Consideraţie la DUMINICA  V  DE  PESTE  AN  „C”

“Iată-mă, trimite-mă pe mine” (Is 6,8)!

Textele sfinte din această duminică aduc în prim plan, tema “chemării” în slujba Domnului, spre mântuirea noastră şi dar spre folosul şi mântuirea semenilor noştri.  

Mesajul lecturilor de astăzi ar putea fi sintetizat astfel: Omul s-a născut păcătos. Dumnezeu cel mult iubitor de oameni, îl cheamă la purificare şi iertare. Ba mai mult îl chema să-i fie partener în Planul său de purificare, iertare şi mântuire tuturor oamenilor. Îi dă harul său ca să lucreze împreună cu el. Pentru asta trebuie să-i mulţumească lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Psalmistul. Apoi, ca apostolii,  trebuie să plece în “largul lumii” şi să facă un pescuit bogat de oameni pentru Împărăţia Cerurilor. Chiar şi atunci când lucrând cu Dumnezeu, chiar şi atunci când obţine un pescuit minunat de suflete, trebuie să ceară mereu harul său şi să nu uite de starea de păcătos de unde l-a luat Dumnezeu, să stângă tot mai mult legăturile cu el, pentru a nu cădea iar în plasa diavolului.

Tema “chemării” din această duminică, merită o atenţie deosebită din partea noastră, pentru că aici se poate vedea cel mai bine cât de mizeră este sărmana noastră fiinţă umană şi cât de mare este îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu, care ne alege pe noi, cei fără nici un merit, într-o aşa de mare demnitate de a fi colaboratorii lui în opera de salvare a omenirii şi a universului, şi apoi într-o demnitate şi mai marea, aceea de a fi părtăşi împreună cu el la bucuria veşnică a Paradisului.

Această chemare de a conlucra cu el la Planul să veşnic de reînnoire a a omului şi a universului întreg, Dumnezeu a adresat-o tuturor fapturilor sale, începând de la îngerii buni pe care i-a văzut Isaia că-l slujeau pe Dumnezeu (cf. Is 6,2), continuând cu aştri şi fenomenele naturii (cf. Ps 19,1-6) şi continuând cu animăluţele, copacii pădurilor, florile câmpului (cf. Ps 8,1-9), şi chiar simplul fir de iarbă de pe pământ, şi apoi sublimând cu chemarea omului, coroana creaţiei sale (cf. Is 6,8; 1Cor 15,8-9; Lc 5,10). 

“Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale” (Ps 19,1).

Această chemare şi colaborare a tuturor creaturilor la opera mântuirii, este frumos redată de un poet anonim, care într-un imn de Crăciun, spune: “Îngerii i-au oferit lui Isus cântul lor; bolta cereacă i-a oferit o stea; pământul i-a oferit o peşteră; pastori şi magii i-au oferit darul şi vestirea lor; animăluţele i-au oferit cldura lor; numai cei care trebuiau să-l primească, i-au oferit o cruce”.

Îmi place să amintesc aici şi o întâmplare din viaţa sfântului Francisc din Assisi (1181-1226), care ajungând în faţa unui pom, l-a rugat pe acesta să-i vorbească despre iubirea lui Dumnezeu. Se spune că în faţa acestei cereri, copacul a înflorit. Aşa trebuie să fie şi fiecare om chemat de a fi apostol şi pescar de oameni.

Dar Dumnezeu l-a chemat şi pe fiecare om, şi mai ales pe fiecare creştin, ca să conlucreze cu el la salvarea şi mântuirea întregii lumi şi a întregului univers care suferă şi el din cauza păcatului săvârşit de om (cf. Rom 8,19-22). În Vechiul Testament, puţini sunt cei care au răspuns şi au devenit profeţi, majoritaea refuzând şi chiar sfidând pe Dumnezeu cu închinarea la idoli şi cu toate cele ce decurg din această închinare. În Nouă Testament, pe cei care au venit la credinţă, Dumnezeu i-a consacrat chiar din prima clipă a venirii lor, după vechea sa promisiune (cf. Ex 19,6; Nm 11,29), ca profeţi, preoţi şi regi sfinţi (cf. 1Pt 2,9), ca să lucreze şi ei alături de sfatul divin (cf. In 5,17), la această salvare universală.

Atitudinea corectă în faţa chemării lui Dumnezeu, trebuie să fie una de smerenie, una de acceptare, una de împlinirea a acestei chemări, una de mulţumire ca a Psalmistului şi una de cerere continuă de ajutor, ca a lui Isaia, Petru şi Paul, pentru a putea lucra bine şi să nu alergăm în zadar (cf. Gal 2,2). 

Fratele Masseo spuse într-o sfântului Francisc din Assisi: „Vreau să spun, cum se face că toată lumea vine după tine; de ce toţi oamenii vor să te vadă, să te audă şi să se supună cuvântului tău? Căci tu nu eşti atrăgător ca înfăţişare, nici învăţat; nici nu eşti de spiţă nobilă. Cum se face atunci, că toată lumea te urmează?” 

