Consideraţie la ZIUA  SFÂNTĂ  DE  CRĂCIUN

 Ne-a strălucit astăzi o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul. Astăzi a coborât pe pământ o lumină mare (cf. Vers Evanghelie).

Cu aceste frumoase cuvinte ale versetului de la Evanghelie, să salut şi vă îmbrăţişez cu drag şi în această zi sfântă de Crăciun!

Sfântul  Bernardin de Siena (1380-1444), răspunzând odată la întrebarea cuiva, care l-a întrebat: “Ce a adus Isus în lume prin naşterea sa”? El a răspuns, făcând o sinteză a Evangheliei de astăzi (cf. In 1,1-18), şi anume a spus că, Isus născându-se în această lume: a adus viaţa în valea morţii (v.4); a adus lumina în valea întunerecului (v.5); adus slava în valea mizeriei (v.14); a adus harul în valea Legii (v.17); a adus pe Dumnezeu în locul unde domnise satana (v.18).

Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar unicul său Fiul, care este spre sânul Tatălui, el ni l-a făcut cunoscut (cf. In 1,18). Acestea par a fi cuvintele care ar sintetiza conţinutul întregii sărbătorii a Crăciunului.

Lecturile de astăzi ne explică pe înţeles şi în rezumat, măreţia, cuvintele şi faptele lui Isus care s-a născut astăzi la Betleem. Astfel:

Evanghelia ne spune că Pruncul nou născut, este Cuvântul lui Dumnezeu creator, care nu ni s-a adresat numai din înălţimile cerului, ci s-a smerit şi a venit în lume, supunându-se limitelor noastre de timp şi spaţiu. „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi" (cf. In 1,14; 1Tim 3,16). Apoi, el n-a venit ca un mesager grăbit, pentru a se întoarce tot grăbit la cel care l-a trimis, ci el „a locuit" în mijlocul nostru, rămânând totuşi „în sânul Tatălui" (cf. In 1,18). Tot ceea ce este Dumnezeu prin însăşi natura sa: dragoste şi lumină, har şi adevăr, iertare şi bucurie, s-au apropiat de noi şi au strălucit în acest Prunc minunat.

Isaia din prima lectură ne spune că, Mesia întrupat, este deopotrivă şi Mesagerul care „aduce veşti bune”, vestind evanghelia păcii, dar este şi “Robul” prin care Dumnezeu lucrează cu înţelepciune mântuirea lumii (cf. Is 52,7).

Iar Scrisoarea către evrei, ne spune că, Isus, care ni s-a născut astăzi la Betleem, este cel prin care Dumnezeu s-a apropiat de noi şi ne-a vorbit şi ne-a adus mântuirea fără intermediari; Isus este cel care are un nume mai minunat decât îngerii şi cel căruia trebuie să i se închine toată făptura; Isus este cel prin care ne-a strălucit lumina, iubirea şi divinitatea lui Dumnezeu; Isus este acela prin care Dumnezeu a creat universul; Isus este cel prin care ni s-a manifestat gloria lui Dumnezeu; Isus este acela prin care Dumnezeu îşi împlineşte faptele sale minunate în mijlocul nostru; Isus este acela prin care Dumnezeu îşi susţine creaţia; Isus este acela prin care Dumnezeu împlineşte curăţirea noastră de păcate; Isus este acela care locuieşte veşnic la dreapta măririi sale; Isus este cel pe care Dumnezeu l-a făcut moştenitor al tuturor lucrurilor (cf. Evr 1,1-6). „Dacă Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul său, oare nu ne-a dat nouă totul împreună cu dânsul” (Rom 8,32)?

Aşa cum proorocul Elizeu a coborât de pe munte ca să învie un copil mort (cf. 2Rg 4,32), la fel şi Cristos, din prea marea sa dragoste cu care ne-a iubit pe noi, s-a coborât din ceruri, pe când noi eram morţi prin păcatele noastre, ne-a făcut iarăşi vii (cf. Ef 2,5). Ca şi bunul samaritean ce a coborât de la Ierusalim la Ierihon, spre a ajuta pe omul căzut (cf. Lc 19,33-34), Cristos, văzându-l pe om zăcând, rănit şi fără putere, s-a coborât din cer, l-a ridicat şi l-a vindecat.

Dar întunecimile morale ale omului nu l-au cunoscut, nu l-au înţeles, nu l-au primit pe Isus, ba chiar l-au respins şi condamnat la moarte. (cf. In 1, 5. 11). Cât despre noi creştinii, oare l-am cunoscut, l-am înţeles şi l-am primit noi pe Cristos în inima noastră?; oare ne.am lăsat noi transformaţi de venirea lui iubitoare? Dacă da, atunci suntem cu adevărat nişte copii ai lui Dumnezeu (cf. In 1,12; Gal 3.26).   

