Reflecţie la DUMINICA  III  DIN  ADVENT  „C”

Fericiţi sunt cei care cred că Domnul este aproape de ei în orice împrejurare

Ca şi primele două duminici din noul an liturgic, şi duminica a treia din Advent, are tot un mesaj de bucurie şi speranţă, şi încă unul mai accentuat, fapt pentru care duminica aceasta poartă numele de „Duminica Gaudete”, adică Duminica bucuriei renăscute.

Motivul acestei acestei speranţe şi acestei alese bucurii ne este dat de lecturile sfinte de astăzi.  

Toate lecturile de astăzi ne cheamă la bucurie şi speranţă, dar şi la o pregătire cuvenită, pentru că Cel care vine acum la noi cu mare dragoste, cu mare mângâiere, dar şi cu mare putere; pentru că Cel care vine la noi, aşa cum vine mirele la mireasa lui, aşa cum vine tatăl la copilul lui, aşa cum vine medicul la cel bolnav, aşa cum vine eliberatorul puternic la robii care îl aşteaptă, este Isus, Regele regilor şi Domnul Domnilor. Este Isus care va boteza, spre curăţire, vindecare şi eliberare, cu cea mai mare putere din univers, cu puterea Duhului Sfânt. Este Isus care va face dreptate tuturor celor oprimaţi de pe pământ. Este Isus care va pedepsi pe veci pe satana şi pe acoliţii lui. Este Isus care îi va duce pe toţi aleşii săi în casa Tatălui său. Este Isus care va da tuturor celor care se vor pregăti ca să-l primească, învierea fericită şi viaţa veşnică (cf. Lc 3,10-18; Sof 3,14-18; Fil 4,4-7).

Deci, toţi protagonişţii lecturilor de astăzi ne vorbesc, aşa cum spus, despre bucuria şi speranţa venirii lui Mesia şi ne cheamă la convertire şi la o pregătire corespunzătoare pentru primirea lui. Astfel, Ioan Botezătorul ne spune să ne bucurăm, pentru că Isus care vine, este Dumnezeu cel puternic şi mult iubitor de oameni (cf. Lc 3,17); profetul Sofonia ne spune să ne bucurăm pentru că Mesia ne va şterge păcatele şi-i va îndepărta pe toţi duşmanii noştri (cf. Sof 3,14-15); sfântul Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi, ne spune să ne bucurăm pentru că Isus care vine este foarte aproape şi că va sosi foarte curând.

Şi pentru că Domnul este aşa de aproape, aşa cum este acum Crăciunul pentru noi, trebuie ca mai întâi pregătiţi aşa cum se cuvine, pregătiţi cum cere în mod expres Evanghelia de astăzi (cf. Lc 3,10-14), să ne umplem apoi de o aşa bucurie şi speranţă pe care s-o cunoască toţi oamenii, chiar şi neamurile păgâne. Şi iarăşi, pentru că Domnul este atât de aproape, după ce ne-am pregătit aşa cum se cuvine, nu mai trebuie să ne mai tulburăm de nici o grijă; iar dacă avem necazuri, să i le arătăm lui, să i le prezentăm lui pe toate, „să le aruncăm asupra lui pe toate”, aşa cum frumos se exprimă sfântul Petru (1Pt 5,7), şi asta să o facem prin rugăciuni, cereri şi aduceri de mulţumire. Şi atunci pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile şi cugetele noastre (cf. Fil 4,4-7); şi atunci Domnul va face pentru noi lucruri minunate (cf. Is 12,5).

Este o istoriosră frumoasă, în care un om alunecând într-o prăpastie, s-a prins în cădere de o ramură a unui copac. Văzând pericolul, aînceput să se roage lui Dumnezeu să îl salveze. Dumnezeu, i-a ascultat imediat rugăciunea şi i-a spus să dea drumul ramurii de copac şi să se lase în mâinile lui. Aşa a făcut şi a ajuns cu bine pe un loc sigur. Aşa să facem şi noi în orice neaz al vieţii noastre, şi vom avea parte numai de speranţă şi bucurii.

Biserica are o cântare frumoasă, care conform lecturilor de astăzi, trebuie să o intonăm cu toţii: „Preaiubitul meu e Domnul, fără seamăn pe pământ; glasul lui e armonie, farmec e al său cuvânt. Preaiubitul meu e Domnul, nimeni asemenea nu-i; ce n-aţi da, de l-aţi cunoaşte, ca să fiţi şi voi ai lui”  (cf. Colecţie de cântece 02,26).

