DUMINICA  IV  DIN  ADVENT  „C”

„Coborâţi, ceruri, roua de sus şi nori să-l reverse în ploaie pe Cel Drept” (Is 45,8).

Se spune că Afonso de Albuquerque (1453-1515), un navigator portughez, că atunci când a fost surprins de furtună în largul oceanului Indian şi era în pericol de moarte împreună cu tot echipajul corăbiei, şi găsind pe corabie o femeie cu un copilaş în braţe, a luat acel copilaş din braţele mamei sale şi l-a ridicat spre cer şi l-a rugat pe Dumnezeu pentru ca prin nevinovăţia acelui copilaş, să-i cruţe pe ei păcătoşii de o moarte crudă şi  nepregătită. Iar Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, căci imediat după rugăciune furtuna s-a potolit, iar ei au fost scăpaţi.

Şi noi navigăm pe marea învolburată a vieţii acesteia. Şi noi suntem adesea în pericol de naufragiu şi de o moarte nepregătită. De aceea şi nouă Dumnezeu ne trimite de Crăciun o mamă cu un copilaş nevinovat în braţe, ne-o trimite pe Maria Neprihănit Zămislită cu Pruncul divin, cu însuşi Fiul lui Dumnezeu în braţe, pentru ca prin naşterea, moartea şi învierea sa, să putem potoli furtunile pe care diavolul şi toţi duşmanii le ridică împotriva noastră şi ca să fim mântuiţi de toate relele de acum şi de osânda veşnică.

Din această cauză şi această duminica a IV a din Advent, are tot un mesaj de iubire din partea lui Dumnezeu şi de aceea şi un mesaj ca noi să privim cu mare credinţă şi speranţă spre viitor.

Evanghelia de astăzi ne vorbeşte de Maria, numită de noi, aurora mântuirii şi Maica Domnului; apoi Evanghelia ne mai vorbeşte şi despre Ioan Botezătorul, numit înainte mergătorul lui Isus şi prietenul Mirelui. Dacă a apărut aurora, asta înseamnă că imediat va apare şi Soarele dreptăţii. Dacă a apărut mama însărcinată, asta înseamnă că imediat va apare şi Copilul nou născut. Dacă a apărut înainte mergătorul, asta înseamnă că imediat va apare şi Aşteptatul popoarelor. Dacă a apărut prietenul Mirelui, înseamnă că va apărea şi Mirele Cristos.

Naşterea Domnului Isus, alături de patima, moartea sa pe cruce şi de învierea sa, alături de înălţarea sa şi de revenirea sa glorioasă, pe care acum le luminează, reprezintă cel mai mare eveniment din istoria mântuirii, căci Crăciunul înseamnă Întruparea Fiului lui Dumnezeu, înseamnă coborârea lui Dumnezeu însuşi în această lume, pentru a o izbăviţi de toate relele, pentru a o mântui.

Evanghelia de astăzi face o paralelă voalată între Chivotul Legământului şi  Fecioara Maria. Astfel: aşa cum Chivotul a fost conceput cu totul curat şi frumos(cf. Ex 25,10- 21), la fel şi Maria a fost şi ea concepută neprihănit zămislită şi toată frumoasă; aşa cum Chivotul Legământului a călătorit spre Munţii Iudeii (cf. 2Sam 6, 1-23), la fel şi Maria a călătorit şi ea în casa lui Zaharia din Munţii Iudeii; aşa cum Chivotului Legământului ajuns în Munţii Iudeii a fost primit cu bucurie (cf. 2Sam 6,15), la fel şi Mariei i s-a făcut o primire frumoasă în casa lui Zaharia şi a Elisabetei; aşa cum casa lui Obed-Edom şi casa lui David, în care a intrat Chivotul a fost umplute de haruri (cf. 2Sam 6,12.19), la fel şi casa lui Zaharia, şi orice casă unde a intrat Maria, au fost şi ele umplute de haruri (cf. Lc 1,26-56); cuvintele pronunţate de David la intrarea Arcei Domnului în casa sa, "cum poate să vină la mine arca Domnului?" (2Sam 6,9), sunt şi cuvintele Elisabetei de la intrarea Mariei în casa sa: "Şi de unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu" (cf. Lc 1,43)?

Aşa cum Maria a fost o Arca vie a alianţei, mereu plină de prezenţa lui Dumnezeu, care unde a intrat a adus numai bucurii, căci ea îl purta mereu în ea şi cu ea pe Isus, tot astfel şi noi, la botezul nostru, am fost constituiţi o Arcă vie a alianţei, căci din acel moment întreaga Sfântă Treime şi-a făcut locaş în noi, pentru ca şi noi oriunde vom merge, oriunde vom intra şi pe oricine îl vom întâlni, să-i oferim bucuria lui Dumnezeu şi a mântuirii lui. 