Un om al lui Dumnezeu, a spus odată aceste cuvinte memorabile:

Dacă cea mai mare nevoie a omenirii ar fi fost educaţia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un profesor! Dacă cea mai mare nevoie a omenirii ar fi fost tehnologia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un savant! Dacă cea mai mare nevoie a omenirii ar fi fost distracţia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un clovn!

Dacă cea mai mare nevoie a omenirii ar fi fost banii, Dumnezeu ne-ar fi trimis un bancher!

Dar pentru că cea mai mare nevoie a omenirii a fost iertarea, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor!

Cuvântul întrupat, este deci darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu făcut oamenilor; El a devenit Mântuitorul şi însoţitorul nostru pe drumul vieţii noastre până în veşnicie.

În anul 1207, când s-a născut sfânta Elisabeta a Ungariei, un sărman orb, sărac şi bolnav, a cerut permisiunea să fie lăsat lângă leagănul ei. Atingându-şi mâna de mânuţa ei, s-a însănătoşit pe loc. Pe noi, cei orbi, bolnavi, şchiopi, surzi, leproşi din cauza păcatelor, pruncul Isus ne invită să ne atingem de trupuşorul său fraged şi atât de smerit din sfânta Împărtăşanie, ca să ne vindecăm şi bucuria să devină deplină, deoarece cine mănâncă trupul şi bea sângele lui Isus are viaţă veşnică şi învierea din ziua de apoi îi este asigurată (cf. In 6,40), ca apoi toată veşnicia să-i putem cânta, cu îngerii şi sfinţii, Mărire în cer lui Dumnezeu.

Citim în viaţa părintelui Baltazar Alvarez (1533-1580), un mistic spaniol, că medita într-o noapte de Crăciun, la bunătatea fără margini a lui Dumnezeu care a venit să cerceteze pământul. Când deodată îi apare pruncul Isus, frumos şi strălucitor, cu mânuţele pline de aur, de pietre preţioase şi de raze, şi zicându-i cu adâncă tristeţe: Nu găsesc pe nimeni care să primească aceaste comori. În inima noastră este loc oare pentru toate aceste comori de daruri?

De aceea să nu uităm frumoasele cuvinte:“Crăciunul a început în inima lui Dumnezeu şi nu este complet decât atunci când va pătrunde şi în inima omului” (cf. Teolog, Daniel Brânzei).

Spune o legendă creştină că, a doua zi după ce s-a născut Mântuitorul, că un tânăr din Betleem, a alergat în grabă la casa celui mai celebru şi mai înţelept rabin din Ierusalim şi i-a povestit evenimentele extraordinare ce s-au petrecut noaptea trecută la Betleem: cum au apărut îngerii, cum a fost găsit copilaşul într-o grotă, cum au venit păstorii şi le-au adus daruri. „Oare acesta să fie Mesia cel prevestit de profeţi?”, a întrebat tânărul, dornic să ştie adevărul. Rabinul s-a ridicat de pe scaunul său, a deschis uşa ce dădea spre stradă, a privit la dreapta, a privit la stânga, a tras cu urechea câteva clipe, apoi s-a întors, s-a aşezat din nou pe scaun şi a zis: „Nu, nu este el. Nu este Mesia”. „De unde ştii că nu e el?”, insistă tânărul. Şi rabinul continuă: „Pentru că totul este ca şi mai înainte. Nu s-a schimbat nimic. Dacă ar fi venit Mesia, ar fi început deja bucuria, oamenii s-ar fi convertit, ar fi dat fuga la templu, ar fi apărut iubirea între oameni. Or, nu s-a întâmplat nimic din toate acestea”. Dacă în viaţa noastră nu s-a schimbat nimic, dacă noi trăim în păcatele de mai înainte, dacă noi suntem încă indiferenţi faţă de Cristos, de naşterea şi crucea lui, de Biserica şi Tainele sale, nici pentru noi Mesia nu s-a născut Cristos şi degeaba am mai bătut drumul până la “Betleem”.

Şi pentru că suntem acum aici, lângă ieslea Mântuitorului, să reînnoim fiecare în cugetele noastre, jurămintele pe care le-aţi făcut la Botez, şi să ne lepădăm odată pentru totdeauna, de Satana, de mândria lui şi de faptele lui, şi să înfăptuim cu toţii acea schimbare radicală şi totală a vieţii, care să ne transforme în oameni noi pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia sa veşnică.

                                                                                                                   Pr. Ioan Lungu