Şi ce este important şi demn de remarcat în acest mesaj de bucurie şi speranţă, al lecturilor şi rugăciunilor de astăzi, că Domnul vine, că Domnul este aproape, că Domnul deja este venit în mijlocul nostru, este faptul că această veste bună şi minunată, îi cuprinde pe toţi oamenii de bunăvoinţă de pe întregul pământ, indiferent dacă sunt bărbaţi sau femei, indiferent dacă sunt căsătoriţi sau necăsătoriţi, indiferent dacă sunt avuţi sau săraci; şi mai ales, indiferent dacă sunt sănătoşi sau bolnavi, indiferent dacă sunt în libertate sau în temniţă, indiferent dacă se bucură sau plâng. Şi am să-mi justific acum afirmaţiile.

Sfântul Ioan Botezătorul a trăit pe vremea când ţara era ocupată şi exploatată, atât de romanii străini cât şi de guvernanţii interni; atât de simbriaşii păgâni cât şi de simbriaşii interni, cum erau soldaţii şi vameşii chemaţi astăzi la convertire; atât de slujitorii cultului păgân cât şi de slujitorii cultului ebraic, căci toţi îşi dăduseră mâna la oprimarea sărmanului popor.

Dar bucuria apropiatei veniri a lui Mesia, l-a făcut pe sfântul Ioan Botezătorul, să nu ţină seama de toate aceste dureri şi, să lase locul sigur de acasă pentru a locui sub cerul liber; să lase hrana decentă de acasă pentru a se hrăni cu lăcuste şi cu apă murdară din Iordan. El a făcut toate acestea pentru a putea ajunge acolo unde oamenii obişnuiau să se adune pentru curăţiri rituale; pentru ca ajuns acolo să poată striga din toată inima şi din toate puterile, ca să poată fi auzit cât mai de departe şi de cât mai mulţi; pentru ca ajuns acolo să predice veste bună a apropiatei veniri a lui Mesia, venire pe care oamenii o aşteptau de veacuri, dar şi convertirea autentică.

În predicile lui, Ioan Botezătorul, spunea tuturor că, de la binecuvântările, harurile şi fericirile lui Mesia care vine, nu este exclus nimeni, nici chiar cei proscrişi ca, indiferenţii religios, vameşii şi ostaşii; însă cei  care doresc şi aşteaptă venirea lui Mesia cu toate binecuvântările şi harurile lui, trebuie să se purifice, trebuie să se cureţe prin mărturisirea păcatelor, prin schimbarea şi îndreptarea vieţii şi prin fapte de pocăinţă.

Sfântul profet Sofonia, care ne-a anunţat astăzi bucuria că Domnul locuieşte deja în mijlocul nostru, trăia în durere sufletească mai mare ca durerea lui Ioan Botezătorul, căci el trăia în durerea depărtării de ţară, trăia în durerea exilului babilonic, unde împreună cu poporul deportat, plângea după Sion şi Templu; iar în această durere mai era constâns şi să construiască canale de irigaţii pentru belşugul păgânilor (cf. Ps 137,1-6), aşa cum altădată înaintaşii lor au fost constrânşi să confecţioneze cărămizi pentru a construi la faraon cetăţile Ramses şi Piton (cf. Ex 1,11). Şi plus de asta, babilonienii, în batjocură, le mai cereau să le câte din cântările Sionului.

Când profetului Sofonia i s-a comunica de sus că, Domnul nu i-a părăsit, că Domnul a mers şi a locuit alături de ei în Babilon, aşa cum a mers şi a locuit alături de ei Egipt, aşa cum de altfel a mers cu ei şi a locuit cu ei ori pe unde au umblat, a fost cuprins de o aşa bucurie şi speranţă, care mai întâi l-a făcut să uite suferinţele şi apoi să vestească această bucurie întregului popor: „Nu te teme, Sioane; nu te teme de nici o nenorocire; nu-ţi pierde curajul; Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un eliberator puternic. El îşi va găsi în tine bucuria şi veselia; el va cânta pentru tine ca în zilele de sărbătoare, căci el are pentru tine o dragoste reînnoită (cf. Sof 3,14-18).

