Reflecţie la SĂRBĂTOAREA BOTEZULUI DOMNULUI.

Tatăl şi Duhul Sfânt ni l-au arătat astăzi pe Isus, ca pe adevărata şi unica “fântână a tinereţii şi a vieţii veşnice.”

Sărbătoarea Botezului Domnului este o nouă Epifanie, o nouă arătare şi o nouă descoperire a lui Isus ca Mântuitor al lumii. Botezul lui Isus în râul Iordan, ne dezvăluie prin semne minunate, taina noii noastre curăţiri şi taina naşterii din nou; Botezului Domnului ne descoperă că, Isus, în care de la început era viaţa (cf. In 1,4), este singura cale spre viaţa veşnică (cf. In 14,6), şi singura “fântână a tinereţii şi a vieţii veşnice”, lăsată nouă de Tatăl şi de Duhul Sfânt; La Botezului Domnului, Tatăl ne descoperă că Isus este Fiul său preaiubit, de care trebuie să asculte toţi cei care doresc înfierea (cf. Lc 3,22; Rom 8,19-20).

De aceea, Isus, în templul din Ierusalim, a strigat către toţi oamenii întregului pământ: “Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Cine crede în mine, din inima lui vor curge izvoare de apă vie” (In 7,37-38); “Veniţi şi scoateţi apă cu bucurie din izvoarele mîntuirii” (Is 12,3); “Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28)

Cred că fiecare om şi-ar dori să găsească un remediu universal pentru orice problemă a vieţii sale: remediu pentru oboseală, remediu pentru boală, remediu pentru suferinţă, şi chiar remediu pentru moarte. De exemplu să găsească, după visul celor din vechine, o fântână cu apă miraculoasă, sau o mană ascunsă, care folosite să-l facă pe om să scape de orice durere şi necaz.

Un poet latin din perioada republicană, Gaius Valerius Catullus (84 î.Cr.-54 î.Cr.), a scris un poem numit “fântâna lui Iuventiu”; dar şi mulţi alţi poeţii din vechime, au vorbit şi au cântat mult o aşa zisă “fântână a tinereţii şi a vieţii veşnice”. Ei spuneau că bătrânii sau bolnavii care s-ar fi spălat cu apa acestei fântâni, sau ar fi băut din ea, ar fi întinerit şi s-ar fi vindecat de orice boală; zbârciturile de pe faţă şi leziunile le-ar fi dispărut; mâinile şi picioarele slăbite li s-au fi întărit; ochii stinşi şi-ar fi recăpătat lumina; iar cei aproape de moarte s-ar fi aprins iarăşi de viaţă.

Şi ceea ce pare interesant este faptul că unii oameni, chiar dintre cei moderni, afirmă că această "fântana tinereţii şi a vieţii veşnice" ar exista cu adevarat undeva pe pământ. Unii spun că această “fântână” ar exista în Bahamas; alţii spun că ar exista în Insula Paştelui; americanii cred că au descoperit-o într-o peşteră din Texas, unde liliecii trăiesc foarte mult; alţi americani cred că s-ar afla în Florida, pe locul oraşului mitic, Beimeni; poveştile noastre româneşti spun că fântâna tinereţii ar exista într-un loc secret de la noi în ţară, căci Harap Alb, din povestea lui Ion Creangă (1837-1889), ar fost readus la viaţă cu apa vie a acestei fântâni, etc.

Dar, toate acestea nu au fost şi nu sunt decât visuri şi căutări care exprimă dorul omului din toate timpurile după tinereţea şi viaţa veşnică, pierdute prin păcat.

Isus singur este cel care împlinit şi împlineşte încă acest vis şi această căutare milenară a omului, pentru că el este Fiul Dumnezeului celui viu, şi posedă plinătatea Duhului vieţii. Isus, preluând simbolurile apei din Vechiul Testament, a spus femeii de la fânâna lui Iacob, şi prin ea tuturor oamenilor de pe pământ: “oricine va bea din apa, pe care i-o voi da eu, în veac nu-i va fi sete; ba mai mult, apa pe care i-o voi da eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa vecinică“ (cf. In 4,13-14). Isus, pentru darul “apei vii”, şi pentru deschiderea “izvoarelor mântuirii” (Is 12,3) de la botezul său în Iordan, a fost proclamat de Tatăl, în prezenţa Duhului Sfânt, drept “Fiul său prea iubit în care îşi găseşte toată bucuria” (cf. Lc 3,22).

