Reflecţie la DUMINICA  I  DIN  ADEVENT  „C”

La a doua venire, Isus va desăvârşi lucrarea de mântuire începută la prima sa venire

Cu această duminică am intrat în noul an bisericesc, notat simbolic cu „C”, şi în care ne vom lăsa călăuziţi sufleteşte de Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca, dar şi în timpul sfânt al Adventului.

Timpul sfânt al Adventului este pentru noi creştinii, un timp de credinţă vie în Dumnezeu care deţine controlul a toate câte sunt; este un timp de mare speranţă căci aşteptăm cu răbdare  împlinirea profeţiilor făcute nouă de Dumnezeu în favoarea; dar este şi un timp de iubire, în care mergem mai grăbiţi spre Dumnezeu şi spre semeni, care ne aşteaptă. 

Undeva într-un sat, nişte orfani, a căror mamă murise şi a căror tatăl era dat dispărut în război, o duceau foarte greu, trăind într-o cruntă mizerie şi sărăcie. Dar iată că într-o zi aceşti copii sărmani, care nu se mai aşteptau la nimic bun de la nimeni, primesc o veste senzaţională, cum că tatăl lor n-a murit în război, ci că a lucrat pentru ei undeva într-o ţară străină, iar acum se întoarce bogat la ei. Cu inima plină de bucurie toţi aceşti copii au început să se pregătească pentru a-l primi cum se cuvine pe tatălui lor.

Asemenea acestor copii sărmani, am primit şi noi astăzi în Evanghelie, o veste minunată, o veste mai mângâietoare decât cea adusă de îngeri la naşterea lui Isus la Crăciun; am primit vestea că Isus care a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră (cf. 1Tes 4,14), că Isus care a primit toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 20,28 , că Isus care a primit toate comorile cerului şi ale pământului (cf. Col 2,3), se întoarce la noi copii săi iubiţi care am suferit şi am trudit din greu. Căci iată ce ne spune Evanghelia de astăzi „Ridicaţi-vă privirea, căci mântuirea voastră se apropie”! (Lc 21,28). Origene (185-254) ne spune că este necesar ca zilnic să ne ridicăm privirea spre cer, pentru ca ochii noştri să-l întâlnească pe Cristos care cheamă la lumina sa; Iar sfântul Ciril din Ierusalim (313-386), în Cateheze 15,1, ne spune şi el că este necesar ca zilnic să ne ridicăm privirea spre cer, pentru a-l întâlni pe Cristos care a venit, care va veni, şi care vine mereu la noi.

Pentru că prima lectură de astăzi, luată din cartea lui Ieremia, ne vorbeşte despre dărâmarea Ierusalimului de către babilonieni, dar şi despre promisiunea refacerii lui (cf. Ier 33,14-16), noi trebuie să mergem cu gândul la un alt Ierusalim, la o altă devastare, şi la o altă refacere; alt Ierusalim este fiinţa noastră, capodopera lui Dumnezeu; altă devastare este cea făcută de satan prin păcat; şi o altă refacere este cea promisă de Dumnezeu şi pe care o aşteptăm cu fapte de credinţă, speranţă şi dragoste, acum odată cu venirea lui Isus de-a doua. Căci iată ce ne spune sfântul Augustin (534-430) în acest sens: „Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine”!  Însă diavolul şi îngerii lui se opun din răsputeri acestei lucrări divino-umane, de refacere.

Se spune despre marele pictor italian, Leonardo da Vinci 1452-1519), că a executat în atelierul său un minunat tablou pe care îl considera capodopera vieţii sale. La prezentarea acestui tablou, printre admiratorii săi s-a strecurat şi un vrăjmaş al său. Profitând de un moment de pauză şi de neatenţie al artistului, acel vrăjmaş al artistului şi al ideii de frumos, a aruncat cu noroi pe acel tablou şi apoi l-a călcat în picioare. Ne putem da seama ce durere l-a cuprins pe marele artist Leonardo da Vinci, atunci când şi-a văzut capodopera distrusă. A urmat apoi o muncă foarte grea de refacere a tabloului. Dar s-a meritat, căci tabloul restaurat a ieşit mai frumos ca prima dată.