Apoi în altă ordine de idei, aşa cum David a plecat în grabă să ridice arca alianţei şi s-o aducă la Ierusalim; aşa cum Maria a plecat în grabă să-l poarte pe Isus şi vestea lui cea bună a mântuirii în ţinutul îngheţat şi greu accesibil din munţii Iudeii; aşa cum Elisabeta şi Zaharia s-au grăbit să-l laude pe Dumnezeu înaintea concetăţenilor lor pentru darul primit; aşa cum Isus a plecat în grabă ca să împlinească, prin jertfa de sine, voinţa lui Dumnezeu de mântuire a lumii. La fel şi noi „cei mici”, aleşi de Domnul ca, Betleemul lui Iuda, ca David păstoraşul, ca Maria, ca Elisabeta şi Zaharia, dar mai cu seamă ca Isus, trebuie să pornim şi noi în grabă, mai întâi spre a-l primi pe Isus adus de Maria, iar apoi să pornim şi noi, tot în grabă, spre oamenii îngheţaţi la suflet şi care trăiesc pe creste de păcat şi în văi de lipsuri, şi să li-l ducem şi noi pe Isus cu vestea lui cea bună, dar şi ajutorul nostru de care ei au nevoie.

În sfânta Scriptură ne mai sunt indicate şi alte câteva lucruri care s-au făcut în grabă, şi care au corespondente a multor realităţi sufleteşti ce trebuie făcute în grabă. Iată câteva exemple:

Din Egipt s-a ieşit în grabă şi tot în grabă a fost mâncat şi Mielul pascal (cf. Ex 12,11); şi noi trebuie să ieşim în grabă din Egiptul păcatului printr-o spovadă bună şi tot în grabă să ne împărtăşim cu Isus, mielul nostru de Paşti care a fost jertfit (cf. 1Cor 5,7).

Rezidirea templului s-a făcută în grabă din cauza răutăţii duşmanilor (cf. 3Ezd 6,9-10); şi rezidirea templului nostru sufletesc distrus de duşmanii mântuirii noastre, trebuie reclădit în grabă.

Vestirea bucuriei mântuirii s-a făcut în grabă de către Maria (cf. Lc 1,39-40); la fel şi noi trebuie să pornim îndată spre fraţii noştri „de departe” sufleteşte, pentru a le duce bucuria mântuirii.

În căutarea lui Isus pierdut s-a făcut în grabă de către Iosif şi Maria (cf. Lc 2,16; Lc 2,45); şi noi când îl pierdem pe Isus prin păcat, trebuie să pornim în grabă spre sfânta spovadă şi spre regăsirea lui în Euharistie.

Spre împlinirea jertfei sale mântuitoare, în favoarea noastră, a pornit Domnul Isus în grabă, coborând din cer, luând asupra sa păcatele şi moartea noastre (cf. Evr 10,5-10); şi noi să pornim în grabă spre împlinirea îndatoririlor noastre faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, chiar dacă cer jertfe din partea noastră.

Spre mormântul gol al lui Isus s-a mers în grabă (cf. Mt 28,9-10); şi noi ca Maria şi celelalte femei, trebuie să pornim tot în grabă pentru a purta celor întristaţi vestea cea bună a lui Isus (cf. Mt 28,9-10).  

Şi strângerea de ajutoare s-a făcut în grabă de către sfântul Paul (2Cor 9,1s); şi noi să purtăm în grabă ajutoare fraţilor noştri aflaţi în dificultate, chiar dacă trebuie să facem drumuri lungi ca Maria (cf. Lc 1,39); chiar dacă trebuie să ducem ajutoare cu spatele ca sfântul Venceslau (907-929); chiar dacă trebuie să-i purtăm pe bolnavi în spate, ca sfântul Eduard, rege (975 – 978); chiar dacă pentru a face bine trebuie să suferi ocări pentru asta ca sfânta Elisabeta de Turingia (1207-1231); chiar dacă pentru a ajuta pe semeni trebuie să fim dezmoşteniţi ca sfântul Francisc din Assisi (1181-1226). Domnul spune: „Fericit este cel care poartă grijă de cel sărman, căci Domnul îl va ajuta pe patul durerii lui” (Ps 40,1-3).

Toate lucrurile sufleteşti bune, trebuie făcute cu grabă, pentru că diavolul şi duşmanii noştri lucrează cu graba mare  (cf. Dan 6,7-8; Ap 12,12); pentru că şi timpul nostru de a face bine este scurt, şi pentru că Dumnezeu tot cu grabă pedepseşte pe cei răi, ca pe Moab (Ier 48,15-16).