Numai credinţa este poarta de intrare spre “izvoarele mântuirii” (cf. Is 12,3), şi spre apele vieţii ale râurilor divine care redau tinereţea sufletească şi viaţa veşnică, care ne vin de la Tatăl şi de la Duhul Sfânt, prin Isus Cristos (cf. Mc 16,16).

Pe baza învăţăturii lui Isus, Biserica primară a stabilit o ordine în care ne putem apropia, cu viaţa Scripturilor (cf. In 5,39), de “izvoarele mântuirii”, de apele dătătoare de tinereţe şi viaţă veşnică, de cele şapte sacramente. Iar ordinea este aceasta: Botezul, Mirul şi Euharistia. Urmând apoi şi toate celelalte sacramente. De aceea, primele trei sacramente, au fost numite şi “Sacramente de iniţiere pe calea vieţii veşnice”.

Cu botezul se începe pentru noi taina noii curăţiri (cf. rugăciunea Prefaţa Botezul Domnului), sau taina “naşterii din nou” (In 3,7); naştere din nou care trebuie să fie hrănită continuu de Cuvântul lui Dumnezeu şi de celelalte Taine; naştere din nou care începe la botez şi se termină la sfârşitul vieţii pământeşti. Toţi cei care prin botez au intrat în aceste ape minunate ale tinereţii şi ale vieţii veşnice, care izvorăsc din Isus, chiar dacă vor muri, plătind preţul păcatului lor (cf. Rom 6,23), într-o zi vor învia şi vor trăi veşnic fericiţi împreună cu Isus (cf. In 11,25; Rom 6, 4).

Cu Mirul se începe reprimirea Duhului Sfânt ce a fost alungat din noi odată cu primul păcat. Cu Mirul se începe reprimirea Duhului vieţii care ne transformă întreaga fiinţă într-un templu al lui Dumnezeu (cf. 1Cor 3,16), şi care ne va învia şi pe noi ca şi pe Isus (cf. Rom 8,11).

Cu Euharistia se începe acceptarea noastră la Pomul Vieiţii (cf. Gen 3, 24). Cu Euharistia se începe hrănirea noastră cu Trupul şi Sângele lui Isus, spre viaţă veşnică (cf. In 6,54). Cu Euharistia se începe hrănirea noastră cu acea hrană divină şi ascunsă pe care oamenii dinainte de Cristos, o visau şi o numeau  “ambrozia şi nectarul tinereţii şi vieţii veşnice”.  Cu Euharistia se începe hrănirea noastră cu medicamentul divin al nemuririi (cf. In 6, 54), cu “taina din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, dar acum descoperită nouă” (cfr.Rom 16,25; Col.1,26).

După ce Dumnezeu ne-a pregătit prin Isus şi Duhul Sfânt, adevărata Fântână a tinereţii în Botez, adevăratul Duh care ne redă viaţa în Mir şi adevăratul Pom al vieţii în Euharistie, acum el ne cheamă zilnic în cadrul sfintei Liturghii, să venim şi să primim stropirea cu apă în amintirea botezului; să primim lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt care se vede bine la Prefacere; şi să mâncăm din Pomul care dă viaţa veşnică, în sfânta Împărtăşanie (cf. 1Cor 11,24-25). Oare vom putea refuza un dar aşa de mare? Oare vom putea supăra un aşa de bun binefăcător?

Dacă atunci când era rău pentru noi ca să mâncăm din Pomul vieţii veşnice, ne opreau îngerii lui Dumnezeu, ca să nu rămânem veşnic nefericiţi (cf. Gen 3, 24) acum când e fericit pentru noi să mâncăm şi să bem cele ce ne sunt spre nobleţe, spre viaţă şi spre bucurie veşnică, ne opreşte satana. (cf. 1Pt 5, 8)

În altă ordine de idei, ne amintim de ceea ce ne spune sfântul Ioan: “Isus Cristos este cel care vine prin apă şi sânge. Nu numai prin apă, ci prin apă şi sânge” (1In 5,6). Asta vrea să ne spună că lui Isus, pentru a ne deschide cele şapte Sacramente, cele şapte izvoare de har care redau tinereţea şi fericirea veşnică, pierdute de noi prin păcat, nu i-a fost suficient pentru a ne mântui numai să întemeieze botezul şi celelalte sacramente: dar i-a mai trebuit şi să se nască din “femeie” şi să ia asupra sa trupul nostru (Gal 4,4); i-a mai trebuit ca înainte de  botezul său în Iordan să ia asupra sa şi păcatele noastre (cf. In 1,29); i-a mai trebuit ca înainte de patimile sale să se împovăreze şi cu suferinţele noastre (cf. Is 53,4-5); i-a mai trebuit ca să la cruce să moară în locul nostru (cf. Rom 5,8), i-a mai trebuit ca la înviere sa să ne învie şi pe noi din moarte şi păcat (cf. 1Pt 1,3), i-a mai trebuit ca prin înălţare şi glorificare la drapta Tatălui, să ne aşeze şi pe noi într-o stare mai bună ca la început (cf. Mc 16,19).

