăbit”, pe care am văzut-o pe holul unei clinici medicale. În partea de sus a reclamei era prezentată o persoană supraponderală, iar mai jos aceeaşi persoană în dimensiuni normale. Ochii tuturor priveau spre dimensiunile normale ale acelei persoane şi se minunau. Dar, când a apărut medicul şi le-a arătat reţeta dietei de urmat, multe din acele persoane supraponderale au plecat triste, asemenea tânărului bogat care a plecat trist din faţa lui Isus, atunci când a auzit de renunţările pe care trebuia să le facă pentru a dobândi viaţa veşnică (cf. Mt 19,22).

Multe pierderi şi urmări rele ne-au adus diavolul şi păcatul în cele trupeşti şi pământeşti: trudă, sărăcie, suferinţă, boală şi moarte; dar mai multe şi mai grele pierderi ne-a adus diavolul în cele sufleteşti şi cereşti: pierderea prieteniei cu Dumnezeu, pierderea vieţii veşnice, pierderea frumuseţii originale, pângărirea chipului şi asemănării cu Dumnezeu, pierderea paradisului, pierderea strălucirii şi a fericirii veşnice.

Pericopa evanghelică de astăzi, cu Schimbarea la Faţă a lui Isus, este o urmare firească a celei din duminica trecută, cu Ispitirile lui Isus de către duhul cel rău; căci dacă ne amintim de finalul evangheliei din duminica trecută, Luca ne-a spus că „diavolul s-a îndepărtat de Isus numai pentru un anumit timp” (Lc 4,13).

Dar de ce diavolul a promis că va reveni cu Ispitele la Isus, şi chiar a venit prin provocările adresate lui Isus de autorităţilor civile şi religiase, de apostolii săi şi de oamenii amăgiţi de satana? Pentru că Isus avea să se lupte cu diavolul încontinuare ca să ne dobândească toate cele pierdute: frumuseţea sufletească şi trupească; strălucirea şi fericirea paradisului pe care le-am pierdut odată cu toate cele pământeşti; şi toate bunurile cereşti pierdute. Şi mai ales că Isus avea să ni le dobândească tot prin... cruce, instrumentul cel mai de temut de diavol. Văzând satana că prin lupta directă nu-l poate birui pe Isus, căci era mereu în unire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, l-a mânat pe apostolul Petru să-i facă misiunea de ispititor şi să-l îndepărteze de cruce. Dar nici aici nu a reuşit satana, aşa cum nu a reuşit nici mai târziu prin oamenii răi de la cruce.

Crucea este şi astăzi teama satanei şi a oamenilor lui. Citim în viaţa sfântului Cristofor (+ 251), că pe când era păgân îl slujea pe satana, crezându-l ce mai puternic rege. Dar când l-a văzut pe satana fugind tremurând de o cruce de pe câmp, l-a părăsit pe satana şi s-a înrolat în Biserica lui Cristos. Tradiţia ne spune că fiind un bărbat chipeş şi atrăgător, Cristofor, voind ca lumea să nu mai privească spre el, ci spre mântuitorul lumii, la botezul său i-a cerut lui Dumnezeu să-i dea capului său frumos, o înfăţişare de câine. Lucru care s-a şi întâmplat. Oamenii căutând din acel moment numai la la unica frumuseţe care poate mântui, Isus Cristos.

În timp ce Isus le deschide acest dificil drum al crucii, pentru a-i încuraja pe ai săi, doreşte să le arate prin transfigurarea sa, şi unde se sfârşeşte crucea: în glorie, împreună cu El. Şi care este măreţul subiect despre care vorbeşte Isus pe Tabor? Moartea lui! El vorbeşte despre aceasta cu Moise şi cu Ilie, atunci când nu poate să o facă cu ucenicii săi.

În schimbarea Sa la faţă, avem în miniatură toate trăsăturile împărăţiei viitoare. Transfigurarea este scopul şi destinul omenirii. Cei morţi vor învia, iar cei vii vor fi schimbaţi în glorie...ca Isus, ca Maria, ca Moise, ca Ilie, şi ca mulţi alţi sfinţi.