Apoi, toate lecturile de astăzi ne vorbesc la unison despre faptul că, Dumnezeu îi iubeşte şi are preferinţă pentru toţi cei slabi şi mici, aşa cum a avut preferinţă faţă de mica cetate Betleem (cf. Mih 5,2), aşa cum a avut preferinţă faţă de Isus care s-a făcut Prunc (cf. Lc 2,6; Mt 11,29; Evr 10,9), aşa cum a avut preferinţă faţă de Maria care s-a făcut slujitoare umilă (cf. Lc 1,38), aşa cum a avut preferinţă faţă de Elisabeta care s-a smerit în faţa Mariei (cf. Lc 1,43); dar şi aşa cum a avut preferinţă în trecut faţă de Abel, Iacob, Iosif, David, Ana, Estera, Apostoli; cu un cuvânt aşa cum are preferinţă şi astăzi de toţi cei mici aleşi de Isus (cf. 1Cor 1,26).

Şi de ce această preferinţă a lui Dumnezeu pentru cei mici? Pentru că numai aceştia au capacitatea de a-l lăsa pe Dumnezeu să-şi arate prin ei măreţia şi bogăţia, care întrece cu mult măreţia şi bogăţia celor mari ai pământului; pentru că numai aceştia au capacitate de a împlini voinţa sa până la moarte, asemenea lui Isus (cf. Evr 10,5), care acum la Crăciun s-a făcut mic şi smerit (cf. Lc 2,7; Mt 11,29).

Oare care oraş din Iudeea se mai poate asemăna astăzi în măreţie şi strălucire cu micul Betleem? Care rege al lui Israel se mai poate asemăna astăzi cu micul păstoraş David ales de Dumnezeu ca rege? Care femeie este mai strălucită astăzi ca Maria „roaba Domnului”, pe care Dumnezeu a ales-o ca mamă a Fiului ei? Care om este mai fericit astăzi, decât cel mic şi slab, pe care Dumnezeu l-a ales dintre toţi ceilalţi oameni(cf. 1Cor 1,26), ca să poarte chipul de glorie al Fiului său? (cf. Rom 8,30). Deci să ne placă şi nouă umilinţa lui Cristos care vine.

În Biblie, munţii sunt deopotrivă, atât o icoană a stărilor sufleteşti înalte, cât şi o icoană a munţilor mândriei. Iar Iuda este o expresie, atât  pentru „Dumnezeu să fie lăudat”, cât şi o expresie a trădării. Astăzi suntem chemaţi pentru a-l lăuda pe Dumnezeu pentru darul Crăciunului. Iar Maria ne spune astăzi, că pentru a-l lăuda pe Dumnezeu cum se cuvine pentru darul Fiului său, trebuie să ne ridicăm şi noi din locurile joase pământeşti, şi să pornim spre munţii lui Iuda, spre cele duhovniceşti înalte. Şi asta o putem face , în primul rând prin părăsirea păcatului la spovadă şi apoi prin primirea sfintei Împărtăşanii, când Isus se naşte în sufletul şi viaţa noastră, şi în al doilea rând prin pornirea în misiune apostolică şi caritabilă, asemenea Mariei.

Pentru că primul care ne dăruieşte mereu, este Dumnezeu, şi noi de Crăciun, după ce asemenea Mariei l-am primit pe Isus ca dar ceresc în inimile noastre, trebuie să ne ridicăm şi să pornim la drumul misionar şi pe cel caritabil, purtând acest „dar” şi semenilor noştri. Astfel:

Neprihănita fecioară Maria, s-a dus să-l predice pe Isus prin case, aşa cum a predicat Elisabetei, pentru că Isus este singurul care poate să-l facă pe cineva să tresalte de bucurie (cf. Lc 1,39).

Ioan Botezătorul s-a dus să predice lângă Iordan, acolo unde se adunau mulţi oameni pentru curăţire, pentru ca mulţi să se întoarcă la Domnul (cf. Lc 3,3).

Sfântul Paul a folosit închisoarea din Filipi, pentru a predica şi a converti pe temnicerul de acolo care aştepta mântuire (cf. Fap 16,22-40).

Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226), umbla pe străzi şi prin casele oamenilor pentru a predica oamenilor şi a le spune tuturor: „Să-l iubim pe Pruncul ceresc care vine”!, şi mulţi se converteau.

Să facem şi noi la fel, ca Maria şi Iosif, ca Ioan şi Apostolii, ca Francisc şi ca toţi creştinii cei buni, să le predicăm şi să-i ajutăm în necazurile lor, să le vorbim frumos despre Isus, şi despre Împărăţia sa, şi atunci toţi vom avea aici un Crăciun fericit, iar în Paradis o fericire veşnică.

                                                                                                                     Pr. Ioan Lungu