Sfântul Paul, care ne vorbeşte în cea de-a doua lectură, la momentul când le-a scris filipenilor, nu numai că era bătrân şi foarte bolnav, nu numai că era lipsit de orice mijloc de trai şi de prieteni, dar era şi înlănţuit într-o temniţă din Roma, pentru speranţa şi bucuria sa în Cristos. Dar toate aceste nu l-au împiedicat să scrie că, nu numai că Domnul vine, nu numai că Domnul locuieşte în mijlocul nostru, dar să scrie şi să înveţe că Domnul este şi foarte aproape de unul fiecare dintre noi, şi să ne cheme, nu numai să nu ne lăsăm tulburaţi de vreo grijă sau împrejurare nefavorabilă, dar să ne cheme şi să ne bucurăm pururi, şi încă de o aşa manieră, încât bucuria noastră în Domnul să fie cunoscută de toţi oamenii, chiar şi de păgâni, căci Domnul fiind foarte aproape de orice om, de acum totul se rezolvă pentru noi prin simple rugăciuni, cereri şi aduceri de mulţumire (cf. Fil 4,4-7).

Dacă toţi autorii sacri di lecturile de astăzi, în necazuri şi dureri foarte mari, au făcut să răsune până departe vestea cea bună a mântuirii, atunci şi noi oprimaţii, în fel şi chip, de astăzi, trebuie să facem să răsune această veste bună a mântuirii, ca să poată fi auzită toţi cei care nu o cunosc şi de toţi cei care o aşteaptă, căci mare va fi bucuria noastră.

Iată câteva alte exemple şi de alţi oameni, care aflaţi în dureri fizice şi sufleteşti ca protagoniţtii lecturilor de astăzi, pe care bucuria apartenenţei la Cristos şi Biserica sa, i-a făcut să uite de dureri, şi să strige de bucuria mântuirii: apostoli închişi şi bătuţi, „s-au bucurat că au fost învredniciţi să sufere ocară pentru Cristos” (Fap 5,41); sfântul apostol Andrei atunci când a văzut de departe crucea pe care trebuia să fie răstignit: „Cruce iubită, dorită şi căutată, cu bucurie vin la tine, căci tu mă aşezi în braţele Mântuitorului meu”; sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), bătrân, bolnav şi aproape de moarte striga: „Simt că mor de bucurie, pentru că o să ajung foarte curând la Dumnezeul meu şi totul meu”!; un cerşetor sărac şi bolnav, îi spune teologului, Hans Tauler (1290-1361) că el n-a avut nici măcar o clipă în care să nu fie fericit, pentru că a voit totdeauna ceea ce a voit Dumnezeu; sfântul Filip Neri (1515-1595) era fericit în insulte, pentru că se poate asemăna cu Isus; sfântul Francisc de Sales (1515-1595) era vesel în orice suferinţă, pentru că o privea prin prisma învierii şi a fericirii veşnice care i se pregăteşte (cf. Rom 8,18); etc.

În suferinţe fizice şi sufleteşti, dintre cele mai mari, dar cu bucuria lui Isus în inimă, mulţi oameni au reuşit să dea lumii, mai capodopere. Astfel: sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), bătrân, bolnav, mâncat de şobolani de viu şi aproape de moarte, a scris magnificul „Imn al Creaturilor”; compozitorul german, Ludwig van Beethoven (1770-1827), fiind grav bolnav şi complet surd, a compus faimoasa Simfonie IX, sau „Oda bucuriei”; John Milton (1608-1674), care a fost poet, prozator, dramaturg şi filozof englez, fiind bolnav şi complet orb, a scris faimoasele poeme, Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit. etc, etc.

Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226) îi spunea odată fratelui Leon (+1271) că bucuria desăvârşită, nu constă nici în ştiinţă, nici în puterea de a predica, nici în puterea de a face minuni, dar constă în capacitatea de a se recunoaşte unul dintre “micuţii” lui Isus, de a suferi toate din dragoste pentru Isus, şi a lucra cu speranţa şi bucuria venirii Isus (cf. Perfecta bucurie, din Floricelele Sf. Francisc, cap. VIII).

Şi tot sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), îi spunea sfintei Clara (1193-1253): “Nu te încrede în oameni, trebuie să moară. Nu te sprijini de copaci, trebuie să se usuce. Nu te sprijini de ziduri, trebuie să cadă. Sprijină-te de Dumnezeu, numai de Dumnezeu. El rămâne întotdeauna”.

A privi toate prin prisma nevredniciilor noastre, a ne sprijini numai pe Dumnezeu, a încrede numai în Domnului Isus care vine, şi a lucra la convertirea noastră, aşa cum ne-a cerut astăzi Cuvântul Domnului, tot de dragul venirii lui Isus, asta înseamnă că am pornit şi noi pe drumul bucuriei depline, bucurie care se va desăvârşi pentru noi în cer, unde Isus ne-a pregătit fiecăruia câte un loc (cf. In 14,2-3).   

                                                                                                                                                        Pr. Ioan Lungu