Sf. Francisc, auzind aceste cuvinte, mult s-a bucurat în inima sa şi ridicându-şi ochii la cer, a rămas pentru o vreme cu mintea cufundată în Dumnezeu; apoi, revenindu-şi în fire, a îngenuncheat, aducând mulţumiri lui Dumnezeu cu multă înflăcărare spirituală şi adresându-i-se fratelui Masseo, îi zise: „Vrei să ştii de ce toţi oamenii mă urmează? Află că este pentru că Domnul, care este în ceruri, care vede binele şi răul de peste tot, nu a văzut, cu ochii lui cei sfinţi, printre oameni niciunul mai netrebnic, mai nedesăvârşit sau mai mare pacătos ca mine; şi pentru a duce la îndeplinire minunata sa lucrare, nu a găsit pe întreg pamântul o creatură mai ticăloasă decât mine; de aceea m-a ales pe mine, pentru a face de ruşine toată puterea, frumuseţea, măreţia, spiţa nobilă şi toată ştiinţa lumii, pentru ca oamenii să afle că orice virtute şi orice lucru bun vin de la El, şi nu de la vreo creatură, că nimeni nu trebuie să se laude inaintea lui; dar cine se laudă, să se laude în Domnul, a căruia e toată slava în vecii vecilor”. (cf. Floricelele Sfântului Francisc, cap. X)

Iată acum atitudinea şi răspunsul fiecăruia dintre protagoniştii lecturilor de astăzi, la chemarea lui Dumnezeu de a fi chemarea de a fi colaborator al său la opera mântuirii sale.

Petru şi celalţi apostoli, pornind de la miracolul pescuirii minunate şi de la predica frumoasă a lui Isus ţinută din barca lui Petru, au înţeles că mulţimea peştilor prinşi la porunca lui Isus, înseamnă mulţimea de oamenii pe care trebuie să-i câştige pentru Împărăţia lui Dumnezeu; iar mreaja cu care trebuie să câştige pe aceşti mulţi de oameni, era Cuvântul lui Dumnezeu.

Din momentul chemării lor, Petru şi tovarăşii săi, au pus evanghelia şi Împărăţia lui Dumnezeu, mai presus de familie, mai presus de câştig, mai presus decât orice bucurie a vieţii acesteia, şi chiar mai presus decât viaţa lor, căci toţi au ajuns să-şi verse sângele pentru evanghelie. De fapt, asta a şi cerut Isus (cf. Lc 14,26), nu mult după chemarea lor ca “pescari de oameni” (Lc 5,10).

Isaia, după cartea scrisă de el, şi după vechi izvoare iudaice, a trăit între anii (745-695); el a trăit până la începutul domniei lui Manase, şi ar fi fost ucis din ordinul acestui rege idolatru, fiind tăiat cu fierăstrăul. Isaia, a fost numit numit profetul sperantei mesianice, pentru că a fost primul care a vorbit despre venirea lui Mesia, despre naşterea lui dintr-o fecioară, şi chiar despre a doua venire a lui Mesia. A fost si un apărător al monoteismului şi a combătut închinarea la idoli. Isaia a primit vocatia profetica in anul 742 î.Cr., anul mortii regelui Osia, cand a luat sfârşit perioada de prosperitate din Israelul acelor vremuri. Isaia a predicat întregii ţări, preoţilor, regilor şi oamenilor simpli, timp de 46 de ani.

După chemarea şi convertirea sa, Paul a făcut trei mari călătorii misionare, propovăduind Evanghelia pe o zonă foarte întinsă, din Arabia până în Spania, atât la evrei cât şi la păgâni. Paul şi-a petrecut viaţa de creştin în suferinţă şi lucrând pentru Cristos, înfiinţând şi organizând Biserici pretutindeni. Sfântul Paul a fost martirizat împreună cu Apostolul Petru, pe timpul împăratului Nero, prin decapitare.

Michelangelo Buonarroti (1475-1564), se plimba într-o zi pe străzile Romei. Într-un colţ, a observat o bucată de marmură spartă, care se părea că fusese aruncată ca nefositoare. Şi-a chemat ucenicii ca să-i ducă marmura în atelier. În piatra diformă, Michelangelo văzuse ceva ce nimeni altcineva nu fusese în stare să vadă. Începu să lucreze asupra pietrei cu dalta şi cu ciocanul. Au trecut săptămâni şi luni, timp în care maestrul a ciocănit şi a lovit piatra, până ce în final a ieşit din mâinile lui talentate chipul unui om, despre care se spunea că era atât de desăvârşită încât îi lipsea doar viaţa. Acel chip de om era a lui David.

Toţi protagoniştii lecturilor de astăzi, au făcut ceea ce a făcut Michelangelo Buonarroti  cu acel bolovan diform, a scos din el un profet ca David. Acel “David”, trebuie să-l scoatem şi noi din orice om pierdut, care este fratele nostru!

Am citit undeva, despre un tânăr pe nume, George; era student şi fiind în vacanţă la mare cu nişte prieteni, a zărit îl larg un vapor de pasageri eşuat şi mulţi oameni care se zbăteau în ape căutându-şi salvarea. George, ştiind să înoate, le-a spus tovarăşilor lui că merge să le vină în ajutor. Au fost multe voci care i-au spus: e greu… e imposibil… e primejdios… poţi să mori …, dar el nu le-a luat în seamă; s-a încins cu un capăt al unei frânghii, a lăsat celălalt capăt în mâinile tovarăşilor săi, şi a plecat de urgenţă spre vasul sfărâmat. In curând s-a întors cu un prim grup de oameni salvaţi, pe care i-a  legat de frânghia lui. Era aproape mort de frig şi de oboseală, când a văzut pe alţii care se luptau cu valurile. Deşi toţi îl opreau, el a plecat din nou şi i-a salvat şi pe ei. Era total epuizat, delira, dar fericit repeta: „Dacă ar mai fi unul, m-aş duce şi după el”!

Cred că aceasta ar trebui să fie şi deviza noastră de „pescari de oameni”: „chiar dacă ar mai fi un om singur pierdut pe pământ, şi după acesta m-aş duce ca să-l câştig pentru cer”.

                                                                                                                     Pr. Ioan Lungu