Chiar dacă Petru şi ceilalţi apostoli, înainte de Schimbarea la Faţă şi înainte de Învierea glorioasă a lui Isus, s-au scandalizat de cruce şi au protestat cu privire la ea, după Schimbarea la Faţă şi mai ales după Învierea sa glorioasă, au mers cu bucurie în întâmpinarea “crucii”, murind toţi ca martiri, şi spunând cu sfântul Andrei: “Cruce sfântă, ia-mă în braţele tale şi mă aşează în braţele lui Isus”! Chiar dacă şi Moise şi Ilie s-au plâns de cruce, acum se bucurau cu Isus în slavă.

Astăzi în evanghelie, prin Schimbarea sa la Faţă şi prin glasul Tatălui care a răsunat din nor, Isus ne-a vorbit despre Dumnezeu cel întreit şi unic şi de frumuseţea paradisului de care diavolul ne-a frustrat, şi de care mulţi oameni din toate timpurile, au cam uitat.

Se zice că odată, un copil s-a apropiat de frăţiorul său nou născut, şi i-a şoptit: „Micuţule, te rog, vorbeşte-mi despre Dumnezeu şi Împărăţia lui, că de când m-am născut am uitat cum arată”!   

Bruno Ferrero, are o povestire în care ne spune că într-o zi, un rege îşi trimise fiul care a greşit într-un exil de corecţie, dintr-o ţară îndepărtată. Prinţul avu multe de suferit acolo că îşi pierduse orice nădejde că va putea reveni vreodată în părintească. Trecură ani şi ani. Într-o bună zi, regele îi trimise fiului său un sol cu porunca de a-i îndeplini orice dorinţă şi orice speranţă. Iar când solul a ajuns la prinţ, acesta i-a cerut doar o bucată de pâine şi o mantie caldă. Uitase cu desăvârşire că era prinţ şi că putea să se întoarcă la palatul tatălui unde putea domni până la sfârşitul vieţii împreună cu el.

Chiar dacă se mai întâmplă ca unii dintre noi oamenii să uite cum este Dumnezeu şi raiul, să uite că sunt „prinţi şi prinţese” destinaţi să domnească veşnic cu Tatăl ceresc, Isus n-a uitat pentru ce a venit, ba chiar ne-a vorbit de toate acestea şi s-a pregătit asiduu pentru misiunea de mântuitor, şi pentru lupta cu satana, căruia trebuia să-i smulgă zapisul stăpânirii sale (cf. Col 2,14).

Toate aceste “rele” care ni s-au întâmplat după păcat, au fost doar nişte pedeapse scurte şi uşoare, date de Dumnezeu omului şi creaţiei, după cum se exprimă cartea Înţelepciunii (cf. Înţ 3,1-5). Dar în realitate toate cele create au fost destinate spre o nădejde şi spre o măreţie veşnică. De aceea, Isus ne vorbeşte despre „înnoirea tuturor lucrurilor” (Mt 19,28); Petru vorbeşte despre „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor” (Fap 3,21); iar Isaia ne vorbeşte despre o transformare radicală a tuturor celor create, ca cea a: “lupului care va locui împreună cu mielul...(cf. Is 11,6-11). Deci, toate aceste “rele” nu înseamnă că omul, pământul şi cerul vor pieri şi vor înceta să existe, ci înseamnă că vor trece de la starea veche a păcatului, la una nouă a mântuirii.

Şi nu numai că Isus ne va câştiga înapoi toate cele pierdute, dar el va face ca şi pedepsele scurte şi uşoare ale vieţii acesteia, să le transformăm în unelte de lucru la mântuirea noastră şi a semenilor noştri, împreună cu Dumnezeu.

În acest caz am putea asemăna omul, pământul şi cerul, care se vor transfigura prin cruce şi prin puterea lui Dumnezeu, cu o mamă, care prin durerile naşterii, aduce pe lume un om nou, un pământ nou şi un cer nou, în care vor locui dreptatea (cf. 2Pt 3,13).

Sau am mai putea asemăna omul, pământul şi cerul, care se transformă prin cruce şi prin harul lui Dumnezeu, cu: o sămânţă care suferă şi moare în pământ, dar din care apare o plantă nouă; cu un purice de apă care suferă şi moare în fiinţa lui veche, dar apare libelula; cu un mormoloc care trece, şi apare broscuţa; cu o larvă care suferă şi moare în scriul pe care şi l-a construit, dar  apare apoi fluturele multicolor.

Şi este interesant de observat că, artistul Constantin Brâncuşi (1876-1957), inspirat de omul pus în sicriu şi care este înmormântat cu speranţa învierii, prin Cristos; inspirat apoi şi din “larva care îşi contruieşte cosciugul din care va renaşte într-un fluture multicolor”, şi-a conceput una dintre capodoperele sale, “Coloana infinitului”, din piese sub formă de “cosciuge închise”, în care ultima piesă este un “cosciug deschis”, care toate se înalţă spre cer în strigăt de bucurie şi aducere de mulţumire lui Dumnezeu, pentru mântuirea adusă de Cristos, şi pentru speranţa învierii fericite.

Dumnezeu, ne spune în Biblie: “Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce iarăş în ţara lui Israel. Şi veţi şti că eu sînt Domnul, cînd vă voi deschide mormintele, şi vă voi scoate din mormintele voastre, poporul meu! Voi pune Duhul meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti că eu, Domnul, am vorbit şi am făcut.“ (Ez 37,12-14).

Medicul şi scriitorul american, Raymond A. Moody, Jr. (născut la 30 iunie 1944), în renumita sa carte: “Viaţă de după viaţă”, în care a cules declaraţiiele mai multor persoane readuse la viaţă, după o moarte clinică, prin metode moderne de resuscitare, ne povesteşte despre un tânăr bogat care s-a aflat în moarte clinică şi a fost readus la viaţă, spre bucuria părinţilor săi şi despre o mamă a patru copii, readusă şi ea la viaţă după o moarte clinică. Readuşi la viaţă, în loc să fie fericiţi, ei erau trişti de moarte, pentru bogăţiile şi fericirea pe care au trebuit să le părăsească prin readucerea la viaţă. Ei le-au reproşat fiecare: medicilor, părinţilor şi rudelor: “De ce mi-aţi făcut răul acesta”! Abia acum îl înţelegem pe sfântul Paul, care spunea: “Vreau să mor ca să fiu cu Cristos” (Fil 1,23)!

Avram, din prima lectură, a fost un păcătos ca şi noi şi a avut nevoie de mântuire; iar când s-a încrezut în Domnul, făcând alianţă cu el, îndreptăţirea i-a fost atribuită. David, şi-a scris speranţa în Dumnezeu care mântuieşte, din Psalmul Responzorial de astăzi, pe când era prigonit de duşmanii săi (cf. Ps 27). Oricât de mulţi duşmani ar avea omul, dacă îl ia pe Dumnezeu de ajutor, e mai tare decât toţi duşmanii săi. Dacă te temi de Dumnezeu, nu-ţi mai este frică de nimeni. Pentru toţi cei care se încred în Domnul, Domnul se îngrijeşte de mântuirea şi fericirea lor.

Paul ne spune astăzi că “cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos” (Fil 3,20). Trupul pe care îl are Cristos acum, va fi şi al tuturor sfinţilor săi. Dar să avem grijă că, o viaţă de păcat ne face vrăjmaşi crucii, şi ne duce la pierderea fericirii.

Biserica vrea de la noi astăzi, ca pe baza Scripurilor şi pe baza observaţiilor atente din cartea naturii, şi din experienţele oamenilor, să înălţăm către Dumnezeu, imnuri de bucurie şi cântări de mulţumire, pentru mântuirea şi învierea aduse de Cristos, prin patima moartea şi învierea sa, aşa cum a făcut Constantin Brâncuşi şi aşa cum fac toţi oamenii de bună credinţă.

                                                                                                                          Pr. Ioan Lungu