O asemenea durere, dar la scară mult mai mare, l-a cuprins şi pe Dumnezeu, marele artist al universului, atunci când şi-a văzut capodopera mâinilor sale, omul creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), întinat de diavol cu cea mai grosolană murdărie a păcatului, care l-a desfigurat, care i-a strecurat în fiinţa lui nobilă veninul durerii şi al morţii şi care l-a scos de lângă el din Paradis. Si Dumnezeu a început această muncă grea de refacere a omului, prin jertfa Fiului său şi prin trimiterea Duhului Sfânt în inimile oamenilor. Şi aici Dumnezeu a constatat că se merită, căci cu toată opoziţia diavolului şi a aliaţilor săi, lucrarea sa de refacere, va da la iveală o fiinţă umană mult mai frumoasă şi mult mai perfectă decât prima dată.

Evanghelia de astăzi ne spune, că la cea de-a doua venire a lui Cristos, însoţită de semne în soare, lună şi stele, însoţită de vuietul mării şi al valurilor, însoţită de clătinarea puterilor cerului, oamenii se vor înspăimânta iar alţii chiar vor muri de groază. Dar oare spaima şi groaza de moarte îi va cuprinde pe toţi oamenii? Nu! Spaima şi groaza de moarte îi va cuprinde în acele zile numai pe aceia care prin viaţa lor au mai aproape de diavol decât de Dumnezeu; spaima şi groaza de moarte îi va cuprinde numai pe aceia care uitând de Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei, au trăit numai în chefuri, beţii şi griji pentru lumea aceasta. Cei drepţi însă, care au vegheat şi s-au rugat, sunt invitaţi de Isus să stea în picioare şi să privească în sus, pentru a-l putea vedea venind pe nori cu putere şi cu slavă mare, dar şi pentru a-şi putea vedea şi mântuirea lor care se apropie (cf. Lc 21,25-36)

Biblia ascunde în paginile ei pe toţi cei care trebuie să se teamă de ce-a de doua venire a lui Isus. Iar aceştia sunt în primul rând satan, apoi îngerii şi oamenii care s-au lăsat călăuziţi de el mai mult decât de Dumnezeu, şi s-au amestecat, frânând lucrările lui Dumnezeu.

Acum voi arăta din Biblie, cum diavolul, cu îngerii şi cu oamenii lui, se amestecă, strică şi se opun vehement Planului şi lucrării lui Dumnezeu de fericire şi de refacere a omului şi a creaţiei. 

Când Dumnezeu i-a creat pe oameni din pământ şi i-a aşezat alături de el în Paradis, diavolul nu s-a lăsat până ce nu i-a scos afară (cf. Gen 3,23); când Dumnezeu a promis că Mesia se va naşte din sămânţa femeii (cf. Gen 3,15), îngerii decăzuţi, pentru a sabota planul lui Dumnezeu de mântuire, s-au unit cu fetele oamenilor, dând naştere la monştri şi uriaşi ca să altereze sămânţa femeii pentru a nu mai putea da naştere Mântuitorului (cf. Gen 6,1-7). Dar Dumnezeu a nimicit aceşti îngeri decăzuţi la potop şi i-a pus în lanţuri pentru ziua judecăţii (cf. Iuda 1,6); când Dumnezeu l-a ales pe Avram în vederea lucrării sale, satan s-a năpustit asupra lui şi asupra familiei sale, provocând necazuri şi secetă după secetă, până când l-a făcut mai întâi pe el (cf. Gen 12,10; Gen 20,1) şi mai apoi pe urmaşii lui, fără voia lui Dumnezeu (cf. Gen 26,1) să se coboare în Egipt, acolo unde Faraon, unealta satanei, îi aştepta cu muncile grele de exterminare şi cu decretul de ucidere a primilor născuţi (cf. Ex 1,14-16). Dar Dumnezeu i-a salvat prin slujitorul său Moise şi au putut să cânte de bucurie (cf. Ex 15,1); când Dumnezeu  l-a ales pe David ca seminţie regală din care să se nască Mesia, Satan s-a aruncat furios asupra lui şi asupra familiei sale, şi de mai multe ori, fie prin intrigi de palat, fie prin intrigi între regii străini, a încercat  stingerea acestei dinastii regale prin uciderea lui David şi a descendenţilor săi legitimi; Dar Dumnezeu a păstrat de fiecare dată câte un urmaş legitim dinastiei lui David, pentru ca naşterea lui Cristos-Mesia, să poată avea loc după promisiune (cf. 2Cr 21,7); când Maria l-a zămislit pe Isus de la Duhul Sfânt (cf. Lc 1,35), satana voia să-l amăgească pe Iosif să o părăsească pe ascuns (cf. Mt 1,19) şi a supus-o riscului ca fanaticii Legii lui Moise s-o ucidă cu pietre (cf. Dt 24,1); când Isus şi-a început activitatea publică, satana a voit să-l determine  să se arunce de pe templu pentru a termina cu el (cf. Lc 4,29); altădată când Isus era împreună cu ucenicii lui pe mare, satana a căutat să scufunde corabia, tot pentru a termina cu el (cf. Mc 4,38 ); înainte de Patima, Moartea şi Învierea sa, satana i-a cerut lui Isus să-l lase ca să-i cearnă pe ucenicii săi ca pe grâu (cf. Lc 22,31), de aceea Isus, chiar şi după ce a înviat, i-a atenţionat pe ucenicii săi cu privire suferinţele pe care satana le va provoca printre ei până la revenirea sa (cf. Ap 2,10); dar cea mai mare obrăznicie a satanei şi a oamenilor săi, a fost aceea a răstignirii lui Isus, prin alianţa reuşită între Pilat şi Irod, între mai marii templului şi mai marii civili, între iudei şi păgâni. Dar Duhul Tatălui l-a înviat pe Isus (cf. Rom 8,11), iar acum Isus aşteaptă a doua să venire pentru a-i pune pe toţi duşmanii săi, aşternut picioarelor sale (cf. Evr 10,12-13), şi să-i răsplătească pe toţi cei care i-au fost credincioşi până la sfârşit (cf. Mc 13,13). Iată cine se tem şi cine trebuie să se teamă de a doua venire a lui Isus!

La vechile nunţi regeşti, sosirea mirelui la casa miresei, era însoţită de lumini mari, mai târziu şi de salve de tun, iar mai târziu şi de focuri de artificii care brăzdau şi luminau cerul. La toate aceste semne miresele se bucurau, iar peţitorii falşi o luau speriaţi la fugă. Pentru Isus care vine să-şi ia mireasa în cer, luminile, salvele de tun şi artificiile sunt: semnele din soare, lună şi stele; sunt vuietul mării şi al valurilor; sunt puterile cerului care se clatină. Toate aceste semne sunt pentru cei buni ca zgomotul roţilor de la carul nupţial, ce se aude de departe, atunci când mirele vine după mireasă. Dar pentru cei răi, luminile şi vuietul care vor însoţi sosirea lui Isus de-a doua, vor fi motiv de groază, căci pentru ei urmează judecata şi pedeapsa.

Dacă din nefericire până acum ne-am aflat de partea satanei, prin amestecul în treburilor şi planurilor lui Dumnezeu, prin îngreunarea inimii din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor lumii acestei, şi prin orice alt păcat, să ne convertim şi să ne sfinţim, cum ne-a învăţat Isus, şi să ne străduim să facem paşi înainte în acest sens, aşa cum ne învaţă şi sfântul Paul în lectura a doua.

Marele om de stat american, Daniel Vebster (1782-1852), a fost întrebat odată în cercul unor oameni ai vieţii publice, care este  gândul de bază în activitatea sa? Atunci el a răspuns: „Gândul de bază din toată activitatea mea, este gândul răspunderii mele în faţa lui Dumnezeu”.

Acesta să fie şi gândul vieţii noastre, şi atunci vom reuşi să fugim de păcat, de diavol şi de mentalitatea lumii, iar la judecată vom auzi fericitele cuvinte: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu şi primiţi ca moştenire Împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,34).

Închei cu câteva cuvinte din Novena de Crăciun: „Domnul se va arăta şi nu ne va înşela. De va zăbovi aşteaptă-l, căci va veni şi nu va întârzia”!   Pr. Ioan Lungu