Abia după ce Isus a fost răstignit pe cruce, abia după ce Isus a murit şi din coasta sa deschisă a tâşnit apă şi sânge (cf. In 19,34); abia atunci s-au împlinit toate cele profeţite; abia atunci am putut scoate apa vie din “izvoarele mântuirii” (Is 12,3).  

Deci, deschiderea izvoarelor tinereţii şi vieţii veşnice, deschiderea izvoarelor mântuirii, l-a costat pe Isus dezbrăcarea de slavă, asumarea slăbiciunilor şi păcatelor noastre, umilinţa crucii şi durerile morţii. De aceea, înainte de a comite orice păcat, ar trebui să ne gândim la toate acestea.

Dar, Isus, nu este pentru noi numai o simplă fântână miraculoasă, sau o simplă hrană cerească, care din bătrâni ne face tineri, care din bolnavi sănătoşi, care din morţi ne face vii. El este cu mult mai mult. Isus este pentru noi şi cel care ne înnobilează şi ne schimbă statutul. Adică, Isus este cel care din sclavii satanei şi ai morţii ne face liberi şi vii; care din fii ai pierzării ne face fii ai lui Dumnezeu; care din condamnaţi ai iadului ne face moştenitori ai Impărăţiei Cerurilor; care din unelte ale satanei ne face fraţi cu Isus; care din vase de necurăţie, ne face temple ale Duhului Sfânt.

La ce ne-ar fi folosit să găsim pe Isus, “fântâna tiinereţii şi vieţii veşnice”, dacă am fi rămas veşnic sclavii satanei, şi nefericiriciţi ai întunericului? Abia acum înţelegem de ce Dumnezeu, în Paradis, după păcat, nu le-a permis primilor noştri părinţi ca să mănânce din Pomul vieţii veşnice. El i-a oprit de la Pomul Vieţii Veşnice, pentru ca ei şi urmaşii lor, să nu rămână veşnic nefericiţi şi sclavii satanei. (cf. Gen 3, 24).

Cu acest mesaj al mântuirii, Dumnezeu ne mângâie în prima lectură de astăzi: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeu. Vorbiţi de bine Ierusalimului, şi strigaţi-i că robia lui s-a sfîrşit, că nelegiuirea lui a fost ispăşită” (Is 40,1-2).

Cu un mesaj asemănător ne mângâie Dumnezeu şi în lectura a doua, prin gura sfântului Paul: ”Dumnezeu ne-a mîntuit, nu pentru faptele făcute de noi, ci pentru îndurarea lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfânt” (Tit 3,5).

Şi chiar dacă satana ar reuşi să ne înşele din nou, ca prin păcate să ne facă să cădem iarăşi sub puterea sa şi a morţii, chiar dacă satana ar reuşi să ne înşele ca din nou să ne întoarcem la mocirla păcatului, şi la ceea ce am scuipat odată (cf. 2Pt 2,22), Dumnezeu ne-a mai pregătit încă un botez prin care o putem lua de la început; iar acest nou botez prin care o putem lua de la început ori de câte ori am căzut, prin care ni se oferă o nouă şansă în fiecare zi, este botezul lacrimilor de căinţă de la Spovadă. Iar când noi vom merge, plini de căinţă şi hotărâre, să ne mărturisim păcatele, chiar în fiecare zi, ca sfinţii: sfântul Vincenţiu Ferreri (1350 – 1419); sfântul Carol Boromeu (1538-1584); sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556); sfântul Ludovic Bertrand (1526-1580); sfântul Andrei Avelino (1521-1608); sau chiar şi de două ori într-o zi ca sfântul Leonard de Porto Mauritio (1676-1751), Dumnezeu care este credincios şi drept, ne va ierta şi ne va curăţi de orice nelegiuire”, (1In 1, 9) şi ne va face iarăşi vrednici de Isus, “fântâna tinereţii şi vieţii noastre veşnic fericite”.

Într-o localitate trăia un tânăr cunoscut de toţi ca un om rău şi pericolos. Însă după un timp a venit cu păcatele sale şi cu lacrimi de căinţă la Dumnezeu, care i-a dat iertarea şi a început să lucreze în viaţa lui; de atunci oamenii au început să-l cunoască ca pe un om bun şi credincios.

                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu